Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor – 8

CAPITOLUL 8

1: O, tu, de mi-ai fi fost un frate

hrănit la sânul maicii mele,

să te sărut în văzul tuturor

şi nimeni să mă poată defăima!

O, tu, de mi-ai fi fost un frate: „Kaah, precum un frate. În Septuaginta fără ka (precum). Acest vers accentuează încă o dată dragostea curată. Dorinţa fetei este ca mirele să-l poată avea ca frate, de a-i fi mereu aproape fără eros”[1].

„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) porneşte în explicarea acestui verset de la faptul că fratele şi sora împart ceva în comun. Ceea ce împart ei în acest caz este darul Duhului Sfânt, pe care credinciosul îl primeşte la botez. Pentru a demonstra legătura de frate şi soră dintre El şi om, Hristos, în dragostea Sa, luând natura umană, a dorit să fie hrănit la aceiaşi sâni cu omul. ♦ Pentru Beda Venerabilul (Expositio) cei care vorbesc aici sunt credincioşii din Vechiul Testament. Ei doresc să-L vadă pe Hristos întrupat şi să audă cuvintele adresate ucenicilor, adică să vadă lucrurile pe care le-au profeţit devenind realitate în persoana lui Hristos. Mama nu se referă la Fecioara Maria, ci la natura umană, mama tuturor. ♦ Honorius din Autun (Expositio) vede în acest verset o prefigurare a bucuriei şi a fericirii din viaţa viitoare. Acolo mireasa Îl va vedea pe Hristos ca frate al ei, care a făcut-o soră, moştenitoare împreună cu El a Împărăţiei. Biserica Îl va vedea înlăuntrul slavei pe Fratele ei, pe care L-a văzut doar afară, în trup uman. Acolo, ea, care a fost aici obiect al dispreţului din partea oamenilor, va fi egală cu îngerii. ♦ Unii au identificat mama cu Înţelepciunea veşnică, iar hrănirea la sânii mamei, ca o experimentare a lucrurilor cereşti prin Vechiul şi Noul Testament. O altă explicaţie a fost că mama este Ierusalimul ceresc, iar sânii ei reprezintă vinul cel nou pe care Hristos a promis că îl va bea cu noi în Împărăţia cerurilor; această dorinţă este aşadar o rugăciune pentru grăbirea celei de-a doua veniri”[2].

2: De mână te voi prinde

şi-n casa maicii mele te voi duce,

în vatra celei ce m-a zămislit;

acolo tu-mi vei da învăţătură

şi eu din vin-balsam te-oi adăpa

şi din mustirea rodiilor mele.

„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), casa mamei reprezintă Ierusalimul ceresc, unde cei care intră se bucură de libertatea relaţiei cu Mirele. Vinul cu mirodenii simbolizează învăţătura plină de harul divin, iar mustul rodiilor înseamnă bucurarea de roadele iubirii. ♦ Şi pentru Honorius din Autun (Expositio) casa mamei reprezintă Ierusalimul de sus, iar iatacul celei care m-a născut semnifică locul tainic al gloriei firii omeneşti a lui Hristos, pe care o va vedea în slava Tatălui. Vinul cu mirodenii şi mustul rodiilor simbolizează bucuria unităţii dintre îngeri şi oameni. ♦ O altă interpretare a privit acest verset ca o referire la convertirea iudeilor, prin predicarea Bisericii, şi la întoarcerea lui Hristos în sinagogă, mama Bisericii, unde evreii vor primi învăţăturile Lui. Mireasa Îi va dărui lui Hristos vin cu mirodenii, vinul puternic al Legii amestecat cu vestirea plăcută a Evangheliei. Alţi Părinţi au aplicat versetul sufletului sfânt, casa mamei fiind înţelegerea înaltă a Sfintei Scripturi, posibilă prin prezenţa Duhului Sfânt, prin care sufletul s-a născut (cf. Pope, p. 660)”[3].

3: Cu stânga lui va sta sub capul meu

şi dreapta lui mă va cuprinde.

„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio) versetul afirmă siguranţa Miresei care a trecut de judecată şi se bucură de binecuvântările mâinii Lui drepte. ♦ Pentru Honorius din Autun (Expositio) mâna stângă va fi sub capul Miresei în cer pentru că ea va vedea toată slava lumii sub puterea lui Hristos, capul Ei. De asemenea, mâna dreaptă o va cuprinde deoarece ea se va alătura îngerilor şi armoniei sfinţilor, care vor sta de-a dreapta lui Hristos în ziua judecăţii”[4].

