Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 8

CAPITOLUL 8 – Despre adevărata înţelepciune. Fiul lui Dumnezeu.

Capitolul 8 reprezintă „Al doilea elogiu şi discurs al Înţelepciunii, care poate fi decupat în următoarele secţiuni: vv. 1-3, prolog; vv. 4-11, Înţelepciunea laudă învăţătura pe care o propune; vv. 12-21, rolul primordial pe care Înţelepciunea îl joacă în această lume; vv. 22-31, locul aparte al Înţelepciunii faţă de creaturi şi intimitatea ei cu Dumnezeu (secţiunea cea mai citată şi comentată de Părinţi şi nu numai de ei); vv. 32-36, epilog”[1]:

1: De aceea, tu vesteşte înţelepciunea,

pentru ca lucrarea minţii să-ţi dea ascultare;

2: că ea pe culmile cele înalte se află

şi-n răscrucea cărărilor e aşezată

3: şi la porţile celor puternici îşi are sălaş

şi la intrările cetăţilor se laudă:

„Se laudă cu voce înaltă, asemenea negustorilor ambulanţi care-şi strigă marfa”[2].  „Intrări: La intrări sau la ieşiri, Înţelepciunea e cântată de toţi cei care, ieşind din viaţa rea, intră în viaţa virtuoasă (Catena, PG 64, coll. 677B-C; cf. şi Evagrie, Schol. Pr. 99)”[3].

„Iată în uşa Apei [Botezului] mila strigă în fiecare zi pe cei pierduţi să intre şi să se facă fii lui Dumnezeu, Cel iubitor de oameni, ca să se unească cu El în lumina Sa”[4].

4: „Oamenilor, pe voi vă rog,

şi către fiii oamenilor îmi îndrept eu glasul.

5: Voi, cei lipsiţi de răutate, cunoaşteţi isteţimea,

şi voi, cei neştiutori, puneţi la inimă!

„Isteţimea: cum anume şi când să faci un lucru”[5].  „Noi mărturisim că vrem să educăm pe toţi, prin cuvântul lui Dumnezeu, în aşa fel încât să împărtăşim tinerilor îndemnuri potrivite vârstei lor, iar sclavilor să le arătăm cum s-ar putea încuiba în ei duhul libertăţii şi astfel să fie şi ei înălţaţi prin lucrarea Cuvântului”[6].

6: Ascultaţi-mă pe mine, că lucruri de mare preţ voi grăi

şi cuvinte drepte voi scoate din buze.

„Pedagogul foloseşte forma sfătuitoare spre cele ce ne sunt nouă de folos grăind aşa prin Solomon. Dă sfaturi mântuitoare. Că sfatul este bun atât pentru o faptă bună, cât şi pentru a te feri să faci o faptă rea”[7].

7: Cerul gurii mele adevărul îl va vesti,

fiindcă urâte-mi sunt mie buzele mincinoase.

8: Drepte sunt toate graiurile gurii mele,

nimic în ele nu-i strâmb sau încâlcit;

„Putem spune că în cuvintele dumnezeieşti nu este nimic sucit şi fără rost, lucru limpede pentru oricine judecă şi, întrucât pentru făcătorul de pace nimic nu este sucit şi fără rost, el vede în întreaga Scriptură noian adânc de pace, aceasta chiar şi în pasajele care par a conţine contraziceri şi nepotriviri între ele”[8].

9: toate sunt deschise celor ce le înţeleg

şi drepte celor ce au aflat cunoaşterea.

