Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 11

CAPITOLUL 11 – Tot despre dreptate.

1: Cântarele înşelătoare sunt urâciune-n faţa Domnului,

dar cumpăna dreaptă Îi e bineplăcută.

Conform unui comentariu, aici nu se vorbeşte despre cântarul de mărfuri cel văzut, „ci de însuşi cântarul cuvintelor, care în faţa lui Dumnezeu este osândit îndată, fiindcă arată greutăţi drepte, dar în ascuns strecoară în locul lor pe cele false”[1]; e vizată vorba meşteşugită, ipocrizia.

2: Oriunde intră trufia, acolo va fi şi dispreţul,

dar gura celor smeriţi cugetă înţelepciune.

3: Când drepţii mor, lasă-n urmă păreri de rău,

dar pieirea necredinciosului e grabnică şi veseleşte.

4: În ziua mâniei averile nu vor folosi la nimic,

dar dreptatea va izbăvi din moarte.

„Versetul 4, omis în Septuaginta ediţia Rahlfs, este preluat din Versiunea Ebraică şi se află ca atare în vechile ediţii româneşti. Desigur, o prefigurare a Judecăţii de Apoi”[2].

„Aceste cuvinte aduc aminte inimii tale de ziua aceea în care nu-ţi va fi îndestulătoare mulţimea averilor şi nici nu te vor scăpa de munca veşnică”[3].

5: Dreptatea nevinovatului îndreaptă căile,

dar necredinţa se prăbuşeşte în nedreptate.

„Clement Alexandrinul citează versetul în Stromate, pentru a denunţa superficialitatea pocăinţei păgâne (II, 58, 3; 59, 1)”[4].  „Este, aşadar, o aparenţă de pocăinţă şi nu pocăinţă, atunci când ceri de multe ori iertare pentru păcatele pe care le-ai săvârşit de multe ori”[5], sau mai limpede, când repetăm cu seninătate păcatele odată iertate, cu gândul că ni se vor ierta identic la nesfârşit; unul ca acesta nu doreşte să se îndrepte, ci abuzează de iertare.

6: Dreptatea oamenilor drepţi îi va face liberi,

dar nelegiuiţii se prind în propria lor nimicnicie.

7: La moartea omului drept nu-i piere şi nădejdea,

dar lăudăroşenia necredinciosului îl va face să piară.

„Nu piere nădejdea: un fragment păstrat într-o catena creştină interpretează această nădejde în lumina credinţei în Înviere (PG 17, 189B)”[6].  „Că legea nu face zadarnice nădejdile celor care se exercită să trăiască potrivit raţiunii gnostice”[7].

8: Omul drept scapă din capcană,

iar necredinciosul îi ia locul.

9: Gura necredinciosului e laţ pentru cetăţeni,

dar priceperea drepţilor aduce spor.

10: În bunăstarea drepţilor înfloreşte cetatea,

11: dar prin gurile necredincioşilor se surpă.

Versetele 10-11, absente în Septuaginta, sunt preluate aici după Textul Masoretic.

12: Omul descreierat îi batjocoreşte pe cetăţeni,

dar mintosul le aduce linişte.

13: Omul care vorbeşte-n doi peri dă pe faţă sfaturi în adunare,

dar credinciosul în duh ascunde lucrurile.

„În duh, gr. πνοη: se poate înţelege şi în răsuflarea sa. Îşi ţine răsuflarea în loc să deschidă gura. Traducerea noastră [ca şi cea a lui Anania – n. n.] deschide însă spre unele sensuri patristice, ca, de pildă, acela propus de Origen în mai multe pasaje (Schol. Cant. PG 17, 272A; Com. Rom. 5, 2; 7, 6): versetul s-ar referi la tăcerea pe care credinciosul/iniţiatul o păstrează în ce priveşte tainele mântuirii în Hristos”[8].

14: Cei ce nu au cârmuire cad ca frunzele,

dar în sfatul bogat se află mântuire.

„Multa chibzuinţă [BBVA: sfatul bogat]: pentru tradiţia monastică, nu este vorba de a cere sfat de la toată lumea, ci de a cere sfat lui Dumnezeu sau duhovnicului pentru toate (Dorotei din Gaza, Instr. 5, 61; Ioan Casian, Conf. 2, 4)”[9].