E treapta supremă a contemplaţiei şi a unirii cu Hristos: „Vezi cum, desfătată de darul harurilor, (mireasa, sau sufletul, sau Biserica) doreşte să ajungă la tainele cele dinăuntru şi să-şi închine lui Hristos toate simţurile. Acum cere, acum stârneşte iubirea şi cere ca să o stârnească fiicele Ierusalimului, adică sufletele credincioşilor, prin frumuseţea cărora doreşte să aţâţe pe Mire la o mai aprinsă iubire pentru ea”[5].

Cu stânga lui va sta sub capul meu şi dreapta lui mă va cuprinde: sunt repetate cele spuse la 2, 6, însă ridicate într-un alt plan, aici nu e doar promisiune şi nădejde, ci o îmbrăţişare duhovnicească împlinită; „de aceea zice: Stânga Lui sub capul meu. Prin aceasta sunt îndreptată spre ţinta cea bună. Iar dreapta Lui, cuprinzându-mă şi atrăgându-mă spre Sine, mă face să mă ridic uşoară pentru înălţarea în sus, ca să ajung acolo şi să nu fiu despărţită de El”[6].

4:  – Fiice ale Ierusalimului, vă conjur

pe-a ţarinii putere şi tărie,

să nu-mi treziţi ori să-mi sculaţi iubita

pân-ce ea însăşi va voi!

Prin alăturarea cuvintelor cu înţeles egal (putere şi tărie), Scriptura urmăreşte o întărire a înţelesului, evident, nu întâmplător: „înţelesul plural al puterilor şi pomenirea egală a tăriilor duce, pe cât se vede, gândul auzitorilor la firea îngerească. Aşadar, jurământul impus sufletelor ucenice de mireasă, spre întărirea celor împărtăşite, nu se face pe lumea trecătoare, ci pe firea îngerilor, care rămân pururi. Spre aceştia le porunceşte să caute, ca să-şi asigure, prin pilda lor, neclintirea şi statornicia vieţuirii în virtute. Deoarece s-a făgăduit că viaţa după înviere va fi asemenea stării îngerilor (şi nemincinos este Cel ce a făgăduit) urmează că şi viaţa din lume trebuie să se pregătească pentru cea nădăjduită după aceasta, astfel ca vieţuind în trup şi petrecând în ţarina lumii acesteia, să nu vieţuim după trup, nici să ne facem după chipul veacului acestuia, ci să cultivăm de mai înainte viaţa nădăjduită, prin vieţuirea în lume”[7].

5: – Cine-i aceea oare care vine

suindu-se albită şi-nflorită

şi rezemată pe iubitul ei?

– Sub măr eu te-am trezit,

acolo unde maica ta

cu tine a fost grea,

acolo unde chinuri a-ndurat

aceea care-n chinuri te-a născut.

Aceea care-n chinuri te-a născut: „Habalim, în dureri, ca în Psalmi 7, 15 – te-a născut. Habal, a zace în dureri. Vulgata a înţeles habal, a corupe: ibi corrupta est mater tua, ibi violata est genitrix tua. Unii socot că-i vorba de amintirea Evei sub pom în paradis în ceasul corupţiei, întrucât malum – măr şi malum – rău sunt atât de aproape ca expresii. În vechea simbolică creştină, mărul este simbolul crucii: cibus suavis, cibus salutis”[8].  „Theodoret al Cyrului (Interpretatio) se opreşte asupra descrierii miresei ca înălbită, nu albă. Mirele, în schimb, este alb (5, 10) prin natura Sa. Totuşi, după ce a fost înnegrită (1, 6), ea s-a albit, îmbrăcându-se în strălucirea Mirelui. La fel cum El este lumină, a transformat-o şi pe ea în lumină; mireasa împărtăşeşte de acum natura Lui. Călăuzită de mâna Lui, ea se îndreaptă către cer, sprijinită de credinţa puternică. Theodoret readuce în discuţie compararea mirelui cu un măr în 2, 3 şi crede că versetul se referă la regenerarea produsă de botez, prin credinţa în Iisus Hristos. ♦ Honorius din Autun urmează textul Vulgatei. Mama este natura umană care, înainte de cădere, era necoruptă, eternă, dar, o dată coruptă prin lucrarea diavolului, a devenit muritoare. Cea care a născut neamul omenesc este Eva, mama tuturor. Prin amăgirea diavolului ea a fost coruptă, devenind supusă plăcerilor păcătoase, grijilor şi necurăţiei. Hristos a restaurat starea de incoruptibilitate prin învierea Sa din morţi. Iisus Hristos ne-a ridicat de sub pomul crucii unde zăceam morţi din pricina blestemului căderii; prin moartea Sa am trecut de la moarte la viaţă. ♦ Pope (p. 665) arată alte interpretări ale acestui verset. Unii au atribuit cuvintele de început sinagogii, uimită de ridicarea Bisericii dintre neamuri. De asemenea, urcarea din pustie a fost aplicată ascensiunii sufletului sfânt din exilul acestei lumi spre bucuria cerească a contemplaţiei spirituale. Mireasa este înălbită prin apa botezului, fiind vrednică de a împărtăşi strălucirea Mirelui”[9].

