Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 12

CAPITOLUL 12 – Sfaturi folositoare pentru viaţă.

1: Cel ce iubeşte învăţătura iubeşte priceperea,

dar cel ce urăşte mustrările e nebun.

2: Cel ce află har de la Domnul devine mai bun,

dar omul nelegiuit se va trece-n tăcere.

„Evagrie pune versetul în legătură cu Psalmi 27, 1 (ibid., 133)”[1].

3: Din nelegiuire nu-şi agoniseşte omul bunăstare,

iar rădăcinile drepţilor nu vor fi smulse.

4: Femeia virtuoasă îi e cunună bărbatului ei;

dar precum viermele în lemn, aşa îşi nimiceşte bărbatul femeia care face răul.

„Femeia vajnică, literal bărbătoasă (gr. γυνη ανδρεία; lat. mulier virilis): reapare în finalul cărţii, 31,10-31. Una dintre temele importante şi celebre ale Proverbelor”[2].

5: Gândurile celor drepţi sunt gânduri drepte,

dar necredincioşii născocesc înşelăciuni.

„Sfântă este cu adevărat mintea sfinţilor prea sfinţiţi şi ea se cuvine în primul rând să fie dăruită Dumnezeului Celui preacurat. Pentru că e plină de cugetări bune şi răspândeşte mirosul bine mirositor al cunoştinţei adevărate de Dumnezeu. Căci cugetările drepţilor sunt judecăţi, după cum s-a scris”[3].  „Aşadar, pentru că după Solomon gândurile drepţilor sunt judecăţi, trebuie să ne străduim ca în forul intim al gândurilor noastre să nu ne schimbăm judecăţile cu privire la lucruri, ci să avem mintea asemenea unei balanţe, cântărind fără părtinire fiecare faptă”[4].

6: Cuvintele necredincioşilor sunt înşelătoare,

dar gura celor drepţi pe aceştia îi va izbăvi.

„Deoarece înţeleptul autor al Proverbelor ne-a spus: Necredincioşii chivernisesc înşelăciuni, vrea să spună ceea ce va fi de folos cititorilor şi respinge cu vigoare atacurile înşelăciunii”[5].  Căci „spusele ereticilor trezesc bănuială. Chiar dacă aprobă ceva, o fac dintr-o inimă coruptă”[6].

7: Oriîncotro se va întoarce necredinciosul, acolo se va stinge,

dar casele celor drepţi vor dura.

Casele: „În limbajul biblic, cuvântul casă are deseori înţelesul de familie (sau comunitatea tuturor celor ce trăiesc într-o casă – părinţi, copii, servitori, sclavi)”[7].

8: Gura cunoscătorului o laudă omul,

dar pe cel împietrit la inimă îl ia în derâdere.

9: Mai bun e omul umil care munceşte pentru el

decât cel ce se cinsteşte pe sine şi umblă după pâine.

10: Omului drept îi e milă de animalele lui,

dar inima necredincioşilor e lipsită de milă.

„Se milostiveşte: Textul Masoretic are cunoaşte. Septuaginta dă o tentă moralizatoare versetului, introducând tema compasiunii”[8].

„Aşa sunt sufletele sfinţilor lui Dumnezeu; ele sunt iubitoare de oameni şi blânde, atât către cei de aproape al lor, cât şi către cei străini; ba încă blândeţea lor se întinde până şi asupra animalelor necuvântătoare”[9].

11: Cel ce-şi lucrează pământul se va îndestula de pâine,

dar cei ce umblă după deşertăciuni sunt lipsiţi de minte.

12: Cel ce se veseleşte-n petreceri cu vin

necinste va lăsa în propria lui fortăreaţă.

13: Dorinţele necredincioşilor sunt rele,

dar rădăcinile credincioşilor sunt bine înfipte.

14: Păcătosul cade în laţ din pricina păcatelor sale,

dar dreptul scapă din el.

cel ce priveşte lin va afla milă,

dar cel ce se hlizeşte pe la porţi necăjeşte suflete.

Ultimele două stihuri apar în Septuaginta ca versetul 13a. „Vasile cel Mare comentează versetul în Hom. in Lacisis, PG 31, 1440-1444, oprindu-se mai ales asupra temei blândeţii. Cer care priveşte blând (literal: lucruri netede) vede lucrurile unificate, altfel spus, poate pătrunde în sufletul omului până la resorturile ultime”[10].

„Cum se poate înfăţişa trupul nostru până e încă viu jertfă bineplăcută lui Dumnezeu? Când ochii noştri văd lucrurile netede, potrivit cu ceea ce s-a scris: Cel ce vede lucrurile netede se va milui – căci ne vor atrage şi ne vor procura mila de sus, când urechile se supun învăţăturilor dumnezeieşti, […] când, în sfârşit, limba, mâinile şi picioarele slujesc voii dumnezeieşti”[11].

15: Din roadele gurii sale se va umple sufletul omului de bunătăţi

şi răsplata buzelor lui i se va da.

16: În ochii nebunilor, căile lor sunt drepte,

dar înţeleptul ascultă de sfaturi.

17: Nebunul în aceeaşi zi îşi arată mânia,

dar omul isteţ îşi ascunde dispreţul.