Adică sunt deschise „înaintea tuturor acelora care au primit, potrivit îndreptarului bisericesc, tâlcuirea Scripturilor, lămurită de Domnul, şi au păstrat-o. Îndreptar bisericesc este acordul şi simfonia legii şi a profeţilor prin Testamentul dat la venirea Domnului”[9].  Iar „prin toate vrea să spună: şi filosofia elenă şi filosofia barbară[10]; că numai una din ele nu înseamnă toate”[11].   „Cel ce cercetează cu frica lui Dumnezeu înţelesurile locurilor grele ale Scripturii şi nu ridică acoperământul literei de pe duh decât pentru slava lui Dumnezeu, va afla toate înaintea sa, după cuvântul Înţelepciunii, negăsindu-se nimic care să împiedice înaintarea fără greş a înţelegerii spre cele dumnezeieşti”[12].  „Toate sunt netede celor ce înţeleg şi drepte celor ce află  cunoştinţa, precum s-a scris. Dar e întunecat, chiar ceea ce e uşor de cunoscut, celor lipsiţi de înţelegere. Căci ascultătorul cu adevărat înţelegător al învăţăturilor închide ceea ce e uşor de cuprins în ele în vistieria minţii, fără nici o întârziere. Iar pe cele ar căror înţeles pare greu le supune cercetărilor şi nu încetează să întrebe despre ele”[13].  „Iar ţarină netedă şi lină le este, celor ce ştiu să umble drept prin ea, de Dumnezeu insuflata Scriptură”[14].  „Dar dacă cineva s-ar hotărî să se abată de la calea dreaptă, pentru o umblare foarte sucită şi prostească, părăsind drumul drept al înţelesurilor cuvenite, apucând un altul, va ajunge între spini şi va cădea în gropi şi în piedicile apărute între ele”[15].

10: Învăţătură luaţi, iar nu argint,

şi cunoaştere mai mult decât aurul lămurit

şi pricepere agonisiţi mai mult decât aurul curat.

Primul verset are şi varianta: Luaţi certare şi nu argint. „În vremurile grele, sau în caz de îmbolnăvire a trupului, sau când cei ai casei tale suferă, atunci să nu-ţi treacă prin minte vreun gând rău despre Dumnezeu, ci cu multă răbdare primeşte biciuirile Lui, că prin ele Dumnezeu te ceartă pentru păcatele tale”[16].

11: Că mai preţioasă e înţelepciunea decât nestematele

şi nimic din ce e scump nu-i cu ea deopotrivă.

„Învăţătura aceasta laudă simplitatea, fiica cumpătării”[17].

12: Eu, înţelepciunea, sălaş i-am făcut sfatului,

eu am chemat ca martori cunoaşterea şi cugetarea.

„Versetul este citat foarte des în compania versetelor 8,20 sq. în reflecţiile sau polemicile patristice legate de preexistenţa Cuvântului”[18].  „Fiul este Cuvântul şi Înţelepciunea. Prin aceasta se arată că naşterea din Tatăl e nepătimitoare şi fără împărţire. Că nici cuvântul oamenilor nu e parte şi nu iese din ei cu patimă [corupere – n. n.], nici [Cuvântul] lui Dumnezeu, pe Care Tatăl L-a arătat ca fiind Fiul Său. Aceasta pentru ca nu cumva, auzind cineva iarăşi că e numai Cuvânt, să cugete că e aşa cum e cuvântul neipostatic al oamenilor, ci, auzind că e Fiu, să ştie că Acesta e Cuvântul viu şi Înţelepciunea fiinţială”[19].

13: Frica de Domnul urăşte nedreptatea

şi trufia şi mândria şi căile viclenilor,

iar eu am urât căile încâlcite ale celor răi.

14: Ale mele sunt sfatul şi temeinicia,

a mea e lucrarea minţii şi a mea e tăria;

15: prin mine domnesc regii

şi cei puternici scriu dreptatea;

„Deci demnitatea împărăţiei i se dă omului şi i se adaugă de către Dumnezeu din afară. Deci Cel ce împărăţeşte peste toate împreună cu Tatăl a fost, este şi va fi Dumnezeu prin fire, primeşte stăpânirea peste cele din lume, după chipul şi măsura potrivite omului”[20].

16: prin mine mai-marii devin mai mari

şi prin mine stăpânii stăpânesc pământul.

