Archive for the ‘Estera’ Category

CAPITOLUL 3 – Aman unelteşte împotriva Iudeilor.

 

1: După acestea, regele Artaxerxe i-a dat o mare cinstire lui Aman, fiul lui Hamadata Agaghitul, din ţara Agag, şi i-a înălţat scaunul mai presus decât ale tuturor prietenilor săi.

„Agaghitul: descendent, probabil, din Agag, rege al Amaleciţilor (I Regi 15, 8-9), popor duşman al Israeliţilor”[1].  Sau, mai în amănunt: Iosif Flaviu (Antichităţi iudaice 11, 209) „afirma despre Aman că era amalecit şi unul dintre urmaşii lui Agag, pe care Saul îl cruţase de la moarte (I Regi 15, 9). În acest fel, duşmănia dintre Aman, urmaşul lui Agag, şi Mardoheu, urmaşul lui Chiş, tatăl lui Saul, s-ar explica genealogic”[2].   Şi i-a înălţat scaunul: „Noul rang al lui Aman era echivalent cu al primului ministru”[3].

2: Şi toţi curtenii i se închinau, căci aşa poruncise regele să se facă; dar Mardoheu nu i se închina.

Închinarea era prosternarea pe genunchi şi cu faţa la pământ (frecventă în lumea orientală)”[4].  Se închinau: gr. προσεκύνουν. În Vechiul Testament, verbul este folosit numai pentru a indica adorarea lui YHWH [Iahve]. Mardoheu refuză să i se închine lui Aman, rămânând astfel fidel Dumnezeului unic. O eventuală închinare ar fi fost interpretată ca un gest idolatru. Nu este exclus ca refuzul lui Mardoheu să se fi datorat şi conştiinţei sale naţionale, care îi interzicea să se pună în slujba unui amalecit, populaţie considerată de evrei impură şi blestemată”[5].

3: Atunci curtenii i-au zis lui Mardoheu: „Tu de ce nu asculţi de porunca regelui?”

4: Aşa îi spuneau în fiecare zi, dar el nu le dădea ascultare. Atunci i-au spus lui Aman că Mardoheu se împotriveşte poruncii regelui; Mardoheu însă le spusese că e iudeu.

„Apartenenţa sa la religia monoteistă, potrivit căreia numai lui Dumnezeu I se cuvine închinare, era, de fapt, motivaţia refuzului”[6].

5: Şi dacă Aman a înţeles că Mardoheu nu i se închină, a fost cuprins de mare mânie

6: şi şi-a pus în gând să-i nimicească pe toţi Iudeii de sub stăpânirea lui Artaxerxe.

„Mânia lui Aman s-a răsfrânt asupra întregii populaţii evreieşti trăitoare în Imperiul pers. Asemenea pogromuri, îndreptate împotriva diverselor populaţii minoritare, erau frecvente în Imperiu, aşa cum reiese din mărturiile lui Herodot (Istorii I, 106 şi III, 79)”[7].

7: Iar în cel de al doisprezecelea an al domniei lui, Artaxerxe a făcut sfat şi a aruncat sorţi, pentru zile şi luni, pentru ca neamul lui Mardoheu să fie nimicit într-o singură zi; şi sorţul a căzut pe ziua a treisprezecea a lunii Adar.

E vorba despre anul 474 î. Hr.  Sorţi: „Textul Masoretic: … au aruncat Pur, adică sorţul. Pur: cuvânt de origine asiriană, al cărui echivalent ebraic era sorţ sau zar (prin sorţi se consultau zeii sau astrele spre a se vedea care va fi ziua cea mai potrivită pentru plănuitul pogrom). Cuvântul Pur va da numele sărbătorii Purim (vezi 9, 26-32)”[8].  Ziua a treisprezecea: „textual: ziua a paisprezecea; se pare că autorul (sau copistul) a avut în minte ziua sărbătorii Purimului (vezi 9,17.21.26)”[9]. Îndreptarea s-a făcut şi în alte locuri.  Luna Adar (= arie; şură; icre) este cea de-a 6-a lună a calendarului iudaic civil şi a 12-a lună a calendarului religios. Cade în perioada februarie-martie şi corespunde zodiei Peştilor.

8: Şi i-a grăit regelui Artaxerxe, zicând: „Este un neam risipit printre neamuri în toată împărăţia ta; legile lor sunt altfel decât ale tuturor celorlalte neamuri, iar ei nu ascultă de legile regelui; dacă regele îi lasă aşa, nu-i foloseşte la nimic.

9: Dacă regele crede că e bine, să dea poruncă pentru nimicirea lor; iar eu voi vărsa în vistieria regelui zece mii de talanţi de argint”.

„Suma oferită de Aman e ca un fel de compensaţie pentru impozitele care nu vor mai fi percepute de la iudei, dacă aceştia vor fi ucişi”[10].

10: Atunci regele şi-a scos inelul şi l-a pus în mâna lui Aman, pentru ca acesta să pecetluiască porunca scrisă împotriva Iudeilor.

11: Şi i-a zis regele lui Aman: „Argintul ţine-l pentru tine, iar cu neamul [Iudeilor] fă cum vrei!”

12: În cea de a treisprezecea zi a lunii întâi au fost chemaţi grămăticii regelui, iar aceştia au scris, după cum le-a poruncit Aman, către căpeteniile oştirilor şi către guvernatorii din toate ţările, din India până în Etiopia, către cele o sută douăzeci şi şapte de ţări, către cârmuitorii neamurilor în limba fiecăruia, în numele regelui Artaxerxe.

13: Şi [porunca] a fost trimisă prin ştafete în tot regatul lui Artaxerxe în prima zi a lunii a douăsprezecea – adică luna Adar – să nimicească de istov neamul Iudeilor şi să le jefuiască averile.

Ştafete: „Textul Masoretic: …prin alergători. E vorba de poşta rapidă instituită de Cirus, a cărei reţea cuprindea întregul imperiu”[11].

Urmează un „text propriu Septuagintei, preluat complementar de unele traduceri după Textul Masoretic”[12]. Rahlfs notează fragmentul ca reprezentând versetul 13 a-g; el „cuprinde textul decretului regal care prevedea uciderea evreilor de către autorităţile din întregul Imperiu. Autorul a încercat să imite în greacă stilul alambicat al decretelor curţii perse”[13]:

Iată copia scrisorii:

„Marele rege Artaxerxe, aşa scrie către guvernatorii şi slujitorii de sub conducerea lor din cele o sută douăzeci şi şapte de ţări, din India până în Etiopia, care se află sub stăpânirea lui:

Stăpânind eu peste multe neamuri şi dobândind putere asupra lumii întregi, eu (fără să mă trufesc cu semeţia slavei, ci mai degrabă cârmuind cu blândeţe şi linişte) am vrut să fac viaţa supuşilor pururea netulburată, păzind regatul meu în pace şi uşor de străbătut de la un hotar pân-la altul, statornicind pacea dorită de toţi.

Lumii întregi: „gr. ικουμενη = lumea locuită”[14].

