Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor – 4

CAPITOLUL 4

1: – Vezi tu, iubito, cât eşti de frumoasă?

Frumoasă-mi eşti

cu ochii tăi ca două porumbiţe

sub vălul tău de nuntă,

cu părul tău ca un ciopor de capre

mijind, şerpuitor, pe Galaad;

„În cele de mai [sus], elogiul unei frumuseţi care poate fi uşor convertită şi în mândreţe duhovnicească, menită să atragă iubirea Mirelui ceresc”[1]. „Aici e descrisă mireasa, este admirată frumuseţea ei. Cântarea Cântărilor este singulară în literatura ebraică veche în acest sens. Celelalte cărţi vorbesc despre stări de spirit interioare mai mult. Şi natura e văzută în dinamica sa ordonată de Logos, precum în Psalmi. Aici însă, în Cântarea Cântărilor, biruie descrierea. Este admirată desăvârşita frumuseţe care pentru mire este mireasa. […] Obiectul celui mai curat şi desăvârşit lirism este chipul miresei în care nici o pată nu-i. Toţi comentatorii, de-a lungul veacurilor, au căzut de acord în această privinţă. O mai frumoasă şi transfigurată apariţie a chipului miresei în ochii mirelui în lumea veche este greu, dacă nu imposibil, de găsit. Aici descrierea începe de la ochi. Este admirat părul pe care fecioarele în timpul nunţii aveau voie să-l poarte despletit, ca semn al curăţiei şi fecioriei lor. Părul vălurind ca o turmă de capre trebuie să fie imaginea fecioarei despletite dansând în timpul nunţii. Numai mireasa avea voie să poarte astfel părul în timpul nunţii, ca simbol al curăţiei desăvârşite. Ochii columbei – perle neprihănite. Simbolul columbei este mereu curăţia imaculată, întreagă curată. Ochii şi obrajii transpar în dosul voalului. Dinţii albi desăvârşiţi şi ei în cele două rânduri, cei de sus având jos pe geamănul lor întocmai. Imaginea este de-o mare prospeţime – picăturile de apă sclipind în soare de pe oile albe proaspăt tunse şi, în acest fel, şi mai albe fiind, ce ies din scăldătoare”[2].

„Vălul a reprezentat pentru interpreţii creştini modestia, autostăpânirea şi alte virtuţi. Tertulian a asociat vălul cu smerenia care trebuie să le caracterizeze pe tinerele creştine şi cu supunerea miresei faţă de soţul ei. Pentru unii, ochii îi simbolizează pe învăţătorii Bisericii, care oferă lumină trupului, iar părul, pe creştinii ajunşi la cel mai înalt nivel spiritual, cei mai apropiaţi de Hristos, Capul lor. Aşa cum părul este insensibil, creştinii desăvârşiţi sunt morţi faţă de lume şi plăcerile ei. Părul miresei e comparat cu o turmă de capre, deoarece membrii Bisericii contemplă lucrurile cereşti prin credinţă, iar caprele sunt animale curate şi se hrănesc pe înălţimi. Părul reprezintă o imagine a gândurilor sfinte şi a cuvintelor sufletului curat, mort faţă de trup şi lume, scos din întunericul păcatului, al ignoranţei, adus la adevăr, cunoaştere şi pietate prin cuvântul Evangheliei, descoperit pe muntele Galaad, muntele mărturiei divine (cf. Pope, p. 461). ♦ (…)Apponius (Interpretatio 7.1-34, CCSL 19, 139) afirmă că aceste cuvinte Îl prezintă pe Hristos lăudând frumuseţea Bisericii formate din păgânii care s-au întors de la slujirea zeilor la adevăratul Dumnezeu. Apponius crede că ochii îi reprezintă pe cei care dau învăţătură Bisericii prin puritatea şi simplitatea lor. ♦ Beda Venerabilul (Expositio 2, CCSL 119b 244-245) consideră şi el că ochii se referă la predicatorii Bisericii. Urmând comparaţia cu caprele (cf. Matei 25, 32-33), el afirmă că şi credincioşii păcătuiesc, însă, în ciuda acestui fapt, progresează zilnic spre viaţa veşnică, unde vor fi eliberaţi de orice păcat”[3].

Cu ochii tăi ca două porumbiţe: „Care e mai de cinste între mădularele noastre ca ochii? Prin ei se priveşte lumina, prin ei se recunosc prietenii şi duşmanii, prin ei deosebim ceea ce este al nostru şi ceea ce ne e străin. Ei ne sunt îndreptători şi învăţători în orice lucru şi călăuze înnăscute şi nedespărţite în călătoria nerătăcită. Drept aceea, lauda cea mai desăvârşită a ochilor este să-şi fi format chipul vieţii lor după harul Sfântului Duh. Căci Duhul Sfânt e porumbel”[4].

Cu părul tău ca un ciopor de capre: „Părul capului ce împodobeşte femeia e ruşinea şi neprihănirea ei. Dar se cuvine să mai adăugăm, la cuvântul despre păr, că părul e lipsit de orice simţire vitală. Deci cel ce nu primeşte nici o simţire de cele ce sunt cunoscute în lumea aceasta, neumflându-se de slavă şi cinstire, nici îndurerându-se de ocară şi de necinste, ci rămânând la fel în aceste două stări contrare, e asemenea părului lăudat al miresei”[5].  „Hristos […], văzând în veşmintele albe Biserica Sa, pentru care El Însuşi, precum este scris în cartea proorocului Zaharia, luase veşminte întinate, (văzând încă) şi sufletul ei curat şi spălat prin baia renaşterii, îi spune: Iată, frumoasă eşti, iubita Mea, iată eşti frumoasă, ochii tăi ca ai unei porumbiţe, sub a cărei înfăţişare a pogorât din cer Duhul Sfânt”[6].

