Archive for the ‘Deuteronom’ Category

CAPITOLUL 24 – Legiuiri casnice.

 

1: De-şi va lua cineva femeie şi va locui îm­preună cu dânsa şi de se va întâmpla ca ea să nu afle bu­nă­voinţă-n ochii lui pentru că el a aflat într-însa ceva ce nu-i place, să-i scrie carte de despărţire, să i-o dea în mână şi s-o scoată din casa lui.

E vorba aici despre legătura dintre soţi. Ceva ce nu-i place: „termen ambiguu în ebraică, tradus foarte diferit, de la ceva necurat (KJV) până la ceva scandalos (OSTY) şi tot atât de divers interpretat de şcolile rabinice, de la a nu-i plăcea bărbatului cum i s-a gătit mâncarea şi până la situaţia că o altă femeie îi place mai mult. Septuaginta foloseşte ashemon = rău conformat, diform (fizic); de neadmis, indecent, ruşinos (moral). Oricum, obiecţia soţului constituie motiv de divorţ. Iisus însă va stabili că singurul motiv de divorţ e adulterul (Matei 19, 3-9); legea lui Moise era doar un pogorământ faţă de slăbiciunea firii omeneşti”[1].  „Legea divorţului nu mai este formulată în altă parte din Pentateuh; o aluzie la această lege apare în întrebarea pe care fariseii i-o adresează lui Iisus (Matei 19, 7)”[2].

Ca o femeie alungată e şi persoana ori poporul care a călcat voia divină. „Într-adevăr, Dumnezeu a lepădat acest po­por (pe iudei – n. n.) şi i-a dat o carte de despărţenie, aşa cum se întâmplă în viaţa oamenilor care au fost căsătoriţi. Dacă o femeie nu mai era iubită de soţ, primea din partea băr­batului, potrivit legii lui Moise, o carte de despărţenie, şi fe­meia era repudiată, deci era slobozită din casa sa, întrucât nu se purtase bine, iar el putea să-şi ia alta. Tot aşa trebuie în­ţelese lucrurile şi cu poporul de aici, din Scriptură, care, din pricină că a primit carte de despărţenie, a ajuns cu totul părăsit”[3].  Mântuitorul aduce o corectură Legii mozaice, sta­bilind că singurul motiv de divorţ este adulterul (Matei 19,3-9); desigur, în plan religios, acesta e cu mult mai grav.

2: Iar dacă ea, ducându-se, se va mărita cu un alt băr­bat

3: şi dacă acest al doilea bărbat o va urî şi el, să-i scrie carte de despărţire şi să i-o dea în mână şi s-o scoată din ca­sa lui; sau dacă acest al doilea bărbat care şi-o luase de soţie va muri,

4: atunci bărbatul ei dintâi, cel ce-i dăduse dru­mul, nu va putea să se răzgândească şi să şi-o ia din nou de so­ţie du­pă ce ea s-a pângărit; că urâciune este aceasta îna­in­tea Dom­nului, Dumnezeului tău, şi să nu pângăreşti pă­mân­tul pe ca­re Domnul, Dumnezeul vostru, vi-l dă ca moştenire.

Acestea s-au spus cu referire la divorţ; Moise dăduse aceste legiuiri ca un pogorământ faţă de slăbiciunea firii o­me­neşti; de asemenea, şi Biserica recurge uneori la po­go­ră­minte, însă rămâne valabilă recomandarea (porunca, de fapt) lui Hristos, anume ca ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă (Matei 19, 6).

5: Dacă cineva şi-a luat femeie de curând, să nu ia­să la război, şi nici vreo sarcină să i se pună; ci timp de un an să fie [de toate] scutit în familia sa, ca să-şi bucure fe­meia pe care a luat-o.

„Oare iubitorul de virtute legiuitor îl leagă de casă pe răz­boinic şi nu-l lasă să câştige renume, ci îl obligă să ră­mâ­nă biruit de recile legături cu femeia şi să socotească mai de folos iubirea de trup decât lucrurile cele mai de trebuinţă? […] Bărbatul care s-a atins de virtute, dar încă nu şi-a în­su­şit-o bine, e uşor de dus spre contrariul. […] Deci să ne fa­cem familiare virtuţile, silindu-ne să rodim cât mai mult în ele. Unul, de pildă, rodeşte înţelepciunea întru cunoştinţă, al­tul câştigă blândeţea şi nemânierea, sau vreun alt lucru din acestea, pe care îşi propune să-l dobândească. Dar oare va fi min­tea în stare să suporte probe şi ispite îndată ce a început să se deprindă în buna cuviinţă a acestora? Şi cel ce s-a că­să­torit de curând cu înţelepciunea, ajungând între cei ce co­rup cele drepte, nu se va corupe mai degrabă, în loc să bi­ru­iască şi să respingă vătămările acelora, dat fiind că încă nu e destul de fixat şi de statornicit în înţelepciune? […] Dar cel deprins în în­ţelepciune se va lupta cu înţelepţii şi se va opu­ne cu forţă vi­cleniilor acelora […]. Deci are dreptate legea când, zugră­vind cu fineţe prin chipul femeii virtutea, ca soţie a sfinţilor, […] nu îngăduie să fie împovărat cu osteneli şi cu prigoniri cel care e proaspăt sădit şi se află de curând în sâr­guinţa pentru bine, ci-l lasă să petreacă fără griji şi întru ale sale, ca încălzit de dezmierdările virtuţii să se lege bine de ea”[4].

6: Să nu iei drept zălog moara, nici măcar piatra ei de deasupra, că prin aceasta iei ca zălog însăşi viaţa.

Prin oprirea acestora se lua datornicului un obiect in­dispensabil pentru pregătirea hranei, deci asigurării vieţii. „Cele două părţi componente ale morii, inseparabile, reprezintă pentru Origen (PG 12, ad locum) Vechiul şi Noul Testament”[5].

7: De se va afla că cineva dintre fiii lui Israel l-a ră­pit pe vreunul din fraţii săi şi, supunându-l silniciei, l-a vân­dut, tâlharul acela să moară; şi să stârpeşti răul din mij­lo­cul vostru.

„Deci nu e îngăduit să se răpească neamul sfinţit în Hris­tos şi să fie dus într-o robie străină de cei ce obişnuiesc să facă aceasta. Căci precum cei ce, amăgind copiii, îi atrag din cetate şi din case şi, dezbrăcându-i de semnele libertăţii, le impun jugul robiei silnice, la fel se socotesc cei ce atrag prin amăgiri meşteşugite ale ideilor pe cei ce s-au hotărât să cu­gete cele drepte şi se nevoiesc în viaţa cuvenită celor li­beri, la părerile lor nebuneşti, suferă osânda tâlharilor de su­flete omeneşti; iar pedeapsa lor e moartea. […] Deci, pentru ca să nu fie răpiţi vreunii din Biserica lui Dumnezeu ca din­tr-un cămin părintesc şi să fie duşi în capiştile celor vicleni, vân­zându-li-se mintea prin perversitatea răutăţii, legea hotă­răşte pedeapsa cu moartea pentru cei ce îndrăznesc în chip cu totul necredincios să facă aceasta”[6]. Sunt vizaţi aici ere­ticii, dar se pot înţelege şi necredincioşii.

8: Asupra unei răni de lepră ia bine seama la ce faci, să păzeşti întocmai şi să plineşti totul după legea pe care v-o spun vouă preoţii, leviţii; aveţi grijă: precum v-am poruncit eu, aşa să faceţi!

9: Adu-ţi aminte ce i-a făcut Dom­nul, Dumnezeul tău, Mariamei când voi eraţi pe drum la ie­şi­rea din Egipt.

Despre rânduiala pentru lepră am vorbit în comen­ta­riul la Levitic. Episodul cu Mariam, sora lui Moise, e relatat în Numerii, cap. 12.

10: Dacă l-ai îndatorat pe aproapele tău cu orice fel de datorie, în casa lui să nu intri ca să iei de la el zălog;

11: afară să stai, iar omul pe care l-ai îndatorat îţi va aduce el zălog, acolo, afară.

12: Iar dacă omul va fi sărac, să nu te culci a­vând zălogul lui asupră-ţi,

13: ci să-i întorci zălogul la asfin­ţi­tul soarelui, ca să doarmă el în haina sa şi să te bine­cu­vin­teze şi să-ţi fie ţie ca milostenie înaintea Domnului, Dum­ne­zeului tău.

Ca şi în alte locuri, Legea pune stavilă asprimii cre­di­to­rilor, propovăduind mai degrabă milostenia.

14: Să nu opreşti plata celui sărac şi nevoiaş din­tre fraţii tăi, nici pe aceea a străinului care trăieşte în ce­tăţile tale,

15: ci plata să i-o dai în aceeaşi zi, înainte de asfin­ţitul soarelui, de vreme ce el este sărac şi în ea îi e nă­dej­dea; ca nu cumva să strige el către Domnul împotriva ta şi să fie păcat întru tine.

Oprirea plăţii lucrătorilor e un păcat strigător la cer. „Ni­meni să nu-l înşele pe un lucrător la plata datorată. Fi­ind­că suntem şi noi lucrătorii Domnului Dumnezeului nostru şi de la El aşteptăm plata muncii noastre. Şi tu, orice lucru ai de făcut, dacă tăgăduieşti lucrătorului plata meritată, adică îl plăteşti prea puţin şi prea ieftin, vei fi refuzat când vei cere plata făgăduinţelor cereşti”[7].

16: Părinţii să nu fie daţi morţii pentru vina co­pii­lor, şi nici copiii să nu fie daţi morţii pentru vina părinţilor: fiecare să moară pentru păcatul său.

E clar afirmată responsabilitatea individuală, chiar da­că alte locuri (precum 21, 1-9) dau de înţeles că şi comu­ni­tatea e solidară în caz de vinovăţie.

17: Să nu suceşti dreptatea străinului, nici pe a orfanului şi nici pe a văduvei; haina văduvei să n-o iei ză­log;

18: adu-ţi aminte că rob ai fost în ţara Egiptului şi că Dom­nul, Dumnezeul tău, te-a scos de acolo; iată de ce-ţi po­run­cesc eu să faci lucrul acesta.

19: Când vei secera holda în ţa­ri­na ta şi vei uita vreun snop în ţarină, să nu te întorci să-l iei; el va fi al săracului şi al străinului şi al orfanului şi al vă­duvei, pentru ca Domnul, Dumnezeul tău, să te binecu­vin­te­ze întru toate lucrurile mâinilor tale.

20: Când vei culege măs­li­nele, să nu te întorci să aduni pe cele ce ţi-au rămas în ur­mă; ele vor fi ale străinului şi ale orfanului şi ale văduvei.

21: Când îţi vei culege via, să nu culegi pe urmă şi ceea ce ţi-a scăpat; să-i fie străinului şi orfanului şi văduvei.

22: Adu-ţi a­min­te că rob ai fost în ţara Egiptului; iată de ce-ţi po­run­cesc eu să faci lucrul acesta.

Legea protejează pe toţi cei neajutoraţi, asuprirea a­ces­tora numărându-se între păcatele strigătoare la cer. Por­nind de la imaginea viei şi a măslinilor, o tâlcuire spune des­pre rugăciune: „Mintea nedesăvârşită nu e lăsată să intre în via plină de rod a rugăciunii, ci numai şi de abia la sunetele simple ale psalmilor, ca un sărac la frunze”[8]. O notă a tra­ducătorului arată că prin rugăciune se înţelege aici rugă­ciu­nea tăcută, de un singur gând; iar prin psalmi, rugăciunea ci­ti­tă sau cântată.


[1] BBVA, p. 228

[2] SEP 1, p. 589

[3] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, IV, 2

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, V

[5] SEP 1, p. 589

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

[7] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XIX, 3

[8] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 172

CAPITOLUL 23 – Cei din adunarea Domnului.

 

1: Famenul şi scopitul nu vor intra în adu­na­rea Domnului.

„Comentatorii interpretează sterilitatea fiziologică drept semn al sterilităţii spirituale sau al ateismului”[1].