Dar când eu i-am întrebat pe sfetnicii mei despre felul în care am putea aduce aceasta la îndeplinire, atunci Aman – care e vestit la noi prin înţelepciune şi se bucură neclintit de bunăvoinţa noastră, şi care a dovedit cea mai deplină credincioşie, fapt pentru care a dobândit şi cinstea de a şedea în al doilea loc după rege – ne-a arătat că prin toate neamurile lumii s-a amestecat un popor vrăjmaş, potrivnic legilor tuturor popoarelor, care necontenit nesocoteşte poruncile regelui, în aşa fel încât cârmuirea noastră să nu se poată întemeia fără sminteală.

Aşadar, dându-ne seama că numai acest neam, el singur, pururea se împotriveşte omenirii întregi, că aduce un fel de a fi potrivnic oricărei legi şi, pururea împotrivindu-se lucrărilor noastre, face cele mai mari nelegiuiri, în aşa fel încât regatul nostru să nu ajungă a fi bine întocmit, am poruncit ca toate persoanele care v-au fost arătate în scrisorile lui Aman – pus de noi peste trebile obşteşti şi al nostru al doilea părinte – să fie-ntru totul nimicite, cu femeile şi copiii lor, prin sabia vrăjmaşilor lor, fără nici o milă sau cruţare. În cea de a treisprezecea zi a lunii a douăsprezecea, adică luna Adar a acestui an, în aşa fel încât aceşti potrivnici de ieri şi de azi să fie cu de-a sila aruncaţi în iad într-o singură zi, pentru ca în viitor să nu ne mai împiedice să ducem până la sfârşit o viaţă paşnică şi netulburată”.

14: Copiile acestei scrisori s-au făcut cunoscute în fiecare ţară; şi poruncă li s-a dat tuturor neamurilor să fie gata pentru ziua aceea.

15: Treaba era grăbită la Suza.  Şi-n timp ce regele şi Aman se aşterneau pe băut, cetatea era în fierbere.

„Pe atunci era obiceiul ca, de câte ori venea la rege Aman, fiul lui Amadathas, din neamul amaleciţilor[15], atât persanii cât şi străinii aveau datoria să-şi arate veneraţia, aruncându-se cu faţa la pământ înaintea lui, fiindcă aşa suna porunca dată de Artaxerxe. Datorită înţelepciunii sale şi respectului arătat datinilor străbune, Mardoheu nu putea să acorde o asemenea cinstire unui om. Observând purtarea lui, Aman s-a interesat ce obârşie avea. Cum a auzit că era iudeu, s-a indignat, zicându-şi că, de vreme ce persanii îi aduc tributul lor de veneraţie, tocmai el, un rob, nu catadicseşte să facă acest lucru. Dornic să se răzbune pe Mardoheu, i s-a părut prea puţin să ceară pedepsirea unui singur om, aşa că Aman a hotărât să-i nimicească întregul popor. Încă din născare, îi ura de moarte pe iudei, fiindcă neamul amaleciţilor, din care se trăgea el, fusese stârpit de aceştia. Aman s-a dus să se plângă regelui şi i-a spus că, în întreaga lui împărăţie, s-a răspândit un norod nelegiuit, care nu se amestecă cu nimeni, duce un trai cu totul aparte, fără să se închine aceloraşi zei ca şi celelalte neamuri, nici nu se supune legilor, ci luptă prin obiceiurile şi rânduielile sale împotriva poporului lui, ca şi a tuturor oamenilor. «Dacă vrei să faci un bine supuşilor tăi – a adăugat el -, porunceşte ca acest neam să fie stârpit din rădăcină, astfel ca nici unul să nu supravieţuiască, fie că e rob sau prizonier de război!» Totuşi, pentru ca regele să nu fie păgubit cumva prin neplata birurilor ce i se cuveneau, Aman s-a obligat singur să-i trimită, din avuţia lui, patruzeci de mii de talanţi de argint, oriunde doreşte. Îi oferă bucuros această sumă – mai susţinea el -, pentru ca împărăţia lui să scape de această pacoste şi să trăiască în pace.  După ce Aman i-a cerut această favoare, Artaxerxe l-a asigurat că poate să-şi păstreze banii, iar cu iudeii n-are decât să facă orice pofteşte. Văzându-şi strădania încununată de succes, Aman a întocmit de îndată, în numele regelui, un e3dict către toate popoarele, cu acest conţinut: Marele rege Artaxerxe scrie celor o sută douăzeci şi şapte de satrapi, din India până în Etiopia, următoarele: «Deşi am ajuns să domnesc peste numeroase popoare şi mi-am întins stăpânirea cât de mult am vrut peste toate ţările lumii, n-am comis greşeala de a fi trufaş şi sever cu supuşii mei, ci m-am arătat blând şi binevoitor, preocupat doar ca ei să se bucure de pace şi de ocrotirea legilor, străduindu-mă să le obţin toate avantajele acestora pentru totdeauna. Dar Aman, care pentru înţelepciunea şi dreptatea lui deţine primul rang în preţuirea mea şi, datorită credinţei şi ataşamentului ce mi le arată, ocupă al doilea loc, lângă mine, cu statornica-i grijă, mi-a atras atenţia că, răspândită printre toţi supuşii mei de pe faţa pământului, trăieşte o naţie haină la suflet. Ea nu se supune legilor, nu dă ascultare regelui şi este în dezacord cu bunele moravuri, urându-ne din cale-afară împărăţia, căci urzeşte planuri viclene împotriva noastră. De aceea decid să-i aveţi în vedere pe oamenii daţi în vileag de Aman, un al doilea părinte al meu, ca să-i daţi pieirii pe toţi, împreună cu nevestele şi copiii lor, fără să cruţaţi pe nimeni şi fără să vă lăsaţi cuprinşi de milă mai mult decât se cuvine, opunându-vă astfel poruncii regeşti. Vreau ca acest lucru să se întâmple în a treisprezecea zi a lunii a douăsprezecea din anul viitor, pentru ca pretutindeni duşmanii noştri să-şi piardă viaţa într-o singură zi, iar noi să avem după aceea parte de linişte».  Porunca a fost răspândită în oraşe şi pe întinsul împărăţiei şi toţi erau pregătiţi să-i suprime în întregime pe iudei la sorocul hotărât.  Chiar şi în Susa se făceau pregătiri febrile. În timp ce regele şi Aman se desfătau în ospeţe şi chefuri, oraşul era bântuit de teamă şi nelinişte”[16].


[1] BBVA, p. 542

[2] SEP 3, p. 334

[3] BBVA, p. 542

[4] BBVA, p. 542

[5] SEP 3, p. 334

[6] BBVA, p. 542

[7] SEP 3, p. 334

[8] BBVA, p. 542

[9] BBVA, p. 543

[10] SEP 3, p. 334

[11] BBVA, p. 543

[12] BBVA, p. 543

[13] SEP 3, p. 334

[14] SEP 3, p. 334

[15] Afirmaţie proprie lui Iosif Flaviu, care ar explica duşmănia dintre Aman şi Mardoheu, descendent din neamul regelui Saul, duşmanul amaleciţilor.

