Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor – 3

Posted: 07/12/2010 in Cântarea Cântărilor

CAPITOLUL 3

1: Eu noaptea-n patul meu l-am căutat

pe cel iubit al sufletului meu;

l-am căutat şi nu am dat de el

şi l-am strigat şi nu m-a auzit.

„Ambrozie vede în acest verset imaginea Sinagogii întinsă pe patul Legii mozaice, căutându-L în zadar pe Domnul ei în umbrele tiparelor ceremoniale şi ale profeţiilor ascunse (Pope, p. 416). ♦ Grigore al Elvirei (In Canticum Canticorum 5.5-14, CCSL 69, 208-210) înţelege prin pat inima, iar prin noapte, înţelepciunea timpurilor din urmă. ♦ Rupert din Deutz (In Cantica Canticorum Commentariorum Libri 3, CCCM 26, 57-59) se îndepărtează în mod semnificativ de aceste interpretări, văzând în pasaj o referire alegorică la relaţia dintre Fecioara Maria şi Iisus, fiul ei. Interpretarea sa porneşte de la capitolul 2 din Evanghelia după Ioan, versetul 4, unde Iisus îşi întreabă mama: Ce am a face eu cu tine? Din cauza misiunii pe care Iisus Hristos o avea de îndeplinit, El şi-ar fi neglijat mama. Mai mult, Hristos i-a numit pe cei care fac voia lui Dumnezeu fraţi, surori şi mame (cf. Matei 12, 47-50)”[1]. Am redat această interpretare, cu iz protestant, fără a socoti a fi aici locul unui răspuns. Oricum, putem presupune că, în timpul activităţii Sale pământeşti, apropierea dintre Hristos şi Maica Sa a fost una diminuată, faţă de cea care va urma Înălţării Domnului şi, desigur, Adormirii Maicii Domnului.

Eu noaptea-n patul meu l-am căutat; La Ioan Alexandru: În culcuşul meu în ceasurile nopţii l-am căutat: „Baleilot – pluralul, fiind vorba de noaptea împărţită în ceasuri, ca în Evul Mediu. Egiptenii numeau ziua de dimineaţă până dimineaţă; mesopotamienii – de seara până seara şi o zi era împărţită în 12 beru de câte două ore fiecare. Fiecare beru avea 30 de unităţi de câte patru minute. Noaptea şi ziua erau împărţite în şase străji de câte doi beru fiecare, adică patru ore. În Izrail, mult timp ziua era socotită ca începând de dimineaţă ca în Egipt; noaptea era împărţită în trei străji de câte patru ore fiecare. Folosirea pluralului pentru numirea unui întreg împărţit este frecventă în ebraică. Aceste […] versuri descriu visul miresei. Ceea ce ea visează nu putea fi o realitate în Izrail, unde legea interzicea fetelor ieşirea din casa părinţilor noaptea şi aducerea în casa lor a celui iubit. Fata visează dorinţa inimii ei”[2]. Dar textul Cântării, ca de fiecare dată, depăşeşte înţelesul său imediat: „În Cântarea Cântărilor se spune: Pe patul meu am căutat pe Cel pe Care L-a iubit sufletul meu. Pe ce vreme? Pe patul meu, noaptea, L-am căutat pe Cel pe Care L-a iubit sufletul meuMaria, spune Scriptura, a venit pe când era încă întuneric (Ioan 20, 1). Pe patul meu L-am căutat, noaptea; L-am căutat şi nu L-am găsit. În Evanghelii Maria spune: Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus (Ioan 20, 13).Dar îngerii care erau de faţă atunci au îndepărtat neştiinţa ei şi i-au spus: Pentru ce căutaţi pe Cel viu cu cei morţi? (Luca 24, 5). Nu numai că a înviat, dar a înviat odată cu El şi pe morţi. Maria n-avea de unde şti asta şi de asta Cântarea Cântărilor spunea în numele ei către îngeri: N-aţi văzut cumva pe Cel pe Care L-a iubit sufletul meu? Puţin m-am depărtat de ei – adică de cei doi îngeri – şi L-am găsit pe Cel pe Care L-a iubit sufletul meu; L-am cuprins şi nu I-am dat drumul[3].

2: Scula-mă-voi să dau ocol cetăţii;

prin târguri şi pe străzi voi căuta

pe cel iubit al sufletului meu;

l-am căutat şi nu am dat de el

şi l-am strigat şi nu m-a auzit.