2: cu dinţii tăi, o turmă de oi albe

scăldate-n râu nainte de-a fi tunse,

avându-şi toate gemeni câte doi

şi fără rod nici una dintre ele;

„Pentru Augustin (De doctrina christiana 2.11-13; Ennarationes in Psalmos, CCSL 38, 10-11), dinţii îi reprezintă pe învăţătorii prin care credincioşii, intrând în Trupul lui Hristos, Biserica, scapă de erori şi superstiţii. Scăldătoarea se referă la actul botezului, iar gemenii sunt cele două porunci ale iubirii, iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui”[7].

Cu dinţii tăi, o turmă de oi albe: „De ce sunt amintiţi în laudă dinţii înaintea buzelor? (Pentru că) cea mai bună ordine în învăţătură este ca mai întâi să înveţi tu însuţi şi apoi să grăieşti. Iar de va spune cineva că învăţăturile sunt mâncările sufletului nu se va abate de la ceea ce se cuvine. Precum, deci, sfărâmând în dinţi hrana trupească, o pregătim pentru măruntaiele noastre, în acelaşi fel se află în suflet o putere care mărunţeşte învăţăturile. Aşadar, socotesc că folosind un chip, Cuvântul numeşte dinţi pe învăţătorii care împărtăşesc învăţăturile cu judecată, făcându-le uşor de primit şi folositoare. Aşadar, cei ce ne subţiază iarba neprelucrată a cuvintelor dumnezeieşti şi ne-o rumegă sunt dinţi ai Bisericii. Tot aşa voieşte aici Scriptura ca cei rânduiţi în Biserică în slujba de dinţi să fie mai întâi tunşi, adică dezbrăcaţi de toată podoaba materială, apoi curăţiţi, prin baia conştiinţei, de toată întinăciunea trupului şi a duhului; pe lângă acestea să urce pururi prin înaintare şi niciodată să nu fie iarăşi traşi în prăpastie. În sfârşit, să fie împodobiţi cu îndoita naştere a bunei rodiri în tot felul de virtuţi şi să nu fie fără rod în nici una din străduinţele cele bune”[8].  „Nu este laudă de rând aceasta. Mai întâi, prin plăcuta comparaţie cu caprele[9] tunse, căci ştim că şi pe înălţimi caprele pasc fără primejdie şi că şi în prăpăstii îşi găsesc hrana cu siguranţă; apoi, când sunt tunse, sunt despovărate de perii de prisos”[10].

3: buzele tale, roşu din fuior

şi graiul tău, frumos;

obrajii tăi, o rodie în două

sub vălul tău de nuntă;

Buzele tale, roşu din fuior; la Ioan Alexandru: Precum o coardă roşu închisă buzele tale: „În ebraică, articolul e folosit şi comparativ. Autorul vorbeşte de o sfoară, coardă purpurie, accentuând în acest fel subţirimea lor[11].  „Nu sensualitatea e pusă în lumină, ci cântarea ca o strună pe un instrument atinsă de puterea cuvântului”[12].

„Pentru Apponius (Expositio 6.9-12), panglica de purpură reprezintă sângele martirilor care colorează buzele Bisericii. Ei apără dinţii, adică pe învăţătorii Bisericii, astfel încât cei care nu-i cred să poată fi aduşi la credinţă prin mărturia martirilor. Glasul Bisericii este frumos datorită puterii martirilor şi interpretării Cuvântului Sfânt de către învăţători. Prin frumuseţea obrajilor trebuie să înţelegem modestia fecioriei şi castitatea. Comparaţia cu o jumătate de rodie demonstrează că fecioria imită lucrările lui Hristos. Apponius face trimitere la 2, 3, unde iubitul este comparat cu un măr între copacii pădurii. Fecioria şi înfrânarea posedă o parte din frumuseţea Mirelui, o jumătate prin care chipul Bisericii este mai strălucitor. În plus, Apponius crede că cei doi obraji ai Bisericii le reprezintă, unul pe Maria, sora lui Moise, celălalt pe Maria, mama lui Iisus, care, prin integritatea lor, au făcut chipul Bisericii frumos şi demn de admiraţie”[13].

„Prin dinţi, adică prin propovăduirea învăţăturilor, grăieşte totodată gura Bisericii. De aceea, mai întâi se tund şi se spală dinţii şi nu rămân sterpi, ci zămislesc gemeni, şi apoi înfloresc buzele în culoarea roşie, când toată Biserica, prin conglăsuirea în bine, se face perechea de buze a unei singure guri şi a unui singur glas. Iar prin culoarea roşie e îndemnată să privească la sângele prin care au fost izbăviţi şi să poarte în gură mărturisirea Celui ce ne-a răscumpărat prin sânge”[14]. „Fiindcă buzele Bisericii propovăduiesc pururi mântuirea prin sângele lui Hristos”[15].

Şi graiul tău, frumos; la Ioan Alexandru: Şi gura graiului tău fermecătoare: „midbareih – nu-i vorba de instrumentul vorbirii, gura, ci de acţiunea ei, cuvântul (dabar), care numeşte aici gura al cărei farmec şi rost este încoronat de rostire, de grai. Este încă o dată accentuată partea spirituală a trupului. Gura este ca un boboc înrourat de trandafir, ca un potir în care sălăşluieşte cuvântul. Frumuseţea miresei vine din această armonie a făpturii ei în care naturaleţea e trecută în spirit. Nu-i vorba, aşadar, de ceva frust, primitiv sensual, ca în mare parte din poezia orientală, ci de un îndelung proces de strunire a cărnii întru nobleţe spirituală. Rafinamentul alcătuitorului acestui cântec e dovedit şi aici – originea cultă a cântării ce finisează fiecare amănunt”[16].

„Stăpânul, primind voinţa nefăţarnică[17], va striga: Iată, frumoasă eşti, iubita mea, iată frumoasă eşti! Dinţii tăi ca turmele tunse! (aceasta din pricina mărturisirii făcute cu bună cunoştinţă), toate cu gemeni, din pricina harului îndoit, adică cel săvârşit din apă şi din Duh, sau a darului vestit prin Vechiul şi Noul Testament”[18].