[16] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, VI, 5-6

CAPITOLUL 2 – Estera devine regină. Mardoheu descoperă o uneltire împotriva regelui.

 

1: După ce s-au petrecut acestea, mânia regelui a încetat; el n-a mai pomenit de Vasti, având în minte ce spusese ea şi cum o osândise.      

După ce s-au petrecut acestea: „Unii comentatori sunt de părere că intervalul la care face aici referire autorul sacru era unul destul de îndelungat şi, după toate aparenţele, coincidea cu campania regelui Xerxes în Grecia (cf. şi 2, 16). Herodot afirmă în Istorii 9,108-113 că la întoarcerea din campania dezastruoasă, regele s-a lăsat pradă plăcerilor dragostei”[1].

2: Atunci slujitorii regelui au zis: „Să se caute pentru rege fete tinere, curate şi frumoase;

Campaniile regale de peţit erau un obicei curent în monarhiile orientale antice. Familiile fecioarelor luate cu forţa de slujbaşii suveranului nu se puteau împotrivi, deşi nu aveau să le mai vadă niciodată. Odată ajunse la curte, ele intrau în grija mai-marelui eunucilor, care le introducea la rege”[2].

3: regele să numească dregători în toate ţările împărăţiei sale, iar aceştia să aleagă fete tinere şi frumoase [şi să le aducă] în cetatea Suza, în casa femeilor; ele să fie date în seama eunucului regelui, paznicul femeilor, şi să li se dea săpun şi cele ce mai sunt de trebuinţă pentru spălat;

4: iar femeia care-i va plăcea regelui, aceea să fie regină în locul Vastiei”.  Regelui i-a plăcut aceasta, şi aşa a făcut.

5: În cetatea Suza se afla un iudeu al cărui nume era Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Şimei, fiul ui Chiş, din seminţia lui Veniamin,

6: unul din robii pe care Nabucodonosor, regele Babilonului, îi adusese din Ierusalim.

„Foarte gramatical, textul s-ar referi la Mardoheu ca fiind unul din robii…, ceea ce pare imposibil: deportarea avusese loc în 587, ceea ce ar însemna că Mardoheu ar fi trebuit să aibă acum mult peste o sută de ani, iar Estera cel puţin şaptezeci. Aşadar unul din robii se referă la Chiş, bunicul lui Mardoheu”[3].

7: La el se afla o copilă înfiată, fiica lui Aminadab, fratele tatălui său, care se numea Estera; după ce acesteia îi muriseră părinţii, el o adusese la el cu gândul de a-i fi femeie; iar copila era frumoasă.

„Numele Estera derivă din acela al zeiţei Iştar (Astarte), sau din persanul stara = stea[4].   Textul Masoretic precizează care era care era numele evreiesc al eroinei, înainte ca aceasta să intre în harem: Hadhassah, mirt. Noul nume, Ester (gr. Εσθηρ), a fost pus în legătură cu persanul stara, stea, sau cu numele zeiţei Ishtar”[5].  SEP 3 începe versetul astfel: El creştea o copilă: „a crescut-o: gr. επαίδευσεν. Deşi veri, diferenţa de vârstă dintre Mardoheu şi Estera era destul de mare, aşa cum sugerează verbul grecesc utilizat”[6].   Cu gândul de a-i fi femeie: „afirmaţie proprie Septuagintei, preluată şi însuşită de tradiţia iudaică postcreştină”[7].  Estera (= stea) era fiica lui Aminadab (= popor ales), fratele tatălui lui Mardoheu. Numele iudaic al Esterei era Hadasa (= mirt; bucurie), nume care apare doar în Textul Masoretic.

8: Şi când porunca regelui a fost auzită, multe copile s-au adunat la Suza, sub supravegherea lui Hagai; Estera i-a fost şi ea adusă lui Hagai, paznicul femeilor.

„Hagai era eunucul îndatorat cu paza haremului”[8].  Hagai (= cel care contemplă).

9: Iar copila i-a plăcut şi a aflat bunăvoinţă în ochii lui; el s-a grăbit să-i dea săpunul şi partea ce i se cuvenea din celelalte; şi i-a rânduit şapte slujnice de la curtea regelui, pe care, împreună cu ea, le-a aşezat în casa femeilor.

10: Dar Estera nu şi-a dat pe faţă familia, nici din ce neam făcea parte, căci Mardoheu îi poruncise să nu spună.

„Dezvăluirea identităţii etnice a eroinei ar fi făcut imposibilă ascensiunea ei socială: sfatul lui Mardoheu se va dovedi providenţial (cf. 4, 14)[9].

11: Iar Mardoheu obişnuia să meargă zilnic prin curtea femeilor, ca să vadă ce se va petrece cu Estera.

„Haremul era păzit cu străşnicie de eunucii suveranului. Nici un alt bărbat nu avea cum să pătrundă în incinta apartamentelor femeilor regelui şi nu ştia ce se întâmplă înăuntru. Probabil că Mardoheu, în calitatea sa de curtean, şi nu de simplu portar, cum par să indice unele surse exegetice, putea să se intereseze în secret de Estera, de la garda de eunuci”[10].

12: Acuma, vremea când o fată putea să intre la rege era după trecerea a douăsprezece luni (căci aşa se plineau zilele curăţirii: şase luni se ungea cu ulei de mirt şi şase luni cu alte mirodenii şi cu săpunuri femeieşti);

„Pregătirile tinerelor au durat un an, în conformitate cu eticheta regală persană”[11].

13: atunci intra la rege, când [eunucul] o ducea de la casa femeilor în odaia regelui;

14: intra seara, iar dimineaţa era dusă în cea de a doua casă a femeilor, unde se afla Hagai, eunucul regelui, paznicul femeilor; ea nu mai intra la rege decât atunci când era chemată anume.

Competitoarele respinse de suveran după prima noapte deveneau soţii de rangul al doilea şi ocupante permanente ale haremului suveranului”[12].

15: Şi când s-a plinit vremea să intre la rege Estera – fiica lui Aminadab, fratele tatălui lui Mardoheu -, ea nu a uitat nimic din ceea ce-i poruncise eunucul, paznicul femeilor; căci Estera afla bunăvoinţă în ochii tuturor celor ce o vedeau.

16: Estera a intrat la regele Artaxerxe în cea de a douăsprezecea lună, adică în Tebet, în anul al şaptelea al domniei sale.

În Septuaginta apare luna Adar, în loc de Tebet. Adar ar corespunde perioadei februarie-martie, iar Tebet, perioadei decembrie-ianuarie.  Tebet (= bunătate; a scufunda) sau Tevet este un „nume postexilic care corespunde lunii a zecea din calendarul religios evreiesc şi lunii a patra a anului civil ebraic, care începe cu Tişri. Are 29 de zile şi coincide în general cu lunile decembrie-ianuarie; semnul său zodiacal este Capricornul. În Biblie se găsesc câteva referiri la luna a zecea, fără ca termenul Tevet să fie menţionat. El apare însă în Cartea Esterei (2, 16) şi în Antichităţile lui Iosif Flaviu şi este menţionat frecvent în literatura rabinică (Meghilat Taanit). Rădăcina cuvântului este poate înrudită cu ebraicul tava, care semnifică a înmuia sau a curge, căci luna respectivă prefaţează anotimpul ploilor”[13].