„Când mintea şi raţiunea nu greşesc, ci conduc sufletul, atunci ele sunt cârmaciul sufletului. Într-adevăr, numai cel ce nu se schimbă are intrare la Cel neschimbat”[10].  „Luaţi seama, fraţilor, la înţelesul cuvântului; luaţi seama ce ne învaţă Sfânta Scriptură. Ne îndeamnă să nu ne încredem în noi înşine, să nu ne socotim pe noi înşine înţelepţi, să nu credem că putem să ne cârmuim pe noi înşine. Avem nevoie de ajutor; avem nevoie de cel ce ne cârmuieşte după Dumnezeu. Nimic nu e mai jalnic, nimic nu e mai pierzător, decât să nu avem pe cineva care să ne povăţuiască pe calea lui Dumnezeu. Căci ce zice?: Cei ce nu au cârmuire, cad ca frunzele. Frunza e la început întotdeauna verde, în creştere, plăcută, apoi se usucă pe încetul şi cade. Iar la sfârşit e dispreţuită, călcată în picioare. Aşa e şi omul necârmuit de cineva. La început are totdeauna căldură pentru post, pentru priveghere, pentru liniştire, pentru ascultare, pentru alte bunătăţi. Apoi, stingându-se pe încetul acea căldură şi omul neavând un cârmuitor, care să-i reîmprospăteze şi reaprindă căldura, se usucă pe nesimţite, şi cade şi se face rob vrăjmaşilor, care fac din el tot ce voiesc. Iar despre cei ce-şi mărturisesc ale lor şi le fac toate cu sfat, zice: Mântuirea este întru sfat mult. Nu zice: întru sfat mult, în înţelesul că trebuie să se sfătuiască cu fiecare, ci să se sfătuiască în toate, fără îndoială cu cel în care trebuie să aibă încredere. Nici ca unele să le tacă, iar altele să le spună aceluia, ci toate să le mărturisească şi în toate să se sfătuiască, cum am zis, cu acela. Acesta are mântuirea întru sfat mult”[11].

„Fiindcă, deci, pricina tuturor lucrurilor întristătoare este neascultarea şi mândria, iar a celor de bucurie este ascultarea şi zdrobirea inimii, cel ce doreşte să vieţuiască fără greşeală trebuie să petreacă în supunerea faţă de un părinte încercat şi nesupus înşelării – care-şi are puterea într-o îndelungată deprindere şi în cunoaşterea celor dumnezeieşti şi în viaţa împodobită cu cununa virtuţilor – şi să socotească porunca şi sfatul lui ca pe cuvântul şi sfatul lui Dumnezeu”[12].

15: Când se adună cu cel drept, omul rău face răul

şi urăşte sunetul temeliei.

„Sunetul temeliei: semnul aşezării stabile”[13].  SEP 4 a tradus prin glasul neclintirii. „Ioan Casian interpretează glasul neclintirii ca sfaturile pline de discernământ ale duhovnicilor (Conf. 1, 20)”[14].

Primul stih apare cu o altă formă într-un comentariu: „Cel viclean face răul când se împreună cu o voinţă de îndreptăţire. Cel viclean este diavolul. Deci el face răul când se împreună cu o pornire de îndreptăţire, adică cu o îndreptăţire ce ne-o dăm noi. Atunci are mai multă putere. Atunci ne vatămă mai mult. Atunci lucrează mai cu tărie. Căci când ţinem la voia noastră şi ne întemeiem pe dreptul nostru, atunci noi înşine uneltim împotriva noastră cu viclenie, convingându-ne că facem un lucru bun şi nu ne dăm seama că ne pierdem. Căci cum putem cunoaşte voia lui Dumnezeu, sau să o căutăm pe ea, când ne încredem în noi înşine şi ţinem la voia noastră?”[15].

16: Femeia de bunăcuviinţă e slava bărbatului,

dar femeia care urăşte dreptatea devine tron de necinste.

Leneşii nu sunt vrednici să aibă averi,

dar cei harnici se reazemă pe bogăţii.

„Leneşii se lipsesc de bogăţie; iar cei bărbaţi silitori se sprijină pe bogăţie. Se sprijină şi-L au pe Dumnezeu binevoitor şi apărător, îngrăşându-i prin binecuvântările de sus şi încununându-i cu o cinste atotstrălucitoare şi înfrumuseţându-i îmbelşugat cu măririle vestite”[16].