Obrajii tăi, o rodie în două sub vălul tău de nuntă: „Rodia apare şi în poezia egipteană. Este mărul Orientului, are mulţi sâmburi. Fiecare sâmbure este îmbrăcat într-o membrană roză moale. Unii au socotit că-i vorba de cerul gurii miresei, ca o rodie. Dar e vorba de tâmple, de obraji, ce transpar prin crăpătura voalului. Rodia – malum punicum sau malum granatum – este simbolul rodniciei. Faptul că faţa miresei vorbeşte de rodnicia ei este încă o dată semnul spiritualizării. Imaginea vorbeşte despre ceasul apropierii nunţii, când mireasa îşi ridică voalul ca mirele să-i vadă faţa. Deja voalul e dat puţin la o parte, faţa miresei poate fi văzută puţin, cât o ruptură de rodie. Trebuie amintit că roşul este culoarea-simbol a vieţii în lumea ebraică”[19]. „Prin roşeaţa ce arde în obraz laudă în mod curent neprihănirea, împodobind-o cu ruşinea, prin chipul rodiei”[20].

4: grumazul tău, ca turnul lui David

zidit spre întărire:

de el atârnă paveze o mie,

ca tot atâtea scuturi de viteji;

Grumazul tău, ca turnul lui David: „Despre acest turn al lui David nu se ştie nimic. El nu-i identic cu cel actual. Nu-i vorba neapărat de înălţime, ci de eleganţă şi statornicie. În Talmud e lăudat şi gâtul scurt ca semn al frumuseţii. Prin migdal, turn, se înţelege o cetate a unei dinastii, un fel de burg sau acropolă ca loc de refugiu în vremi de restrişte (Judecători 9, 46). În urma săpăturilor s-a dat în Ghibea de turnul lui Saul, de cetatea lui, mică, însă alcătuită cu grijă şi puternică”[21].

„Honorius din Autun (Expositio in Cantica Canticorum, PL 172, 413A-414A) oferă două interpretări versetului. Conform celei dintâi, gâtul îi reprezintă pe învăţătorii Bisericii. Aşa cum gâtul leagă trupul de cap, aceştia leagă Biserica de Hristos, prin cuvântul şi exemplul lor. După cum turnul are menirea de a-i proteja pe locuitorii cetăţii de duşmani, tot aşa aceste persoane, întărite de puterea lui Hristos, apără Biserica de eretici, păgâni sau creştini falşi. Miile de scuturi sunt nenumăratele argumente din Scripturi sau cele aduse pe calea raţiunii, folosite împotriva adversarilor, iar lănciile vitejilor reprezintă exemplele de suferinţă ale martirilor, precum şi vieţile sfinţilor. A doua interpretare propusă de Honorius din Autun este că turnul lui David este cuvântul lui Dumnezeu, zidit de Hristos pentru a apăra Biserica împotriva duşmanilor Ei. Scuturile sunt învăţăturile Vechiului şi Noului Testament, iar lănciile reprezintă exemplele sfinţilor care-i întăresc pe alţii în lupta lor împotriva păcatelor”[22].

„Numele de grumaz îl poartă cel ce susţine pe sine capul totului, adică acel cap care este Hristos, din care tot trupul se încheagă şi se articulează. Pe lângă aceasta, el este primitor al Duhului, Care face inima noastră înfocată; apoi slujeşte cuvântului, prin glasul bine răsunător. […] Iar prin David, înţelege pe Împăratul, Tatăl Împăratului, Care a alcătuit pe om de la început să fie turn şi nu ruină, iar prin har l-a rezidit pe el iarăşi, întărindu-l cu multe scuturi, ca să nu mai fie uşor de călcat de năvălirile duşmanului”[23].

Zidit spre întărire; la Ioan Alexandru: Clădit în rânduri: „talpiah – din rădăcina lapa, a clădi în ordine, a aşeza ordonat. E vorba poate de podoabele gâtului miresei, atât de bogate în Orient, ordonate precum scuturile pe turnul lui David. Nu asemănarea gâtului cu turnul stă în intenţia autorului, ci asemănarea podoabelor, sensul iarăşi spiritual al statorniciei şi privegherii. Aşa cum stă turnul de veghe, aşa şi mireasa îşi păstrează curăţia şi onoarea, neîntorcând capul încoace şi încolo. Colierul de aur atârnat de către mire la gâtul miresei era semn că a ales-o să-i vină podoabă a casei, era o încoronare a virtuţilor fecioarei păstrată până la vremea nunţii, aşa cum pe turnul cetăţii davidice erau aduse trofeele de biruinţă”[24].

De el atârnă paveze o mie: „şilmi, un cuvânt dificil. Septuaginta îl traduce felurit, aici cu volides; în alte locuri unde apare (Ieremia 51, 11; Iezechiel 27, 11) cu tas faretras. E vorba de trofeele eroilor. Cuvântul apare şi în textele de la Qumran şi înseamnă armă de aruncat, arcuri. O mie de scuturi este o cifră, simbol al plinătăţii. Încă o aluzie la frumuseţea şi curăţia desăvârşită a fetei ce va păşi pragul nunţii”[25].

5: iar sânii tăi, doi pui de căprioară

ce pasc răcoare, gemeni, printre crini.

Iar sânii tăi, doi pui de căprioară: „Amândoi sânii – accentuează contemplarea în amănunt a desăvârşirii creaturii, minimalizând sensualitatea”[26].

„Apponius (Expositio 6.26-34) vede în imaginea sânilor la care se hrăneşte Biserica cele două Testamente, gemene datorită perfectei armonii între ele, Noul Testament fiind împlinirea Vechiului”[27].

În tot omul sunt doi gemeni (pui de căprioară – sau sâni) prin naştere: sufletul şi trupul.  „În fiecare din noi fiind contemplaţi doi oameni, unul trupesc şi văzut, altul spiritual şi nevăzut, geamănă este naşterea fiecăruia, venind în viaţă uniţi între ei. Căci nici sufletul nu există înaintea trupului, nici trupul nu se alcătuieşte înaintea sufletului. Iar hrana lor după fire este curăţia şi buna mireasmă şi toate cele asemenea prin care sporesc virtuţile. Este deci trebuinţă de ochi, pentru buna deosebire care să poată recunoaşte întocmai crinul şi spinul, şi pe cel mântuitor să-l cultive, iar pe cel stricăcios să-l respingă”[28].

