Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 10

 

CAPITOLUL 10 – Cugetări felurite.

1: Muştele muribunde strică dulceaţa uleiului gătit;

un dram de înţelepciune e mai de preţ decât slava cea mare a nebuniei.

Primul vers poate viza şi învăţăturile eretice sau eterodoxe. Sau putem înţelege că „cea mai mică patimă desfiinţează puterea virtuoşilor”[1].

2: Înţeleptul îşi are inima de-a dreapta,

iar nebunul îşi are inima de-a stânga.

„Dreapta şi stânga simbolizează binele şi, respectiv, răul; direcţia bună sau rea”[2]. „J. L. Crenshaw (Ecclesiastes, OTL, 1988, pp. 169 sq.) notează că în Antichitatea israelită mâna dreaptă conota puterea şi că, în general, partea dreaptă era aureolată de calităţi morale şi de bunăvoinţă divină, ceea ce explică faptul că locul de onoare era la dreapta. Mâna stângă, dimpotrivă, simboliza prostia şi caracterul pervers (cf. Iona 4,11). Poziţii similare sunt atestate în lumea greacă, inclusiv la nivel lingvistic (adjectivul care înseamnă stâng are sensuri negative; vezi şi uzul clasic al lat. sinister)”[3].

3: De asemenea, când un nebun merge pe drum,

inima lui duce lipsă

şi tot ce gândeşte e nebunie.

„Inima lui duce lipsă: spiritul său devine slăbănog”[4].   „De ce am căzut în starea aceasta vrednică de plâns? Nu din pricina nebuniei noastre? […] Şi pentru ce toate acestea? Nu a fost zidit omul întru toată desfătarea, toată bucuria, întru toată odihna, întru toată slava? Nu era în rai? I s-a poruncit: Să nu faci acestea! Şi a făcut. […] De aceea, Dumnezeu […] zice: Acesta e nebun nu ştie să se bucure”[5].   „Prin urmare cel ce vrea să meargă pe aleea împărătească (adică a Împărăţiei lui Dumnezeu) trebuie, prin învăţătura Apostolului, să treacă prin armele dreptăţii, cele de-a dreapta şi pe cele de-a stânga, prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă (II Corinteni 6, 7-8). Având judecata drept cârmaci, sub suflul Duhului Sfânt, trebuie cu mare băgare de seamă să ne îndreptăm pe calea virtuţii, prin valurile umflate ale ispitelor, ştiind că cea mai mică abatere la dreapta sau la stânga ne va zdrobi îndată de stânci primejdioase. […] Adică abătându-te spre dreapta să te măguleşti de propriile virtuţi şi să te mândreşti pentru dreptele izbânzi spirituale, iar spre stânga, pe cărarea păcatelor, să-ţi cauţi slavă după cuvântul Apostolului, întru ruşinea ta (Filipeni 3, 19)”[6].  „Iar Domnul stă întotdeauna la dreapta şi nu la stânga, pentru că bărbatul sfânt n-are partea stângă, iar alături de cei păcătoşi şi cei nelegiuiţi Domnul nu obişnuieşte să stea, pentru că aceştia nu au partea dreaptă”[7].

Şi tot ce gândeşte e nebunie: Omul căzut are privirea minţii întunecată de păcat, orbecăind după cele ale lumii, iar „gândurile lui sunt neputincioase (bolnave)”[8].

4: Dacă duhul celui puternic se ridică împotrivă-ţi,

nu-ţi părăsi locul,

căci firea domoală pune capăt păcatelor mari.