„Pentru Grigore al Elvirei (In Canticum Canticorum 5.5-14), cetatea înseamnă Legea mozaică. Piaţa reprezintă Pentateuhul, cele cinci cărţi ale lui Moise, în care sunt cuprinse toate legile lui Dumnezeu. Străzile se referă la cărţile profetice prin care sunt arătate adevăratele căi ale purtării drepte, conducând la Dumnezeu. Aşadar, Biserica trebuie să-L caute pe Dumnezeu prin străzile Scripturilor divine. ♦ Mama lui Iisus Hristos L-a căutat, urmându-L prin oraşele unde Acesta proclama vestea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu (Rupert din Deutz, In Cantica Canticorum Commentariorum Libri 3)”[4].

„Iarăşi învăţăm în acest text din Cântarea Cântărilor dogme mari şi înalte. […] Firea celor ce sunt s-a împărţit după orânduirea de sus în două. O parte este supusă simţurilor şi materială, iar alta cunoscută cu mintea (inteligibilă) şi nematerială. Supusă simţurilor o numim pe cea pe care o cuprindem prin simţire, iar cunoscută cu mintea, pe cea care e mai presus de cunoaşterea prin simţuri. De aceea cea inteligibilă este infinită şi nehotărnicită; iar cealaltă e cuprinsă în nişte margini. Căci toată materia fiind cuprinsă în cantitate şi calitate, dă cunoaşterii ei un volum, o înfăţişare, o suprafaţă şi un chip, iar drept margine cele ce sunt privite în jurul ei, încât cel ce cercetează materia nu mai poate primi în imaginaţie nimic în afară de acestea. Dar firea inteligibilă şi nematerială fiind liberă de o astfel de circumscriere, scapă de hotar, nefiind mărginită de nimic. Firea inteligibilă fiind împărţită, la rândul ei, una este necreată şi făcătoare a celor ce sunt; ea fiind pururi ceea ce este şi totdeauna fiind la fel, e mai presus de orice adaos şi micşorare, nefiind primitoare de bunătăţi. Iar cealaltă fiind adusă la existenţă prin creaţiune, neîncetat priveşte la cauza primă şi se păstrează pururi în bine prin participare la Cel ce o cuprinde şi se creează totdeauna prin sporirea în bunătate, preschimbându-se spre mai bine. Astfel nici în aceasta nu se contemplă vreo margine şi creşterea ei în bine nu e circumscrisă de vreun hotar. Ci totdeauna binele prezent, oricât ar părea că e de mare şi de desăvârşit, e început al unuia mai presus de el şi mai mare. Astfel se adevereşte şi în aceasta cuvântul apostolesc că prin întinderea spre cele din faţă, intrăm în uitarea celor dinainte. Căci ceea ce e găsit necontenit ca un bine mai mare şi mai înalt, atrăgând spre sine dorirea celor ce se împărtăşesc, nu le îngăduie să privească spre cele trecute, alungând, prin gustarea din cele mai bune, amintirea celor mai de jos”[5].

Prin pat se arată comuniunea sufletului-mireasă cu Mirele-Hristos. Hristos odihneşte în sufletul celui ce-L caută plin de iubire, iar acesta odihneşte în Hristos: „Căci după ce m-am învrednicit de cele desăvârşite, odihnindu-mă în înţelegerea celor cunoscute, ca pe un pat, am ajuns în lăuntrul celor nevăzute, părăsind simţurile. Dar, înconjurată de noaptea dumnezeiască, căutând pe Cel ascuns în negură, am simţit iubirea faţă de Cel dorit, totuşi Cel iubit a scăpat cuprinderii cugetărilor mele. Căci L-am căutat pe patul meu, nopţile, ca să cunosc care e fiinţa Lui, de unde începe şi unde sfârşeşte şi în ce îşi are esenţa. Dar nu L-am aflat. L-am chemat pe nume, pe cât îmi era cu putinţă să găsesc un nume pentru Cel nenumit. Dar nu există vreunul care să atingă cu înţelesul lui pe Cel căutat. Atunci am cunoscut că măreţia slavei sfinţeniei Lui nu are margine.  Fiindcă, deci, Scriptura priveşte sufletul ca pe o mireasă, iar Cel iubit de el din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea, se numeşte Mire, e firesc ca ajungând, cum crede, la vârful celor nădăjduite, şi socotind că s-a unit cu Cel dorit, să numească împărtăşirea mai desăvârşită de Cel bun pat, iar timpul întunericului noapte. Iar numele de noapte înseamnă contemplarea celor nevăzute. Iar ajungând în întunericul acesta, află că e aşa de departe de a fi urcat la desăvârşire, cum sunt cei ce n-au atins nici măcar începutul”[6].