6: Nainte de-a se face dimineaţă

şi de-a se pune umbrele pe fugă,

eu voi fugi la muntele de smirnă

şi spre colina din Liban.

La Ioan Alexandru: Vreau să mă duc pe muntele de mir / Şi la dealul de tămâie: „Muntele de mir şi dealul de tămâie – iarăşi locuri ideale unde iubirea îşi caută sălaş. Mirul şi tămâia, ca miresme, ca şi în tot Orientul, sunt hrana spiritului pe care nara tremurândă le inspiră. Aşa cum gurii i se da vin şi pâine bună de sărbători în loc de apă, tot aşa şi nărilor, în loc de aer obişnuit – mireasmă de preţ”[29].

7: Frumoasă eşti, iubito, pe de-a-ntregul

şi-n tine întinare nu se află.

„Versul încheie această desăvârşită poezie în sine, ce ridică mireasa, în urma contemplării ei, în rândul creaturilor curate. Despre nici o fiinţă nu se poate spune mai mult: a fi fără nici o prihană, frumuseţe adevărată. În textul Facerii, după fiecare zi toate sunt socotite bune. Omul este desăvârşit şi frumos, iar acum, în ceasul nunţii, mireasa e podoaba fără pereche a universului. Ceea ce omul este mai ales în ceasul nunţii apare mai limpede în lumină”[30].

„Text important. Prin jertfa lui Hristos, Biserica a devenit Mireasa Lui cea neprihănită, aşa cum fără prihană e trupul Iubitei ce se apropie de Mire”[31].

Ziua simbolizează Duhul Sfânt Care, cu lumina Sa, alungă toate umbrele. Prin moartea lui Hristos, tot cel ce crede poate primi de la El puterea morţii omului vechi, spre a se înveşmânta în omul cel nou, fără de pată: „Căci dacă cei ce s-au născut din Duhul se fac fii ai luminii şi fii ai zilei, ce altceva trebuie să cugetăm pe Duhul Sfânt decât lumină şi ziuă, a cărui suflare fugăreşte umbrele şi deşertăciunea? Pentru că e cu totul necesar ca după ce a răsărit soarele să nu mai rămână umbrele, ci să se retragă şi să se strămute. După ce Cuvântul a făcut lauda acestor mădulare ale Bisericii, în cele următoare îi va lăuda tot trupul când prin moarte va surpa pe cel ce avea stăpânirea morţii (II Corinteni 12, 1) şi Se va înălţa pe Sine iarăşi la propria slavă a dumnezeirii, pe care a avut-o de la început, înainte de a fi lumea. (Arată) taina patimii prin imaginea smirnei, apoi amintind de tămâie, prin care se închipuie dumnezeirea, prin aceasta ne învaţă că Cel ce se împărtăşeşte împreună cu El de smirnă se va împărtăşi, desigur, împreună cu El şi de tămâie. Căci cel ce a pătimit împreună cu El, fără îndoială, se va şi slăvi împreună. Iar cel ce s-a ridicat în slava dumnezeiască se face frumos, ca unul ce s-a eliberat de toată pata”[32].  „Cu turma (caprelor tunse) este comparată Biserica, având ea în sine multe puteri ale sufletelor, care să înlăture prin botez povara păcatelor, care să-I aducă lui Hristos credinţa cea tainică şi harul moral, care să laude crucea lui Iisus Domnul. Prin acestea este frumoasă Biserica şi fără cusur, fiindcă vina a fost îngheţată de apă”[33]. „Urmele frumuseţii sufletului se arată în starea sufletească a omului sfânt. Trebuie, dar, să avem grijă mai dinainte de frumuseţea noastră, pentru ca şi Mirele-Cuvântul privindu-ne să ne spună: Toată eşti frumoasă, iubita mea, şi întinăciune nu este în tine!”[34].

8: O, vino, vino din Liban, mireasă

o, vino din Liban!

Venind, vei trece culmile Amanei,

Senirul şi Hermonul peste piscuri,

De-acolo unde leii-şi au culcuşuri

Şi munţii sunt bârlog de leoparzi.

„Kalah, mireasa, prima oară fecioara e numită astfel. Aceste şase versuri sunt socotite un fragment dintr-o poezie de sine. Ea este în contrast cu caracterul liniştit şi natura blândă în mijlocul căreia s-a desfăşurat până acum Cântarea. Muntele de mir şi dealul de tămâie indică sudul; muntele leoparzilor şi culcuşul leilor – nordul. Mirele îşi caută mireasa ascunsă în acest loc primejdios. Pare a fi vorba de primejdiile vieţii ce ameninţă viaţa miresei, după unii comentatori”[35].

„Tinzând spre Dumnezeu, inima curată a părăsit ţinuturile sălbatice ale patimilor (ale leilor şi leoparzilor), îndreptându-se irezistibil către Mirele Care o cheamă”[36].

Venind, vei trece culmile Amanei: „Septuaginta a înţeles: apo arhis pisteos; în loc de numele muntelui a înţeles emunah, credinţă. Amana, Senir şi Hermonul sunt 3 vârfuri dintr-un masiv ce culminează cu Hermonul (2814 m înălţime)”[37]. Desigur, în acord cu cele spuse până acum, vom vedea şi în aceste înălţimi trepte ale urcuşului duhovnicesc.

„Unele interpretări l-au văzut în persoana [Mirelui] pe Hristos, chemându-i la mântuire pe păgâni, scăpând Biserica din mrejele idolatriei. Libanul reprezintă idolatria păgânilor, iar Senirul şi Hermonul au fost văzute ca semnificând Legea. Mireasa e chemată din vizuina leilor, adică din mâinile persecutorilor evrei şi din munţii leoparzilor, adică din înşelăciunea păgânilor. Faptul că mireasa e chemată de trei ori are o triplă semnificaţie. Mireasa trebuie să fie desăvârşită în gândire, în vorbe şi în fapte; trebuie să vină la Mirele ei prin credinţă, speranţă şi dragoste; să renunţe la puterea diavolului, la lume şi la sine; să vină în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh (cf. Pope, p. 478)”[38].