17: Şi regele a iubit-o pe Estera, ea a aflat bunăvoinţă mai multă decât toate celelalte fecioare, iar el i-a pus coroana reginei.

Estera „devine soţia oficială a suveranului. Textul Masoretic adaugă: şi a făcut-o regină, în locul lui Vasti. ♦ Diadema (gr. το διάδημα[14]) era de fapt o panglică de purpură, vârstată cu alb, legată în jurul frunţii”[15].

18: Regele a făcut un ospăţ de şapte zile pentru toţi prietenii săi şi pentru dregători şi a sărbătorit cu mare slavă nunta Esterei, iar celor ce se aflau sub sceptrul său le-a uşurat dările.

După ce arată că regele a uşurat dările, „Textul Masoretic adaugă şi a făcut un dar regesc.  După fastuoasele ceremonii nupţiale, regele făcea diverse daruri soţiei sale. Printre acestea se numărau şi o serie de cetăţi şi de teritorii, care urmau să suporte cheltuielile personale ale reginei şi curţii ei şi care erau scutite de impozitele normale pe care le plăteau restul regiunilor din imperiu”[16].

19: Dar Mardoheu slujea la curte.

„O inscripţie cuneiformă menţionează numele unui oarecare Mardoheu, demnitar cu plată la curtea regală din Suza”[17].  Slujea la curte (gr. εθεράπευσεν εν  τη  αυλη): „Textul Masoretic are stătea la poarta regelui; aceeaşi diferenţă reapare în toate locurile similare. De aceea, în privinţa slujbei lui Mardoheu, părerile comentatorilor sunt împărţite. Unii sunt de părere, în acord cu Textul Masoretic, că Mardoheu era un simplu portar la curtea regală, alţii că el ar fi deţinut un loc mai înalt în ierarhia slujbaşilor palatului”[18].

20: Iar Estera nu şi-a arătat rudenia, căci aşa îi poruncise Mardoheu: să se teamă de Dumnezeu şi să-I păzească poruncile, aşa cum făcea şi când era la el; aşadar, Estera nu şi-a schimbat felul de viaţă.

21: Atunci cei doi eunuci ai regelui, cei ce erau căpeteniile corpului său de pază, s-au mâniat pe faptul că Mardoheu fusese pus în frunte şi căutau să-l ucidă pe regele Artaxerxe.

„De fapt, aceştia răspundeau de paza apartamentului regal, ceea ce însemna că aveau acces direct în spaţiul intim al suveranului”[19]. Textul Masoretic numeşte aici pe cei doi eunuci, Bighetan şi Tereş, fără însă a indica motivul mâniei lor.

22: De aceasta a aflat Mardoheu, el i-a spus Esterei, iar ea i-a vorbit regelui despre ceea ce se punea la cale.

23: Atunci regele i-a cercetat pe cei doi eunuci şi i-a spânzurat. Şi regele a poruncit ca despre această faptă bună a lui Mardoheu să se facă însemnare, spre laudă, în Condica ce se afla în biblioteca regală.

„Se ştie că, în final, regele Xerxe I a fost asasinat, în urma unui complot de curte; aşadar, cu sau fără Mardoheu, împrejurarea s-a repetat”[20].

„Întrucât o iubea nespus de mult pe Vaste, regele nu se putea despărţi prea uşor de ea, dar de vreme ce datina îi interzicea să se mai împace, nu-i rămânea decât să sufere în continuare şi să regrete nenorocul pe care singur şi l-a pricinuit. Când însă au observat zbuciumul lui sufletesc, prietenii săi l-au sfătuit să-şi alunge din minte chipul soţiei şi iubirea faţă de ea, care nu-i mai slujea oricum la nimic; apoi să ceară ca pe întregul întins al împărăţiei sale să fie trimişi căutătorii celor mai frumoase şi mai alese fete, iar el să se căsătorească cu cea care le întrecea pe toate. Noua lui soţie va stinge de la sine dragostea faţă de cea dintâi, iar afecţiunea pe care i-o purta se va răci, revărsându-se asupra acesteia. Cum sfatul a fost pe placul său, regele a poruncit să fie căutate cele mai chipeşe fecioare din întreaga împărăţie, spre a fi aduse la el. Printre numeroasele preferate strânse laolaltă se afla şi o fată din Babilon, orfană de ambii părinţi, crescută de unchiul ei Mardoheu (căci aşa se numea dânsul). Se trăgea din seminţia lui Beniamin şi făcea parte dintr-una din cele mai de vază familii ale iudeilor. Estera (căci aşa se numea dânsa) le întrecea în frumuseţe pe toate celelalte şi, prin fermecătoru-i chip, atrăgea cu precădere ochii privitorilor asupra ei. Încredinţată unui eunuc pentru o aleasă îngrijire, acesta a avut prevederea să-i dea din belşug balsamuri şi alifiile scumpe cu care trebuia să-şi ungă trupul. De aceeaşi îngrijire s-au bucurat şi celelalte fete, în număr de patru sute, vreme de şase luni. Când trecerea lor a fost socotită un răstimp îndestulător pentru ca fetele să intre în aşternutul domnesc, în fiecare zi era trimisă câte una regelui, să se deprindă cu ea. După ce se desfăta cu dânsa, regele o înapoia numaidecât eunucului. De îndată ce a venit la rând Estera, copila i-a plăcut atât de mult încât s-a îndrăgostit de ea, acceptând-o drept soţie legitimă; căsătoria a fost celebrată în cel de-al şaptelea an al domniei sale, în luna a douăsprezecea, care se cheamă Adar. A expediat apoi soli, care se numesc curieri, către toate noroadele, ca să le vestească nunta lui. A ospătat el însuşi timp de o lună de zile pe perşi şi mezi şi pe căpeteniile popoarelor, cu sărbătorescul prilej al căsătoriei sale. Când noua soţie a fost adusă la palat, regele i-a pus diadema pe frunte. Acolo a locuit Estera, fără să-i dezvăluie neamul din care se trăgea. Unchiul ei s-a mutat din Babilon în Susa persienească, unde şi-a găsit o locuinţă, şi venea zilnic la palat, interesându-se de soarta copilei pe care o iubea de parcă ar fi fost fiica lui.  În vremea aceea, regele a dat o lege potrivit căreia nici unul dintre supuşii lui nu avea voie să se apropie nechemat de el atunci când stătea pe tron (v. 4, 11). Ca atare, avea în jurul lui gărzi înarmate cu securi, gata să-i pedepsească pe cei ce încălcau legea. Regele însuşi, instalat pe tron, ţinea în mâna sa o baghetă de aur cu care indica pe cine anume dorea să cruţe dintre vizitatorii nepoftiţi. Cel atins de bagheta lui era în afara oricărei primejdii. […]  Ceva mai târziu, au pus la cale un complot împotriva regelui eunucii Bagathous şi Theodestes. Dar Barnabazus, slujitorul unuia dintre eunuci, de obârşie evreiască, a aflat de această uneltire şi i-a dat de gol unchiului reginei[21]. Mardoheu i-a denunţat pe complotişti la rege prin intermediul Esterei. Regele s-a înspăimântat şi a găsit învinuirea întemeiată. Ambii eunuci au fost ţintuiţi pe cruce. Mardoheu, salvatorul vieţii lui, nu s-a ales atunci cu altă răsplată decât cu faptul că numele său a fost introdus de cronicari în anale şi i s-a dat o locuinţă în palat, fiind primit în rândurile prietenilor credincioşi ai regelui”[22].