Când sufletul se adună în sine din împrăştiere, şi aceasta o dobândeşte mai cu seamă în rugăciune, rugăciunea îi e sporită de rugăciunea duhurilor netrupeşti, dacă rugăciunea sa e o deschidere către absolutul divin: „Scula-mă-voi prin rugăciune mai stăruitoare […], poate Îl voi afla pe Cel ce este în toate cele de aici şi afară de toate, şi mă voi sătura când mi se va arăta slava Lui”[7].  „De aceea se scoală iarăşi şi înconjoară cu mintea firea inteligibilă şi mai presus de lume, pe care o numeşte cetate, în care sunt Începătoriile, Domniile, Tronurile aşezate pe seama Stăpâniilor şi adunarea celor cereşti, pe care o numeşte târg, şi mulţimea necuprinsă de număr, pe care o indică cu numele de piaţă, că doar va afla în ele pe Cel dorit”[8].

3: Au dat de mine paznicii de noapte

acei ce dau târcoale prin cetate.

– Nu l-aţi văzut cumva,

voi, pe iubitul sufletului meu?

„Pentru Grigore al Elvirei (In Canticum Canticorum 5.5-14), cei care păzesc cetatea îi reprezintă pe farisei, conducătorii iudeilor, păzitorii Legii mozaice. ♦ Rupert din Deutz vede în păzitorii cetăţii pe discipolii lui Iisus care trebuiau să păzească cetatea adevăratului Ierusalim (cf. Isaia 62, 6). Aceştia au găsit-o pe mama lui Iisus şi i-au transmis vestea învierii Lui”[9].

4: Doar ce-am trecut de ei

şi pe iubitul sufletului meu

mi l-am aflat

şi l-am ţinut

şi nu l-am mai lăsat

pân-ce l-am dus în casa maicii mele,

în vatra celei ce m-a zămislit.

„Vasile Voiculescu va exclama, la rândul său, în încleştarea unei experienţe mistice: O-ho, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, / Te ţin prizonier… (Prizonierul)”[10].

„Pentru Grigore al Elvirei (In Canticum Canticorum 5.5-14), aici vorbeşte Biserica. Mama Bisericii, în a cărei casă şi cameră trebuie să intrăm, este Ierusalimul ceresc (cf. Galateni 4, 26), care L-a trimis pe Hristos pe pământ. Prin credinţa în Hristos, Dumnezeu intră în camera inimii omului. Condiţia intrării în Ierusalim: a-L avea pe Hristos în inimă şi a fi unit cu El printr-o dragoste care nu poate fi ruptă. ♦ Dragostea Fecioarei Maria pentru Fiul ei, în înţelegerea lui Rupert din Deutz (In Cantica Canticorum Commentariorum Libri 3), constituie un exemplu pentru toate sufletele care-L caută pe Hristos. Îl căutăm pe pat, când în neînsemnata odihnă pe care această viaţă ne-o permite suspinăm după Mântuitorul nostru. Îl căutăm în noapte, deoarece, în ciuda faptului că mintea noastră rămâne trează, ochiul nostru e orbit. A înconjura cetatea înseamnă a ne îndrepta spre Biserica celor aleşi. Cei care păzesc cetatea sunt Părinţii Bisericii, care veghează asupra acesteia şi ne dau învăţătură prin scrierile lor. Mântuitorul nostru, deşi a fost om printre oameni, a depăşit condiţia umană în virtutea divinităţii Sale. Superioritatea Mântuitorului asupra condiţiei umane este ceea ce înţelegem după ce trecem de păzitori, după ce înţelegem că El este mai presus decât profeţii şi apostolii”[11].

Casa maicii mele; la Ioan Alexandru: chilia celei ce m-a născut: „Heder (= cămară; chilie), cel mai intim ungher al casei. Unii cercetători moderni au socotit această poezie mitologică, fiind un cântec cultual vechi despre Iştar care îşi caută soţul Marduk, dispărut – să-l aducă în cămara ei. Cercetările mai noi s-au depărtat de această interpretare. Poezia este o mică bijuterie perfect alcătuită, ce se rostea în timpul celor opt zile ale sărbătorii nunţii, fiind expresia dorinţei miresei de-a deveni mamă, care însemna desăvârşirea femeii în Izrail”[12].