Sufletul-mireasă e chemat mai sus de credinţa începătoare, la progresul infinit în Dumnezeu: „Iar ceea ce spune este aceasta: Bine Mi-ai urmat în cele de până acum, venind cu Mine în muntele smirnei. Căci te-ai îngropat împreună cu Mine, prin botez, în moarte. Ai venit împreună cu Mine şi pe piscul tămâii (Libanul Învierii). Căci te-ai înălţat la împărtăşirea de dumnezeire, pe care o indică muntele tămâii. Urcă, deci, cu Mine, de pe munţii aceştia pe alţii, înaintând şi înălţându-te prin cunoştinţa lucrătoare. Vino, aşadar, din Liban, întrucât nu mai eşti logodnică, ci mireasă. […] Cuvântul vrea ca noi, fiind schimbăcioşi din fire, să nu ne rostogolim prin schimbare spre rău, ci urmărind necontenit creşterea spre mai bine, să avem schimbarea împreună-lucrătoare în urcuşul la cele mai înalte, ca, prin felul schimbător al firii noastre, să dobândim neschimbarea. De aceea, ca un povăţuitor şi păzitor, a adus în cuget amintirea fiarelor ce ne stăpâneau odinioară, spre şi mai marea înstrăinare a noastră de patimi. Aceasta pentru ca, prin depărtarea de cele rele, să dobândim neclintirea şi neschimbarea în cele bune”[39].  „Coboară din Liban, mireasă, coboară din Liban! Vei trece şi vei veni, de la începutul credinţei, prin aceea că, lăsând lumea, ai trecut la Hristos”[40].

9: Tu inima din mine mi-ai robit-o,

o, sora mea, mireasa mea,

tu inima din mine mi-ai robit-o

cu-o singură privire

şi c-un şirag de la grumazul tău.

Tu inima din mine mi-ai robit-o: „leibab, inima, forma de piel ce apare numai aici, libabtini, greu de lămurit. Înrudirea cu labba – arab, a lega cu funie ceva gol, n-a găsit aderenţi. Pare a spune: Tu ai înviat inima mea, tu ai legat inima mea. Aici nu-i sensul de înfrângere (în latină: vulnerasti), ci de deşteptare la viaţă”[41]. Începând cu acest verset, tot ce e manifestat în mireasă ţine de omul restaurat, care odihneşte în inima Mirelui şi Acesta în el. În iubirea desăvârşită, ochii grăiesc mai multe decât ar face-o gura; iar şiragul grumazului semnifică supunerea miresei faţă de învăţătura lui Hristos: „Căci având sufletul o îndoită lucrare văzătoare, dintre care una priveşte adevărul, iar cealaltă rătăceşte în jurul celor deşarte, dat fiind că numai ochiul curat al miresei este deschis pentru firea binelui, iar celălalt e cu totul nelucrător, prietenii aduc laudă numai unui ochi, singurul prin care priveşte pe Unul. Prin Unu se înţelege Acela care este cunoscut în firea neschimbată şi eternă, Tatăl cel adevărat şi Fiul Unul-Născut şi Duhul Sfânt”[42].

Şi c-un şirag de la grumazul tău: „Îi este de ajuns mirelui să vadă una din perlele ce-i împodobesc gâtul ca să devină fericit. Că-i vorba de o amuletă ce-l poate vrăji pe cel iubit, reminiscenţă mitică, nu s-a adeverit”[43].

„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), ochiul miresei priveşte la tainele şi la lucrurile divine. Podoabele de pe gât se referă la virtutea realizată în viaţa de zi cu zi, deoarece gâtul poartă asupra sa jugul poruncilor divine. ♦ O altă interpretare a gâtului, care uneşte capul cu trupul, este că acesta reprezintă unirea sufletelor cu Hristos, prin convertire (cf. Pope, p. 484)”[44].

10: Şi pieptul tău, ce mândru se făcu,

o, sora mea, mireasa mea,

mai mândru şi mai dulce decât vinul,

aşa cum duhul mirurilor tale

e mai presus de orişice mireasmă.

„Pentru Rupert din Deutz (Libri Commentariorum 3), mirosul mai presus de orice mireasmă reprezintă actele de caritate ale Bisericii. Adevăratele miresme sunt ajutorarea celor aflaţi în nevoi, hrănirea duşmanilor, vizitarea bolnavilor şi a celor din închisori (cf. Matei 25, 35-36). ♦ După alte interpretări, sânii frumoşi de la vin se referă la doctrina Bisericii. Aceştia nu mai dau lapte pentru prunci şi pentru cei slabi în credinţă, ci vinul sfinţilor, adevărata învăţătură, oferită celor maturi în credinţă. ♦ O altă explicaţie propusă: vinul reprezintă sângele lui Hristos cu care Biserica se hrăneşte, umplându-se de dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni (cf. Pope, p. 485)”[45].

Aşa cum duhul mirurilor tale e mai presus de orişice mireasmă: „Cuvântul şi întoarce acum miresei un dar potrivit darului ei. Astfel recunoaşte şi El schimbarea spre mai bine a sânilor ei, săvârşită prin fapte. Pentru că, încetând de a mai fi purtătoare de lapte, izvorăsc, în loc de lapte, vin, prin care se pricinuieşte veselie inimilor mai desăvârşite, care nu mai sunt purtate de vânturile prunciei, ci pot să-şi umple gura de paharul înţelepciunii şi să soarbă cele bune. Când, deci, auzim că mirosul miresei e socotit mai vrednic de primire decât toate miresmele, să învăţăm din acest cuvânt că taina adevărului împărtăşită prin învăţătura evanghelică e singurul miros bine mirositor lui Dumnezeu şi ales dintre toate aromatele Legii, ca unul ce nu mai e acoperit de vreun chip (tip) şi de vreo umbră, ci s-a făcut bine mirositor prin descoperirea adevărului”[46].

11: Ţi-s buzele de fagure prelins,

mireasa mea; sub limbă, miere, lapte;

balsamul ce te-nvăluie din straie

e ca balsamul din Liban.