„Că exista încă înainte de a fi lumea o fiinţă vie şi de sine stătătoare, care a însoţit pe Tatăl şi Dumnezeul tuturor în crearea tuturor lucrurilor câte există şi care se numea Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu se poate deduce […] din însăşi gura înţelepciunii, care prin mijlocirea lui Solomon descoperă cu toată limpezimea tainele legate de acest adevăr”[21].

17: Eu îi iubesc pe cei ce mă iubesc,

iar cei ce mă caută vor afla har.

Înţelepciunea e, cel mai adesea, identificată cu persoana lui Iisus Hristos: „Dacă mireasa îşi întoarce către altul dragostea de la mirele cu care s-a învoit, şi se împreună cu acela, pe faţă sau în ascuns, nu numai că nu mai poate spera să primească de la mire nimic din cele făgăduite ei, ci are să  aştepte cu dreptate şi pedeapsa şi ocara prevăzută de lege. Tot aşa se întâmplă şi cu noi. Dacă-şi întoarce careva dragostea datorată mirelui Hristos, spre pofta vreunui alt lucru, pe faţă sau în ascuns, şi inima lui e ţinută de acel lucru, se face urât mirelui şi nevrednic de unirea cu El. Căci a zis: Îi iubesc pe cei ce Mă iubesc”[22].  „Căci acest Mire e astfel, că răspunde cu dragostea Sa celor ce-L iubesc, după cum a zis persoana Înţelepciunii […]. Căci nădejdea că i se va răspunde iubirii trezeşte şi mai puternică poftă în cel ce iubeşte”[23].

Har: „Cuvântul har se află numai în codicii Alexandrinus şi Sinaiticus”[24].

18: Ale mele sunt bogăţia şi slava

şi bunurile multora şi dreptatea.

19: Sporul meu e mai de preţ decât aurul şi piatra scumpă,

căci roadele mele mai bune sunt decât argintul curat.

„Dacă trebuie să facem o deosebire, atunci bogat este cel care posedă multe, care este plin de aur ca un sac murdar, pe când omul drept este cu bună-cuviinţă; că buna-cuviinţă este o rânduială chibzuită a ceea ce trebuie făcut pentru administrarea şi împărţirea averii”[25].  Tâlcul pare a fi acela că bogăţia care nu se poate pierde este aceea sufletească; dar, într-un alt plan, e vorba şi de folosirea cu dreptate a averilor.

20: Eu în căile dreptăţii umblu

şi-n cărările dreptarelor trăiesc la răscruce

„Aici începe lectura hristologică a Părinţilor de la Niceea: Înţelepciunea este Hristos şi întruparea Sa, despre care se vorbeşte aici”[26].

21: ca să împart bunuri celor ce mă iubesc

şi vistieriile lor să le umplu de bunătăţi.

Dacă vă voi spune lucrurile ce se întâmplă zilnic,

din amintire le voi povesti şi pe cele de demult.

„Aceste ultime două stihuri sunt proprii Septuagintei. Înţelepciunea are capacitatea de a cuprinde, simultan, particularul şi generalul, amănuntul şi ansamblul”[27].   „Versetul marchează saltul de la nivelul cotidianului la cel metafizic. Istoria Înţelepciunii de zi cu zi urcă la originea lumii, la însuşi Izvorul a toate, care este Dumnezeu”[28].

Urmează (vv. 22-31) „fragmentul cel mai original şi mai consistent din întreaga Carte a Proverbelor. El a suscitat dezvoltări teologice în cărţi ulterioare ale Vechiului Testament, ca, de pildă, în pasaje întregi din Cartea Înţelepciunii [lui Solomon], fiind amplu speculat şi interpretat în scrierile patristice. Diferenţele faţă de Textul Masoretic sunt numeroase, o inventariere exhaustivă a lor aici fiind imposibilă. În liturgica romană această pericopă se citeşte de sărbătoarea Sfintei Treimi şi, cu referire la Fecioara Maria, de sărbătoarea Prezentării Mariei la Templu (21 noiembrie)”[29]:

22: Domnul m-a zidit ca început al căilor Sale spre lucrurile Lui;