Famen, „adică cel fără fruct şi fără rod şi în ce pri­veş­te vieţuirea şi în ce priveşte învăţătura”[2].  „Unii nu sunt cu cele bărbăteşti, (fiind acelea) tăiate şi smulse; alţii le poartă încă, dar rănite şi bolnave şi neînstare de nici o treabă. […] Iar cele bărbăteşti sunt simbol al bărbăţiei. Deci prin (fa­men) trebuie să înţelegem pe cel al cărui suflet şi minte nu sunt smulse cu totul, ci păstrează în sine zdrobită bărbăţia spre cele bune; iar prin cel scopit, pe cel ce le-a pierdut cu to­tul şi e lipsit de cele ce sunt mai proprii bărbaţilor. Dar e ace­laşi păcat a nu voi cineva să se poarte ca un bărbat şi a nu voi să se poarte deplin ca un bărbat. […] Unii au căzut în pof­tele trupeşti, lăsând toate frânele patimii şi aruncând min­tea putrezită şi afemeiată în plăcerile neruşinate. Alţii ad­mi­ră înfrânarea şi încearcă uneori să întreprindă faptele ei stră­lucite, dar se tem de împotrivire şi, nesuportând atacul plă­ce­rii, se încovoaie spre moleşeală. Deci nu vei numi oare, cu drept cuvânt, pe cel ce-a renunţat pentru totdeauna la faptele bărbăţiei, scopit? Iar pe cel ce are în minte voinţa de-a se purta bărbăteşte, dar nu poate să-şi înfăptuiască virtutea, nu‑l vei socoti bolnav (famen), strămutând cu inteligenţă bolile tru­pului la calitatea purtătorilor şi luând cele sensibile ca icoa­nă a celor spirituale şi nevăzute?”[3].

2: Cel născut din desfrânată nu va intra în adunarea Domnului.

Din desfrânată traduce grecescul ek pórnis. „Sensul e­chi­valentului ebraic mamzer este obscur, desemnând pro­ba­bil copilul născut în afara legii (vezi Levitic 18, 6-18, în care se con­damnă legăturile incestuoase). Mai târziu, exegeza iu­daică îl aplică şi celor născuţi dintr-un părinte evreu şi unul străin”[4].

3: Amonit şi moabit nu va intra în adunarea Dom­nului; chiar după al zecelea neam şi până-n veci, el nu va in­tra în adunarea Domnului,

4: pentru că ei nu v-au întâm­pi­nat cu pâine şi cu apă când eraţi pe drum venind din Egipt, şi pentru că l-au plătit împotriva ta pe Balaam, fiul lui Beor, din Petorul Mesopotamiei, ca să te blesteme.

5: Dar Domnul, Dumnezeul tău, n-a voit să-l asculte pe Balaam; ci Domnul, Dumnezeul tău, a preschimbat blestemele în binecuvântare, pentru că Domnul, Dumnezeul tău, te-a iubit.

6: Cât vei trăi, în veci să nu le grăieşti cuvinte de pace sau de folos.

Moabit se tălmăceşte intestinul tatălui, iar amonit, ta­tăl maicii. Prin acestea se spune că cel ce ia pildă de ră­u­tate de la altul a descoperit intestinul tatălui; iar cel ce naşte păcatul din sine este tatăl maicii, adică al păcatului său pro­priu. Deci aceştia nu vor intra în casa Domnului până la al trei­lea şi al patrulea şi al zecelea neam; şi până în veac. Adică cel ce nu s-a apropiat de Dumnezeu prin dobândirea deprinderii binelui şi prin făptuirea lui (căci acestea sunt al treilea şi al patrulea neam al virtuţilor), apoi prin numele şi prin credinţa Domnului Iisus şi prin cele zece porunci ale Legii, nu va intra, prin renaşterea viitoare din veacul cel ne­trecător, în casa lui Dumnezeu, adică în cetatea cerească în ca­re e locuinţa tuturor celor ce se veselesc”[5]. „Moaviţii şi amo­niţii, cărora nici nu le era îngăduit să treacă pe lângă Bi­serica Domnului, intră în locurile cele mai sfinte ale noastre, Am deschis tuturora, nu uşile dreptăţii (Psalm 117, 19), ci uşi­le ocării şi obrăznicirii unora împotriva altora. La noi, cel mai bun preot nu-i acela care de frica lui Dumnezeu nu scoa­te din gură cuvânt de prisos, ci acela care bârfeşte cel mai mult pe aproapele său, pe faţă sau pe ocolite, care în­vâr­teşte sub limba lui osteneală şi durere (Psalm 9, 27), sau, ca să spun mai potrivit, venin de aspidă (Psalm 139, 3)”[6]. O scurtă descriere a stării clerului în secolul al IV-lea, stare ce nu credem a se fi schimbat până astăzi; cu atât mai minunată apare dăinuirea Bisericii lui Hristos!  „Erau scoşi amoritul şi moabitul ca lipsiţi de credinţă şi cu totul urâţi, ca năvălind în­tre sfinţi şi între cei obişnuiţi să se poarte în chip vrednic de laudă, ca nişte lei, şi trimiţându-şi în ei săgeţile pismei şi bârfelii. Amoriţii sunt chipul ereticilor fără omenie, iar moa­bi­ţii al celor aflaţi încă în rătăciri idoleşti şi supuşi răutăţilor dracilor. Şi unii şi alţii sunt urâtori de Dumnezeu şi bolesc de aceeaşi obrăznicie împotriva sfinţilor”[7].

7: Pe edomit să nu-l urăşti, fiindcă el e fratele tău; să nu-l urăşti pe egiptean, că străin ai fost în ţara lui.

8: Fiii ce li se vor naşte în cel de al treilea neam vor intra în adu­na­rea Domnului.

Edom era fratele lui Iacov; astfel, evreii socoteau ca apropiaţi pe edomiţi (deşi s-au aflat, deseori, în conflict). Cât priveşte pe egipteni, „motivarea indică o atitudine mult mai binevoitoare a legiuitorului faţă de Egiptenii care, to­tuşi, în ul­timă instanţă au fost un instrument al lui Dum­ne­zeu în pla­nul Său general. Textul nu mai foloseşte cuvântul slugă (iké­tes), ca în 5, 15, ci străin (párikos), cu înţelesul: rezident; stră­in care locuieşte temporar într-o ţară, cetate sau familie; imigrant”[8].

„Da, legea a cinstit şi pe păgâni şi a po­runcit să nu urâm pe cei care ne fac rău […], numind prin egiptean pe cel de alt neam şi pe orice om din lume. Chiar pe duşmani, când îi vezi că sunt lângă ziduri şi încearcă să ia cetatea, să nu-i socoteşti duşmani până nu le trimiţi crainic ca să-i in­vite să facă pace”[9].

9: Când vei ieşi cu oaste asupra duşmanilor tăi, fe­reşte-te de tot lucrul rău.

Războiul, ca şi cultul divin, implică o stare de puritate a participantului. „Precum ostaşul, ieşind să lupte împotriva duşmanilor împăratului, nu poate să se împotrivească lor a­vând ceva contrar armelor trebuincioase, aşa îi este cu nepu­tinţă omului să se împotrivească patimilor, având ceva con­trar virtuţilor. Şi precum o cetate înconjurată de zid, de are o mică parte din zid dărâmată, de voiesc duşmanii să intre, se folosesc de locul în care zidul e dărâmat ca să intre prin el şi, chiar de se află apărători la porţi, ei nu pot să se îm­po­tri­vească duşmanilor de nu se reface partea dărâmată a zidului, la fel e cu neputinţă (nevoitorului) să se împotrivească vrăj­ma­şilor de este stăpânit de vreo patimă, nici nu poate ajunge la măsurile desăvârşirii”[10].

10: Dacă va fi la tine om care să nu fie curat de pe urma ispitirii lui în visul de noapte, acela să iasă afară din tabără, nu va intra în tabără,

11: ci spre seară să-şi spele trupul cu apă, iar după asfinţitul soarelui va intra în tabără.

12: Pentru nevoia de a ieşi afară să ai un loc în afara taberei.

13: Să ai la brâu un ţăruş cu care să sapi atunci când ieşi afară şi cu care să-ţi acoperi necurăţiile;

14: că Domnul, Dumnezeul tău, umblă prin tabăra ta ca să te libereze şi să ţi-i dea pe duşmani la picioare; pentru aceea să fie tabăra ta sfântă, ca nu cumva, văzând El la tine ceva neruşinat, să-Şi întoarcă faţa de la tine.

„Auzi că cei ce voiesc să biruiască pe vrăjmaşi şi să fie bine văzuţi de Dumnezeu trebuie să se elibereze de toată necurăţia? […] Trebuie deci să ne facem vieţuirea nepătată şi fără reproş, ca să nu fie supusă ispitelor de la aceia. Căci tatăl păcatului este şi duşman şi răzbunător. Cei ce sunt ridicaţi în lumea aceasta prin legea războiului şi a luptei îm­po­triva vrăjmaşilor, sau primesc rănile în trup, sau le prici­nu­iesc altora. Dar cu noi nu este aşa: […] Căci nu suntem lo­viţi în trup, ci primim poftele în minte şi în inimă şi cădem în patimile iubirii de trup. Deci trebuie să ne învăţăm cu toate armele duhovniceşti şi să ne îmbrăcăm cu harul de sus şi să ne înălţăm mintea, pe cât se poate, dincolo de orice să­gea­tă spirituală. Astfel vom birui pe toţi potrivnicii şi, ridi­cân­du-ne dincolo de orice patimă, ne vom păstra frumuseţea sufletului neştirbită pentru Dumnezeu. De aceea zice legea: Iar de vei ieşi cu oastea la război împotriva vrăjmaşilor tăi, să te păzeşti de orice cuvânt rău, adică să te ţii cât mai de­par­te de orice învinuire. În acest caz nu va fi împotriva ta nici un cuvânt adevărat despre vreun lucru de ruşine şi de con­damnat. […] Iar că trebuie să ne despovărăm de toate fap­tele necurăţiei trupeşti, ne-a arătat-o prin ghicitură, po­run­cind că cel pătat de curgere trebuie să se spele în afara taberei cu apă, spre seară, şi aşa să se întoarcă acasă şi dacă voieşte şi în tabără. […] (Adică) de se va întâmpla cuiva vreo scurtă întinare omenească, din cauză că mintea va fi cu­prinsă de o moleşeală şi va admite intrarea unor pofte ne­cu­ve­nite, Dumnezeu a judecat că acela trebuie să se despartă de mulţimea sfinţilor şi nu lasă pe cel curat să conlocuiască cu cei necuraţi. Căci nu lasă nicidecum nepedepsit păcatul din noi. Dar curăţia o vom afla în Hristos, curăţindu-ne prin apă […]. Iar aceasta o face spre seară, adică în ultimele tim­puri ale veacului, ceea ce o poate şi vedea cineva făcându-se în grupările Sfinţilor [în parohii – n. trad.]. Căci cei spurcaţi de nebuneştile plăceri trupeşti, cei ce au fost înainte în afara mulţimii şi taberei sfinţilor, […] îmbogăţindu-se cu curăţe­nia prin Sfântul Botez, s-au făcut aproape, arătându-se soţi ai sfinţilor, concetăţeni şi împreună-părtaşi la nădejde în vre­mea venirii (Cuvântului), produsă oarecum seara şi la apusul veacului prezent. Deci a spus că cei ce năzuiesc curăţia în Hristos trebuie să respingă păcatele iubirii de trup. […] Căci se cuvine ca cei ce doresc să biruiască pe vrăjmaşii spiri­tu­ali, să se ferească, precum am spus, cât mai mult de tot felul de necurăţenie. Dar, fiindcă e mult păcat, […] de se va în­tâm­pla să ne întinăm de vreuna din necurăţiile ce se ivesc în mod firesc în noi, şi să fim văzuţi îmbolnăviţi de cele con­trare legii şi unei vieţi sfinte […], în primul rând să nu stea descoperite şi neascunse, în văzul multora, păcatele cele din neputinţă, ci oarecum în afară şi neobservate şi cât mai de­parte de tabără, apoi să se acopere (îngroape) prin în­drep­ta­rea lor. […] Iar încetând să păcătuim şi predând mintea într-un mod oarecare pornirilor spre bine şi alegând ceea ce e de folos, după ce s-a înlăturat urâţenia greşalelor de mai înainte şi am biruit păcatele urâte prin bunele miresme următoare, vom intra iarăşi în tabăra sfinţilor, adică în Biserica celor în­tâi-născuţi. […] Trebuie apoi să ascundem în pământ necu­ră­ţiile noastre, pentru că Domnul Dumnezeu umblă în ta­bă­ră. Căci Hristos locuieşte şi umblă în noi şi, de vede un lu­cru de ruşine şi urât în noi, Se depărtează îndată. […] Iar de află pe unii curaţi şi spălaţi şi deasupra patimilor şi necu­ră­ţiilor, Se va sălăşlui cu plăcere în ei şi-i va scăpa din mâna vrăjmaşilor”[11].