Ţi-s buzele de fagure prelins: „E vorba de dulceaţa cuvântului ce picură ca mierea de pe buzele iubitei. Însă tot atât de bine semnifică şi neprihănirea sărutului”[47].

Sub limbă, miere, lapte: „Mierea şi laptele sunt atributele tărâmului făgăduinţei. Găsirea iubitei înseamnă găsirea tărâmului făgăduit. Până acum mirele a admirat frumuseţea iubitei, acum îi degustă mireasma frumuseţii”[48].

„Pentru comentatorii creştini, Părinţii Bisericii oferă învăţătură sfântă asemănată cu mierea; de asemenea, lapte pentru copiii în credinţă. Ei picură mierea, nu o toarnă, deoarece distribuie învăţătura astfel încât să poată fi înţeleasă de toţi ascultătorii”[49].

A avea sub limbă ceva înseamnă a avea ceva de spus. Mireasa e gata să ofere tuturor cuvântul înţelepciunii:  „Că ţi-ai pregătit cuvântul pentru ca să aducă auzitorilor nu un folos de un singur fel, ci ca să se potrivească cu puterea celor ce-l primesc, astfel că să folosească şi celor mai desăvârşiţi şi pruncilor; celor desăvârşiţi să fie miere, iar pruncilor, lapte. Acest amestec pregătit din lapte şi miere spune că e aşezat sub limbă, arătând prin aceasta obişnuinţa întrebuinţării celei mai bune a cuvintelor. Căci cel ce ştie să răspundă cum trebuie fiecăruia, având această putere felurită a cuvântului sub limbă, dăruieşte potrivit cu fiecare dintre auzitori ceea ce îi este de trebuinţă în acel timp”[50].  „Lapte a numit Solomon puterea hrănitoare şi crescătoare; iar miere, pe cea curăţitoare a Duhului”[51].

E ca balsamul din Liban: „Din cedrii Libanului se extrăgea un parfum deosebit de preţios”[52]. Aici, miresmele capătă, ca în întreaga Scriptură, de altfel, conotaţii duhovniceşti.

12: Grădină zăvorâtă-mi este

ea, sora mea, mireasa mea,

grădină zăvorâtă, izvor pecetluit.

Grădină zăvorâtă-mi este ea, sora mea, mireasa mea: Omul primordial a fost aşezat într-o grădină, dar una împrejmuită, căci frumuseţea ei nu e accesibilă oricui. În plus, sufletul iubitor de Dumnezeu are două însuşiri: s-a făcut grădină roditoare şi e zăvorât faţă de patimi. „Sfătuieşte să nu se cheltuiască izvorul cugetării noastre pentru cei străini de noi, adică pentru trup şi pentru cele din afară, ci să se întoarcă spre grădina proprie, îngrădind pomii lui Dumnezeu. Iar pomii lui Dumnezeu am învăţat că sunt virtuţile, cu care ocupându-se puterea cugetătoare a sufletului nostru şi necurgând la nimic din cele din afară, se pecetluieşte cu pecetea adevărului întipărindu-se de iubirea faţă de bine”[53].  Grădina împrejmuită este Edenul (sau Rai, sau Paradis): „acolo este, deci, soţia nepătată unde este şi fecioara. Chiar dacă fecioara îşi are semnul neprihănirii sale, totuşi locul amândurora este în rai, pentru ca, împotriva arşiţei trupului şi a căldurii cărnii, să se răcorească sub umbrarul virtuţilor. Aşadar, raiul este în centrul sufletului nostru, împădurit cu plantaţiile celor mai multe şi mai felurite păreri, între care creşte în primul rând pomul vieţii. Dumnezeu, rădăcina evlaviei, este fiinţa vieţii noastre, dacă ne încredinţăm cu toată inima Domnului şi Dumnezeului nostru. Raiul este şi răsadniţa în care se cultivă ştiinţa binelui şi a răului. Căci omul, singur între celelalte vieţuitoare de pe pământ, are ştiinţa binelui şi răului. Mai sunt acolo şi alte felurite plante, ale căror roade sunt virtuţile”[54].   „Prin aceasta vrea să spună că Taina trebuie să rămână pecetluită în tine, să nu fie siluită prin faptele unei vieţi rele şi prin pângărirea curăţiei, să nu trădezi celor ce nu se cuvine, să nu se răspândească la necredincioşi printr-o vorbire precară. Trebuie, aşadar, să fie neadormită paza credinţei sale, pentru ca să păstreze neştirbită plinătatea vieţii şi a tăcerii”[55].  „Eşti o grădină închisă, soro, mireaso, o grădină închisă şi o fântână pecetluită. Acestea sunt elogiile pe care Hristos le adresează celor care au ajuns pe culmile desăvârşirii la care duce fecioria: le numeşte pe toate, cu un singur cuvânt, miresele (Sale); pentru că se cuvine ca mireasa să se potrivească cu mirele şi să-i poarte numele, la fel şi mireasa lui Hristos se cuvine să fie fără prihană, ca un paradis pecetluit, în care se dezvoltă toate aromele cu parfumuri cereşti şi numai Hristos să vină şi să culeagă aceste (arome) crescute din seminţe netrupeşti”[56].

13: Odraslele ţi-s ca un rai de rodii

cu rod de muguri, nard şi chiparos,

„Nardul era un parfum foarte scump, obţinut dintr-o plantă originară din regiunea himalayană a Indiei […]. Nardul face trimitere la sfinţii umili şi inocenţi care, prin dragostea lor, îi ung pe oamenii răniţi de păcate (Honorius din Autun, Expositio 2). ♦ rodiile îi reprezintă pe apostolii martirizaţi, camforul (ciprul) [chiparos – la Anania], puritatea vieţii spirituale, iar nardul sugerează ungerea lui Hristos înainte de moartea Sa (Ioan 12, 3, cf. Pope, p. 493. ♦ Pentru Honorius din Autun (Expositio 2), livada cu rod îi ilustrează pe sfinţii care aduc roade prin faptele lor bune”[57].