„Vrea să te ridice cel vrăjmaş şi să te ducă cu el, fiindcă pizma este pentru nădejdea ta, pizmaş pentru darul tău. Dar tu, oricine este cel ce te găseşte în rândul preoţilor Domnului, parte stăpânire a Lui, nu pleca de sub stăpânirea Domnului”[9]. „Nu eşti tu singurul pricinuitor al păcatului, ci este şi un alt sfătuitor, foarte rău, diavolul. Acela sfătuieşte pe toţi, dar nu are putere peste cei ce nu-l ascultă. Încuie uşa ta, îndepărtează-l de la tine şi nu te va vătăma! Dacă însă vei primi cu indiferenţă amintirea poftei, cu ajutorul gândurilor, se înrădăcinează în tine, îţi înlănţuie judecata şi te trage în groapa relelor”[10]. „Să nu-i îngădui să se suie asupra ta, nici să vorbeşti cu el, ci aleargă la Dumnezeu. Căci dacă voieşti să-i răspunzi, vei cădea în palavre şi te va îndepărta de la căldura rugăciunii”[11]. „Căci patimile nelovite cresc mereu spre o urâciune mai mare şi, punând stăpânire pe inimă şi pe minte, le duce la o pierzanie totală. Deci trebuie să pedepsim viciul, trezvia din noi înăbuşindu-l şi desfiinţându-l cu încetul, prin revenirea la ceea  ce e bine”[12].  „Se arată că, potrivit Scripturilor, puterile vrăjmaşe ne sunt pomenite ca potrivnice, dar până la urmă vor fi osândite”[13].  „Domul este oarecum loc încăpător pentru drepţi, şi neapărat cel ce este în El se bucură şi se veseleşte. Păcătosul, însă, face loc diavolului său pentru că nu ascultă de cel ce a spus nu daţi loc diavolului şi nici de Ecclesiast”[14].  „Iar locul minţii este virtutea, cunoştinţa şi frica lui Dumnezeu”[15].  „Sau: zicând loc a venit să vadă inima”[16].  „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare (II Timotei 3, 16). De aceea a fost scrisă de Duhul pentru toţi oamenii, ca fiecare să luăm din ea, ca dintr-un spital obştesc al sufletelor, tămăduirea pentru propria noastră boală. Că spune Scriptura: tămăduirea va pune capăt marilor păcate”[17].   „Deci trebuie să ne păzim şi să evităm cu toată puterea pagubele ce ne vin din pofte. […] Căci nevoia ne constrânge să ne păzim gândurile de duhul celui ce stăpâneşte. Şi dacă este în noi puterea de-a împiedica, să ne grăbim îndată a pedepsi ceea ce se ridică în noi şi să nu-i îngăduim să se înrădăcineze, din neglijenţă, în mintea noastră, ci să căutăm să o tăiem ca pe un început al răutăţii şi să facem ca mintea să lucreze neîmpiedicată, sau să cunoască limpede că va birui repede pe Satana care ne linguşeşte”[18].

5: Există un rău pe care l-am văzut sub soare,

ca şi cum fără voie ar fi scăpat de la cel puternic:

6: Nebunul pus pe culmile cele mai înalte

şi bogaţii şezând în locuri umile;

7: am văzut robi călări

şi domni mergând pe jos ca robii.

O temă ce revine în capitol, aceea a contrastului între înţelepciune şi nebunie. Sunt înşirate anomalii ale lumii acesteia, ce se repetă generaţie după generaţie, de natură a deruta pe cei ce nu-şi pun încrederea lor în Dumnezeu.

8: Cel ce sapă groapa va cădea într-însa,

iar cel ce dărâmă gardul va fi muşcat de şarpe.

Proverb folosit din antichitate până azi, aproape pretutindeni, cu înţelesul că cel ce face răul va avea parte de rău. Căderea de care se vorbeşte a fost văzută şi drept căderea din credinţă, aceasta fiind cea mai adâncă groapă cu putinţă: „Aceasta este tăria, acesta este împrejmuirea credinţei noastre. Cine o va dărâma se va dărâma pe sine”[19].

9: Cel ce scoate pietre se va răni cu ele;

cel ce despică lemne se va primejdui.

Verset care-l întăreşte pe cel de mai sus.

10: Dacă securea s-a tocit şi nu i-ai ascuţit tăişul,

îţi trebuie putere-ndoită;

iată că înţelepciunea omului e de prisos.

„Adică cel ce distruge lucrurile cu raţiunea şi pe cele socotite unite le desparte din împreunare şi vrea să le arate cu totul străine, deosebind adică pe cele cu adevărat bune, de cele părute bune, dar nu va avea judecată întărită din toate părţile, nu va pute ocoli primejdia ca cuvântul lui, lipsit de siguranţă înaintea ascultătorilor, să dea prilej de sminteală ucenicilor”[20].

11: Dacă şarpele muşcă înainte de a fi descântat,

atunci descântătorul n-are nici un folos.

„Afirmaţia că muşcătura şarpelui care tace e primejdioasă vrea să spună că, dacă un sentiment sau un gând diabolic, n-a fost dat pe faţă de un încântător, adică de un bătrân duhovnic care prin versetele Scripturii lecuieşte rana de îndată, scoţând din inimă veninul vătămător al şarpelui, cel în primejdie nu va putea fi ajutat şi va muri. În acest mod vom putea ajunge foarte uşor la ştiinţa adevăratului discernământ, dacă mergând pe urmele celor bătrâni n-avem pretenţia să facem ceva nou, sau să deosebim după socoteala noastră, ci ne mulţumim să mergem în toate cum ne-a condus învăţătura mai marilor noştri sau probitatea vieţii lor. Cel întărit în această învăţătură nu numai că va ajunge la desăvârşita raţiune a dreptei judecăţi, dar chiar va fi foarte apărat de toate uneltirile duşmanului”[21].