[1] SEP 3, p. 331

[2] SEP 3, p. 331

[3] BBVA, p. 541

[4] BBVA, p. 541

[5] SEP 3, p. 331

[6] SEP 3, p. 331

[7] BBVA, p. 541

[8] BBVA, p. 542

[9] SEP 3, p. 332

[10] SEP 3, p. 332

[11] SEP 3, p. 332

[12] SEP 3, p. 332

[13] DEI, p. 813

[14] to diadima. Anania a tradus prin coroana.

[15] SEP 3, p. 333

[16] SEP 3, p. 333

[17] BBVA, p. 542

[18] SEP 3, p. 333

[19] BBVA, p. 542

[20] BBVA, p. 542

[21] În Septuaginta, prologul arată că Mardoheu i-a auzit direct pe cei doi complotând, iar capitolul 3 lasă doar să se subînţeleagă intervenţia unei terţe persoane.

[22] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, VI, 2-4

13

 

Comentarii la Cartea Estera

 

Introducere la Cartea Estera

 

     

Cu Cartea Estera, numită astfel după eroina principală a istorisirii, deşi aflată permanent în umbra unchiului său, Mardoheu, realmente personajul central al cărţii, şi plasată în Bibliile româneşti întotdeauna după Neemia, se încheie seria scrierilor veterotestamentare numite de noi istorice. Cartea narează un episod din istoria evreilor care nu s-au întors în Palestina, în urma decretului emis de Cirus (538 î. Hr.), ci au rămas mai departe în Imperiul persan. În comentariul nostru, însă, vom căuta să ne reprimăm propriile simţăminte în legătură cu cele relatate aici, simţăminte ce nu sunt, poate, într-o aşa măsură strict personale, de vreme ce şi autorii patristici au ocolit, de regulă, această carte…

Biblia Hebraica numeşte Cartea Ester[1] şi o plasează spre sfârşitul Bibliei, după Plângerile lui Ieremia şi înainte de Daniel.

Septuaginta aşează Cartea după II Ezdra (adică după Neemia), aşa cum o avem şi noi, numind-o Εσθηρ (Esthir). De remarcat că textul grec este mult mai bogat decât cel ebraic (asupra acestor diferenţe se vor face remarcile necesare în comentariu).

Biblia Sacra Vulgata numeşte scrierea Liber Hester, şi o plasează oarecum în felul nostru, cu deosebirea că, după II Ezrae (Neemia), Ieronim intercalează alte două Cărţi, Tobit şi Iudita, trecute în Bibliile româneşti între necanonice.

În comentariul nostru ne vom abţine de la prea multe intervenţii personale, lăsând textul să grăiască de la sine, potrivit înţelegerii fiecăruia.

 

 

 

 

 

 

 

Comentarii la Cartea Estera

 

 

 

Visul lui Mardoheu. Denunţarea unui complot.

 

„Preambul propriu Septuagintei, menit să introducă raţiunea tainică a istorisirii care urmează. Unele ediţii îl numerotează ca fiind versetul 1 al capitolului 1. El cuprinde două fragmente: visul lui Mardoheu şi denunţul acestuia”[2].  La Rahlfs, adaosul e notat ca versetul 1 a-s:

 

În cel de al doilea an al domniei lui Artaxerxe Cel Mare, în ziua întâi a lunii Nisan, Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Şimei, fiul lui Chiş, iudeu din seminţia lui Veniamin, om mare, care locuia în cetatea Suza şi slujea la curtea regelui, a visat un vis.

„Mardoheu are visul în luna Nisan, lună în care se sărbătorea Paştele: de natură providenţială, visul devine astfel un prim indiciu al mântuirii. El intră în seria viselor profetice din Biblie, alături de cel al lui Iosif din Facerea 37, 5-11 şi de cel al lui Daniel din Daniel 7, 1-15. ♦ Mardoheu era un veniaminit, din clanul lui Saul: Şimei, strămoşul său, îl blestemase pe David la Bahurim (II Regi 16, 5-14), iar Chiş fusese tatăl lui Saul (I Regi 9, 1). Numele Mardoheu pare transcrierea unui nume babilonian foarte frecvent şi anume Mardukaya. Acest nume apare în texte, inclusiv într-unul din jurul anului 485 î. Hr.”[3].

Suza sau „Susa, localitate situată în sud-vestul Persiei, era reşedinţa preferată a regilor Ahemenizi şi unul dintre cele trei oraşe regale ale Persiei. Darius a construit aici un palat faimos, restaurat de Artaxerxes I şi Artaxerxes II: referirile la această construcţie sunt evidente în Estera şi corespund relatărilor din surse paralele”[4].

În al doilea an al regelui Artaxerxe (= tăcerea luminii; rege mare) – numit, în textul ebraic, Ahaşveroş (= ochiul împărăţiei; împăratul-leu) -, în prima zi a lunii Nisan (= primăvară), în cetatea Suza (= crin; oraşul crinilor), Mardoheu (= adoratorul lui Marduk) – Marduk sau Merodac (= vestitor; înălţime) era zeul suprem al babilonienilor -, a avut un vis. Mardoheu era fiul lui Iair (= strălucitor), fiul lui Şimei (= renumit), fiul lui Chiş (= aplecat; arc), fiul lui Veniamin (= fiul dreptei; fiul celei fericite).

El era unul din robii pe care Nabucodonosor, regele Babilonului, îi luase în robie din Ierusalim împreună cu Iehonia, regele lui Iuda.

„Deportarea la care se referă versetul[5] avusese loc în anul 597 î. Hr., pe vremea lui Iehonia (cf. IV Regi 24, 8-16; II Paralipomene 36, 9-10). Ceea ce înseamnă că Mardoheu ar fi fost foarte bătrân (peste o sută douăzeci de ani) la data celor relatate în Estera”[6].  Dar, cum se va arăta mai jos, trebuie să înţelegem că Mardoheu era unul din urmaşii celor deportaţi şi nu că el ar fi făcut parte dintre aceştia.  Deportarea s-a făcut pe vremea lui Nabucodonosor (= Nebo apără coroana şi hotarele) – Nebo (= vestitor; înălţime) era zeul ştiinţei şi al artei la babilonieni) -, regele Babilonului (= poarta zeilor); cel mai probabil, strămoşii (poate tatăl) lui Mardoheu au fost luaţi din Ierusalim (= cetatea păcii) şi strămutaţi, împreună cu Iehonia (= pregătirea lui Iahve), regele lui Iuda (= lăudat fie Domnul).

Visul său a fost acesta: „Iată, glasuri şi gâlceavă, trăsnete şi cutremur şi tulburare pe pământ.