Şi l-am ţinut şi nu l-am mai lăsat: „Să fugim de amăgirea vieţii şi de crezuta ei bucurie, şi să alergăm numai la Mântuitorul sufletelor, Hristos. Pe Acesta să ne grăbim să-L găsim întrucât e de faţă pretutindeni şi, găsindu-L, să-L ţinem, căzând la picioarele Lui şi îmbrăţişându-le cu căldura sufletului”[13].

„Deci a înconjurat cercetând tot soborul îngeresc şi, fiindcă nu a văzut pe Cel căutat în bunurile aflate, a socotit întru sine: oare nu cumva poate fi cuprins de ei Cel iubit de mine?  Şi cum aceia tăceau la această întrebare, prin tăcere arătând că şi pentru ei Cel căutat e necuprins, şi cum ea străbătuse cu străduinţa cugetării toată acea cetate mai presus de lume şi nu văzuse în cele inteligibile şi netrupeşti pe Cel pe care Îl dorea, părăsind tot ce aflase, a cunoscut pe Cel căutat astfel: că e cunoscut numai în a nu fi înţeles ce este şi că toată însuşirea înţeleasă a Lui devine piedică în aflarea Lui pentru cei ce-L caută. De aceea zice: puţin după ce am trecut de ei, lăsând toată creaţiunea şi trecând dincolo de tot ce se cugetă în creaţiune şi părăsind toată calea înţelegerii am aflat prin credinţă pe Cel dorit. Şi nu voi mai lăsa din legătura credinţei pe Cel aflat, până nu va fi în lăuntrul cămării mele. Iar cămara este, desigur, inima care se va face primitoare a sălăşluirii dumnezeieşti, atunci când va reveni la starea aceea în care a fost la început, când a fost plăsmuită de cea care a zămislit-o. Şi, desigur, de va înţelege cineva, prin maică, prima cauză a alcătuirii ei, nu va greşi”[14].

5:  – Fiice ale Ierusalimului, vă conjur

pe-a ţarinii putere şi tărie

să nu-mi treziţi ori să-mi sculaţi iubita

pân-ce ea însăşi va voi!…

Cuvântul către fiicele Ierusalimului e un îndemn, întărit de jurământ, ca să sporească în iubirea faţă de Mire, pentru ca voia Lui să se împlinească, adică toţi oamenii să vină la mântuire şi la cunoştinţa Adevărului: „După acestea, mirată de iubirea Lui de oameni, se adresează iarăşi fiicelor Ierusalimului pe care, în comparaţie cu frumuseţea miresei, asemănată cu crinul, le numise mai înainte mărăcini şi, prin jurarea lor pe puterile din lume, le stârneşte spre aceeaşi măsură a dragostei, ca voia Mirelui să fie lucrătoare şi asupra lor”[15].

6: – Cine-i acel ce din pustiu se-nalţă

ca o coloană fumegândă,

amestec viu de smirnă şi tămâie

din arta făcătorilor de mir?

Cine-i acel? – (mi zot – ebr.): „înţeles neutru, după unii feminin: cine este aceasta, referindu-se la mireasa care e adusă în casa mirelui. Această nouă poezie care încheie acest capitol descrie în versuri pline de toată mireasma vechiului Orient procesiunea nunţii, aducerea miresei însoţită de prietenii mirelui în casa mamei acestuia. Poezia începe cu o întrebare greu de descifrat. Aceasta sau acesta ce se ridică din pustie ca nişte columne de fum. Poate fi el, mirele, sau ea, mireasa. Ca în alte cazuri, poezia poate primi prin neutru ambele semnificaţii. Şi mirele şi mireasa apar din pustie. Interpreţii au văzut aici o simbolică descriere a intrării triburilor iudaice din pustie în Canaan, alţii – aducerea miresei lui Solomon (o prinţesă egipteană) pe Sion. Cercetările din ultima vreme văd aici ecoul poeziei egiptene care descrie alaiul anual de la Theba a comemorării morţilor din valea pustiei, numită: frumoasa sărbătoare Opet, când zeul Amon din Karnak vizita în templul din Luxor pe zeiţa Mut […]. Oricum, poetul de la curtea lui Solomon[16] ştia de aceste procesiuni ale împăcării şi înfrăţirii celor morţi cu cei vii din vechiul Egipt, practicate milenii de-a rândul”[17].