17: Omul milostiv îi face bine propriului său suflet,

dar cel nemilostiv îşi pierde şi trupul.

„După Evagrie, trupul din stihul al doilea ar simboliza tot sufletul, mai precis partea pătimaşă a sufletului, care devine preponderentă în cazul păcătosului (ibid., 127)”[17].

18: Necredinciosul face lucruri nedrepte,

dar seminţia drepţilor e răsplata adevărului.

19: Fiul cel drept se naşte spre viaţă,

dar prigonirea necredincioşilor sfârşeşte în moarte.

20: Urâciune în faţa Domnului sunt căile strâmbe,

dar toţi cei neprihăniţi în căile lor sunt bineveniţi.

21: Cel ce dă mâna întru nedreptate nu va rămâne nepedepsit,

dar cel ce seamănă dreptate, răsplată dreaptă va primi.

22: Frumuseţea femeii fără minte

e ca cercelul de aur în nările porcului.

La fel, „numele de creştin ne este […] ca o podoabă de aur: dacă-l purtăm nedemn, părem ca nişte porci cu belciug de aur”[18].

23: Orice dorinţă a omului drept e bună,

dar nădejdea necredincioşilor va pieri.

24: Sunt unii care risipesc ce e al lor şi fac mai mult

şi sunt alţii care adună ce nu e al lor şi sărăcesc.

„Pentru Evagrie, cei care-şi împrăştie/seamănă bunurile sporesc, întrucât le împrăştie în Duhul Sfânt; ceilalţi adună în trup, aşadar în regimul stricăciunii (ibid., 129)”[19].

Cei din primul stih reprezintă pe „omul care dă cele pământeşti şi trecătoare şi dobândeşte cele cereşti şi cele veşnice; celălalt, care nu dă nimănui, adună în chip zadarnic”[20].  „Este bogat nu cel ce are şi păstrează, ci cel ce dă; iar pe omul fericit îl arată datul, nu păstratul”[21].

25: Tot sufletul simplu e binecuvântat,

dar omul mânios nu arată bine.

„A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Şi câtă trebuinţă este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia din adâncul sufletului nostru! Căci, mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti. De asemenea, nu putem păzi desăvârşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască”[22].   „Să ne împăcăm cât mai grabnic cu duşmanii noştri şi să izgonim din sufletul nostru şi celelalte patimi. De ne necăjesc poftele ruşinoase, să le alungăm; de ne mână mânia spre răzbunare, să potolim patima aceasta arzătoare cu rostirea sfaturilor celor duhovniceşti, arătând cât de pierzătoare e patima aceasta. Omul mânios, spune Scriptura, nu este cu bună cuviinţă; şi iarăşi: Cel ce se mânie pe fratele său în deşert este vinovat gheenii focului (Matei 5, 22)”[23].  „Când această patimă a izgonit raţiunea şi a pus stăpânire pe suflet, face din om o adevărată fiară şi nu-i mai îngăduie să fie om, că nu mai are ajutorul raţiunii. Ce este otrava în animalele veninoase aceea este mânia în oamenii cuprinşi de furia mâniei”[24].

26: Cel ce ţine strânsura, pentru păgâni o ţine;

dar binecuvântare este pe capul celui ce dă.

„Nu scumpi produsele tale, îngreunând nevoile celor lipsiţi! Nu aştepta să lipsească grâul de pe piaţă, ca să-ţi deschizi hambarele. Nu aştepta vremuri de foamete, din dragoste de aur! Nu aştepta o lipsă generală, ca să-ţi înmulţeşti averile! Nu face comerţ cu nenorocirile oamenilor! Nu preface mânia lui Dumnezeu în prilej de înmulţire a averilor tale! Nu înrăutăţi cu biciul neomeniei tale ranele celor în suferinţă”[25]; cuvântul e adresat speculanţilor, celor ce ţin strânsura pentru a avea profit cât mai mare. Aceasta e, însă, deşi combătută de Părinţi, modalitatea prin care s-au obţinut marile averi.

27: Cel ce plăsmuieşte sfaturi bune caută daruri bune,

dar pe cel ce caută răul, răul îl va ajunge.