„Aici şi în următoarele şase stihuri sunt folosite trei verbe pentru începutul Înţelepciunii: a zidi, a întemeia, a naşte. În limbajul biblic, a zidi înseamnă a face ceva elaborat, organizat, bine definit. A întemeia este înrudit semantic cu primul, iar ambele se pot referi la Înţelepciune în ipostaza ei de însuşire a lui Dumnezeu, activă mai înainte de orice început şi mai înainte de veci. Verbul a naşte susţine teza Sfântului Pavel din I Corinteni 1, 30, potrivit căruia Înţelepciunea e identificată cu Iisus Hristos, adică cu Cuvântul care S-a născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii (Crezul), Cel ce este născut, nu făcut. În Constantinopol, împăratul Justinian îşi va pune bazilica sub patronajul Sfintei Înţelepciuni (Aghia Sofia)”[30].

„Cuvintele Domnul M-a zidit început căilor Lui vorbesc de Înţelepciunea care se arată în lume, aproape dând glas, prin cele văzute, că de Dumnezeu s-au făcut, pentru că nu întâmplător străluceşte în cele create o atât de mare înţelepciune”[31].  „Ce să zicem de Înţelepciunea lui Dumnezeu pe care Dumnezeu a zidit-o ca început al căilor Lui spre lucrurile Lui? În ea S-a bucurat Tatăl aflându-Şi plăcerea Sa sufletească în chipul cel mai diferit, cum numai cu ochii Duhului se poate vedea, şi care cheamă la iubire cerească pe tot cel ce priveşte spre dumnezeiasca Lui frumuseţe”[32].   „Crezând cu frică şi Celui ce a zis despre Sine: Dumnezeu M-a [zidit][33] pe Mine început al căilor Sale spre lucrurile Lui, nu înţelegem că a fost făcut[34] la fel cu creaturile şi făpturile făcute prin El. Căci e un lucru necredincios şi străin de credinţa bisericească a compara pe Creatorul cu făpturile create de El şi a socoti că El a primit acelaşi mod al facerii ca celelalte. Fiindcă dumnezeieştile Scripturi ne învaţă că singur Unul născut Cuvântul […] S-a născut cu adevărat”[35].  Versetul a fost folosit şi ca argument, indirect, împotriva pnevmatomahilor, cu el întărindu-se afirmarea divinităţii Fiului şi, prin extensie, pe aceea a Duhului[36].

23: întru-nceput, mai înainte de veci m-a întemeiat,

mai înainte de a fi durat pământul

Cuviosul Nichita Stithatul foloseşte versetele 22-23 ca argument împotriva ereticilor, susţinând pe baza lor veşnicia Fiului şi deofiinţimea Aceluia cu Tatăl[37].  „Lumină dinainte de lume (Ioan 1, 9-10) şi Înţelepciune înţelegătoare şi de o fiinţă dinainte de veci, aşa e Dumnezeu-Cuvântul Cel viu şi Care este la Tatăl”[38].

24: şi mai înainte de a fi făcut adâncurile,

mai înainte ca izvoarele apelor să fi ţâşnit,

25: mai înainte ca munţii să fi fost sădiţi

şi mai înainte decât toate dealurile, El pe mine m-a născut.

SEP 4 traduce versul al doilea: înaintea tuturor dealurilor mă naşte pe mine. „Origen comentează pe larg prezentul verbului a naşte ca semn al naşterii/zămislirii permanente a Mântuitorului şi a fiilor adoptivi în El (Hom. Ier. 9, 4)”[39].