„Îngerii dănţuiesc în jurul vostru şi spun: Cine este aceea care se suie albită, rezemându-se de frăţiorul ei?[10]. Sufletul, care mai înainte era rob, numeşte acum pe Stăpân fratele lui”[11].  „Faptul de a se întreba unii pe alţii despre cea care se iveşte, ca despre una ce arată în altă formă şi nu în chipul dinainte, e dovada laudei celei mai desăvârşite, care-i recunoaşte marea ei preschimbare şi mutarea spre ceea ce e mai bun. Căci e glasul unora care sunt uimiţi şi se minunează de chipul înflorit peste măsura obişnuită. Căci nu dintr-o întâmplare, nici dintr-o orânduire neînţeleasă s-a făcut această suire spre înălţime, ci a dobândit frumuseţea din osteneli proprii, pentru înfrânare şi sârguinţă”[12].

6: O, pune-mă pe inimă pecete,

pecete vreau să fiu pe braţul tău!

Că tare precum Moartea e Iubirea

şi crudă precum Iadul e Ardoarea:

i-s aripile aripi ca de foc,

cărbuni aprinşi sunt flăcările ei.

„Pentru Honorius din Autun, versetul exprimă dorinţa Mirelui ca mireasa să devină asemenea Lui şi să preia exemplul Lui de trăire. Pecetea e natura umană a lui Hristos, care poartă imaginea divinităţii Sale. Persoana purtând pecetea lui Hristos asupra sa trăieşte cum a trăit Iisus. Aceste suflete ard înlăuntru de iubire, iar în afară strălucesc prin fapte bune. ♦ Pentru Augustin, dragostea e virtutea care nu poate fi înfrântă de nici un necaz, de nici o ispită. Aşa cum nimeni nu se poate împotrivi morţii, lumea nu poate face nimic împotriva dragostei. Însă asemănarea cu moartea are şi o altă semnificaţie. Dacă moartea reprezintă apogeul distrugerii, dragostea este apogeul lucrării de mântuire. Prin dragoste, mulţi au murit faţă de lume, cu scopul de a trăi pentru Dumnezeu”[13].

7: Apele mari iubirea n-o pot stinge,

nici râurile vor putea s-o-nece.

Cel ce bogata casă şi-ar goli-o

să cumpere în schimb iubire,

acela doar dispreţ va dobândi.

„Pecete (sigiliu): amprentă a persoanei şi simbol al personalităţii. În antichitate era purtată fie la piept, pe un colan (vezi Facerea 38, 18.25), fie pe inelul de la mână (idem, şi nota). În Textul Ebraic, cuvântul braţ include şi mâna. A-şi dori Iubita să devină pecete pe inima şi degetul Iubitului, iată expresia supremei dăruiri şi împliniri”[14].  „Kaţamid, precum o pecete. Şi a doua oară e vorba de pecete. Pecetea legată cu un şnur se purta în jurul gâtului ascunsă. Acelaşi cuvânt din primul vers a doua oară este referinţă la pecetea-inel purtat pe mână. Nu-i vorba de o brăţară care-i mai mult o podoabă decât un obiect important de care un demnitar nu se desparte nicicând. Aici vorbeşte mireasa. Se recunoaşte după sufix”[15].