12: Cuvintele unei guri înţelepte aduc bunăvoinţă,

iar buzele nebunului îl vor înghiţi;

13: începutul cuvintelor gurii lui e nebunie,

iar sfârşitul spuselor sale e rătăcire rea.

14: Nebunul înmulţeşte cuvintele.

Omul nu ştie ceea ce a fost

şi nici ce va fi după el; cine-i va spune?

Cuvintele înţeleptului aduc bucurie sufletului celui însetat de ştiinţa cea adevărată: „Dacă aceste vor fi primite cu grijă, dacă vor fi aşezate în ascunzişurile minţii şi însemnate cu pecetea tăcerii, după aceea, ca vinul vechi care înmiresmează şi înveseleşte mintea omului, când ele îşi vor căpăta şi ele miresma lor prin bătrâneţea simţămintelor şi prin vechimea răbdării, atunci vor fi scoase din vasul pieptului tare şi, ca un izvor nesecat, se vor vărsa din vinele experienţei şi din căile mereu circulate ale virtuţilor şi vor curge neîncetat, ca dintr-un nesecat adânc al inimii tale”[22].

Cuvintele nebunului,  „fiind fără legătură cu faptele şi lipsite de conţinut, ele nu vor ieşi din comoara unor cunoştinţe adevărate, ci din deşartele pretenţii ale trufiei şi îngâmfării”[23]. 

15: Osteneala îl oboseşte pe cel nebun,

pe el, care nu ştie drumul spre cetate.

15b: „Probabil o metaforă a incompetenţei celui nechibzuit, care dă greş chiar şi în acţiunile elementare”[24].

16: vai ţie, cetate al cărei rege e tânăr

şi ai cărei dregători mănâncă dimineaţa!

„E greu lucru a încredinţa lucruri înalte celui încă începător şi celui prunc cu vârsta”[25].

17: Fericită eşti, tu, ţară al cărei rege e fiu de neam bun

şi ai cărei dregători mănâncă la vreme

ca să prindă puteri, iar nu să se facă de râs!

„Textul Masoretic: ca să prindă puteri, iar nu să bea!”[26]. Orice versiune am lua, e un îndemn la cumpătare şi responsabilitate.

18: Din pricina lenei se povârnesc grinzile

şi prin zăbava mâinilor se prăbuşeşte casa.

„Prin chipul pildei ni se porunceşte ca, prin tăria virtuţilor, să stăm tari în faţa ispitelor, ca nu cumva, înmuindu-ne sub năvala patimilor, să se facă în noi găuri şi să primim apele ce curg din afară peste inimă, în lăuntrul cămărilor, şi să se strice cele adunate acolo”[27].

19: Pâinea se face pentru a râde,

vinul îi veseleşte pe cei vii,

dar de bani ascultă totul.

Primele două stihuri duc în chip firesc gândul către Sfânta Euharistie. Ultimul stih e o constatare amară a autorului, asupra unei realităţi amendate în diverse ocazii şi de Mântuitorul Hristos.

20: Chiar în cugetul tău, nu-l blestema pe rege

şi-n taina cămării tale nu-l blestema pe cel bogat,

căci pasărea cerului poate duce glasul

şi întraripata va spune ce-ai zis.

Îndemn la prudenţă, căci vorbele sunt purtate cu multă uşurinţă dintr-o parte în alta. De asemenea, se readuce în memorie faptul că Dumnezeu ne cunoaşte orice vorbă, ca şi orice gând.

---

[1] Isaia Pustnicul,  Douăzeci şi nouă de Cuvinte, XXV, 14

[2] BBVA, p. 864

[3] SEP 4/I, p. 564

[4] BBVA, p. 864

[5] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, I,  8

[6] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, XI, 4

[7] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XII, 5

[8] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 19

[9] Sf. Ambrozie, Scrisori, LXXXI,13

[10] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, II, 3

[11] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 558

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, XII

[13] Origen, Despre principii, III, 4

[14] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 1

[15] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic prin întrebări şi răspunsuri, 18

[16] Sf. Simeon  Noul Teolog, Metoda sfintei rugăciuni şi atenţiuni, II

[17] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, I, 1

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX

[19] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLVI, 7

[20] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 29

[21] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, II, 11

[22] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XIV, 13

[23] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XIV, 14

[24] SEP 4/I, p. 565

[25] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XXXVIII

[26] BBVA, p. 864

[27] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, IV