„Înţelegeţi, o voi, ascultători, dacă daţi puţină atenţie, că Cuvântul a arătat atât că Cel despre care este vorba este născut din Tatăl, cu totul înainte decât toate creaturile, şi că Cel născut este un altul cu numărul decât Cel Ce-L naşte”[40].  „Solomon spune că Înţelepciunea a fost făcută[41] de Cel Atotputernic înainte de facerea cerului şi a pământului şi a tuturor existenţelor; Solomon învaţă, apoi, că participarea la Înţelepciune – vorbesc de o participare atât cât e cu putinţă omului, nu de o participare la fiinţa Înţelepciunii – face pe om să cunoască cu pricepere lucrurile dumnezeieşti şi omeneşti”[42].  „Înainte de a se fi făcut cerul, înainte de a fi fost făcut pământul, era Singur Dumnezeu, Treimea, lumină fără-de-început, lumină necreată, întreg lumină cu totul inexprimabil, în acelaşi timp Dumnezeu nemuritor, Singur fără sfârşit, veşnic, preabun”[43].

26: Domnul a făcut ţări şi pământuri nelocuite

şi lumea cea mai-naltă în ceea ce-i sub cer.

27: Când pregătea cerul, eu cu El eram;

şi când Şi-a aşezat tronul deasupra vânturilor,

„Tronul Lui peste vânturi: Textul Masoretic are cercul [orizontului] pe faţa genunii. În Septuaginta, tronul se află în centrul descrierii lumii create. Reapare tema, absentă în Textul Masoretic, a Înţelepciunii paredră/asociată a regelui, care trimite la modelul politico-filozofic elenistic. Tema va deveni predominantă în Cartea Înţelepciunii [lui Solomon]”[44].

„În numele de cer şi pământ se cuprind toate cele făcute în cer şi pe pământ”[45].

28: şi când a întărit norii cei de sus,

şi când, ca pe o temelie, punea izvoarele în ceea ce-i sub cer,

29: şi când a întărit temeliile pământului

30: eu lângă El eram, una fiind în lucrare,

eu eram aceea în care El Se bucura

şi-n toate zilele necontenit mă veseleam în faţa Lui

Una fiind în lucrare: „armozo (cuvânt rar, folosit de numai şapte ori în Vechiul Testament) înseamnă a (se) potrivi, a (se) adapta, a (se) pune de acord, dar şi a construi, a dura, a inventa, precum şi a (se) uni. Toate aceste sensuri converg către identificarea Înţelepciunii cu Logosul ca părtaş la crearea lumii (Ioan 1, 3), aşa cum ni-L descoperă Pavel în I Corinteni 1, 30. În Textul Masoretic corespondentul ebraic al lui armozo are un sens foarte neclar, ceea ce-i face pe traducători să oscileze între: eram lângă El ca un copil drag (OSTY) şi eram lângă El ca un meşter (BJ, RSV, TOB). Ediţia românească 1936 şi următoarele traduc: eram ca un copil mic alături de El”[46].  Verbul armozo, „în Septuaginta, este sistematic aplicat instrumentelor muzicale (II Regi 6, 5; 6, 14; III Macabei 1, 19 ş. a.). ♦ Hipolit remarcă acest aspect legat de armonia cosmică şi notează: Prin Înţelepciune se pune în acord toată frumuseţea lumii (Com. Cant. 1, 6). ♦ A doua parte a versetului insistă asupra caracterului permanent al relaţiei dintre Creator şi Înţelepciune”[47].

„Acesta, deci, fiind Duh al lui Dumnezeu şi Început şi Înţelepciune şi Putere a Celui Preaînalt, S-a pogorât în profeţi şi prin ei vorbea despre facerea lumii şi despre toate celelalte. Că profeţii nu existau când s-a făcut lumea, ci era Înţelepciunea lui Dumnezeu, Care este în Dumnezeu, şi Cuvântul cel Sfânt al Lui, Care este totdeauna împreună cu El”[48].  „Când, deci, nu Se privea Tatăl în chipul Său? Sau când nu Se bucura de El? Sau cum S-ar vedea Făcătorul şi Creatorul pe Sine într-o fiinţă creată şi făcută? Căci Chipul trebuie să fie aşa cum este şi Tatăl Lui”[49]. „Deci nu e creatură Cuvântul, ci singur e propriu Tatălui şi întru El toate se armonizează şi El e lăudat de toate ca Creator”[50].  Înţelepciunea lui Dumnezeu se poate cunoaşte „din toate. Căci ea este, după Scriptură, făcătoarea tuturor (cf. Psalmi 103, 25) şi, armonizându-le pururea pe toate, este cauza articulării şi ordinii nedesfăcute a tuturor şi cea care uneşte pururea sfârşiturile celor dintâi cu începuturile celor de al doilea şi susţine unica împreună suflare şi armonie a tuturor”[51].  „Adevărul şi Înţelepciunea sunt un Cuvânt corespunzător [Tatălui] Celui care L-a născut, [Cuvânt] care se bucură împreună cu Tatăl Care Se bucură pentru El, potrivit celor spuse de El prin Solomon: Eu am fost cea care m-am bucurat împreună cu El. Nu a zis m-am bucurat, ci m-am bucurat împreună. Fiindcă aceasta e bucuria mai înainte de veci a Tatălui şi a Fiului”[52].