15: Pe robul care a fugit de la stăpânul său la ti­ne să nu-l dai [pe mâna] stăpânului său;

16: el va locui cu tine; în­tre voi va locui, oriunde-i va plăcea lui; să nu-l necă­jeşti.

Prevedere uimitoare în contextul lumii antice!  Revenind la versetele 10-16, „aceste reguli au fost interpretate alegoric de Philon şi de Părinţi. Pentru Chiril al Alexandriei, spălarea cu apă la apropierea serii (v. 12) prefigurează botezul instituit prin venirea lui Iisus la înserarea lumii (Glaphyra in Pentateuchum 661 C)”[12].

17: Dintre fiicele lui Israel să nu fie desfrânată, nici desfrânat dintre fiii lui Israel.

„Textul Masoretic lasă posibilitatea unei speculaţii ling­vistice în virtutea căreia numeroase versiuni occidentale mo­derne traduc prostituată sacră, cu referire la prostituţia de acest fel practicată de popoarele Canaanului; speculaţia se extinde şi asupra bărbatului. Din aceasta s-ar înţelege că in­terdicţia se limitează numai la această categorie de des­frâ­nate şi desfrânaţi. Septuaginta nu face această separare, aşa cum n-o face nici Vulgata, textele lor fiind în concordanţă cu I Corinteni 6, 9”[13].

18: Vrăjitoare să nu fie dintre fiicele lui Israel, nici descântător de vrajă dintre fiii lui Israel.

„Sintagma descântător de vrajă încearcă să-l traducă pe teliskómenos […]; novice al unui cult esoteric, din cate­go­ria misterelor frigiene, novice care ajunge la capătul ini­ţi­e­rii prin anumite incantaţii vrăjitoreşti”[14]. Versetul este propriu Septuagintei.

19: Plata desfrânatei şi preţul câinelui să nu le a­duci în casa Domnului, Dumnezeului tău, pentru vreo oare­care făgăduinţă, căci acestea amândouă sunt urâciune îna­in­tea Domnului, Dumnezeului tău.

Prin câine se denumea prostituatul masculin, perver­titul sexual de orice fel.

20: De la fratele tău să nu iei camătă; nici camătă de la bani, nici camătă de la bucate, nici camătă de la orice lucru cu care-l împrumuţi.

„Uită-te acum la iubirea de oameni a Stăpânului! Când e vorba de bani, ne opreşte să luăm dobândă! De ce? Pentru că aduce pagubă şi celui care dă bani cu dobândă şi celui care ia bani cu dobândă. Cel care ia bani cu dobândă ajunge de sărăceşte; iar cel care dă bani cu dobândă, odată cu înmulţirea banilor, adună pe capul lui şi mulţime de pă­ca­te. […] În cele duhovniceşti, însă, Însuşi Dumnezeu ne cere să dăm dobândă (Matei 25,14-30)”[15].

21: De la cel străin, da, să iei camătă; dar de la fra­te­le tău să nu iei camătă, pentru ca Domnul, Dumnezeul tău, să te binecuvinteze în tot ceea ce vei face tu în ţara-n care intri s-o moşteneşti.

Iată că străinul nu era tratat la fel cu evreul. Desigur, s-ar putea tâlcui şi aceasta, în funcţie de ce anume înţelegem prin străin. În cazul israeliţilor, însă, înţelesul era doar cel propriu.

22: Dacă te-ai legat faţă de Domnul, Dumnezeul tău, cu o făgăduinţă, să nu întârzii în a o plini, căci Domnul, Dumnezeul tău, nu va întârzia s-o ceară de la tine, şi păcat vei avea întru tine.

„Regula este mai amplu prezentată în Numerele 30, 3-10.12-15, unde sunt folosiţi trei termeni distincţi (făgăduinţe, jurăminte, obligaţii). Philon (Sacrif. 52-53) explică dublul sens al acestui termen: rugămintea adresată lui Dumnezeu şi, după împlinirea ei, ofranda adusă; în acelaşi pasaj, insistă asupra promptitudinii cu care trebuie adusă ofranda”[16].

„Adică ceea ce făgăduieşti, grăbeşte-te să împlineşti cât mai repede. Pentru că întârzierea în acestea nu e fără pagubă”[17].

23: Dar dacă nu vei vrea să făgăduieşti, întru ti­ne păcat nu va fi.

24: Pe cele ce ies de pe buzele tale să le pă­zeşti şi să le plineşti întocmai cum te-ai făgăduit Domnului, Dumnezeului tău, ele fiind un dar rostit cu gura ta.

Tot despre făgăduinţe, pe care Dumnezeu nu le im­pu­ne, dar, odată depuse, împlinirea lor devine obligatorie.

25: Dacă vei intra în holda aproapelui tău, adu­nă spice cu mâinile tale, dar secera să n-o pui în holda a­proa­pelui tău.

26: Dacă vei intra în via aproapelui tău, poţi mân­ca struguri după poftă, până te saturi, dar în paner să nu pui.

 „A strânge din holdă puţine spice cu mâinile, sau a ru­pe din vie vreun ciorchine de poftă sau de mâncare, nea­du­când nici o pagubă, se va purta cu inima bună. Căci aceasta e legea iubirii şi lucrul nu întrece măsura. Dar a introduce şi fierul care seceră în cele ale aproapelui copleşeşte şi trece din­colo de iubirea întreolaltă şi ajunge la hotarul lăcomiei. Deci aceasta e o  pildă clară că nu trebuie să abuzăm de iubi­rea fraţilor, ci să cinstim iubirea întreolaltă, mulţumindu-ne cu cele ale noastre”[18].


[1] SEP 1, p. 587

[2] Clement Alexandrinul, Stromate, III, 99, 4

[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, XIV

[4] DEUT, p. 354

[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 77

[6] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, LXXIX

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, XIV

[8] BBVA, p. 227

[9] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 88, 2-3

[10] Isaia Pustnicul, 29 de cuvinte, XXV, 12

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la A doua Lege, III

[12] SEP 1, p. 587

[13] BBVA, p. 228

[14] BBVA, p. 228

[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLI, 2

[16] SEP 1, p. 588

[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, XVI

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

CAPITOLUL 22 – Alte porunci.

 

1: Când vezi boul fratelui tău sau oaia lui rătăcind pe drum, să nu le treci cu vederea, ci întoarce-le din drum şi du-i-le fratelui tău.

2: Dar dacă fratele tău nu es­te aproape de tine, sau nu-l cunoşti, du-le la tine-n adă­post şi să stea la tine până ce fratele tău le va căuta; atunci i le vei da.

3: Aşa să faci şi cu asinul său, aşa să faci cu haina lui, aşa să faci cu tot ce a pierdut fratele tău; din toate câte a pierdut el şi vei găsi tu, nimic să nu treci cu vederea.

4: Când vei vedea asi­nul fratelui tău sau boul său căzuţi în drum, să nu-i treci cu vederea, ci să-i ridici împreună cu el.

La Ieşirea 23, 4 se porunceşte să grijim chiar şi de vi­tele vrăjmaşului nostru. „Vezi cu câtă simţire ne călăuzeşte spre binele cel mai înalt şi mai desăvârşit, poruncind să fa­cem din grija de vitele celui ce ne-a supărat un mijloc de deprindere a uitării răului. Ba îl încununează necontenit şi cu numele de frate, împiedicându-ne, cred, pornirea spre mâ­nie şi sporirea în josnicie şi înfăţişându-ne legea firii ca susţinătoare a iubirii. Căci de vei afla, zice, o vită rătăcitoare sau o haină pierdută, să le redai fratelui tău. Şi de se va în­tâmpla ca vreuna din vitele care obişnuiesc să poarte povară să fi căzut la pământ şi să fie turtită de greutate, să o ajuţi şi să o ridici. Iar aceasta nu e nimic altceva decât o folosire a stăpânilor lor, o deprindere în milostenie, o înaintare spre apropiere sufletească şi o străduinţă de-a arunca departe su­pă­rarea, o ocolire a motivelor de supărare, ca să nu mai vo­im să jignim dragostea şi legea iubirii de fraţi. Dar se pare că şi altceva vrea să spună porunca. Dacă atâta grijă a avut le­giuitorul, încât ne cere ca şi unui animal ne­cuvântător, dacă pătimeşte, să-i dăm ajutor, cum nu va avea cu mult mai mult grijă de oameni şi de iubirea datorată celor de aceeaşi fire? Drept aceea, chiar dacă ne-ar fi duşman cel ce ră­tăceşte, să-l ajutăm să afle de la noi calea cea dreaptă şi să fie susţinut să tindă spre ceea ce este de folos”[1].

5: Femeia să nu se îmbrace în haine bărbăteşti, nici băr­batul să nu se îmbrace cu haine femeieşti; că tot cel ce fa­ce aceasta e urâciune-n ochii Domnului, Dumnezeului tău.

„Aluzie probabilă la ritualuri şi culte păgâne, în care se simula schimbarea de sex, denaturându-se astfel credinţa că omul este creaţia lui Dumnezeu”[2].

„Dar pentru ce legea opreşte pe bărbat să se îmbrace cu haine femeieşti? Pentru că vrea să ne purtăm ca bărbaţi, să n-o facem pe femeile nici cu trupul, nici cu fapta, nici cu gândul, nici cu cuvântul. Le­gea vrea ca cel ce se îndeletniceşte cu adevărul să rămână bărbat şi în răbdare şi în înfrânare şi în viaţă şi în purtări şi în cuvânt şi în exerciţii ascetice, noaptea şi ziua, iar dacă va fi cândva nevoie, să dea mărturie cu sângele lui.”[3].  „Că sfin­ţii trebuie să se arate în toate privinţele într-un singur fel şi nu cu cugetări de două feluri, opuse, se vede clar din po­runca limpede a legii […]. Căci tot aşa de mult este urâciune şi arătare neplăcută înaintea lui Dumnezeu a face pe viteazul în faptele de moliciune muierească (căci aceasta înseamnă a pune în hainele bărbatului pe femeie), cât şi a boli în faptele bărbaţilor de moliciune (căci aceasta este asemenea cu îm­brăcarea bărbatului în haină muierească)”[4].

6: Dacă-n faţa ta se va ivi un cuib de pasăre, fie-n potecă, fie într-un copac, fie pe pământ, cu pui sau cu ouă şi cu mama lor şezând pe pui sau pe ouă, să n-o prinzi pe ma­mă împreună cu puii;

7: mamei dă-i drumul; doar puii să-i iei pentru tine, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti zile multe.

Sunt numeroase locurile din Scriptură care îndeamnă la delicateţe faţă de natură, ori pun, cel puţin, stavilă cru­zimii; aici chiar se condiţionează lungimea vieţii omeneşti în funcţie de atitudinea faţă de creaţie. Dar e şi un tâlc ascuns în acestea: „Fiecare virtute e ca o maică şi ca o obârşie a bu­nătăţilor din ea, fie că numeşte cineva bunătatea, sau iubirea de săraci, sau blândeţea, sau îndelunga răbdare. Căci e bun cineva nu cu sine, ci mai degrabă cu alţii. Şi se împărtăşesc de iubirea lui de săraci cei ce au nevoie de ea; la fel, de blândeţea şi de îndelunga răbdare a aceluia. Deci fiecare vir­tute poate fi cugetată ca o maică şi ca un izvor al bună­tăţilor care sunt în ea şi ţâşnesc din ea. Iar cuiburile virtuţilor sunt sufletele care le cuprind şi le ocrotesc. Deci legea porun­ceşte ca cei ce se întâlnesc cu oamenii în care sălăşluiesc, ca în nişte cuiburi, virtuţile, să-şi însuşească câştigurile ce vin din ele, dar să nu caute să vatăme virtutea, adică maica fap­telor preabune”[5].

8: De vei zidi casă nouă, fă-i la streaşină o apă­ră­toare de jur-împrejur, ca să nu faci în casa ta omor dacă va cădea cineva de pe ea.

De regulă, casele orientale au acoperişul orizontal, ser­vind drept terasă. „Îngrăditura este smerenia. Căci ea în­cu­nunează şi păzeşte toate virtuţile. Precum fiecare virtute trebuie să se întărească cu smerenie […] aşa şi desăvârşirea virtuţii are nevoie de smerenie”[6].  „Dar ce sunt copiii de ca­­re a spus Legea să avem grijă să nu cadă de pe acoperiş? Copiii sunt gândurile ce se nasc în suflet. Pe acestea trebuie să le păzim cu smerenie, ca să nu cadă de pe acoperiş, care […] e desăvârşirea virtuţilor”[7].