Dorinţa miresei de a deveni pecete pe inima şi pe braţul Mirelui este expresia supremei dăruiri şi împliniri: „Domnul Iisus, îmbiat şi El de râvna unei atât de mari iubiri, de frumuseţea podoabei şi a graţiei sale, fiindcă nici un păcat nu mai întinează pe cei deja spălaţi, spune către Biserică: pune-Mă ca pe un sigiliu pe inima ta! Ca o pecete pe braţul tău, adică împodobită eşti iubita Mea, frumoasă eşti toată, nimic nu îţi lipseşte! Pune-mă ca o pecete pe inima ta!, ca să strălucească credinţa ta în plinătatea tainei. Încă şi faptele tale să strălucească şi să pună în lumină chipul lui Dumnezeu, după al Cărui chip ai fost făcută. Să nu scadă iubirea ta din pricina nici unei prigoane, potop de ape să nu o poată nimici, fluvii să nu o poată clătina!”[16].  „Cuvintele de dragoste desăvârşită pe care ţi le spune şi ţie Hristos: Ca pecete pe braţul tău mă poartă, ca să strălucească pacea în inima ta şi Hristos în lucrările tale. Şi să se formeze în tine înţelepciunea, dreptatea şi mântuirea”[17].

Şi crudă precum Iadul e Ardoarea: „Aici […], grecescul zelos nu poate însemna gelozie, căci acest sentiment anarhic e cu totul absent din iubirea pură şi, ca atare, din poem. El e însă mai mult decât râvnă (al doilea înţeles al cuvântului); ardoarea nu e altceva decât iubirea care, dobândind ipostaze înflăcărate, devine pasiune”[18].

Biblia 1914: Neînduplecată ca iadul este gelozia. „După cum nu poţi îndupleca iadul cu bani, spunea Solomon, tot aşa nu poate fi potolit şi muiat gelosul. Adeseori, mulţi oameni şi-au dat viaţa ca să pună mâna pe cel ce le-a stricat casa. Ar bea cu plăcere sângele bărbatului care le-a necinstit soţia, iar pentru asta ar voi să facă şi să sufere orice”[19].  „Atât de mare este furia geloziei, încât nici pedepsirea celui care i-a stricat casa nu potoleşte durerea gelosului. Adeseori mulţi i-au omorât pe oamenii care le-au necinstit casa, dar n-au putut să-şi omoare mânia şi tristeţea. Alţii au rămas la fel de mistuiţi de focul geloziei, dacă nu şi mai mult, chiar după ce şi-au înjunghiat soţiile. Soţul gelos trăieşte toate chinurile geloziei chiar dacă gelozia sa nu-i deloc întemeiată, iar nenorocita şi nefericita lui soţie suferă mai cumplit decât bărbatul ei. Unde să-şi îndrepte privirea, la cine să fugă, când vede că bărbatul său o urăşte mai mult decât toţi vrăjmaşii ei, când vede că s-a prefăcut în fiară sălbatică acela care trebuia să-i fie mângâiere în necazuri, acela de la care trebuia să aştepte apărare? În ce parte a lumii să scape de chinurile ei, odată ce portul vieţii sale, căsnicia, e închis şi plin de nenumărate stânci?”[20].

„Şeol-mavet, moartea, Şeolul – lumea morţilor, cele mai groaznice puteri ale lumii vechi sunt puse pe celălalt taler al balanţei; iubirea este tot atât de grea ca şi moartea”[21].

„Dacă aceste metafore despre iubire le rosteşte mireasa sau mirele nu se poate limpede şti. Ele au un caracter general valabil şi le-ar fi putut spune oricare dintre ei. Iubirea este cea mai personală proprietate şi cea mai puternică, cea care îl individualizează pe om în modul cel mai adânc. Imaginile cresc, amplificând cosmic realitatea ei. Imaginile sunt curate, lipsite de orice dulcegării, ca focul şi fulgerul, elementare şi convingătoare. Iubirea este puternică precum moartea. O realitate mistuitoare de care nu poţi fugi, ca de moarte. Ea este tot atât de puternică precum duşmanul cel mai cumplit: moartea. Se va dovedi că e mai puternică decât moartea. Deocamdată e cât ea de feroce. Curând o va birui, va fi invincibilă în faţa ei”[22].