14: cu narduri şi şofran,

cu trestie-n balsam, cu scorţişoară,

cu-aromele lemnoase din Liban,

cu smirnă şi aloe,

cu tot ce-i mai subţire-ntre miresme.

„Trestia îi reprezintă, pentru unii, pe Părinţii Bisericii şi scrierile lor; mirul şi aloea au sugerat pregătirea lui Hristos pentru înmormântare şi necesitatea omului de a lua parte la moartea lui Hristos înainte de a fi părtaş la învierea Lui. Cele mai bune miresme au fost explicate ca fiind darurile Duhului Sfânt sau marile învăţături ale Bisericii (Pope, p. 495)”[58].

Smirnă şi aloe: „Acestea sunt semnele de recunoaştere ale îngropării. În Sfintele Evanghelii stă scris: Femeile au venit la mormânt aducând cu ele miresmele ce le pregătiseră (Luca 24,1); Şi Nicodim a adus o amestecătură de smirnă şi aloe (Ioan 19, 39)”[59].  „Nimeni nu se face părtaş de slava lui Dumnezeu dacă nu s-a făcut, mai întâi, de un chip cu El, în asemănarea morţii. De aceea lauda înşiră în lista aromatelor […] smirna şi aloea şi mirurile de frunte. Căci prin cele dintâi, adică prin smirnă şi aloe, arată împărtăşirea de mormânt”[60].

15: Tu-mi eşti izvorâtoare de grădini,

fântână-mi eşti de apă vie

ce curge, şipotindă, din Liban.

„Versetele 12-15 au fost interpretate ca referindu-se la Biserică, Mireasa lui Hristos, la sufletul sfânt sau, în mod special, la Fecioara Maria (cf. Pope, p. 490). ♦ Honorius din Autun (Expositio 2) crede că această grădină reprezintă imaginea Bisericii, în care cresc feluritele virtuţi ale sfinţilor, diferitele flori care aduc vindecare rănilor pricinuite de păcat. Varietatea florilor ilustrează varietatea celor aleşi: martiri, mărturisitori, fecioare şi alţi credincioşi. Grădinarul este Hristos care-Şi îngrijeşte grădina prin învăţătura Sa. Grădina închisă simbolizează faptul că este ferită de atacurile duşmanilor prin învăţătura predicatorilor. Izvorul reprezintă Sfânta Scriptură prin care Biserica este udată; totodată el reprezintă şi izvorul botezului, închis pentru păgâni, descoperit însă catehumenilor. Pe de altă parte, izvorul Îl reprezintă pe Hristos, sursa vieţii, izvorul Apei Vii, adică a darurilor Duhului Sfânt”[61].

Ce curge, şipotindă, din Liban: „nozlim min-labanon, ce se revarsă din Liban, ca semn al curăţeniei şi prospeţimii lor, expresie superlativă pentru a numi apa cea mai bună, provenind din munţii zăpezilor”[62]. „Cine este izvorul cel pecetluit? Sau cum se tălmăceşte izvorul puţului cu apă vie? Acesta este Mântuitorul despre care S-a scris: La Tine este izvorul vieţii (Psalmi 35, 9)”[63]. Dacă aici cuvintele se aplică miresei, e semn că acela în care S-a sălăşluit Hristos devine însuşi, din puterea Aceluia, izvor de apă vie, în el odrăslind copacii raiului, udaţi de virtuţi şi de insuflarea Duhului Sfânt: „E vădit că cuvântul credinţei, ajungând în cei ce-l primesc, se face rai, sădindu-se, prin auzire, în inimă. De aceea socotesc că cuvântul trimis din gura miresei se face în sufletele auzitorilor rai de rodii, ca să învăţăm, din cele spuse, să nu ne moleşim în viaţa de aici, prin neînfrânare şi dezmierdări, ci să alegem, prin înfrânare, o viaţă aspră”[64].  Raiul acesta lăuntric e încărcat de roade: „În aceste poame se pot afla, zice, şi celelalte aromate, nardul şi şofranul. Buna mireasmă a nardului am cunoscut-o în cuvintele de mai înainte. Deci rămâne să înfăţişăm în cuvântul nostru înţelesul ascuns în chipul şofranului. Spun, deci, cei ce au cunoscut înţelesul acestei flori, că e la mijloc între frig şi căldură şi se fereşte de lipsa de măsură din amândouă părţile. Astfel prin ea ni se dă să cunoaşte, raţiunea virtuţii, printr-un chip, căci toată virtutea se află în mijlocul unor rele, între lipsa binelui şi între prisosinţă. Aşa se spune de bărbăţie şi de dărnicie, că cea dintâi se află între laşitate şi obrăznicie, cea de a doua între zgârcenie şi risipă. […] Deci cuvântul despre şofran descrie o însuşire a virtuţii de a se afla la mijloc”[65].  „De trestie se spune că întrece pe celelalte prin buna mireasmă; de aceea se primeşte de Lege între sfintele aromate. Iar de scorţişoară se spune că împlineşte o lucrare bogată şi de multe feluri, prin puterea ei naturală, din care multe par să întreacă credinţa. […] Se spune că dacă se introduce în gura celui ce doarme, acesta nu e împiedicat să răspundă la întrebările ce i se pun, ci rămâne şi în somn, dar dă şi răspunsuri treze şi articulate în vorbire”[66].  Scorţişoara e gândul ce strânge fierberea pătimaşă: „Astfel, se poate afla că sufletul celor cercaţi şi cu bună socoteală are şi scorţişoară. Căci, când cineva, fierbând din pricina vreunei pofte sau arzând de mânie, stinge patimile cu gândul, sau când aflându-se în somnul vieţii are în gură această scorţişoară trează a gândului, arată în chip nerătăcit şi netulburat înţelesul celor spuse şi se dovedeşte străduindu-se să se facă asemenea îngerilor neadormiţi şi treji”[67].