9: Via ta să nu ţi-o semeni cu [seminţe] de două fe­luri, ca nu cumva, la strânsură, sămânţa pe care ai se­mă­nat-o să se afierosească împreună cu roadele viei tale.

Finalul versetului are sensul „nu cumva întreaga recoltă să-I fie închinată Domnului (să capete un caracter sacru) şi să nu poată fi folosită pentru consumul obişnuit, profan”[8].

10: Să nu ari cu bou şi cu asin la un loc.

11: Să nu te îmbraci cu haină ţesută amestecat din lână şi din in.

Legea interzice cele eterogene, hibridizările de orice fel, văzând în aceasta un atentat la ordinea divină. „Pentru Philon (Spec. IV, 203-210), această întreită interdicţie este justificată prin necesitatea de a păstra legea firii”[9].

„Legea opreşte apoi să se înjuge un bou şi un asin la aratul pă­mân­tului; poate că legea s-a gândit că e nepo­trivit să fie puse la acelaşi jug aceste animale; dar a arătat în acelaşi timp să nu facem nedreptate unuia de alt neam şi să-l punem sub jug, când (nu) i se poate aduce altă vină decât că e de alt neam, pentru care n-are nici o vină; că a fi de alt neam nu-i un rău, nici consecinţa unui rău. Mi se pare, însă, că textul acesta se interpretează şi alegoric: Nu trebuie dată cultivarea cuvân­tului, în chip egal, şi celui curat şi celui necurat, şi celui credincios şi celui necredincios, pentru că unul – boul – este socotit curat, iar celălalt – asinul – este din rândul ani­malelor necurate”[10].  „Prin aceasta arată că fapta trebuie să fie tot­deauna curată. Dacă deci ceea ce se săvârşeşte are ceva din voia celui ce o săvârşeşte, fapta s-a întinat şi nu este plă­cută lui Dumnezeu”[11].  E vorba despre tăierea voii proprii; a pre­tinde că împlineşti voia lui Dumnezeu ames­tecând şi ceva din voia proprie e o hibridizare pe care Legea o opreşte.  „Fericitul Moise zice, lămurind prin pilde, că su­fle­tul nu trebuie să dea urmare ambelor voiri, celei rele şi celei bune, ci numai celei bune, şi să nu cultive două feluri de roade, cel bun şi cel rău, ci numai pe cel bun. […] Prin toate acestea ne dă în chip tainic să înţelegem, precum s-a spus, că nu trebuie să cultivăm în noi păcatul şi virtutea, ci să se lase spre rodire numai seminţele virtuţii; şi că sufletul să nu aibă părtăşie (comuniune) cu două duhuri, cu Duhul lui Dumnezeu şi cu duhul lumii, ci să se lase robit numai de Duhul lui Dumne­zeu şi să se producă numai rodurile Du­hului”[12].  „Căci amă­girea şi viclenia cu chip de bunătate e cu adevărat păcat foarte greu şi mai mare decât toată prihana şi un lucru din cele mai urâte lui Dumnezeu, având ca soră faţa îndoită a sufletului şi a gândurilor şi schimbarea neîn­ce­tată, care stâr­nesc mânia dumnezeiască a minţii preacurate. […] Astfel legea îi interzice omului ca un lucru prea urât şi necuvenit a umbla cu viclenii, adică a vieţui făţarnic şi a-şi lua chipul drep­tăţii şi a păgubi pe fraţi, dispreţuind legile iu­birii. Dum­nezeu nu ne lasă să avem haină ţesută din două feluri, în­văţându-ne, ca printr-o ghicitură, să nu suferim a avea o min­­te cu două feţe, înţeleg două feţe lăuntrice şi spi­ri­tuale, bles­temata poftă de-a plăcea oamenilor, împletită din două por­niri ce se corup una pe alta. Căci care, sau cum e viaţa făţar­nicilor? Oare nu aceea de-a se arăta vederii oa­me­nilor şi de-a părea că sunt buni, ei nefiind buni cu adevărat? […] Deci faţa îndoită a purtărilor e ţesută din două voinţe ne­asemenea”[13].  „Ce voieşte să spună sfântul prin aceste ghi­cituri? Că nu trebuie să sădeşti în acelaşi suflet, împre­u­nă, patima şi virtutea, nici să-ţi împarţi viaţa între cele po­triv­nice, ca să cultivi în acelaşi suflet mărăcini şi grâu, nici mi­reasa lui Hristos să nu preacurvească cu vrăjmaşii lui Hristos şi, pe de o parte, să zămislească lumina, pe de alta, să nască întunericul. Căci nu pot fi acelea împreună, precum nici laturile virtuţii împreună cu laturile patimii. Căci ce prie­tenie poate fi între neprihănire şi desfrânare? Şi ce unitate de gând, între dreptate şi nedreptate? Sau ce părtăşie are lumina cu întunericul? Nu se retrage una din faţa ce­lui­lalt şi nu vo­ieşte să rămână fără cel ce-l războieşte? Deci, plugarul înţelept trebuie să sloboadă, ca dintr-un izvor bun de băut, ape­le cele bune ale vieţii, neamestecate cu noroi, şi să cu­noască numai rodurile lui Dumnezeu şi cu ele să se oste­nească, cu străduinţă, toată viaţa. Făcând aşa, chiar dacă ar răsări vreun gând străin între rodurile virtuţii, văzând în as­cunsul tău ostenelile tale Cel ce toate le vede, va smulge cu puterea Lui acea rădăcină vicleană şi făţarnică a gân­du­rilor înainte de odrăslire. Căci celui ce stăruie întru oste­ne­lile vir­tuţii îi vine repede în ajutor harul Duhului, care ni­mi­ceşte se­minţele răutăţii şi nu poate cădea acela din nădejde, nici nu poate fi trecut cu vederea şi lăsat neizbăvit cel ce stăruie pururi lângă Dumnezeu”[14].

12: Fă-ţi ciucuri la cele patru laturi ale hainelor tale cu care te îmbraci.

Despre aceşti ciucuri am vorbit în comentariul la Nu­merii 15, 37-41.

13: De-şi va lua cineva femeie şi va trăi cu ea, dar apoi o va urî

14: şi va aduce asupră-i vorbe de învinuire şi-i va scoate nume rău şi va zice: – Am luat-o pe femeia aceasta şi, intrând eu la ea, n-am găsit-o fecioară…,

15: atunci tatăl fetei şi mama ei o vor lua şi vor arăta semnele fecioriei fetei în faţa bătrânilor, în poartă.

„Veşmintele cu care mireasa a fost îmbrăcată în noap­tea nunţii serveau şi de aşternut. Acestea erau înmânate pă­rin­ţilor miresei, care, pe baza urmelor de sânge, puteau do­vedi într-un eventual proces castitatea fiicei”[15].

16: Iar tatăl fetei le va zice bătrânilor: – Pe a­ceastă fiică a mea am dat-o de femeie acestui om, iar el a urât-o;

17: acum el aruncă asupra ei vorbe de-nvinuire zicând: Pe fata ta n-am găsit-o fecioară…; dar iată, acestea sunt sem­nele fecioriei fiicei mele! Şi vor întinde veşmântul ei îna­intea bătrânilor cetăţii.

Veşmântul ei: „cămaşa nupţială”[16].

18: Atunci bătrânii acelei cetăţi îl vor lua pe omul acela şi-l vor pedepsi;

19: îl vor îndatora să plă­tească o sută de sicli de argint pe care-i vor da tatălui fetei, pentru că a scos nume rău unei fecioare israelite; ea îi va de­veni lui soţie, iar el nu va putea s-o izgonească toată viaţa.

„Vezi că a poruncit ca cel ce a dispreţuit pe nedrept pe cea neosândită să nu fie lăsat cu totul nepăgubit de sine­driu? Căci socotesc că binele trebuie respectat şi nu trebuie lăsat ca unii, săturându-se repede să îmbrăţişeze ceea ce le place, să bârfească ceea ce e cinstit ca necinstit, ci mai de­grabă făcut să se silească a avea grijă să se lipească de tot ce e bun şi să iubească a petrece cu cele prea bune spre bunul lor nume. Căci cei ce nu se lasă abătuţi de oboseală din con­ti­nuarea săvârşirii unor lucruri, vor înfăptui bine scopul pe care îl urmăresc”[17].

Urmează alte delicte cu caracter sexual, cele mai gra­ve fiind pedepsite cu moartea:

20: Dar dacă cele spuse vor fi adevărate şi dacă asupra fetei nu s-au găsit semnele fecioriei,

21: atunci fata să fie scoasă la uşa casei tatălui ei; oamenii acelei cetăţi o vor ucide cu pietre, iar ea va muri, pentru că a făcut întinare întru fiii lui Israel, desfrânându-se în casa tatălui ei. Şi aşa vei stârpi răul din mijlocul tău.

De remarcat că fata nu era ucisă doar în cazul în care, vinovată fiind, nega aceasta, prin tatăl său.

22: De se va găsi cineva dor­mind cu femeie măritată, pe amândoi să-i ucideţi: şi pe băr­batul care a dormit cu femeia, şi pe femeie. Şi aşa vei stârpi răul din Israel.

23: De va fi vreo fată fecioară logodită cu băr­bat, şi cineva o va întâlni în cetate şi se va culca cu ea,

24: pe amândoi îi veţi scoate la poarta cetăţii lor şi vor fi ucişi cu pietre: pe fată o vor ucide pentru că n-a strigat în cetate, iar pe bărbat pentru că a umilit-o pe femeia aproapelui său. Şi aşa vei stârpi răul din mijlocul tău.

25: Dacă pe fata cea lo­go­dită o va afla bărbatul acela în câmp şi, silind-o, se va culca cu ea, să-l ucideţi numai pe cel ce s-a culcat cu ea;

26: iar fetei să nu-i faci nimic; asupra ei nu este vină de moarte, căci a­ceasta este ca şi cum cineva s-ar ridica asupra aproapelui său şi l-ar omorî;

27: pentru că el a aflat-o în câmp: fata cea lo­godită va fi strigat, dar n-a fost cine s-o ajute.

28: De va întâlni cineva o fată fecioară, dar care nu-i logodită, şi, silind-o, se va culca cu ea şi vor fi descoperiţi,

29: atunci cel ce s-a culcat cu ea îi va da tatălui fetei cincizeci de sicli de argint, iar ea îi va deveni lui soţie, pentru că el a umilit-o, şi nu va putea s-o izgonească toată viaţa.

„Aşadar, pe cel ce s-a însoţit cu cea logodită l-a de­clarat vinovat de preacurvie [şi l-a condamnat la moarte – n. n.] […]. Iar în înţeles duhovnicesc, dacă se constată, zice, că un suflet care n-a fost în unire şi n-a fost făgăduit lui Hristos prin credinţă, ci a fost în chipul fecioarei, a fost întinat de cineva prin învăţături contrare dreptei credinţe şi dus din rătăcire în rătăcire, ceea ce fac ereticii, răpind pe unii din păgâni şi din iudei şi convingându-i să le urmeze lor, fapta a­ceasta nu va fi fără vină. Ci unul ca acela va plăti tatălui sufletelor, adică lui Dumnezeu, pedeapsa păcatului, închi­puită de-a plăti paguba în bani”[18].  Dar Scriptura arată că acela o va lua de soţie şi-o va ţine toată viaţa, ceea ce ar în­semna că acel suflet e condamnat la cufundarea în rătăcirile eretice; dar, dacă siluitorul dă socoteală tatălui fetei, putem înţelege şi întoarcerea amândurora la dreapta credinţă, de socotim pe tatăl fetei drept chip al lui Dumnezeu.

30: Un bărbat să n-o ia pe femeia tatălui său, şi nici să ridice acoperământul tatălui său.

Era oprită însoţirea cu vreuna dintre soţiile ori con­cu­binele tatălui, excluzând, desigur, pe mama celui în cauză, re­laţie de neconceput. „A ridica acoperământul: expresie eu­femistică; ea se referă la gestul unui bărbat de a-şi ridica poa­la hainei asupra unei femei, ca semn că doreşte s-o aibă (ca soţie sau ţiitoare). Simbol de posesie, dar şi de protecţie. Expresia e mai limpede, prin context, în Rut 3,9”[19].  „Versiunea Ebraică aşează acest ultim verset la începutul capitolului următor, el devenind astfel 23, 1. Totuşi, prin conţinut, el aparţine capitolului 22; aşa îl are Septuaginta (cu excepţia ediţiei Rahlfs) şi tot astfel îl numerotează versiunile engleze KJV şi RSV”[20].