Din pustie (min hamidbar – ebr.): „unii au tradus: din depărtare, din loc străin, iar alegoric: dintre morţi, cine-i cel ce se ridică din mormânt, văzând aici o prefigurare mesianică. Septuaginta: apo tis erimu din pustie[18].

Coloana de fum (timrot aşan – ebr.): „apare şi în Ioil 3,3. Este vorba de fumul ce iese din stâlpii de răşină ce ard prelungind tulpinele acestora, aşa cum flacăra lumânării de ceară e una cu trupul subţire al acesteia”[19].

Amestec viu de smirnă şi tămâie / din arta făcătorilor de mir: „Cum se alcătuiesc miresmele aromate avem un întreg capitol în Ieşirea 30, mai ales versetele 34-38. Iar despre norul de fum de smirnă şi tămâie vorbeşte Leviticul 16, 12-13 şi Iezechiel 8, 11”[20].

„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio) pustia reprezintă natura umană. Mireasa este asemănată cu o coloană de fum de tămâie deoarece, după cum spune Scriptura (cf. Romani 12, 1; Evrei 13, 15), ea trebuie să I se înfăţişeze lui Dumnezeu ca o jertfă. Smirna şi tămâia au semnificaţii aparte. Ele se referă, prima la umanitatea lui Hristos, smirna fiind folosită ca parfum pentru morţi, a doua la divinitatea Lui. Aşadar, compararea Miresei cu smirna şi tămâia arată că ea îşi mărturiseşte credinţa în moartea Mirelui şi, totodată, în veşnicia Lui. ♦ Ambrozie (De Isaac 5.44-46) consideră că sufletul omului se ridică din pustiul păcatelor asemenea fumului de tămâie care reprezintă rugăciunile pioase ale sfinţilor (cf. Apocalipsa 8, 4). De asemenea, smirna şi tămâia se referă la faptul că sufletul a murit faţă de păcat şi trăieşte pentru Dumnezeu. ♦ Apponius In Cantica Canticorum Expositio 5.25-26, CCSL 19, 126-127) vede în acest verset imaginea Bisericii dintre păgâni, care se ridică la cunoaşterea lui Mesia şi reprezintă un motiv de mirare pentru poporul lui Israel. Locul unde numele lui Hristos nu a fost pronunţat este o pustie. Asemenea lui Israel, ieşit din Egipt prin pustie, în văzul popoarelor, tot aşa poporul lui Israel a privit la Biserica dintre neamuri, ieşind din Egiptul spiritual, urcând spre muntele cunoaşterii lui Dumnezeu, munte care este Hristos. Miresmele sunt faptele bune unite într-o coloană de fum aromată”[21].

Câtă vreme sufletul deţine doar unele dintre virtuţi, există posibilitatea deosebirii lor. Pe măsură, însă, ce a dobândit toate virtuţile şi a sporit în ele, acestea se unesc într-o singură bună mireasmă, într-un întreg al desăvârşirii personale: „Deci faptul că ea suie din pustiu e o mărturisire că ea urcă cu luare aminte şi înfrânare la atâta şi la astfel de înălţime, încât se minunează şi prietenii Mirelui, care tălmăcesc, prin multe pilde, frumuseţea ei, întrucât nu putea fi cuprinsă toată în una singură. Minunile din ea sunt asemănate cu o coloană prin care s-ar arăta multele şi deosebitele feluri de virtuţi. Apoi se întrebuinţează ca icoană a frumuseţii ei fumul mirodeniilor. Şi nici aceasta simplu, ci amestecat din smirnă şi tămâie. Deci cel ce vrea să se închine slujirii lui Dumnezeu va fi tămâie dăruită lui Dumnezeu, dacă s-a făcut mai înainte smirnă, adică dacă şi-a omorât mădularele lui de pe pământ, îngropându-se împreună cu Cel ce a primit moartea noastră”[22].