31: când El Se veselea desăvârşindu-ne lumea

şi întru fiii oamenilor Se veselea.

Desăvârşind: „synteleo înseamnă a împlini (a isprăvi, a completa, a desăvârşi) o lucrare, dar nu singur, ci împreună cu altcineva (syn-teleo). Un argument în plus pentru prezenţa şi împreună-lucrarea Logosului în actul creaţiei”[53].

„Aşadar, Cuvântul cel dumnezeiesc exista înainte de orice şi unora se şi arăta, chiar dacă nu tuturor”[54].  „E propriu lui Dumnezeu a Se bucura pururea  şi a Se veseli fără sfârşit. Căci nu are nici o pricină de întristare Cel ce are puterea peste toate. Ci S-a bucurat că prin Înţelepciunea Sa a făcut lumea”[55].  La fel, vorbind despre Sfinţi, se afirmă că „strălucita lor ceată se va veseli de isprăvile înfăptuite în viaţa aceasta, după asemănarea cu Făcătorul, Care S-a odihnit şi S-a veselit în ziua a şaptea, cum zice Înţelepciunea în Proverbe”[56].

32: Acum, aşadar, fiule, ascultă-mă:

33: Fericit e bărbatul care mă ascultă

„Stihul acesta [v. 33] nu se află în toţi codicii; de aceea el lipseşte din cele mai multe versiuni româneşti”[57].

34: şi fericit e omul care păzeşte căile mele,

zilnic priveghind la uşile mele,

aşteptând la pragurile intrărilor mele.

„Cel care a fost luminat [botezat] priveghează pentru Dumnezeu; iar unul ca acesta trăieşte”[58].

35: Că ieşirile mele sunt ieşiri de viaţă

şi [în ele] se pregăteşte bunăvoire de la Domnul.

„Verset propriu Septuagintei: se reia tema obsesivă a căii”[59].

36: Dar cei ce păcătuiesc împotriva mea îşi pângăresc sufletele,

iar cei ce mă urăsc pe mine, ei moartea o iubesc”.