Fântână-mi eşti de apă vie ce curge, şipotindă, din Liban: E o nouă treaptă la care ajunge sufletul înduhovnicit, făcându-se, din darul lui Dumnezeu, izvor de apă vie.  „Pretutindeni prin apa vie se înţelege firea dumnezeiască. Dar aici mărturia nemincinoasă a Cuvântului declară că însăşi mireasa este fântână de apă vie care-şi are plecarea din Liban. Iar acest lucru e cel mai minunat dintre toate, căci toate fântânile au apa strânsă într-un loc, numai mireasa are în sine apa în răspândire, având şi adâncimea fântânii şi mişcarea neîncetată a râului”[68].

16: – O, scoală-te, tu, vânt de miazănoapte,

Şi vino, tu, zefir de miazăzi,

suflaţi de-a valma prin grădina mea,

şi-n curgere miresmele stârniţi-i!…

Să vină dar iubitul meu,

să intre în grădina lui

şi din dulceaţa roadelor să guste!

„Toate aceste versuri [12-16], la care se adaugă primul din capitolul următor, sunt o descriere şi o degustare a frumuseţii miresei de către mirele ei. Mireasa e asemănată unei grădini, unui paradis (pardes – cuvânt de origine persană), grădină în care cresc tot felul de pomi exotici, în afară de rodiu, care creşte şi în Palestina. Pomii – amintiţi pentru miresmele lor, pentru parfumul şi mirosul lor deosebit”[69].

O, scoală-te, tu, vânt de miazănoapte: „De la izvor, ochii sunt ridicaţi spre cer şi mireasa cheamă vântul peste înmiresmata grădină, să-i reverse miresmele de dragul mirelui. Imaginea este printre cele mai frumoase şi mişcătoare posibile. Vânturile cutremură grădina şi miresmele curg pe pământ. Mirele mănâncă miresmele aşa cum în alte locuri omul e chemat să mănânce cuvântul dulce în gură şi amar apoi. Ţine de această lume densitatea mirosurilor, violentarea adesea a gustului obişnuit”[70].

„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) înţelege vântul de nord ca reprezentând puterile răului. Pe de altă parte, sudul este regiunea luminii şi a căldurii. De aceea, chemarea vântului de sud semnifică dorinţa miresei de a fi inundată de harul divin, prin prezenţa Mirelui. ♦ […] Beda Venerabilul (Expositio) interpretează diferit versetul: cele două vânturi reprezintă două feluri de încercări cărora Biserica trebuie să le facă faţă şi care demonstrează măsura virtuţii ei. Vântul de nord semnifică duritatea acestei lumi, pe când cel de sud denotă farmecul ei înşelător”[71].

O, scoală-te, tu, vânt de miazănoapte, şi vino, tu, zefir de miazăzi: Vântul de miazănoapte, de regulă, semnifică îndemnul la rău, iar vântul de miazăzi, adierea Duhului. „Aşa are cel desfrânat vântul de miazănoapte la dreapta sa, suflând prin patimă de ocară. Aşa vântul acesta se face celui lacom vânt al răutăţii. De aceea, mireasa, care a dobândit puterea împotriva patimilor, alungă din jurul său vântul de miazănoapte şi cheamă la sine vântul cel cald şi pururi luminos de miazăzi. […] Pe cine cheamă să mănânce din bunătăţile pregătite? Pe Cel din care sunt toate şi prin Care sunt toate şi în Care sunt toate. Acestuia Îi întinde mireasa masa. Iar masa e grădina plantată cu pomi însufleţiţi. Iar pomii suntem noi, dacă şi noi Îi îmbiem ca hrană mântuirea sufletelor noastre”[72].  „Biserica, păzind înălţimea cereştilor Taine, respinge de la sine furtunile mai grele ale vântului şi cheamă dulceaţa harului primăvăratec; şi ştiind că grădina ei nu se poate să displacă lui Hristos, cheamă pe Mirele Însuşi. Căci are pomi buni şi purtători de roadă, care şi-au înmuiat rădăcinile lor în apele Sfântului Botez şi au rodit cu sămânţă în bunele roade ale unei noi rodiri”[73].

---

[1] BBVA, p. 876

[2] CCIA, p. 60

[3] SEP 4/I, p. 613

[4] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[6] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VII (35)

[7] SEP 4/I, p. 613

[8] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[9] Sf. Ambrozie înlocuieşte aici oile cu capre şi tâlcuieşte locul în acest context.

[10] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VII (38)

[11] a buzelor.

[12] CCIA, p. 60

[13] SEP 4/I, pp. 613-614. Apropierea celor două Marii poate părea forţată, dar intenţia a fost de a pune în lumină astfel cele două Testamente.

[14] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[15] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, III

[16] CCIA, pp. 60-61

[17] a celui ce voieşte să se unească cu El.

[18] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, III,16

[19] CCIA, p. 61

[20] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[21] CCIA, p. 61

[22] SEP 4/I, p. 614

[23] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[24] CCIA, p. 61

[25] CCIA, pp. 61-62

[26] CCIA, p. 62

[27] SEP 4/I, p. 615

[28] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[29] CCIA, p. 62

[30] CCIA, p. 62

[31] BBVA, p. 877

[32] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[33] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VII (39)

[34] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VI,5

[35] CCIA, p. 62

[36] BBVA, p. 877

[37] CCIA, p. 62

[38] SEP 4/I, p. 616

[39] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VIII

[40] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VII (39)

[41] CCIA, p. 62

[42] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VIII

[43] CCIA, p. 63

[44] SEP 4/I, p. 617

[45] SEP 4/I, p. 617

[46] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[47] CCIA, p. 63

[48] CCIA, p. 63

[49] SEP 4/I, p. 618

[50] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[51] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 21

[52] CCIA, p. 63

[53] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[54] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLV, 6-8

[55] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, IX (55)

[56] Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, VII,1

[57] SEP 4/I, p. 619

[58] SEP 4/I, p. 619

[59] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV,11

[60] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[61] SEP 4/I, p. 618

[62] CCIA, p. 65

[63] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV,5

[64] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[65] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[66] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[67] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[68] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[69] CCIA, p. 63

[70] CCIA, p. 65

[71] SEP 4/I, p. 620

[72] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, X

[73] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, IX (56)