18: Omul drept va vesti credinţa temeinică,

dar mărturia celor nedrepţi e înşelătoare.

19: Sunt unii care, atunci când vorbesc, parcă rănesc cu sabia,

dar limbile înţelepţilor vindecă.

20: Buzele adevărate fac mărturia dreaptă,

dar martorul grabnic are limbă nedreaptă.

21: Vicleşug este în inima celui ce meştereşte răul,

iar cei ce voiesc pace se vor veseli.

„În multe locuri din Scriptură viclenia este arătată ca duşman al lui Dumnezeu. Se zice că vicleneşti când amesteci ce este bun cu ce este rău. După cum vinul se falsifică atunci când îl amesteci cu unul mai rău sau când îi adaugi apă, şi după cum aurul se falsifică atunci când îl amesteci cu argintul şi arama, tot aşa şi adevărul este falsificat când cuvintele rele se întreţes cu sfintele cuvinte”[12].  Ultima afirmaţie pare a-i viza cu precădere pe eretici.

22: Dreptului nu-i place nimic din ceea ce e strâmb,

dar cei necredincioşi se vor umple de rele.

23: Urâciune Îi sunt Domnului buzele mincinoase,

dar cel ce lucrează cu credincioşie Îi e bineprimit.

24: Omul care cunoaşte e tron al priceperii,

dar inima nebunilor întâmpinată va fi cu blesteme.

„Expresia tronul discernământului [BBVA: tron al priceperii] a intrat în vocabularul Părinţilor: Vasile cel Mare, In Princ. Pr. 11; Com. Is. 1, 12; Augustin (sub forma lat. sedes sapientiae)”[13].

25: Mâna celor aleşi va dobândi cu uşurinţă stăpânire,

dar cei vicleni vor fi de pradă.

26: Un cuvânt înfricoşător înfricoşează inima dreptului,

dar o veste bună îl înveseleşte.

27: Cel ce hotărăşte drept îşi devine sieşi prieten,

dar gândurile necredincioşilor sunt lipsite de milă.

Cel ce hotărăşte: „epignomon înseamnă, de fapt, arbitru, adică cel ce ia o decizie între două părţi adverse”[14].

28: Omul viclean nu va nimeri vânatul,

dar omul curat e o avere scumpă.

Versetul e aplicat Fariseilor, cu referire la cele petrecute în zilele lui Hristos. Acesta e vânatul pe care aceia nu-l vor nimeri, decât cu voia Sa şi după iconomia mântuirii[15].

29: În căile dreptăţii se află viaţă,

dar căile celor ce nu uită răul duc spre moarte.

„Celor ce ţin mânie (gr. μνησικάκων, literal: care-şi aminteşte de răul suferit): temă curentă în monahism, amorsată deja în Păstorul lui Hermas (Simil. IX, 23, 3-5; Vis. II, 31, 1)”[16].

„Pentru ce imităm pe cei nebuni, sfâşiindu-ne unii pe alţii, războindu-ne cu propriul nostru trup? Ascultă ce cuvinte grele se spun în legea veche despre unii ca aceştia! Căile celor ce ţin minte răul duc la moarte;  Omul ţine mânie asupra omului şi de la Dumnezeu cere vindecare (Sirah 28, 3). Scriptura grăieşte aşa, deşi a îngăduit ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte (Ieşirea 21, 24).  – Atunci pentru ce mai ţine de rău?  – Pentru că legea veche a îngăduit asta nu ca să ne scoatem unii altora ochii şi dinţii, ci pentru ca să ne abţinem de la rău de frica de a nu ni se scoate ochiul sau dintele. De altfel, cuvintele acestea vorbesc de o mânie trecătoare, pe când ţinerea de minte a răului arată că sufletul cugetă numai la rău.  Spui că duşmanul tău ţi-a făcut rău. Dar nu ţi-a făcut atâta rău cât rău îţi faci ţie însuţi ţinând minte răul!”[17].

Încă din Vechiul Testament, „se opreşte nu numai mânia cu fapta, ci se osândeşte şi cea din cuget. De aceea, urmând legilor dumnezeieşti, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mâniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru”[18]. „Supărarea este împletită cu amintirea răului. Prin urmare, când mintea va oglindi cu supărare faţa fratelui, vădit este că-şi aminteşte răul de la el. […] Dacă-ţi aminteşti de răul făcut de cineva, roagă-te pentru el şi vei opri patima din mişcare, despărţind, prin rugăciune, supărarea de amintirea răului pe care ţi l-a făcut”[19].

---

[1] SEP 4/I, p. 439

[2] SEP 4/I, p. 440

[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVI

[4] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 10

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, VI

[6] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, III, 59

[7] BBVA, p. 807

[8] SEP 4/I, p. 440

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani, XXIX

[10] SEP 4/I, p. 441

[11] Sf. Grigorie Palama, Despre rugăciune, 20

[12] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, III, 3

[13] SEP 4/I, p. 441

[14] BBVA, p. 809

[15] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V, 1

[16] SEP 4/I, p. 442

[17] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXIX, 5

[18] Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, IV

[19] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, 289-290