„Descrierea conţine elemente ce caracterizează Ziua Domnului la profeţi (cf. Amos 5, 18-20; Isaia 5, 50; 8, 22-23; Sofonie 1, 15-16)”[7].

Şi, iată, doi balauri mari au ieşit pregătiţi să se lupte unul cu altul, şi urletul lor era cumplit. La urletul lor, toate popoarele s-au pregătit de război, ca să lovească neamul celor drepţi.

Balaur: gr. drakon. Cuvântul grecesc are o sferă semantică foarte largă, ce cuprinde diverse fiinţe reale sau fantastice, toate de ordinul terificului. Conotaţi negativ în literatura apocaliptică (Apocalipsa 12, 3), balaurii simbolizează forţele răului: popoarele duşmane sau chiar pe Satana. Aici însă ei substituie la nivel simbolic indivizi implicaţi totuşi în lupte decisive pentru soarta mulţimilor”[8].

Şi, iată, zi de negură şi de-ntuneric şi de necaz şi de strâmtorare şi de mare durere şi tulburare a venit pe pământ. Şi tot neamul cel drept s-a tulburat, temându-se de răul lor; se pregăteau să piară şi strigau spre Dumnezeu. Din strigătul lor a ieşit, parcă dintr-un izvor mic, un râu mare, apă multă şi lumină, şi soarele a răsărit, iar cei smeriţi s-au înălţat şi i-au mâncat pe cei trufaşi”.

„Chemarea lui Dumnezeu de către poporul în suferinţă, absentă în Textul Masoretic, conferă versiunii din Septuaginta a Cărţii Esterei un mesaj mai explicit religios faţă de nuvela ebraică. Versiunea Septuagintei devine astfel o adevărată dramă a mântuirii. ♦  Izvorul cel mic o simbolizează pe Estera, conform interpretării propuse, la sfârşitul cărţii, de însuşi Mardoheu. ♦  Victoria celor smeriţi asupra celor semeţi este scenariul tipic biblic al intervenţiei lui Dumnezeu în istorie”[9].  „Înălţarea şi căderea, răsturnarea de situaţii constituie unul din motivele centrale ale cărţii. Verbele la pasiv[10] sugerează că e vorba de acţiunea lui Dumnezeu (cf. TOB[11], nota ad loc.)”[12].

Iar Mardoheu, care văzuse acest vis şi ce voia Dumnezeu să facă, l-a pus la inimă şi dorea cu tot dinadinsul să-i cunoască tâlcul, chiar până-n seară.

Şi a rămas Mardoheu în palat cu Gavata şi cu Tara, doi eunuci ai regelui care păzeau palatul; atunci a auzit ce vorbeau ei, a aflat planul şi a descoperit că se pregăteau să pună mâna pe regele Artaxerxe; şi i-a spus regelui. Regele i-a cercetat pe cei doi eunuci, ei au mărturisit, iar el i-a spânzurat. Regele a scris această întâmplare spre aducere aminte, şi a scris-o şi Mardoheu. Atunci regele i-a poruncit lui Mardoheu să slujească în palat şi i-a dat şi daruri pentru aceasta.

„Varianta aceasta a dejucării complotului celor doi eunuci este mult mai explicită decât cea relatată în Estera 2, 21 (existentă şi în Textul Masoretic): Mardoheu îi aude şi îi denunţă regelui, fără intermediari, pe complotişti”[13].  Cei doi eunuci se numeau Gavata (= ridicătură) şi Tara (= mirositor); am apropiat numele lor de nume ebraice echivalente, deşi s-ar putea ca apropierea să fie doar una sonoră.

Dar pe lângă rege era pe atunci în mare cinste Aman, fiul lui Hamadata din Agag. Acesta se silea să-i facă rău lui Mardoheu şi poporului său din pricina celor doi eunuci ai regelui.

Aman e numit aici, în Septuaginta, Aman Amadathu Vugheos[14]. Vugheos: „sensul poreclei nu este clar. S-a presupus că ar putea însemna Lăudărosul, sens atestat la Homer. Porecla apare numai în textul grecesc[15]. În Textul Masoretic (3, 1) este Agaghi, ce provine de la un toponim necunoscut”[16]. Aman (= renumit; măreţ) era fiul lui Hamadata (= mânie; căldură mare) din Agag (= uriaş; războinic). Agag ar putea denumi şi pe un strămoş, chiar dacă pare toponim.

 

 

 

 

 

CAPITOLUL 1 – Regele Artaxerxe o alungă pe regina Vasti.

 

1: Şi a fost că după aceste întâmplări din zilele lui Artaxerxe (acest Artaxerxe domnea peste o sută douăzeci şi şapte de ţări, de la India până în Etiopia),

Artaxerxe: „De fapt, e vorba de Xerxe I (486-465 î. Hr.), care a moştenit de la Darius I un imperiu gigantic, atestat documentar ca întinzându-se din India până în Etiopia, împărţit în douăzeci de satrapii şi numeroase provincii. El se intitula regele cel mare, regele regilor, regele largului şi-ntinsului pământ (a fost, totuşi, înfrânt la Salamina). În Textul Ebraic: Ahaşveroş”[17].  Nu e întrutotul sigur, însă, că ar fi vorba despre Xerxes I, deşi ipoteza e cea mai probabilă. Suveranul din Cartea Estera e numit de Septuaginta Artaxerxis[18], de Biblia Hebraica Ahaşweroş[19], iar de Vulgata Auserus: „Ultimele două variante ale numelui suveranului pers reprezintă transcrierea greşită a persanului Hsajarsa[20]. Greaca clasică a transliterat acest nume sub forma cea mai cunoscută astăzi: Xerxes. Numai că Septuaginta îl numeşte pe suveran Artaxerxes, fapt care a suscitat discuţii aprinse în rândul comentatorilor. Unii l-au identificat pe suveranul din Cartea Esterei, după tradiţia ebraică, cu Xerxes I (486-465 î. Hr.), alţii, ca J. Hoscander şi A. T. Olmstead, urmând părerile lui Eusebiu al Cezareii şi ale lui Ieronim, l-au identificat cu Artaxerxes II Mnemon (405-362 î. Hr.). În fine, NRSV[21] înclină să vadă în acest Artaxerxes pe Artaxerxes I (465-424 î. Hr.). Prima variantă [vizând pe Xerxes I] are în sprijinul ei un argument forte, deşi sub forma unei absenţe din text: relatarea biblică, altfel atât de amănunţită, trece inexplicabil de la anul al treilea a domniei suveranului pers (1,3) la cel de-al şaptelea an (2, 16). Dacă regele din Cartea Esterei este Xerxes I, cei patru ani despre care nu se spune nimic în Biblie sunt chiar cei în care s-a plănuit şi a avut loc marea campanie împotriva Greciei (483-480 î. Hr.), timp în care regele a lipsit din Persia”[22].