[1] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

[2] DEUT, p. 235

[3] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 81, 3-4

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, V

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

[6] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, XIV, 3

[7] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, XIV, 3

[8] BBVA, p. 226

[9] SEP 1, p. 585

[10] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 94, 4

[11] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 401

[12] Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, 4

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VII

[14] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre nevoinţă

[15] DEUT, p. 235

[16] BBVA, p. 227

[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

[19] BBVA, p. 227

[20] BBVA, p. 227

CAPITOLUL 21 – Ispăşirea unui omor al cărui făptaş e necunoscut. Căsătoria cu femei aflate în robie. Dreptul întâiului-născut. Fiii nesupuşi.

 

1: Dacă pe pământul pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-l dă ţie să-l moşteneşti se va găsi om ucis zăcând în câmp şi nu se ştie cine l-a ucis,

2: bătrânii tăi şi judecătorii tăi vor ieşi şi vor măsura [depărtarea] până la cetăţile dimprejurul celui ucis;

3: iar bătrânii cetăţii celei mai apropiate de cel ucis vor lua o junincă ce n-a fost pusă la muncă şi n-a tras la jug;

4: şi bătrânii acelei cetăţi vor aduce juninca într-o râpă sălbatică, într-un loc care n-a fost lu­crat, nici măcar semănat, şi acolo-n râpă vor tăia gâtul ju­nincii.

„Ritualul de purificare pentru o crimă anonimă, prin jertfirea unei juninci, nu mai apare în alt loc în Biblie”[1].

5: Apoi să vină preoţii, leviţii, – că pe ei i-a ales Dom­nul, Dumnezeul tău, să-I stea înainte şi să binecuvinteze-ntru numele Lui; şi prin cuvântul lor se va judeca toată-mpotrivirea şi toată vătămarea -,

6: şi toţi bătrânii cetăţii celei mai apropiate de cel ucis îşi vor spăla mâinile pe capul junincii celei tăiate-n râpă.

„Gestul ritual al spălării mâinilor este amintit şi în Psalmi 25, 6 şi 72, 13; el simbolizează proclamarea nevinovăţiei sau dezvinovăţirea. La acest gest ritual se face aluzie în relatarea scenei în care Pilat se spală pe mâini declarându-se nevinovat de sângele lui Iisus (Matei 27, 24)”[2].

7: Şi răspunzând, vor zice: Mâinile noastre n-au vărsat sângele acesta, şi ochii noştri n-au văzut;

8: fii milostiv poporului Tău, Israel, pe care Tu, Doam­ne, l-ai răscumpărat din ţara Egiptului; ca să nu fie sânge nevinovat întru poporul tău, Israel!… Şi li se va ierta lor pă­catul sângelui.

9: Tu, aşadar, vei ridica sângele nevinovat din mijlocul vostru dacă voi veţi face ce este bun şi plăcut îna­intea ochilor Domnului, Dumnezeului tău.

„Fragmentul cuprins între (versetele) 1-9 prezintă un ritual străvechi (Levitic 14, 2-9; 16, 5-10; Numeri 19, 2-10), me­nit să înlăture răzbunarea de sânge în cazul unei crime al că­rei autor nu putea fi identificat. Această răzbunare ar fi pu­tut să se îndrepte împotriva oricărui locuitor al celei mai apro­pi­ate aşezări. Prin acest ritual, localitatea respectivă era ab­sol­vi­tă de orice învinuire, fiind ferită de o asemenea ame­ninţare. Momentul culminant al ritualului, în timpul căruia nu se adu­cea nici o jertfă, îl constituie rugăciunea din ver­setul 8”[3].

„Prin acestea se închipuie gândul duhovnicesc al Scripturii, că nu numai pentru greşelile vădite trebuie să ne temem, ca unii ce vom avea să suferim pedepse pentru ele, ci şi pentru cele săvârşite de noi în chip neştiut, dând mereu junca, adică trupul (gr. sárx, de genul feminin) nostru să fie junghiat în valea înfrânării şi a nevoinţei. De aceea se pă­ră­sea junca încă vie, ca să învăţăm că nu trebuie să omo­râm trupul, ci numai să junghiem şi (să) îmblânzim plăcerile răs­culate”[4]. O notă a traducătorului explică: „În Sfânta Scrip­tură, junca nu rămâne vie, e junghiată, dar Sfântul Maxim a înţeles prin verbul nevrokopin o lovire şi o slăbire a juncii, nu o junghiere a ei”.

Junca e şi tip al lui Hristos: „Deci a fost omorât pen­tru noi Emanuel; S-a slăbit pentru păcatele noastre […]. S-a aflat pătimind aceasta în pământul Iudeilor şi în afara cetăţii Ierusalim. Dar cum sau în ce fel nu s-a cunoscut cel ce a fă­cut acestea? Ce zice legea? Căci ştim că cele îndrăznite îm­po­triva lui Hristos sunt fapta lipsei de credinţă a Iudeilor. […] Pentru ce deci spune legea că nu l-au cunoscut pe uci­gaş? Cuvântul cuprinde o taină şi nu le este descoperit tu­tu­ror în chip simplu. Li se face cunoscut numai celor ce în­ţe­leg drept taina lui Hristos. Conducătorii iudeilor şi cei ce se împărtăşeau de gândurile lor nelegiuite cugetau că au învins pe Hristos fără voia Lui […]. (Însă) Tatăl a dat pe Fiul Său şi, ca să spunem aşa, se zice că El L-a bătut pe El. […] Să nu cugete deci mare lucru despre sine ucigătorul Domnului. Căci nu au pus stăpânire pe Hristos cel slăbit. Acest adevăr să-l afle prin Moise. Fiindcă nu ştiu pe ucigător”[5].  „Vi­ţea­ua e […] chipul lui Hristos. E viţea, ca Cel ce n-are experienţa ju­gului, fiind Dumnezeu după fire. Pentru că Dumnezeu este liber şi nu e sub jugul nici uneia dintre cele ce sunt (dintre creaturi). Ci mai degrabă stăpâneşte peste toate, având sub mâna Lui toată zidirea. Dar fiind Fiul ca Dumnezeu liber du­pă fire, S-a făcut împreună cu noi om şi sub jug. De aceea a numit pe Tatăl Său, împreună cu noi, Dumnezeu. Căci noi am fost puşi sub jugul stăpânirii dumnezeirii. Deci e viţea întrucât S-a coborât sub jugul propriu firii, dar e în afara ju­gului pentru slava dumnezeirii şi pentru că e cu totul liber. Dar ia seama că viţeaua e dusă în valea (prăpastia) aspră şi nelucrată. Aceasta înseamnă că Hristos după cinstita cruce, când a suferit răni, a părăsit pământul iudeilor şi S-a stră­mutat în ţinuturile care n-au fost lucrate, nici semănate. Că­ci, înainte de a fi luminat Hristos neamurile, (ele) se aflau în lume, ca în pământ uscat şi nelucrat şi pustiu de buna rodire cea după Dumnezeu. […] Ţările neamurilor sau mul­ţi­mea lor sunt de asemănat deci cu un pământ râpos şi ne­lucrat şi cu totul neroditor. Acolo trebuia să se taie viţeaua prin slu­jitorii lui Dumnezeu. Căci prin noi se săvârşeşte taina lui Hristos, celor din neamuri. Şi mărturisind patima Lui şi în­vi­e­rea Lui din morţi, ne împărtăşim de binecu­vân­tările de tai­nă (de Taina Euharistiei). Aceasta socotesc că înseamnă tă­ie­rea viţelei. Căci, când săvârşim Sfânta Taină, vestim moar­tea şi învierea Lui. Dar aceia dintre Iudei care s-au despărţit de necredinţa lor, părăsind cetatea în care Hris­tos a fost rănit şi a pătimit, venind în valea râpoasă şi ne­lu­crată, îşi vor spă­la acolo mâinile peste Hristos Însuşi. Căci se vor spăla în moartea Lui, botezându-se. Aceasta socotesc că înseamnă: Îşi vor spăla mâinile peste (capul junincii). Iar mărturisind că n-au fost părtaşi la necredinţa Iudeilor, vor primi iertarea. Căci iudeii, înfuriindu-se împotriva lui Hris­tos, iau asupra capetelor lor nelegiuirea, zicând: Sângele Lui asupra noas­tră şi asupra fiilor noştri (Matei 27, 25). Iar cei ce aşteaptă harul de la El şi cer curăţirea prin Sfântul Duh, prin care au început să-L cinstească, strigă, zicând: Mâinile noastre n-au vărsat sângele acesta. Deci în Hristos e cu­răţirea. Şi aceia dintre iudei care vor voi să cugete cele drep­te – ceea ce au făcut, înaintea altora, dumnezeieştii ucenici şi cei ce au cre­zut prin ei, care pot fi închipuiţi de bătrâni – vor fi cinstiţi şi aleşi, ca unii ce leapădă necredinţa lui Israel prin credinţa în Hristos”[6].

10: Când vei ieşi la război în faţa duşmanilor tăi şi când Domnul, Dumnezeul tău, ţi-i va da în mâinile tale şi vei lua robi din ei ca pradă,

11: dacă printre robi vei vedea fe­meie frumoasă la chip şi-ţi va cădea dragă şi vei vrea să ţi-o iei de soţie,

12: o vei aduce în casa ta, îi vei rade capul, îi vei tăia unghiile,

13: şi vei lua de pe ea haina de robie. Ea va locui în casa ta şi timp de o lună îşi va plânge pe tatăl ei şi pe mama sa; după aceea vei intra la ea şi vei locui cu ea şi-ţi va fi ţie femeie.

14: Iar dacă după aceea n-o mai vrei, s-o laşi li­beră; dar să n-o vinzi pe bani: să nu faci din ea o sclavă, de vreme ce ai umilit-o.

„Simbolismul acestor acte, desigur, rituale (raderea capului, tăierea unghiilor şi lepădarea hainei de sclavă) nu ne este cunoscut. (Potrivit textului ebraic, acestea sunt fă­cute de către femeia însăşi)”[7]. „Această lege, proprie Deuteronomului, s-a bucurat de numeroase interpretări în ambele tradiţii, iudaică şi creştină”[8].

„Legea nu-ţi îngăduie să trăieşti cu ea spre a o face de ocară, nici s-o plăteşti ca pe o desfrânată, ci-ţi cere să ai legături cu ea numai pentru facerea de copii. Vezi iubire de oameni unită cu înfrânarea? Legea nu îngăduie stăpânului prinsei în război să-şi satisfacă cu ea plăcerile dacă o iu­beş­te, ci-i taie pofta pentru o bucată de timp limitată; şi, mai mult, îi pune să-i taie părul prinsei în război, ca să i se po­to­lească dragostea neruşinată; iar dacă gândul lui îl îndeamnă s-o ia de soţie, stăpânul o va lua chiar dacă e urâtă. Apoi da­că cineva şi-a săturat pofta şi nu mai vrea să trăiască cu cea prinsă în război, legea porunceşte s-o lase slobodă, să n-o vândă, dar nici s-o ţină ca slujnică. Legea vrea ca prinsa în război să fie liberă şi lipsită de grijile de gospodărie, ca nu cumva stăpânul ei, aducându-şi în casă altă femeie, ea să sufere cumplit din pricina geloziei”[9].