7: La lectica lui Solomon priviţi:

În jurul său merg şaizeci de viteji,

cei mai viteji din Israel,

„Peisajul pastoral face loc unei procesiuni regale, a lui Solomon, înconjurat de bogăţie şi slavă, asemenea lui Dumnezeu care i Se arată inimii curate în toată splendoarea Sa. Lectica era, în antichitate, un fel de pat sau scaun (tron) purtat, pe două bârne, de mai mulţi oameni. În viziunea biblică, Dumnezeu este Cel ce Se odihneşte (şade) pe heruvimi”[23].   „Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), regele Solomon îl reprezintă pe Hristos. După cum Solomon a fost un om al păcii, tot aşa Hristos este pacea noastră. Lectica lui Solomon, adică a Mirelui, simbolizează Cuvântul lui Dumnezeu unit cu Mireasa, dând naştere roadelor spirituale. Cei şaizeci de viteji reprezintă sfinţii Vechiului Legământ. ♦ „Ambrozie (De Isaac 5.44-46) interpretează lectica lui Solomon ca fiind Hristos Însuşi, patul sfinţilor, locul lor de odihnă. ♦ Pentru Rupert din Deutz (Commentariorum Libri 2), lectica lui Solomon este sânul Fecioarei Maria, în care a luat fiinţă, ca om, Hristos. ♦ Alţi comentatori au interpretat patul ca fiind Biserica în care sfinţii se bucură de Principele Păcii. Cei şaizeci de viteji sunt Părinţii apărători ai Bisericii prin predicile lor căutând fericirea cerească prin contemplaţie. Numărul lor e compus din şase, semnificând cele şase zile în care Dumnezeu a creat lumea, şi zece, reprezentând plata dată lucrătorilor credincioşi din vie, adică un dinar (denarius). Pentru unii, lectica reprezintă fie Crucea, fie rugăciunea, fie mormântul în jurul căruia evreii au postat gărzi, fie odihna veşnică a credinciosului în cer (Pope, p. 434)”[24].

Dacă iubirea de frumuseţea trupească moleşeşte (sau chiar paralizează) voinţa, iubirea după frumuseţea spirituală a lui Dumnezeu ţine mintea trează şi voinţa capabilă să alunge orice ispită, ivită din întunericul patimilor: „E firesc ca dragostea de Dumnezeu să se nască din cele contrare poftei trupeşti, încât dacă aceasta e însoţită de moleşeală şi de revărsare moleşitoare, care slăbănogeşte, apoi semnul dragostei de Dumnezeu e bărbăţia înfricoşătoare şi neînfricată. Căci, numai când mânia bărbătească înspăimântă şi pune pe fugă gândul plăcerii, apare frumuseţea curată a sufletului, neîntinată de nici o patimă a poftei trupeşti. Deci în chip neapărat patul de nuntă al Împăratului e înconjurat de ostaşi înarmaţi, a căror pricepere în război şi în ţinerea săbiei pregătite în jurul coapsei pricinuieşte spaimă şi înfricoşare gândurilor întunecate care, în noapte şi pe întuneric, pândesc să săgeteze pe cei drepţi la inimă”[25].  Coapsele pot închipui locul în care se stârnesc ispitele trupeşti. Încingerea săbiei pe coapse e pavăza cuvântului dumnezeiesc împotriva ispitelor. Cuvântul lui Dumnezeu taie ispita, o face neputincioasă (dar nu o anulează!): „Că armătura celor ce înconjoară patul nimiceşte plăcerile murdare se face vădit prin descrierea Scripturii. Căci cu adevărat e propriu celor ce ştiu cum să lupte cu trupul şi cu sângele să aibă sabia legată la coapsă. Şi, desigur, cel familiar cu înţelesurile şi ghiciturile Scripturii află din pomenirea coapsei înţelesul ei şi că sabia este cuvântul. Deci cel ce a încins arma înfricoşătoare, adică sabia neprihănirii, acela este îndrăgit de patul nestricăcios”[26].

8: toţi purtători de săbii

şi iscusiţi în lupte,

cu sabia la coapsă fiecare

temându-se de ce-ar aduce noaptea.

„Interpreţii creştini au privit, în general, sabia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Grigore cel Mare a evidenţiat diferenţa dintre a avea sabia şi a purta o sabie. Cel care nu trăieşte în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu nu poartă această sabie, ci doar o are, cunoaşte Cuvântul, fără a fi pregătit de bătălie, gata să reziste ispitelor (Pope, p. 440)”[27].