Aici, un cuvânt ce pare, la prima vedere, a avea doar o legătură vagă cu textul biblic, dar care sună potrivit în finalul acestui capitol: „Nu li s-a dat creştinilor învăţătura lor ca o născocire pământească, nici creştinii nu pretind că păzesc cu atâta grijă o învăţătură trecătoare, nici nu li s-a încredinţat rânduiala unor taine omeneşti, ci, cu adevărat, Însuşi Atotputernicul, Atoateziditorul şi nevăzutul Dumnezeu, El Însuşi, din ceruri, a aşezat în oameni şi a întărit în inimile lor adevărul şi cuvântul cel sfânt şi mai presus de înţelegere. N-a trimis oamenilor, cum şi-ar închipui cineva, un slujitor sau un înger sau o căpetenie sau pe cineva din cei care cârmuiesc cele pământeşti sau pe cineva din cei cărora li s-a încredinţat conducerea celor cereşti, ci pe Însuşi Meşterul şi Creatorul universului, prin Care a creat cerurile, prin Care a închis marea în hotarele ei, ale Cărui taine le păstrează cu credincioşie toate stihiile lumii, de la Care soarele a primit porunca să păzească măsurile drumurilor zilei, de a Cărui poruncă ascultă luna, ca să lumineze noaptea, Căruia i se supun stelele, care urmează drumul lunii, prin Care toate au fost rânduite şi hotărâte, Căruia i se supun cerurile şi cele din ceruri, marea şi cele din mare, focul, aerul, adâncul, cele din înălţimi, cele din adâncuri, cele de la mijloc. Pe Acesta L-a trimis oamenilor”[60].  Iar Acesta a fost identificat cu Înţelepciunea.  „Mai înainte de toate cele create, Dumnezeu a născut din El un principiu şi o putere oarecare raţională, care se mai numeşte de către Duhul Sfânt şi Slavă a Domnului, alteori Fiu, alteori Înţelepciune, alteori Înger, alteori Dumnezeu, alteori Domn şi Cuvânt, şi alteori Se numeşte pe Sine Conducător principal de oaste. Căci întotdeauna El Îşi are numirea după felul cum slujeşte voinţei părinteşti şi din aceea că este născut de Tatăl prin voinţă”[61].

---

[1] SEP 4/I, p. 426

[2] BBVA, p. 799

[3] SEP 4/I, p. 426

[4] Sf. Efrem Sirul, Imnele Arătării, XIII, 5

[5] BBVA, p. 799

[6] Origen, Contra lui Celsus, III, 54

[7] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 90, 1

[8] Origen, Comentariu la Evanghelia după Matei, II, 2

[9] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 125, 2-3

[10] Prin filozofie barbară autorul înţelege învăţătura creştină (ca şi pe cea a Vechiului Testament).

[11] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 58, 3

[12] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 17

[13] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 2

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VII

[15] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, V

[16] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 5

[17] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 35, 3

[18] SEP 4/I, p. 427

[19] Sf. Atanasie cel Mare, Epistola despre Sinoade, XLI

[20] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 7

[21] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, I, II, 14

[22] Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, 52

[23] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor

[24] BBVA, p. 800

[25] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 35, 4

[26] SEP 4/I, p. 427

[27] BBVA, p. 800

[28] SEP 4/I, p. 427

[29] SEP 4/I, pp. 427-428

[30] BBVA, p. 800

[31] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 3

[32] Origen, Comentariu la Evanghelia după Ioan, IX, 55

[33] Textul are M-a creat, ceea ce ar putea stârni confuzii, dat fiind că tocmai se demonstrează că Fiul nu se socoteşte între creaturi.

[34] Şi termenul făcut ar trebui evitat, cum, de altfel, Simbolul Credinţei o şi subliniază: născut, iar nu făcut.

[35] Sf. Atanasie cel Mare, Epistola despre Sinoade, XXVI, 8

[36] Cf., de ex., Sf. Atanasie cel Mare, Epistolele către Serapion, I, 3

[37] Cf. Vederea duhovnicească a raiului, 47

[38] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, I, II, 3

[39] SEP 4/I, p. 428

[40] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, CXXIX

[41] Nu-i termenul cel mai potrivit, dat fiind că e vorba despre o aducere la existenţă din veci.

[42] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 138, 4

[43] Sf. Simeon Noul Teolog, Erosurile imnelor dumnezeieşti, XXXVIII

[44] SEP 4/I, p. 429

[45] Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva Elinilor, XLVI

[46] BBVA, p. 801

[47] SEP 4/I, p. 429

[48] Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, II, 10

[49] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, I, 20

[50] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, II, 20

[51] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, VII, 4

[52] Sf. Grigorie Palama, Capitole antropologice, psihoteologice şi economice, 36

[53] BBVA, p. 801

[54] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, I, II, 16

[55] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI, 1

[56] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 6

[57] BBVA, p. 801

[58] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 79, 4

[59] SEP 4/I, p. 429

[60] Epistola către Diognet, VII, 1-2

[61] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, LXI