Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 11

CAPITOLUL 11 – A lucra cu luare-aminte şi temeinicie. A te bucura de viaţă.

1: Aruncă-ţi pâinea pe faţa apei,

că după multe zile o vei găsi.

„Dacă rişti, vei avea surpriza actului fructuos”[1].  Sau, dacă versetul nu se referă la cel ce riscă, înţelesul ar putea fi acela dat de Targum: „Pâinea aruncată pe faţa apei este o imagine care nu mai apare în alte pasaje ale Bibliei; este interpretată de Targum şi de tradiţia patristică drept un îndemn la ajutorarea celor săraci”[2].

Un alt înţeles posibil ar fi acela ca să ne lăsăm cu totul pe mâna lui Dumnezeu şi El va avea grijă să schimbe spre fericirea noastră veşnică toate împrejurările potrivnice: „În viitor se va afla cum sunt şi câte sunt ale noastre. Aşa Dumnezeu a binevoit cu înţelepciune, să rămână în prezent ascuns adâncul judecăţilor Sale. Aceasta ştiind-o Ecclesiastul, a poruncit să se arunce fără gândire multă pâine pe faţa apei, ca una ce nu va fi ascunsă, nici pierdută ci va fi găsită mai târziu, mai sporită pentru cei ce de dragul binelui au împărţit-o cu simplitatea inimii ca din partea Domnului şi Mântuitorului nostru Hristos, Care le-a primit pe toate făcute de noi altora”[3].

2: Dă o porţie la şapte şi chiar la opt,

că nu ştii ce rău poate veni pe pământ.

„Targumul interpretează cele două numere ca o aluzie la lunile în care se fac semănăturile (a şaptea şi a opta). Ambrozie citează acest verset (Ep. 31 Ad Orontianum) subliniind că hebdomada corespunde Vechiului Testament, iar ogdoada – Noului Testament”[4].

„Vechiul Testament a cunoscut acest opt, căci zice Ecclesiastul: împarte cu bucurie în şapte şi chiar în opt, când Hristos a înviat şi ziua mântuirii celor noi a luminat […] tuturor. În această zi pătrunde în cei păcătoşi strălucirea şi fulgerarea deplinei şi desăvârşitei tăieri împrejur. De aceea şi Vechiul Testament a dat partea sa numărului opt la săvârşirea tăierii împrejur. Dar acest număr încă stătea ascuns în umbră”[5].  „Aşadar, a şaptea zi înseamnă taina legii, iar a opta, cea a învierii”[6].  „Trebuie să se ştie că numărul şapte indică tot timpul prezent, după cum spune prea înţeleptul Solomon ca să dea parte celor şapte şi chiar celor opt”[7].

3: Dacă se umplu norii de ploaie,

pe pământ o vor vărsa;

şi de va cădea copacul spre miazăzi ori spre miazănoapte,

în care loc va cădea copacul, acolo va fi.

„Bea din mai multe izvoare apa care cade din norii profetici. Oricine ia apa din minţi şi o duce la el, sau o bea din izvoare, el însuşi este plin de apă ca norii. Umple sânul minţii tale, pentru ca măruntaiele pământului tău să fie umede şi străbătute de pârâiaşe care i se potrivesc. Aşadar, cel ce citeşte şi înţelege de multe se umple. Iar cel ce s-a umplut alină şi seceta altora. […] Să fie aşadar cuvintele tale bogate în conţinut, să fie fără tină, să fie limpezi, pentru ca, printr-un cuprins moral, să pătrundă dulceaţa lor în urechile popoarelor”[8].

4: Cel ce păzeşte vântul nu seamănă,

iar cel ce se uită la nori nu seceră.

Chiar când roadele muncii noastre sunt incerte, avem datoria să nădăjduim în ajutorul lui Dumnezeu, având în fiecare început al lucrării pregustarea celor dorite. Dar toate acestea pot fi mutate şi în plan duhovnicesc: „Ia seama să nu-ţi fie multa înţelepciune lunecare a sufletului şi cursă înaintea feţei tale. Ci, încrezându-te în Dumnezeu, pune cu bărbăţie început drumului stropit cu sânge, ca să nu te afli pururea lipsit şi gol de Dumnezeu”[9].  „Pentru că precum Sfânta Fecioară a purtat pe Fiul lui Dumnezeu în trup, aşa cei ce au primit harul Sfântului Duh, Îl primesc totodată împreună cu el şi Îl poartă pe Acela [pe Fiul] în inima lor”[10].