9: O lectică regală şi-a făcut

el, Solomon, din cedrul de Liban,

Pentru lectică SEP 4 a tradus cu palanchin: „Theodoret al Cyrului (Interpretatio) crede că palanchinul îi reprezintă pe sfinţii apostoli care au vestit numele lui Hristos popoarelor şi împăraţilor. Urmând comparaţia poporului cu Libanul, este de înţeles de ce apostolii, descendenţi ai lui Israel, sunt asemănaţi cu lemnul de cedru din Liban. ♦ Alţi exegeţi creştini, urmând interpretarea învăţaţilor evrei, care vedeau în acest verset o referire la Templu, au aplicat aceste cuvinte Bisericii. Lemnul de Liban a fost explicat ca reprezentând sfinţenia, adevărul şi perseverenţa sfinţilor. De asemenea, palanchinul a fost înţeles ca imagine a Fecioarei Maria, locul regal al Mântuitorului, curată în trup şi în suflet (Pope, p. 443)”[28].

10: cu stâlpii de argint

şi cu spătarul tot de aur

şi cu scăriţă de porfiră,

cu-alesături ţesute din iubire,

a fetelor Ierusalimului.

Stâlpii sunt tot imagini ale apostolilor pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio) care ne trimite la Galateni 2, 9, unde Petru, Iacob şi Ioan sunt numiţi stâlpi ai Bisericii. Spătarul simbolizează predicarea Evangheliei în care se găseşte Cuvântul divin. În lumina textului din Psalmi 18, 9-10, pietricelele mozaicului reprezintă poruncile lui Dumnezeu. Totodată, Împărăţia lui Dumnezeu este comparată cu o comoară (cf. Matei 13, 45)”[29].

11: Voi, fete-ale Sionului,

ieşiţi ca să-l vedeţi pe Solomon,

pe regele purtând cununa

cu care maica lui l-a-ncununat

în ziua nunţii sale,

când inima din el s-a veselit!

„Îndemnul ieşiţi înseamnă, pentru Ambrozie (De Isaac 5.44-46), o chemare la a părăsi grijile, gândurile, constrângerile trupeşti şi vanităţile lumeşti pentru dragostea pe care o oferă Regele păcii. Darul de nuntă al lui Hristos este suferinţa şi sângele Său pentru binele nostru”[30].

După Sfântul Chiril al Ierusalimului[31], tronul din lemn este Crucea, stâlpii de argint – arginţii vânzării; învelitoarea de purpură – purpura cu care a fost înveşmântat Mântuitorul de către soldaţi, arătând astfel, chiar dacă nu aceasta o urmăreau, că El este Împăratul întregii zidiri. Aceste apropieri pot fi făcute, deoarece Solomon, ca multe alte personaje vetero-testamentare, este tip al Mântuitorului Hristos, adevăratul Împărat al Păcii. Corelat acest loc cu Matei 27, 27 ş. urm., putem spune că: „Ceea ce fac ostaşii cu Iisus este simbolul unei demnităţi împărăteşti. Îşi bat joc de El, dar îngenunchiază înaintea Lui. Mai nainte de a-L răstigni, ostaşii Îl îmbracă cu porfiră şi îi pun pe cap cunună. Ce importanţă are dacă este cunună de spini? Orice împărat este proclamat de ostaşi. Trebuia ca şi Iisus să fie încununat în chip simbolic de ostaşi. Pentru aceasta Scriptura spune în Cântarea Cântărilor: Ieşiţi şi vedeţi, fiicele Ierusalimului, pe Împăratul Solomon cu cununa cu care l-a încununat mama lui[32]. Şi cununa era o taină: era dezlegarea păcatelor şi anularea sentinţei de condamnare”[33].  Sau „patul (tronul) înseamnă odihna celor ce se mântuiesc”[34].  „Precum aflăm acum, se poate face cineva, după înţelepciunea lui Dumnezeu, şi pat al Lui, clădit nu numai din lemnele Libanului, ci şi din aur, argint, porfiră, pietre, potrivit cu fiecare parte. Şi prin toate se face lucrătoare dragostea Lui. Dar nu toţi primesc în ei lucrarea dragostei, ci numai cel ce se dovedeşte prin viaţă fiică a Ierusalimului de sus, cel liber”[35]. În dogme, Hristos Şi-a coborât capul (înţelegerea) la măsura înţelegerii noastre, prin întrupare: „Prin stâlpii patului trebuie cugetaţi stâlpii Bisericii, al căror argint cu totul curat şi trecut prin foc e Cuvântul. Porfira sunt cei ce s-au ridicat la înălţimea vieţuirii împărăteşti. Căci porfira este semnul deosebit al împăraţilor. Iar căpătâiul pe care Îşi pleacă capul Cel ce a alcătuit patul este aurul dogmelor curate. Iar cele nearătate şi ascunse ale patului se înfrumuseţează cu conştiinţa curată a pietrelor preţioase, care înseamnă dragostea fetelor Ierusalimului”[36].