„Care este, peste tot, războiul şi împotriva cui? Şi cine e femeia frumoasă la chip, prea impunătoare? Şi ce în­seam­nă a o lipsi de părul capului ei? Ba şi de unghiile ei şi de veş­mintele ei de femeie aflată în prinsoare? […] Sinagoga (adu­narea) Iudeilor slujea ca o roabă egiptenilor. Căci pă­rinţii s-au coborât la început în Egipt, siliţi de foame. Dar de­­oarece, cu trecerea vremii, s-au întărit şi s-au făcut foarte îndrăzneţi şi numeroşi, egiptenii au început să se teamă ca nu cumva încrezându-se aceia în mulţimea proprie să se ri­dice împotriva lor şi să pună sub stăpânirea proprie pe cei ce stăpâneau înainte. De aceea Israel a fost supus din greu mun­cii de facere a cărămizilor. Dar Dumnezeu s-a milostivit de ei. Şi a pornit […] război împotriva stăpânirii tiranice a egip­tenilor. Şi i-a eliberat de ea, biruind-o. Dar a văzut în cea robită cetatea prădată a Ierusalimului, sau mulţimea Iu­deilor strălucind de frumuseţea nobleţii părinteşti [Iudeii sunt roaba capturată de Dumnezeu în războiul împotriva Egip­tului; El e Stăpânul ce vrea să-şi ia mireasă Sinagoga – n. n.].Căci era frumoasă şi vrednică de admiraţie din pricina părinţilor. Şi văzând-o şi poftind-o pe ea, sau socotind-o vred­nică de iubit şi voind să se căsătorească cu ea şi s-o facă maica unor bune străduinţe, a adus-o în casa Lui. Şi ce în­seamnă aceasta? I-a alcătuit în pustie cortul sfânt, ca pre­gă­tită prin jertfele după lege şi prin slujirile preoţeşti în chip (tip), să afle în scurt timp taina lui Hristos. […] Pentru că, luând-o în casă, i-a ras părul şi a scăpat-o de unghii şi a eli­berat-o de veşmintele robiei. Fiindcă e propriu Sfintei Scrip­turi să indice, prin cap, mintea. Iar perii sunt asemănaţi cu înţelesurile greşite din ea. Deci raderea perilor înseamnă le­pă­darea înţelesurilor greşite ceea ce s-a poruncit şi vechiului Israel răscumpărat să facă. […] Iar prin scăparea de unghiile lungi, se înţelege lepădarea de murdărie şi necurăţie. […] Iar hainele celei ajunse în prinsoare aş spune că sunt şi înfăţi­şea­ză forma robiei şi chipurile vieţuirii în răutate. Căci fiind supusă voilor diavolului (închipuit prin Egipt – n. n.) şi a­vând grumazul plecat sub tirania aceluia, a îmbrăcat ca o hai­nă ruptă şi iubirea murdară de trup. Dar după ce a fost eli­berată prin lege şi a fost învăţată să cugete şi să îm­pli­neas­că cele bune, s-a dezbrăcat de păcatele vechii răutăţi şi s-a îmbrăcat în vieţuirea după lege ca într-o haină stră­lu­ci­toare. […] De fapt ne-am îmbrăcat în Sfântul Botez, lepă­dând, odată cu satana, (şi) hainele robiei lui. Astfel, după ce am îmbrăcat pe Emanuil Însuşi, ne predăm lui Dumnezeu şi Tatăl […]. Observă că dezbrăcându-ne de hainele trupului ca de o robie, ne folosim de Hristos, ca de un veşmânt stră­lu­citor şi dumnezeiesc. Căci El este cămaşa veseliei şi veş­mântul mântuirii. Deci rasă de peri şi eliberată de unghiile care o murdăresc şi de hainele robiei, va locui în casa ta şi se va sălăşlui în ea ca soţie căsătorită [e vorba aici despre firea înnoită prin Botez – n. n.]. Dar va plânge pe tatăl şi pe ma­ma ei o lună de zile, adică îşi va aminti de cei de acasă. Şi după aceea vei intra la ea şi-ţi va fi ţie femeie. Căci socotesc că cei chemaţi la unitate familiară cu Dumnezeu trebuie să-şi elibereze mintea de gânduri necuvenite şi de amintirile deşarte ale greşalelor de pe pământ şi de toată întinarea […] şi să stăruiască neîmprăştiat în Dumnezeu care ne-a păstrat şi ne-a primit în unirea familiară părintească. […] Iar pe­tre­cerea statornică a minţii în curţile dumnezeieşti e semn că ea e foarte statornică şi plină de dragostea faţă de Dumnezeu. Dar Făcătorul nu e lipsit de cunoştinţa măsurii înţelegerii omu­lui. […] Căci despărţindu-ne de viaţa în lume şi des­fă­cân­du-ne mintea de patimile iubitoare de trup, nu obişnuim să o facem aceasta în mod desăvârşit. Pentru că suntem slabi la început şi mintea e atrasă de plăcerile rele. Şi alunecă uşor la amintirea împrăştierilor în lume şi îmbrăţişează repede prietenia cu ea, chiar dacă o apasă legea şi Dumnezeu ne tra­ge oarecum înapoi şi ne mută la o viaţă mai bună. Deoarece vir­tutea e suitoare, iar cărarea ce duce spre rău foarte cobo­râtoare, respingând osteneala celei dintâi, pornim cu uşurinţă pe cealaltă. Deci ce zice legea? Va plânge pe tatăl ei şi pe mama ei o lună de zile, adică nu se deprinde îndată să lo­cuiască în casă nouă. Ci-şi aminteşte scurtă vreme de cei de acasă. Se întâmplă aceasta celor căzuţi în prinsoare. Aceştia chiar dacă se bucură de cinstire de la cei sub care ajung şi chiar dacă li se dă putinţa unor desfătări îmbelşugate, se do­resc după casa şi cetatea în care au trăit şi-şi amintesc de ele şi uneori varsă lacrimi, durerea şi întristarea umplându-le min­tea, pentru că au fost lipsiţi de ţara lor. […] După ce a plâns, deci, pe tată şi pe mamă, o lună de zile, va fi ţie fe­me­ie. Căci eliberaţi, cum am spus, de viaţa din lume, ne lipim de Dumnezeu, se înţelege într-o unire duhovnicească. […] Dar dacă nu o voieşti pe ea, o vei slobozi pe ea liberă şi nu o vei vinde pe arginţi. Căci, când Sinagoga iudeilor nu a crezut, şi şi-a pus mâinile pe Hristos, când s-a înfuriat îm­po­triva Stăpânului ei, a fost urâtă şi s-a făcut nedorită; ba a şi fost scoasă din casa dumnezeiască şi sfinţită. Dar nu s-a pre­dat robiei, nici nu s-a vândut satanei, supunându-se cu totul voilor lui. Pentru că n-a căzut Israel în slujirea idolilor, deşi a căzut din familiaritatea cu Hristos. Ci a continuat să măr­turisească pe Dumnezeu cel Unul şi prin fire I s-a închinat Lui şi a păstrat iubirea faţă de Moise şi de lege. De aceea nu L-a respins cu totul pe Dumnezeul tuturor, odată ce s-a în­vrednicit odinioară de familiaritatea cu El. Aceasta ne-o spu­ne, zicând: N-o vei dispreţui pe ea, pentru că ai umilit-o pe ea. Umilire numeşte aici atingerea fecioriei ei, sau modul unirii duhovniceşti, se înţelege cu Hristos”[10].

15: De va avea cineva două femei, una iubită şi alta neiubită, şi atât cea iubită cât şi cea neiubită îi vor naşte fii, iar întâiul-născut va fi al celei neiubite,

16: acela, în ziua când îşi va împărţi averea către fiii săi, nu va putea să-l socotească pe fiul femeii iubite drept întâi-născut în dauna fiului celei neiubite, care este întâiul-născut,

17: ci-l va recu­noaş­te drept în­tâi-născut pe fiul celei neiubite; acestuia îi va da parte în­doi­tă din toate câte va avea, de vreme ce acesta este pârga fiilor lui, şi lui i se cuvin cele ce se cuvin în­tâiului-născut.

Cum am arătat şi la Cartea Facerea, întâiul-născut moş­tenea dublu faţă de fraţii săi, rămânea capul familiei după moartea tatălui şi primea o binecuvântare paternă deo­sebită. Dar, precum în cazul Isav – Iacov, calitatea de întâi-născut se putea pierde, în favoarea fratelui mai vrednic, la fel cum Sinagoga, întâi-născută în credinţă, a pălit în faţa Bisericii celei din neamuri. „Acela este cu adevărat întâiul-născut, care este născut sfânt, din mamă sfântă, după cum adevărată mamă este aceea de pântecele căreia nu se în­depărtează adevăraţii fii, ci păcătoşii. Aşadar, fiul acelei ma­me neadevărate nu este întâiul-născut, dar este cinstit ca şi un întâi-născut, ajutat cu cheltuială, ca să nu ducă lipsă, nu ca să fie bogat. Acesta însă primeşte dublu din toate, ca să aibă de prisos”[11].

18: De va avea cineva fiu neascultător şi îndă­răt­nic, care nu ascultă de vorba tatălui său şi de vorba ma­mei sale, şi dacă aceştia îl ceartă, dar el nu-i ascultă,

19: atunci tatăl său şi mama sa îl vor prinde şi-l vor duce la bătrânii cetăţii, la poarta acelui loc,

20: şi vor zice către bărbaţii cetăţii lor: – Acest fiu al nostru este neascultător şi îndărătnic, nu ascultă de vorba noastră; e lacom şi beţiv…

21: Atunci bărbaţii cetăţii lui îl vor ucide cu pietre, iar el va muri. Şi vei stârpi pe cel rău din mijlocul vostru, iar ceilalţi vor auzi şi se vor teme.

Dacă pe moderni, obişnuiţi în mare măsură cu laxis­mul moral şi cu indiferentismul religios, asemenea locuri îi pot şoca, e de observat că Legea pune stavilă puterii dis­cre­ţio­nare a tatălui: judecata o va face un tribunal, iar mama joa­că un rol activ.  „Deci mai e îngăduit să ne îndoim că cin­sti­rea tatălui şi a mamei urmează îndată după cinstirea lui Dum­nezeu? […] Dar spune-mi, zicând că prin ei ne-am năs­cut, nu arată limpede că sunt chip al Creatorului şi al Celui ce cheamă cele ce nu sunt la existenţă? Iar zicând că trebuie să fie cinstiţi cu frică din partea noastră, nu i-a îmbrăcat cu demnitatea Stăpânului?”[12].

22: De va fi-ntru cineva păcat vrednic de moarte şi-l veţi osândi să moară spânzurat de copac,

23: trupul său să nu rămână peste noapte pe copac, de vreme ce blestemat este de Dumnezeu tot cel spânzurat pe lemn; în felul acesta nu veţi pângări pământul pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-l dă să-l moşteneşti.

„În numele acestei prescripţii, Iosif din Arimateea îi cere lui Pilat trupul lui Iisus pentru a-l înmormânta seara (Matei 27, 57-58)”[13].  „Versetele 22-23 sunt celebre la creştini pentru că dau în greacă terminologia care va fi aceea a osândirii la moarte a lui Iisus, spânzurat pe lemn (Fapte 10, 39), în care iudeii au văzut un blestem al lui Dumnezeu (vezi Galateni 3, 13)”[14].

Spânzurarea pe lemn era precedată de execuţie; ex­pu­ne­rea cadavrului era considerată drept înjositoare, semn al unui profund dispreţ faţă de cel în cauză, socotit a fi bles­te­mat de Dumnezeu. O moarte asemănătoare a primit pentru noi Hristos, Cel ce ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: Bles­te­mat este tot cel spânzurat pe lemn (Galateni 3, 13).


[1] SEP 1, p. 582

[2] SEP 1, p. 583

[3] DEUT, p. 234

[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 63

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la A doua Lege, I

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la A doua Lege, I

[7] BBVA, p. 225

[8] SEP 1, p. 583

[9] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 88, 4 – 89, 1-2

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la A doua Lege, II

[11] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXIII, 6

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VII

[13] SEP 1, p. 584

[14] SEP 1, p. 584

CAPITOLUL 20 – Regulile războiului şi ale luptătorilor.

 

1: Când vei ieşi la război asupra duş­ma­nilor tăi şi vei vedea cai, care de luptă şi gloată mai multă decât ai tu, să nu te temi de ei, căci cu tine este Domnul, Dumnezeul tău, Cel ce te-a scos din ţara Egiptului.

2: Iar când vei fi aproape de luptă, să vină preotul şi să-i vorbească poporului spunându-i:

3: Ascultă, Israele, voi mergeţi astăzi la război asupra duşmanilor voştri; inima să nu vă slăbească, nu vă temeţi, nu vă speriaţi, nu şovăiţi în faţa lor.

4: Că Dom­nul, Dumnezeul vostru, Cel ce-mpreună cu voi merge îna­in­tea voastră, împreună cu voi îi va bate pe duşmanii voştri [şi] vă va mântui.

„Ebr.: (Domnul) merge cu voi ca să Se lupte pentru voi. În textul Septuagintei, Domnul nu i Se substituie omului (precum în cazul ieşirii lui Israel din Egipt, când Domnul, prin minuni, Se luptă în locul său, omul fiind neajutorat), ci i se alătură în semn de solidaritate, ceea ce, în fapt, pre­fi­gu­rea­ză synergia = conlucrarea dintre Dumnezeu şi om, in­dis­pensabilă în procesul mântuirii, aşa cum va fi dezvoltată în teologia Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului”[1].

5: Cărturarii vor grăi şi ei către popor, zicând: Cine e omul care şi-a zidit casă nouă şi n-a sfinţit-o? să se ducă şi să se-ntoarcă la casa lui, ca nu cumva să moară-n bătălie şi să i-o sfinţească altul.