Cărbuni aprinşi sunt flăcările ei; la Ioan Alexandru: Cărbunii ei cărbuni de foc / Flacără mistuitoare a lui Iahve: „şalhebet-iah, cuvânt compus, flacăra lui Iahve, focul mistuitor al lui Iahve este iubirea. Aici Cântarea Cântărilor atinge culmea lăuntrică a dimensiunii sale. Iubirea este smulsă din dimensiunea erotică în văzduhul puternic al vieţii plenare, devenind principiul dinamic ce ţine lumile şi păstrează legătura interioară. Iah înseamnă viaţă, ceea ce este forma prescurtată a tetragramei IHWH, ceea ce Septuaginta traduce to on, fiinţătorul. Iubirea este un astfel de fulger al vieţii depline ce sălăşluieşte în fiinţa umană. Ea te poartă spre origini. Scânteia aprinderii acestui foc mistuitor este fiinţa miresei. Ea, nunta, este prilejul declanşării acestui foc cosmic mistuitor, mai puternic decât moartea şi Şeolul”[23].

Apele mari iubirea n-o pot stinge, nici râurile vor putea s-o-nece: „Acest foc mistuitor nu-l pot stinge apele revărsate, fluviile ieşindu-şi din matcă nu-i pot potoli mistuitoarea ardoare întru desăvârşire. Nici avuţiile nu folosesc la nimic[24]; ea nu poate fi preţuită, cumpărată cu nimic din toate avuţiile lumii; ea este mai presus de toate acestea. Ea nu-i de o origine cu avuţiile, e mai presus de toate, este focul mistuitor, biruitorul tuturor vremelniciilor. Ea smulge pe mire din casa părinţilor, ca şi pe mireasă, şi-i adună în orânduiala spirituală întru perpetuarea neamului omenesc, pe de o parte, iar pe de alta întru înnoirea şi curăţirea cerută de acest foc sălăşluit în viaţa de toate zilele”[25].  Aplicând aceste versuri Mariei Magdalena şi, prin ea, oricărui suflet care-L iubeşte pe Hristos, vom spune: „Slab îi era trupul femeii, dar viteaz sufletul. Apa cea multă nu i-a stins dragostea şi nici râurile n-au înecat-o. Mort era Cel pe care-L căuta; totuşi nu i s-a stins nădejdea în învierea Lui”[26].

Cel ce bogata casă şi-ar goli-o să cumpere în schimb iubire, acela doar dispreţ va dobândi: „Kol-hon beito, toată averea casei sale, tot ce are. Septuaginta: ton panta vion avtu. Vios pentru hon, tot ce ţine de viaţă, de întreţinerea vieţii. Acest vers ca un proverb spune pe scurt acest adevăr al neasemănării iubirii cu nici (unul) din celelalte bunuri omeneşti. Ea este altceva decât averea, ea este dar, ea nu-i avuţie; omul nu şi-o poate procura, nu stă în puterile lui să ajungă să o poată avea. Nu-i posesie, nu poate fi posedată pe nici o cale”[27].  „De-ar da omul toată avuţia sa, încă nu este nimic; şi de-ar face o mare pocăinţă, tot puţin e; şi de-ar învăţa toată ştiinţa, e încă departe. Şi de-ar avea o mare tărie sufletească şi evlavie fierbinte, încă îi lipseşte mult; adică îi lipseşte singurul lucru care-i este cel mai trebuincios. Ce anume? Ca, după ce a părăsit toate, să se părăsească şi pe sine şi să se despartă de iubirea de sine şi să nu oprească nimic din iubirea de sine”[28].

8: – E mică sora noastră; sâni nu are.

Cu sora noastră oare ce vom face

în ziua când de ea se va vorbi?