În ziua nunţii sale: „Baiom simhat libo – în ziua sărbătorii inimii lui – este o expresie fericită ce numeşte ziua nunţii, moment crucial în viaţa omului ce intră din natură în rânduiala vieţii morale. Astfel se încheie cel de-al treilea capitol al cărţii acesteia plină de frumuseţe şi perfecţiune cu fiecare vers”[37]. Hristos va câştiga fecioara (Biserica) într-un mod comparabil cu dobândirea unei coroane ce va da bucurie inimii Sale: „Ieşiţi, deci, zice mireasa către tinere, şi faceţi-vă fiice ale Sionului, ca de pe acest loc de observaţie (căci aşa se tâlcuieşte Sionul) să puteţi privi vederea minunată: pe Mirele purtător de cunună. Iar împletitorul acestei cununi este Iubirea, pe care fie că o va numi cineva maică, fie iubire, nu va greşi. Căci, după cuvântul lui Ioan, Dumnezeu este iubire. Iar despre această cunună, mireasa spune că El se veseleşte, bucurându-se de această podoabă de nuntă”[38].


[1] SEP 4/I, p. 606

[2] CCIA, p. 57

[3] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV,12

[4] SEP 4/I, p. 607

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[6] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[7] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, III,106

[8] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[9] SEP 4/I, p. 607

[10] BBVA, p. 876

[11] SEP 4/I, p. 608

[12] CCIA, p. 57

[13] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, 2

[14] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[15] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[16] Sau, mai degrabă, însuşi Solomon!

[17] CCIA, p. 58

[18] CCIA, p. 58

[19] CCIA, p. 58

[20] CCIA, p. 58

[21] SEP 4/I, p. 609

[22] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[23] BBVA, p. 876

[24] SEP 4/I, pp. 609-610

[25] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[26] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[27] SEP 4/I, p. 610

[28] SEP 4/I, p. 611

[29] SEP 4/I, p. 611

[30] SEP 4/I, pp. 611-612

[31] Catehezele, Omilie la slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, 11-12

[32] Biblia 1914 – citare aproximativă deoarece, ca în multe alte dăţi, s-a urmărit şi actualizarea textului.

[33] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIII, 17

[34] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[35] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[36] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[37] CCIA, p. 59

[38] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

 

Comentarii
  1. […] nopţii începură să joace halucinant, într-un efect bizar. Mădălina privea vinovat. Acum, ar fi dat orice ca Marcus s-o ierte şi să nu se bată-n duel cu Gabriel. Era tardiv… Pe […]

  2. […] Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor – 3 Tue Dec 07, 2010 8:45 am CAPITOLUL 3 1: Eu noaptea-n patul meu l-am căutat pe cel iubit al sufletului meu; l-am căutat şi nu am dat de el şi l-am strigat şi nu m-a auzit. „Ambrozie vede în acest verset imaginea Sinagogii întinsă pe patul … Continue reading → […]

  3. […] Andi Bob, Blonda deşteaptă, Tanya, Gabriela Elena, Carmen Negoiţă, Cristian Dima, Vania, Caius, Teo […]

  4. […] Rox, Brankardierul, Maia, Plano 10, Vlad Cel Oribil, Gabi, Olimpiu, Vassyle, Yogoshima, Vania, Ioan Sorin,  Caius, Ana Usca, Cristian Lisandru, Elisa, Hai ca se poate!, Gica Contra, Dragon, […]

  5. […] Elisa, Theodora Marinescu, Gabi123, Andi Bob,  Gabriela Elena, Carmen Negoiţă, Cristian Dima, Ioan UscaVania, Caius,   Cosmin Ştefănescu, Carmen, Georgiana, Gabriela Ilieş, Sorina Ivaşcu, Gina, […]

  6. […] vrea sa stiu si parerea lor: Vania, Ioan Sorin,  Caius, Ana Usca, Cristian Lisandru, Elisa, Hai ca se poate!, Gica Contra, Dragon, […]

  7. […] Rox, Brankardierul, Maia, Plano 10, Vlad Cel Oribil, Gabi, Olimpiu, Vassyle, Yogoshima, Vania, Ioan Sorin,  Caius, Ana Usca, Cristian Lisandru, Elisa, Hai ca se poate!, Gica Contra, Dragon, […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s