5: Aşa cum nu cunoşti calea vântului,

nici cum anume se încheagă oasele în pântecele femeii însărcinate,

tot astfel nu cunoşti faptele lui Dumnezeu,

oricâte va face.

Imposibilitatea cunoaşterii faptelor lui Dumnezeu (şi a raţiunii lor tainice) îl face pe omul duhovnicesc să-şi conştientizeze neputinţa sa de făptură creată, ceea ce se face începutul cunoaşterii de sine: „Acela mai cu seamă se cunoaşte pe sine, care socoteşte că nu e nimic”[11]. Iar cel ce se pogoară astfel în smerenia, se va înălţa unindu-se cu Dumnezeu: „Cel ce se cunoaşte pe sine Îl cunoaşte pe Dumnezeu”[12].

Cuvintele pot fi adresate şi sufletului nostru: „Să cunoască, deci, fecioara înţeleaptă că ea se cuvine să aibă în sine pe Hristos, ca şi (Fecioara) Maria; precum aceea (L-a purtat) în pântece, tot astfel şi tu (să-L porţi) în inimă […]. Este întocmai cu ceea ce zice şi Ecclesiastul: Cum se formează fătul în femeia însărcinată, aşa este calea Duhului”[13].

6: Încă de dimineaţă seamănă-ţi seminţele,

iar seara nu-ţi lăsa mâna să se odihnească,

fiindcă nu ştii care anume vor rodi,

acestea sau acelea;

sau dacă toate, cu atât mai bine.

„Dimineaţa să semeni sămânţa ta, zice Solomon, adică sămânţa rugăciunii. Iar seara să nu înceteze mâna ta, ca nu cumva să fie o vreme care să despartă rugăciunea ta continuă şi să nu nimereşti ceasul în care să fie auzită”[14].

7: Dulce e lumina

şi bine le este ochilor să vadă soarele.

Aici ne putem gândi la Lumina lumii şi la Soarele dreptăţii, adică la Hristos, Cel care, restaurând pe om, i-a dăruit din nou acestuia lumina de care se despărţise prin păcat.

8: Că, chiar dacă omul va trăi ani mulţi

şi întru toţi aceştia se va veseli,

e bine să-şi amintească de zilele întunericului,

că tare multe vor fi.

Tot ce vine e deşertăciune.

„Cel ce vrea să se facă următor lui Hristos […] se cuvine, înainte de celelalte, să poarte necazurile care-i vin, sau bolile trupeşti, sau ocările şi osândirile de la oameni; pe lângă acestea, şi uneltirile celor nevăzuţi, cu curaj şi răbdare”[15].

9: Veseleşte-te, tinere, în tinereţile tale

şi-n zilele tinereţilor tale să te desfete inima

şi fără prihană umblă unde te-ndeamnă inima

şi unde te duc ochii,

dar să ştii că pentru toate acestea te va aduce Dumnezeu la judecată.

Libertatea omului nu e nicicând anulată, dar aceasta trebuie să se însoţească cu gândul la judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, pentru a nu aluneca spre cele primejdioase.

10: Aşadar, alungă-ţi mâhnirea din inimă

şi izgoneşte-ţi răul din trup;

căci tinereţea şi nebunia deşertăciune sunt.

Nu e condamnată tinereţea, dar e numită deşartă pentru caracterul ei trecător, în vreme ce nebunia e deşartă în mod intrinsec. Oricum, omul înduhovnicit, depărtându-se de rău, alungă din sufletul său şi mâhnirea, umplându-se de pacea lui Hristos.

„Unii au multă grijă de intrarea mâncărilor, dar se poartă cu nepăsare faţă de ieşirea cuvintelor. Unii ca aceştia nu ştiu să scoată mânia din inimă şi pofta din trup, prin ceea ce obişnuieşte Duhul înnoitor să zidească inima curată”[16].

---

[1] BBVA, p. 865

[2] SEP 4/I, p. 566

[3] Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistolele, Către Ioan Cubicularul, 3

[4] SEP 4/I, p. 566

[5] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLIV, 6

[6] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXVI, 7

[7] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV,23

[8] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, II, 4

[9] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, LVI

[10] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de Cuvinte, XIX, 1

[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXV, 4

[12] Sf. Antonie cel Mare, Epistole, VII

[13] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, XXI, C-1

[14] Sf. Grigorie Sinaitul, Despre liniştire şi despre cele două feluri ale rugăciunii, 2

[15] Sf. Simeon Metafrastul,  Parafrază la Macarie Egipteanul, 129

[16] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 53