E mică sora noastră: „Acest fragment (de altfel, enigmatic) pare a fi o reluare a temei din 1,5, că adică fraţii mai mari au datoria de a-şi ocroti şi întreţine surioara până la vremea când ea va atinge vârsta peţitului”[29]. Oricum, fraţii miresei nu mai pot fi luaţi aici ca prigonitori, ca în primul capitol.  „Părinţii Bisericii nu au căzut de acord în privinţa identităţii vorbitorului din acest verset. După indicaţiile sumare din codicii Alexandrinus şi Sinaiticus, cel care vorbeşte în această secţiune (vv. 5c-9b) este mirele. Părinţii greci au atribuit aceste cuvinte miresei, iar cei latini mirelui. Ambrozie a considerat că fiicele Ierusalimului vorbesc, pe când Theodoret i-a văzut în acest verset pe sfinţii Vechiului Testament. Descrierea surorii mai mici ca fiind fără sâni a fost aplicată imaturităţii Bisericii sau a sufletului. Sora cea mică a fost interpretată şi ca Biserica neamurilor, la începuturile ei slabe, sau sinagoga, sora rămasă mai mică faţă de Biserică. După o altă interpretare ea îl reprezintă pe credinciosul începător care trebuie hrănit cu laptele credinţei (Pope, p. 679)”[30].

9: De este ea un zid,

îi vom zidi creneluri de argint;

dar dacă este uşă,

o căptuşim cu scândură de cedru.

De este ea un zid…: „Urmează două propoziţii condiţionale. Homah, zid, de cetate sau de clădire. Zidul ca simbolul vârstei mature apare şi în Ieremia 1, 18; 15, 20; Iezechiel 22, 30. Sensul aici este: dacă fata la vârsta măritişului va fi bine crescută[31], va primi o coroană de argint, adică poate păşi pragul nunţii. Dacă însă va fi mai puţin crescută, atunci trebuie amânat măritişul până va mai creşte. Asta înseamnă uşa închisă. Zidul înseamnă şi virtute, iar uşa uşurătate în virtute, stăpânit de simţuri. Dacă fata va fi una virtuoasă va fi încoronată; de va fi înclinată spre uşurătate, fraţii sunt hotărâţi să-i reteze această slăbiciune. Fata însă spune că este una virtuoasă ca un zid”[32]. Zid se face acela care prin nimic nu mai este despărţit de iubirea lui Dumnezeu. Uşa, în sens pozitiv, arată că şi alţii se vor împărtăşi de cunoaşterea lui Dumnezeu.  „Pope (p. 683) arată că interpreţii creştini timpurii au luat aceste două afirmaţii ca sinonime, nu antitetice. Mireasa lui Hristos este atât zis, cât şi uşă. Ambrozie scrie că Biserica definită ca zid are douăsprezece porţi apostolice, prin care popoarele au acces la Hristos. Scândura/batantul de cedru are rolul de a respinge ereziile. Aşa cum o uşă se deschide şi se închide, membrii Bisericii trebuie să ştie când să vorbească şi când să tacă. Dacă zidul simbolizează durabilitatea şi puterea, uşa reprezintă docilitatea şi ascultarea”[33].

10: – Un zid sunt eu,

şi sânii mei îi sunt ca nişte turnuri;

de-aceea sunt în ochii lui

ca una care-şi află pacea.

„Versetele 8-10 par a fi o poezie de sine despre sora mai mică. Dacă tatăl nu mai era în viaţă, fraţii trebuiau să ocrotească pe sora lor până se mărita. Fraţii trebuie să-i ocrotească fecioria, să o apere de toate ispitirile. De regulă, o fată putea fi măritată la doisprezece ani şi şase luni[34]. Cuvântul pentru această vârstă este naarah, fată. Aici vorbesc fraţii fetei. Rostul fraţilor la căsătoria surorilor lor, vezi Facerea 24, 50.55; 34, 11”[35].

Un zid  sunt eu… Mireasa afirmă că nimic nu o mai poate despărţi de Dumnezeu; sânii ei au acum putere hrănitoare, săturând cu hrană duhovnicească, din puterea lui Hristos, întreaga zidire.  „Pentru Beda Venerabilul, aceste cuvinte exprimă siguranţa miresei, a Bisericii, clădită din pietre vii (I Petru 2, 5), unificată prin legătura dragostei, ridicată pe o temelie sigură, de pe care nu poate fi îndepărtată de nici un atac al ereziei. ♦ Comentatorii creştini au înţeles versetul ca o referire la temelia sigură, clădită pe stâncă, a Bisericii sau a sufletului. Sânii sunt ca nişte turnuri deoarece ea îi poate hrăni pe ceilalţi cu hrană spirituală şi-i poate apăra. Zidul Bisericii a fost văzut, de asemenea, ca firea omenească a lui Hristos, iar sânii sunt un simbol al apostolilor, propovăduitori ai învăţăturilor care au devenit armele creştinilor în lupta cu ereziile (Pope, p. 686) ♦ Cetatea întărită e un alt simbol al virginităţii”[36].