Cărturarii: „literal: scribii; grămăticii. Idem în Textul Masoretic. Versiunile engleză preferă să traducă: ofiţerii. Contextul însă indică mai degrabă categoria acelor condeieri sau grefieri (vezi 1, 15) care erau familiari cu legile”[2].  A sfinţi: „Termenul se referă şi la mişcările din ur­mă­toarele două versete şi indică acţiunea de a inaugura ceva nou ca act sacramental. E singurul text asupra inaugurării sa­cra­mentale a unei case particulare; acelaşi verb (kenízo) e fo­losit la III Regi 8, 63(64) pentru sfinţirea casei Domnului”[3].

6: Cine e omul care şi-a sădit vie şi încă nu s-a bucurat de ea? să se ducă şi să se-ntoarcă la casa lui, ca nu cumva să moară-n bătălie şi un altul să se bucure de ea.

7: Cine e omul care s-a logodit cu o femeie şi n-a luat-o? să se ducă şi să se-ntoarcă la casa lui, ca nu cumva să moară-n bătălie şi s-o ia altul.

„Legea a gândit ca un general, pentru că nu putem slu­ji cu ardoare în război, când gândurile ne sunt împrăştiate spre alte dorinţe – că cei care se aruncă fără ezitare în pri­mejdii trebuie să nu fie stăpâniţi de alte porniri şi gânduri -; şi a gândit cu iubire de oameni, pentru că a socotit că ar fi nedrept ca, odată ce nu se ştie ce aduce un război, un om să nu se folosească de ostenelile sale şi altul să aibă parte pe nemuncite de munca lui”[4].

8: De asemenea, cărturarii vor mai grăi către po­por, zicând: Cine e omul care se-nspăimântă şi-i puţintel la inimă?: să se ducă şi să se-ntoarcă la casa lui, ca nu cumva să-mpuţineze şi inima fratelui său aşa cum e a lui.

„Zice marele Vasile: Să nu porţi război deodată cu toa­te patimile că, poate slăbind, te vei întoarce la cele dina­poi şi nu te vei afla pregătit pentru Împărăţia Cerurilor. Ci luptă-te cu fiecare din patimi, pe rând, începând de la răb­darea celor ce vin asupră-ţi (Epistola către Hilon). Şi pe drept cuvânt. Căci dacă nu o are cineva pe aceasta, niciodată nu va putea sta la războiul cel văzut, ci îşi va pricinui sieşi şi altora fuga şi pierzarea, prin slăbire, după cuvântul pe care l‑a spus Dumnezeu lui Moise: Fricosul să nu iasă la război şi celelalte. Dar în războiul văzut poate să rămână cineva acasă şi să nu iasă la război. Prin aceasta pierde darurile şi cununile, rămânând poate numai cu sărăcia şi cu necinstea. Dar în războiul nevăzut nu se poate afla un singur loc unde să nu fie război, chiar dacă ar străbate cineva toată creaţia. Şi oriunde ar merge, află război. În pustie, fiare şi draci şi celelalte greutăţi şi spaime; în linişte, draci şi ispite; în mijlocul oamenilor, draci şi oameni care te ispitesc. Nu se află loc fără supărare. De aceea, fără răbdare nu poate avea odihnă”[5].  „Oare nu învăţăm din aceasta, cei ce ne lepădăm de lume, să ne lepădăm desăvârşit şi aşa să ieşim la război, ca nu cumva punând început slăbănog şi stricat, să în­toar­cem şi pe ceilalţi de la desăvârşirea evanghelică, semănând temere într-înşii?”[6].  „Oare nu şti că nu e preţuit la Dum­nezeu, dar nici nu voieşte să rabde ostenelile pentru credinţa faţă de El, cel care nu socoteşte viaţa în această lume ca o trecere? […] Dar cel ce şi-a zidit casă şi e ocupat cu muncile în legătură cu ea e tipul celui ce nu suportă să socotească viaţa de acum ca trecătoare. Iar cel ce şi-a sădit vie e tipul iubitorului de avuţie şi de câştig. În sfârşit, cel ce s-a logodit cu femeie, închipuieşte mintea stăpânită de gândul femeii, moleşită şi predată poftelor trupului. De aceea, la glasul crainicului de război, ea se desparte de mulţimea sfântă şi în stare de luptă. Căci cele ce se cuvenea să le cugete şi să le spună cei stăpâniţi de astfel de patimi, acelea le-a strigat crai­nicul. Sau nu e oare adevărat că celor obişnuiţi să bo­lească de acestea le place să nu iubească chinurile pri­go­ni­ri­lor şi să nu stăruie în ostenelile pentru iubirea de Dumnezeu, gândindu-se că dacă, luptând, li s-ar întâmpla să pătimească ceva, s-ar lipsi de case, de avuţii şi de poftele preţuite de ei? De aceea li se întâmplă că apar lipsiţi de curaj şi stăpâniţi de frică”[7].  „Celor ce spun că s-au lepădat de lume, dar biruiţi din nou de necredinţă, se tem să se rupă de bunurile pă­mân­teşti [li se recomandă acestea]. […] Oare Scriptura nu arată clar preferinţa ei, ca astfel de oameni nici să nu încerce a intra în această tagmă monahală, şi nici să nu-şi ia un nume nemeritat, ca nu cumva, prin îndemn şi pildă ticăloasă, să abată şi pe alţii de la desăvârşirea evanghelică şi să le aducă slăbire prin teama lor necredincioasă”[8]. Uşor de observat că ultimele tâlcuiri mută accentul, de pe războiul văzut, pe cel nevăzut; am face observaţia că, deşi cei mai mulţi autori citaţi în această secţiune se referă la monahi, nu sunt excluşi nici cei din lume de la sfintele nevoinţe.

9: Şi va fi că după ce cărturarii vor înceta să-i vorbească poporului, atunci pe mai-marii oştirii îi vor pune-nainte să călăuzească poporul.

10: Când te vei apropia de o ce­tate să te baţi cu ea, mai întâi s-o îmbii la pace.

11: Dacă-ţi vor răspunde cu pace şi-ţi vor deschide, atunci tot poporul ce se află într-însa îţi va plăti bir şi-ţi va fi supus.

12: Dar dacă nu te va asculta şi va face război asupră-ţi, atunci s-o îm­presori;

13: şi când Domnul, Dumnezeul tău, o va da în mâinile tale, tot ce este-ntr-însa parte bărbătească s-o ucizi cu tăişul săbiei,

14: în afară de femei şi de bunuri şi de vitele toate şi de tot ce este-n cetate; toate averile să ţi le iei ca pradă, şi tu vei mânca de la duşmanii tăi toată prada pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă ţie.

15: Aşa vei face cu toate cetăţile ca­re sunt foarte departe de tine şi care nu sunt dintre cetăţile acestor neamuri.

„Tratamentul aplicat în caz de război oraşelor din afara Canaanului este diferit de cel aplicat popoarelor din Canaan, conlocuitoare cu triburile israelite. Atitudinea faţă de acestea (din urmă) este mult mai drastică, pentru a îm­pie­di­ca contaminarea cu religiile lor păgâne”[9].

16: Dar în cetăţile acestor neamuri pe care Dom­nul, Dumnezeul tău, ţi le dă să le moşteneşti pământul, să nu laşi în viaţă nimic din tot ce suflă,

17: ci de istov să-i dai pieirii, pe Hetei şi pe Amorei, pe Canaaneeni şi pe Ferezei, pe Hevei, pe Iebusei şi pe Gherghesei, aşa cum ţi-a poruncit ţie Dom­nul, Dumnezeul tău,

18: ca nu cumva ei să vă înveţe să faceţi toa­te urâciunile pe care le-au făcut pentru dumnezeii lor, şi să păcătuiţi astfel în faţa Domnului, Dumnezeului vostru.

19: Dacă, luptându-te să cucereşti o cetate, o vei ţine împresurată mai multe zile, să nu-i strici pomii, nici să te pui pe ei cu securea; din pom să mănânci, dar de tăiat să nu-l tai; oare pomul ce stă-n pământ este el om să poată fugi de dinainte-ţi la adă­post în ţarc?

20: Numai copacul pe care-l ştii că nu face roadă bună de mâncat, pe acela poţi să-l strici şi să-l tai, ca să-ţi durezi întărituri de-mpresurare asupra cetăţii care se răz­bo­ieşte cu tine, până ce ţi se va preda.

„Pentru Philon (Virt. 150 s.; Spec. IV, 226-229), interdicţia – menţionată aici pentru prima dată – de a tăia copacii fructiferi din ţinuturile cucerite este semnul moderaţiei legilor mozaice; pe de altă parte, copacii sunt văzuţi alegoric, sugerând activităţile intelectuale: trebuie distrus numai ceea ce este steril (Agric. 12 s.)”[10].

Faţă de canaaniţi se impune nimicirea, în vreme ce cu vrăjmaşii mai depărtaţi se poate cădea la pace, dacă aceia se supun. La fel, avem să nimicim patimile înrădăcinate în noi, în vreme ce cu acelea exterioare nouă vom lupta după îm­prejurări, căutând să le supunem; oricum, suntem datori să-i stârpim pe vrăjmaşii din inima noastră, locul dat nouă de Dumnezeu şi a cărui curăţire atârnă în bună măsură de noi, în conlucrare cu harul.


[1] BBVA, p. 224

[2] BBVA, p. 224

[3] BBVA, p. 224

[4] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 82, 2-3

[5] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, II, 5

[6] Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, III

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, V

[8] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, VII, 15

[9] DEUT, p. 234

[10] SEP 1, p. 582

CAPITOLUL 19 – Cetăţile de scăpare. Pedepsirea martorilor mincinoşi.

 

1: Când Domnul, Dumnezeul tău, va ni­mici neamurile al căror pământ ţi-l dă ţie Domnul, Dum­ne­zeul tău, când le vei moşteni şi vei locui în cetăţile şi-n ca­sele lor,

2: atunci în mijlocul ţării pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă ţie, îţi vei alege trei cetăţi.

3: Calea [cea mai bună] tu s-o socoteşti; împarte în trei părţi pământul ţării pe care ţi-o împarte ţie Domnul, Dumnezeul tău; acolo va fi scăpare pentru tot ucigaşul.

Calea cea mai bună tu s-o socoteşti: „Traducerile după Textul Masoretic oscilează între: Să-ţi pregăteşti o cale; Vei pregăti drumurile; Vei ţine-n stare bună calea lor de acces; Vei stabili un plan al drumurilor; Vei ţine drumurile-n stare bună; Să-ţi faci drum, toate convergând către ideea unui sistem rutier prin care fugarii să aibă acces la cetăţile de azil. Septuaginta foloseşte verbul stohazome (de altfel, numai aici în tot Vechiul Testament) = a socoti, a chibzui, a judeca asupra a ceea ce poate fi mai bun, ceea ce înseamnă că termenul calea are sens metaforic: modalitate, fel de a lucra. Cu alte cuvinte, dacă Moise primeşte de la Domnul porunci precise şi deseori foarte amănunţite, el se bucură şi de propriul său liber arbitru”[1].

4: Iată acum rânduiala privitoare la uci­ga­şul care va fugi acolo şi va trăi: tot cel ce fără voie îl va lovi pe aproapele său, fără să fi avut mai înainte vreo ură asupră-i;

5: cel ce va intra cu aproapele său în pădure să taie lemne şi, dacă cel ce taie lemne ridică mâna cu securea, iar securea sare din coadă şi-l loveşte pe aproapele lui şi acela moare, cestălalt va putea să fugă în una din aceste cetăţi şi va scă­pa cu viaţă;

6: aceasta, ca nu cumva ruda celui ucis să alerge cu inima-nfierbântată pe urmele ucigaşului şi, dacă drumul va fi mai lung, să-l ajungă şi să-l omoare, măcar că acesta nu e vinovat de moarte, pentru că nu avusese mai-nainte vreo ură asupră-i.

7: Iată, prin urmare, de ce-ţi dau eu ţie a­ceastă poruncă: – Alege-ţi trei cetăţi.

8: Iar când Domnul, Dum­ne­zeul tău, îţi va lărgi hotarele, aşa cum li S-a jurat pă­rin­ţi­lor tăi, şi când El, Domnul, îţi va da toată ţara pe ca­re a zis că le-o va da părinţilor tăi,

9: dacă te vei sili să pli­neşti toate poruncile acestea pe care ţi le poruncesc eu as­tăzi, iubindu-L pe Domnul, Dumnezeul tău, şi umblând în toa­te căile Lui în toate zilele, atunci la aceste trei cetăţi îţi vei mai adăuga încă trei,

10: şi astfel nu se va vărsa sânge ne­vinovat în ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă s-o moşteneşti, şi-n mij­locul tău nu va fi (nimeni) vinovat de sânge.