Artaxerxes domnea peste o sută douăzeci şi şapte de ţări, de la India până în Etiopia: „Este întinderea maximă a Imperiului pers din timpul lui Darius I, tatăl lui Xerxes. ♦  Numărul provinciilor pare simbolic: (12 x 10) + 7, indicând stăpânirea universală a regelui pers. Acelaşi număr apare în Daniel 6, 2 (Septuaginta)”[23].  India (= pământul piperului; ţinutul condimentelor); Etiopia (= neagră; arsă de soare).

2: la vremea când regele Artaxerxe îşi avea tronul în cetatea Suza,

3: în cel de al treilea an al domniei sale a făcut un mare ospăţ pentru prietenii săi şi pentru cei veniţi de prin alte neamuri şi pentru nobilii Persiei şi ai Mediei şi pentru mai-marii satrapilor,

Un loc privilegiat la ospăţ par să fi avut nobilii Mediei (= ţinutul de mijloc) şi Persiei (= ţinutul cailor).

4: arătându-şi marea bogăţie a regatului său şi deosebita strălucire a slavei sale, de-a lungul a o sută optzeci de zile.

Prieteni: este titlul marilor dregători de la curte.   Adunarea generală a demnitarilor persani la Susa, sub Xerxes, este confirmată de Herodot, în Istorii 8, 8. De asemenea, bogăţiile de la curtea persă sunt descrise de acesta în termeni comparabili cu cei biblici, în Istorii 3, 95 şi 9, 80-82, şi de Curtius Rufus, în Istoria lui Alexandru cel Mare 3, 13. ♦  Nici un izvor, în afară de Biblie, nu pomeneşte însă despre durata vizitei demnitarilor perşi la Susa”[24].

5: Iar când s-au plinit zilele ospăţului de nuntă, regele a făcut o petrecere de şase zile şi pentru neamurile ce se aflau în cetate, anume în curtea palatului regal,

Ospăţ de nuntă apare doar în Septuaginta; Textul ebraic vorbeşte despre un ospăţ pur şi simplu.  Neamurile, poporul de rând, nu se bucură de acelaşi tratament ca demnitarii perşi la curte. Banchetul de şase zile pentru popor s-a ţinut în curtea casei regelui: gr. εν αυλη οίκου του βασιλέω, ceea ce presupune curtea interioară din partea de est a ansamblului arhitectonic care alcătuia curtea regală, şi nu grădinile propriu-zise dinspre nord-vest. Textul Masoretic are în curtea grădinii palatului[25].

6: împodobită cu perdele de vison şi de purpură violetă, atârnată pe funii de in şi de mătase, trecute prin verigi de argint şi sprijinite pe stâlpi de marmură şi piatră, cu divanuri de aur şi de argint aşezate pe pardoseală de smarald şi de marmură albă, cu aşternuturi strălucite, lucrate cu alesături de flori şi cu revărsări de trandafiri de jur-împrejur,

7: cu cupe de aur şi de argint şi cu o cupă de rubin-închis care preţuia treizeci de mii de talanţi, cu vin îmbelşugat şi dulce, din care bea însuşi regele.

8: Ospăţul nu păstra rânduiala obişnuită, căci aşa a vrut regele să fie; el le-a poruncit slujitorilor să-i facă fiecăruia după voia lui şi a celor ce erau cu el.

9: Regina Vasti a făcut şi ea ospăţ, pentru femei, în palatul regelui Artaxerxe.

„După obiceiul oriental, femeile nu petreceau laolaltă cu bărbaţii”[26].  Această datină a trecut şi în Islam care, în multe privinţe, nu a inovat nimic, ci a păstrat tradiţiile Orientului de până la apariţia sa. Vasti (= frumoasă; dorită; cea bună).

10: În ziua a şaptea, când regele se înveselise, a zis către Mehuman, Bizeta, Harbona, Bigta, Abgata, Zetar şi Carcas, cei şapte eunuci care-i slujeau regelui Artaxerxe,

Eunuci: „demnitari – de obicei, foarte influenţi – la curţile regilor orientali”[27].  Numărul acestora era de şapte: „7 este simbolul numeric al desăvârşirii. În Septuaginta, regele îşi cheamă soţia în a şaptea zi, poruncindu-le celor şapte eunuci să o aducă”[28].  Eunucii care-i slujeau regelui: Mehuman (= credincios), Bizeta (= biruinţă), Harbona (= cel care mână măgarii), Bigta (= apărare; dătător de noroc), Abgata (= tatăl tescuitorilor), Zetar (= cercetător) şi Carcas (= vultur).

11: s-o aducă la el pe regină, ca s-o aşeze pe tron, s-o încununeze cu coroană şi să le arate nobililor şi neamurilor frumuseţea ei, căci era frumoasă.

„Text care confirmă versetul 5. E vorba de un ospăţ de nuntă, la capătul căruia regina urma să fie încoronată de însuşi regele şi prezentată ca atare în toată splendoarea”[29].

12: Dar regina nu l-a ascultat – ca să vină cu eunucii -, iar regele s-a mâhnit şi s-a mâniat.

„Regina a refuzat să se afişeze în public probabil din decenţă. În Imperiul pers, expunerea femeii, cu atât mai mult a soţiei suveranului, era un gest provocator şi atrăgea dezonoarea publică a acesteia”[30].

13: Şi a zis către prietenii săi: „Aşa a zis Vasti; faceţi dar pentru acest lucru lege şi judecată!”

„Autorul nu ne spune (nici aici, nici mai jos) ce anume spusese regina, dar e de presupus că vorbele ei (ca şi refuzul de a veni) erau de natură să-l jignească pe suveran”[31].

14: Atunci au venit la el Carşena, Şetar, Admata, Tarşiş, Mereş, Marsena şi Memucan, principii Perşilor şi ai Mezilor, apropiaţi ai regelui, întâistătători pe lângă rege;

„Aceştia erau, în fapt, sfetnicii regelui, înţelepţi, astrologi şi jurişti, care aveau dreptul de a veni oricând în faţa suveranului, cu excepţia timpului când el se afla în harem”[32].  Septuaginta numeşte doar pe Archeseu (Carşena), Sarsateu (Şetar) şi Malisear (Marsena) – Anania recurge, în mod tacit, la Textul Masoretic.  „Septuaginta numeşte doar trei dintre căpeteniile perşilor şi mezilor, în vreme ce Textul Masoretic numeşte şapte, menţinând astfel simbolismul numeric. Cei şapte (Textul Masoretic) apropiaţi (Septuaginta: οι εγγύς) ai regelui au fost puşi în legătură cu cei şapte înţelepţi (magi) menţionaţi în edictul regal din Ezdra 7, 14”[33].  Cei şapte apropiaţi ai regelui erau: Carşena (= miel de un an), Şetar (= stea), Admata (= pământean; norul morţii), Tarşiş (= piatră preţioasă), Mereş (= cel demn), Marsena (= demnitar) şi Memucan (= bogat; cel ce aparţine marelui Cum) – Cum: divinitate persană.

15: aceştia i-au grăit potrivit legilor, ce anume trebuie făcut cu regina Vasti, de vreme ce ea nu a făcut ceea ce regele îi poruncise prin eunuci.

„În Textul Masoretic, regele cere sfatul astrologilor”[34].