11: Avut-a Solomon o vie

acolo, în Baal-Hamon;

pândarilor le-a dat-o s-o păzească

şi fiecare-avea să-i dea o mie

de sicli de argint pe roada ei.

„Baal-Hamon e greu de identificat. Unii cred că-i vorba de Baal-Hamon lângă Dotain din Iudita 8, 3. E vorba de o vie reală a lui Solomon în această localitate. Alţii cred că Baal-Hamon este un alt nume metaforic al Ierusalimului. Aici vorbeşte fata”[37]. Baal-Hamon înseamnă Domnul mulţimii, arătându-se că Hristos e Împărat peste toate. Păzitorii viei sunt plătiţi pentru slujba lor, dar aici se întrevăd două tipuri de slujire: una conform Legii şi alta (cea a miresei, sau a Bisericii) conform dragostei. Prima slujire atrage o oarecare plată, cea de-a doua dobândeşte darurile cereşti.

„Beda Venerabilul consideră că via se referă la Biserică, pe care Hristos a încredinţat-o păzitorilor. Aceştia sunt profeţii, apostolii şi urmaşii lor de-a lungul timpului din fruntea Bisericii. De asemenea, păzitorii sunt armatele cereşti care apără Biserica de cei care vor să-i facă rău. Mia de arginţi semnifică toate lucrurile la care sufletul desăvârşit renunţă pentru Hristos. ♦ Mia de arginţi a mai fost interpretată ca plinătatea mântuitoare a Legii lui Dumnezeu sau ca răsplata dată de Dumnezeu credincioşilor (Pope, p. 690)”[38].

12: Dar via mea e-a mea şi-mi stă-nainte:

o mie-s pentru tine, Solomon,

şi două sute doar pentru pândari.

„Folosind imaginea haremului lui Solomon cu o mie de femei păzite de eunuci, autorul subliniază, o dată mai mult (ca în 6, 7-8), cât de nepreţuită este Iubita sa faţă de toate celelalte femei”[39]. Înţelesul imediat nu e acela al unui harem, ci al unei vii, dar în pândarii viei putem vedea şi pe eunucii din haremul lui Solomon. Păstrăm, de aici, lauda Iubitei, imaginea haremului fiind prea străină de mentalitatea noastră ca să glosăm pe marginea ei.

„Pentru Beda Venerabilul, acest verset vorbeşte despre răsplata pe care o vor primi cei ce şi-au dăruit săracilor averile. Răsplata le va întrece cu mult aşteptările sau speranţele (cf. I Corinteni 2, 9)”[40].

13: – Tu, care şezi în mijlocul grădinii

când glasul tău prietenii l-ascultă,

tu, fă-mă să-l aud şi eu!

„Pentru Ambrozie, Cel ce stă în grădini este Hristos, iar prietenii Săi sunt arhanghelii şi puterile cereşti. Pentru ca oamenii să poată sta împreună cu Hristos, trebuie să fie plini de florile virtuţii, de dulceaţa harului, pentru ca ei să audă astfel glasul Domnului lor. ♦ Theodoret a văzut aici dorinţa nestăvilită a miresei de a auzi vocea Mirelui spunând, la venirea Sa: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi Împărăţia pe care am pregătit-o pentru voi. Alţii au considerat că grădina se referă la Sfânta Scriptură. Unii au împărţit Scriptura în patru grădini, după cele patru sensuri ale sale: literal, moral, alegoric şi anagogic (cf. Pope, p. 697)”[41].

14: – Aleargă, dragul meu,

şi fii asemeni

cu-o căprioară sau un pui de cerb

pe munţii de balsam!

„Ecou al textului din 1, 7, acesta e un avertisment adresat Iubitei de a nu se lăsa furată de vecinătatea prietenilor Mirelui, spunându-le mai mult decât trebuie. Iubirea e un dialog intim, care nu se cere dat în vileag şi făcut astfel pradă vulgarizării”[42].