28: Cel ce se încrede în avuţie, acela va cădea,

dar cel care-i ajută pe cei drepţi, acela se va ridica.

Prima parte a versetului e citată diferit în comentariul următor, fără însă a i se modifica sensul. „Despre cei ce au multă grijă pentru cele trupeşti se zice: Toată viaţa necredinciosului e înecată în grijă. Şi de fapt e cu adevărat neevlavios lucru să întindem cât ţine viaţa grija pentru cele trupeşti şi să nu arătăm nici o sârguinţă pentru cele viitoare; să cheltuim toată averea pentru trup, deşi nu are trebuinţă de multă osteneală, iar sufletului, care are atâta putinţă de creştere încât nu-i ajunge toată viaţa pentru desăvârşirea lui, sau să nu-i închinăm nici măcar o vreme cât de scurtă, sau, dacă ni se pare că-i închinăm puţină, să o facem aceasta fără vlagă şi cu nepăsare, amăgiţi de suprafaţa lucrurilor văzute”[26].

29: Cel ce nu se poartă bine cu casa lui, acela va moşteni vânt,

iar nebunul va fi sluga înţeleptului.

30: Din roada dreptăţii creşte pomul vieţii,

dar sufletele nelegiuiţilor vor fi ucise de timpuriu.

„După Evagrie, pomul vieţii este cel din mijlocul raiului: după săvârşirea păcatului, Adam nu mai are voie să-l atingă, întrucât a aruncat seminţele dreptăţii din care răsare pomul vieţii (ibid., 132)”[27].

„Pomul vieţii aduce nădejde muritorilor; cuvântul întunecos al lui Solomon şi-a găsit lămurirea astăzi”[28].

31: Dacă omul drept abia se mântuieşte,

atunci necredinciosul şi păcătosul unde se vor ivi?

„Versetul este citat în I Petru 4,18, după evocarea suferinţelor îndurate de creştini şi în perspectiva Judecăţii de apoi”[29].

În apărarea sa, Sfântul Pioniu foloseşte versetul de mai sus: „Cum vreţi voi să suferim noi acestea, ca drepţi sau ca vinovaţi? Dacă, într-adevăr, le suferim ca vinovaţi, de ce voi, care sunteţi acuzaţi de aceleaşi fapte, nu suferiţi acestea?[30] Iar dacă le suferim ca drepţi, ce speranţă mai aveţi, dacă cei drepţi suferă? Căci dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos?”[31].

---

[1] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, II, 13

[2] BBVA, p. 805

[3] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 14

[4] SEP 4/I, p. 436

[5] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 59, 1

[6] SEP 4/I, p. 437

[7] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 83, 1

[8] SEP 4/I, p. 437

[9] SEP 4/I, p. 437

[10] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 51, 6

[11] Ava Dorotei, Felurite învăţături, V, 1

[12] Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete, 15

[13] BBVA, p. 806

[14] SEP 4/I, p. 437

[15] Ava Dorotei, Felurite învăţături, V, 2

[16] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IV

[17] SEP 4/I, p. 438

[18] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, IV, 1, 2

[19] SEP 4/I, p. 439

[20] Clement Alexandrinul, Stromate, III, 56, 2

[21] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 35, 5

[22] Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, IV

[23] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXVIII, 6

[24] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, X, 1

[25] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, VI, 3

[26] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 67

[27] SEP 4/I, p. 439

[28] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, I, 8

[29] SEP 4/I, p. 439

[30] În discuţie era acuza adusă de către păgâni creştinilor, deoarece unii creştini au jertfit zeilor. De la cazuri izolate, păgânii au generalizat. Acuzau, însă, pe creştini pentru ceva ce făceau şi ei în mod frecvent, socotind a fi aceasta o virtute, iar nu o culpă. Totuşi, creştinilor le reproşau, generalizând în chip nedrept, aceleaşi practici. E aici şi cazul apostaţilor care vânează orice greşeală a vreunui credincios, extinzând-o apoi asupra tuturor credincioşilor. În acest procedeu, de la început până la sfârşit, recunoaştem o profundă josnicie, dacă josnicia suportă grade de comparaţie!

[31] Martiriul Sfântului Pioniu, IV, 16