16: Şi a zis Memucan către rege şi către principi: „Regina Vasti s-a purtat rău nu numai faţă de rege, ci şi faţă de toţi guvernatorii şi principii regelui”

17: – şi le-a spus cuvintele reginei, cum anume a grăit ea împotriva regelui -; „aşadar, dacă ea a grăit împotriva regelui Artaxerxe,

18: atunci, de astăzi, şi celelalte doamne ale nobililor din Persia şi Media, auzind ce anume i-a spus ea regelui, vor cuteza ca în acelaşi chip să-şi necinstească soţii.

„Reacţia promptă a curţii perse era menită să înăbuşe orice împotrivire a femeilor şi astfel să descurajeze un precedent periculos”[35].

19: Aşadar, dacă regelui i se pare potrivit, să dea poruncă împărătească, scrisă după legile Mezilor şi ale Perşilor – întocmai, fără nici o schimbare: regina să nu intre la el, iar regele să-i ia vrednicia de regină şi să o dea unei femei mai vrednice decât ea;

20: iar hotărârea regelui, aceea pe care el a luat-o, să fie larg răspândită în regatul său; şi astfel toate soţiile îşi vor cinsti bărbaţii, de la cel sărac pân-la cel bogat”.

21: Cuvântul acesta a plăcut regelui şi nobililor; şi a făcut regele după spusa lui Memucan

22: şi a trimis în tot regatul său, prin fiece ţară în limba ei, în aşa fel încât bărbaţii să fie de temut în casele lor.

„Numele reginei Vasti nu se află în analele curţii din Suza”[36].

„La moartea lui Xerxe, i-a urmat la tron fiul său Cirus, pe care grecii îl numesc Artaxerxe[37]. În timpul domniei sale asupra perşilor, foarte puţin a lipsit ca întregul popor al iudeilor să piară, chiar şi nevestele şi copiii. Pricina acestei întâmplări o voi arăta în ceea ce urmează acum. Mai întâi trebuie să vă vorbesc despre rege şi împrejurările în care el a luat de soţie o femeie din Iudeea, de neam regesc[38], despre care se zice că a fost salvatoarea neamului nostru. După ce a dobândit tronul şi a numit satrapii celor o sută douăzeci şi şapte de provincii, începând din India până în Etiopia, în cel de-al treilea an al domniei sale, el şi-a poftit prietenii, supuşii persani şi pe conducătorii lor, la un strălucitor festin cu o durată de o sută optzeci de zile, aşa cum se cuvenea unui rege dornic să înfăţişeze tuturora măreţia bogăţiilor sale. După aceea, a dat la Susa un ospăţ de şapte zile neamurilor străine şi ambasadorilor acestora. Ospăţul s-a desfăşurat în felul următor: regele a înjghebat un cort mare susţinut de coloane de aur şi argint şi acoperit cu pânză de in şi purpură. Multe mii de oameni încăpeau în cortul acesta. Mesenii foloseau cupe de aur împodobite cu pietre preţioase, hărăzite deopotrivă desfătării şi încântării privirilor. Slujitorilor le-a dat porunca să nu constrângă pe nimeni să bea, umplând mereu cupele după obiceiul perşilor, ci să îngăduie fiecăruia să se servească după pofta şi plăcerea lui. A trimis pretutindeni în ţară soli care să vestească întreruperea lucrărilor şi statornicirea unor zile de sărbătoare în cinstea domniei sale. Regina Vaste însăşi dădea în interiorul palatului o petrecere asemănătoare pentru femei. Întrucât frumuseţea soţiei sale era neasemuită, regele, vrând s-o arate invitaţilor, i-a poruncit să vină la ospăţul dat de el. Din respect faţă de datinile persane, care interziceau femeilor să fie văzute de străini, aceasta nu s-a prezentat înaintea regelui. Când şi-a trimis de mai multe ori eunucii s-o cheme din nou, regina nu s-a lăsat înduplecată să vină la dânsul. Cuprins pe loc de o furie cumplită, regele a pus capăt petrecerii. I-a chemat la el pe cei şapte înţelepţi persani însărcinaţi cu tâlcuirea legilor. Faţă de aceştia şi-a învinuit propria soţie şi le-a spus cum a fost jignit de ea: în pofida faptului că a fost chemată la ospăţ de câteva ori, nu s-a supus nici măcar o singură dată. Le-a cerut aşadar să i se arate ce măsură să ia împotriva reginei, potrivit datinilor vechi. Unul din cei şapte înţelepţi, numit Muchaeus, i-a zis că jignirea nu-l atinge numai pe el, ci şi pe toţi persanii care, prin acest gest, sunt în primejdia de a fi dispreţuiţi de soţiile lor (căci nici o nevastă nu-şi va mai respecta bărbatul, luând ca pildă trufia reginei faţă de el, care porunceşte tuturora). Înţeleptul l-a îndemnat pe rege să pedepsească cu asprime îndărătnica purtare a reginei faţă de el şi să vestească tuturor popoarelor supuse lui verdictul pe care i l-a dat. S-a luat hotărârea ca regina Vaste să fie repudiată şi rangul ei să fie dat altei femei”[39].


[1] אסתר

[2] BBVA, p. 540

[3] SEP 3, p. 327

[4] SEP 3, p. 327

[5] În ediţia Rahlfs, este versetul 1c.

[6] SEP 3, p. 327

[7] SEP 3, p. 328

[8] SEP 3, p. 328

[9] SEP 3, p. 328

[10] SEP 3 traduce versetul 1k astfel: [s-a făcut] lumină şi a răsărit soarele, i-ar cei smeriţi au fost înălţaţi şi i-au nimicit pe cei slăviţi.

[11] Traduction oecumenique de la Bible. Ancien Testament, 1983, Paris.

[12] SEP 3, p. 328

[13] SEP 3, p. 328

[14] Αμαν  Αμαδαθου  Βουγαιος.

[15] Iar Anania, pentru simplificare, a omis-o.

[16] SEP 3, p. 329

[17] BBVA, p. 540

[18] Άρταξέρξη

[19] אחשןךןש

[20] O altă transliterare ar fi Kşarşa.

[21] New Revised Standard Version, 1993, Cambridge

[22] SEP 3, p. 327

[23] SEP 3, p. 329

[24] SEP 3, p. 329

[25] SEP 3, p. 329

[26] SEP 3, p. 330

[27] BBVA, p. 541

[28] SEP 3, p. 330

[29] BBVA, p. 541

[30] SEP 3, p. 330

[31] BBVA, p. 541

[32] BBVA, p. 541

[33] SEP 3, p. 330 – SEP 3 notează cartea drept II Ezra, în conformitate cu ediţia Rhalfs, în care există şi o carte I Ezra (I Ezdra).

[34] SEP 3, p. 330

[35] SEP 3, p. 330

[36] BBVA, p. 541

[37] Opinia lui Iosif Flaviu e contrazisă de majoritatea cercetătorilor mai noi care, aşa cum s-a mai arătat,  văd în biblicul Ahaşveroş pe regele Xerxe I.

[38] Neamul Esterei se trăgea din familia regelui Saul.

[39] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, VI, 1