„Aleargă…, literal: fugi, dar nu în sensul de a se îndepărta, ci, dimpotrivă, de a se apropia cu repeziciune de aceea care-şi aşteaptă cu înfrigurare Iubitul. El e chemat să vină, ca şi în 2, 17, spre împlinirea acestui sfârşit de poem, care e şi împlinirea, prin excelenţă, a iubirii”[43].

Pe munţii de balsam: „Ca la 2, 17. Septuaginta: kolimaton. Ultimul cuvânt este chemarea miresei în munţii de balsam. Este exprimată dorinţa comuniunii eterne în munţii fericiţi. Mirele e chemat să vină din munţii viei pentru a pleca spre munţii de balsam, munţii nevăzuţi ai înmiresmării nemuritoare”[44].

„Versetul i-a pus în dificultate pe comentatorii creştini, care au încercat să dea o explicaţie dorinţei miresei care, deşi a tânjit atât de mult după iubitul ei, acum îl îndeamnă să fugă. Unii au considerat că Biserica Îl roagă aici pe Hristos să fugă din firea Sa omenească, pentru a-L înţelege mai adânc prin dumnezeirea Sa. Alţii au interpretat textul ca o cerere din partea umanităţii: Iisus Hristos să fugă din inimile păcătoase la Biserica Sa devotată (cf. Pope, p. 701). ♦ Ambrozie a afirmat că Iisus Hristos fuge de la cei slabi şi care nu pot răbda persecuţiile, la munţii de miresme, care-i simbolizează pe cei sfinţi[45]. Înălţimile, muntele ca metaforă a sfinţeniei, reprezintă locuri comune ale exegezei patristice”[46].

Calea sufletului pornit către îndumnezeire a fost limpede înfăţişată până aici, munţii de balsam fiind culmea la care se ajunge, nici aceasta neînsemnând o limită, fie că vedem în Mireasă sufletul ostenitor după bunătăţile cereşti, fie că vedem Biserica, ajunsă la stadiul de Biserică biruitoare. Pe munţii de balsam e împărăţia cea veşnică şi lumina cea neînserată, în care sufletele drepţilor în veci se desfată în Hristos.

---

[1] CCIA, p. 77

[2] SEP 4/I, pp. 642-643

[3] SEP 4/I, pp. 643-644

[4] SEP 4/I, p. 644

[5] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VII (40)

[6] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[8] CCIA, pp. 77-78

[9] SEP 4/I, p. 645

[10] Biblia 1914 – Exact ar fi: Cine este aceasta care se sue albită, înflorită, rezemându-se pre frăţiorul său? – Am dat acest exemplu pentru a se vedea că modificările sunt impuse de căderea, pe alocuri, în desuetudine a limbii Bibliei 1914.

[11] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, III, 16

[12] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[13] SEP 4/I, pp. 645-646

[14] BBVA, p. 883

[15] CCIA, p. 78

[16] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VII (41)

[17] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXX, 16

[18] BBVA, p. 883

[19] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de laudă la Sfintele Muceniţe Veronica, Prosdoca şi Domnina, mama lor, II

[20] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, 52

[21] CCIA, p. 78

[22] CCIA, p. 78

[23] CCIA, p. 78

[24] Vezi următoarele trei versuri.

[25] CCIA, p. 79

[26] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV, 13

[27] CCIA, p. 79

[28] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, XI, 3

[29] BBVA, p. 884

[30] SEP 4/I, p. 647

[31] E vorba despre dezvoltarea ei fizică.

[32] CCIA, p. 79

[33] SEP 4/I, p. 647

[34] După alte surse, la doisprezece ani şi o zi; aceasta, desigur, era limita minimă (şi singura, de altfel), fără a însemna  în mod automat că majoritatea fetelor se măritau la această vârstă.

[35] CCIA, p. 79

[36] SEP 4/I, p. 647

[37] CCIA, p. 80

[38] SEP 4/I, p. 648

[39] BBVA, p. 884

[40] SEP 4/I, p. 648

[41] SEP 4/I, pp. 648-649

[42] BBVA, p. 884

[43] BBVA, p. 884

[44] CCIA, p. 80

[45] Mai potrivit, în context, ar fi: pe martiri.

[46] SEP 4/I, p. 649