Am vorbit despre cetăţile de scăpare pentru ucigaşul fără voie la Cărţile Ieşirea şi Numerii.

11: Iar dacă-n mijlocul tău va fi vreun om care-şi urăşte aproapele şi-l pândeşte, şi dacă va sări asupră-i şi-l va lovi şi acela moare, şi dacă apoi va fugi în vreuna din cetăţile acestea,

12: atunci bătrânii cetăţii lui vor trimite şi-l vor lua de acolo şi-l vor da pe mâna rudelor mortului, iar a­ces­tea îl vor ucide.

13: Ochiului tău să nu-i fie milă de el; sângele ne­vinovat îl vei spăla astfel din Israel şi bine-ţi va fi.

Pentru cei ce săvârşeau asasinat nu exista loc de azil, iar pedeapsa pentru fapta lor era moartea.

14: Să nu muţi pietrele de hotar ale aproapelui tău, cele pe care le-au pus părinţii tăi în moşia pe care tu ai moştenit-o în ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă s-o moşteneşti.

E vorba despre borna ce marca hotarul dintre două pro­­prietăţi. „Legea respectării hotarelor este pentru prima dată enunţată aici; va fi reluată în Deuteronom 27, 17”[2].

15: Un singur martor nu e de-ajuns să depună măr­tu­rie împotriva unui om pentru o oarecare nedreptate sau oarecare greşeală sau oarecare păcat pe care-l va fi făcut, ci prin spusa a doi martori sau prin spusa a trei martori se va statornici tot ce se spune.

„Depoziţiile a doi sau trei martori nu constituie o sentinţă, ci doar elementele prin care se defineşte capul de acuzare; cu alte cuvinte, martorii nu li se substituie judecătorilor. Principiul va fi recomandat de Însuşi Domnul Iisus pentru aplanarea litigiilor”[3].

„Martori ai învierii lui (Hristos) sunt doisprezece uce­nici; n-au mărturisit folosindu-se de cuvinte, ci au suferit pen­tru adevărul învierii Lui până la chinuri şi moarte. Apoi după Scriptură: Prin gura a doi-trei martori se va statornici orice cuvânt; pentru învierea lui Hristos mărturisesc doi­spre­zece; mai pui încă la îndoială învierea?”[4].

16: De se va ridica martor nedrept asupra cuiva, învinuindu-l de nelegiuire,

17: cei doi împricinaţi vor sta îna­in­tea Domnului şi înaintea preoţilor şi înaintea jude­că­to­ri­lor ce vor fi în zilele acelea,

18: iar judecătorii vor cerceta cu de-amănuntul şi, dacă vor găsi că acela a depus mărturie strâm­bă şi că-ntru nedreptate a stat împotriva fratelui său,

19: să-i faceţi precum gândise el să-i facă rău fratelui său; şi veţi alunga răul dintre voi.

20: Iar ceilalţi, auzind, se vor teme şi nu se vor mai apuca să facă un astfel de rău în mijlocul vostru.

21: Ochiului tău să nu-i fie milă de el: suflet pentru su­flet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior; precum cineva îl va da de râpă pe fra­tele său, aşa să-l daţi voi pe el.

„Ultima frază lipseşte din Textul Masoretic, ca şi din unele ediţii ale Septuagintei (inclusiv Rahlfs). Ea pecetluieşte celebra lege a talionului, pe care Iisus, pornind chiar de la această frază, o va răsturna prin inversarea subiecţilor: Pe toate câte voiţi să vi le facă vouă oamenii, întocmai faceţi-le şi voi lor (Matei 7, 12)”[5].  „De remarcat că aici legea talionului are un sens exact după context: ea nu legitimează un act de răzbunare, ci defineşte un act reparatoriu (martorul mincinos trebuie să plătească pentru mărturia mincinoasă”[6].

„Declaraţiile martorilor trebuiau verificate de către ju­de­cători şi, dacă s-ar fi dovedit că mărturia lor a fost min­ci­noasă, li se aplicau acestora pedepsele ce s-ar fi cuvenit acu­zatului, în cazul în care s-ar fi făcut vinovat de acuza adusă. Din păcate, nici chiar această perspectivă n-a împiedicat apa­riţia frecventă de martori mincinoşi, dovadă cazurile bi­ne­cunoscute al lui Nabat, al Suzanei şi, cel mai flagrant, al Mântuitorului Hristos, împotriva căruia au depus mărturie min­cinoasă doi martori plătiţi de Sinedriu”[7].


[1] BBVA, p. 223

[2] SEP 1, p. 580

[3] BBVA, p. 224

[4] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, IV,12

[5] BBVA, p. 224

[6] SEP 1, p. 581

[7] AB, p. 191

CAPITOLUL 18 – Veniturile preoţilor. Despre vrăjile de orice fel. Vestire mesianică.

 

1: Preoţii, leviţii şi toată seminţia lui Le­vi nu vor avea parte şi nici moştenire cu Israel; moştenirea lor sunt jertfele Domnului: cu acelea se vor hrăni.

2: [Levi] nu va avea moştenire între fraţii săi; moştenirea lui este Dom­nul, aşa cum i s-a spus.

3: Iată care e dreptul preoţilor din partea poporului, din partea celor ce aduc jertfe, fie bou, fie oaie: preotului îi vei da şoldul, fălcile şi stomacul.

Stomacul: „(enystron): al patrulea stomac al rumegătoarelor, în care se termină digestia, considerat în bucătărie ca o delicatesă; nuanţă specificată numai în acest loc”[1].

4: De ase­me­nea, pârga grâului tău şi pe a vinului tău şi pe a untde­lem­nului tău, precum şi pârga de la tunderea oilor tale i le vei da lui,

5: că pe el l-a ales Domnul, Dumnezeul tău, din toa­te seminţiile tale, să stea înaintea Domnului, Dumnezeului tău, ca să slujească şi să binecuvinteze întru numele Dom­nu­lui, el şi fiii săi întru fiii lui Israel de-a pururi.

6: Dacă un levit va veni din vreuna din cetăţile voastre, de oriunde s-ar afla fiii lui Israel, de acolo unde locuieşte el, şi-i pofteşte sufletul să vină în locul pe care-l va alege Domnul,

7: el va slu­ji numelui Domnului, Dumnezeului tău, întocmai ca şi toţi fraţii săi, leviţii, care stau acolo înaintea Domnului;

8: el va avea ca hrană parte egală, pe lângă ceea ce vinde din moş­tenirea părintească.

Sunt repetate drepturile leviţilor, cât şi datoria lor de a-I sluji lui Dumnezeu; leviţii sunt, desigur, chip al preoţiei No­u­lui Testament. „Fraţilor şi părinţilor, nu vedeţi cum cei ce stau înaintea împăratului pământesc socotesc ei înşişi acest lu­cru o slavă mare şi se fălesc cu el şi sunt invidiaţi pentru a­ceasta de oamenii din lume? Deci dacă aşa stau lucrurile cu ce­le stri­că­cioase şi deşarte, cu atât mai mult noi [preoţii – n. n.], care suntem soldaţi în oştirea Împăratului ce­resc şi am primit slu­ji­rea Lui, nu trebuie oare să ne bucu­răm şi să ne veselim că ne-am învrednicit să fim luaţi în slujba Lui şi am fost chemaţi la slujirea numelui Său?”[2]. „Căci unul fiind Dumnezeu al tuturor preoţilor de pretu­tin­deni, trebuie să fie uniţi cei ridicaţi la această stare şi aleşi prin hotărârea de sus. Aceasta s-a păstrat şi acum în biserici şi le­gea e cinstită de noi. Căci deşi fiecare din cei aleşi pen­tru pre­o­ţie are o cetate şi o parte a lui, totuşi de va merge dintr-o ce­ta­te sau localitate în alta, va mânca împreună cu pre­oţii şi se cinsteşte cu legile iubirii. Dar legea pare să in­dice şi ceva tai­nic, precum socotesc. Sunt pe tot pământul zeci de mii de lo­ca­lităţi şi cetăţi în care suflete sfinte şi evlavioase ale oa­me­ni­lor slujesc lui Dumnezeu, prin aceea că trăiesc după lege şi vie­ţuiesc evanghelic şi oferă Lui ca jertfă spre bună mi­reas­mă, se înţelege duhovnicească: cre­din­ţă, nădejde, iubire, răb­da­re, blândeţe, iubire de săraci. […] Dar toţi aceştia aleargă spre o maică, cea una şi co­mu­nă, Ierusalimul ceresc, Biserica ce­lor întâi născuţi, frumoasa ce­tate de sus, cortul cel ade­vă­rat, pe care l-a fixat Domnul şi nu un om. Acolo vom sluji mai curat, după ce a fost scos pă­catul din noi cu totul, după ce a încetat lucrarea leului şi a balau­rului, a vasiliscului şi a aspidei”[3].

9: Iar după ce vei intra tu în ţara pe care ţi-o dă ţie Domnul, Dumnezeul tău, să nu te înveţi a face aceleaşi urâciuni pe care le fac acele neamuri.

10: Întru tine să nu se afle nimeni care să-şi treacă fiul sau fiica prin foc, nici unul care vesteşte prevestind, nici un prezicător sau ghicitor sau vrăjitor

Unul care vesteşte prevestind: „se pare că e vorba (cel puţin după termenul ebraic) de categoria astrologilor”[4].  Ghicitor: termenul grecesc „se referă la cel ce ghiceşte interpretând zborul sau strigătul păsărilor [ioonizomenos]; la Romani se numea augur (care însă îl desemna şi pe cel ce prezicea prin tâlcuirea viselor)”[5].  Vrăjitor: „practicant al magiei negre, de orice fel”[6].

11: sau vreunul care descântă farmece sau care cheamă spirite sau care citeşte minunăţiile sau care vorbeşte cu morţii.

Care cheamă spirite: „categoria spiritiştilor de orice fel”[7]. Citeşte minunăţiile: „cel ce interpretează evenimentele sau întâmplările extraordinare”[8].  Care vorbeşte cu morţii: „practica necromanţiei”[9].

12: Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi din pricina unor astfel de urâciuni îi va nimici Domnul, Dumnezeul tău, de la faţa ta.

13: Tu însă fii desăvârşit în faţa Domnului, Dumnezeului tău.

14: Că neamurile acestea, pe care tu le vei moşteni, ascultă de vrăjitori şi de prevestitori; dar ţie Domnul, Dumnezeul tău, nu ţi le îngăduie.

Sunt oprite practicile magice de orice fel.

15: Prooroc ca mine îţi va ridica Domnul, Dumne­zeul tău, dintre fraţii tăi; de El să ascultaţi.

„Textul Masoretic adaugă: din mijlocul vostru. Text pro­fetic fundamental prin care se anunţă venirea lui Mesia. Pe el se vor întemeia Sfinţii Apostoli, mai întâi prin predica lui Petru (Fapte 3,12-26), în a argumenta că Iisus Hristos ca Mântuitor a fost vestit chiar de Moise. Reţinem şi faptul că Petru, prin Evanghelistul Luca, citează după Septuaginta[10].  Iar dacă s-ar obiecta că lui Moise i-a urmat la conducerea poporului Iosua, sau Isus al lui Navi, şi acela „arată acoperit pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu; că numele de Iisus, care a fost vestit mai dinainte de lege, este umbra Domnului Iisus”[11].  „Deci nu vom urma tâlcuitorilor de semne şi celor ce în­trea­bă morţii, precum nu vom primi nici zborurile păsărilor ca vreun lucru care ne spune ceva din viitor, fie că se mişcă spre dreapta, fie spre stânga, fie că se fac spre seară, fie di­mi­neaţa. Căci acestea ţin de cea mai de pe urmă nebunie. Ci, luând conducător în toate pe Hristos, Cel Care pentru noi S‑a făcut prooroc şi om ca noi, de la El vom primi cunoştinţa celor trebuincioase şi lângă El vom rămâne, aruncând de­parte de noi proorociile mincinoase ale dracilor şi dis­pre­ţu­in­du-le. Căci precum numai lui Dumnezeu Îi aparţine prin fi­re şi în mod propriu să dea viaţă şi să stăpânească peste toate, la fel, socotesc numai El are cunoştinţa tuturor. Iar propriu firii Lui e să ştie limpede cele ce vor fi şi să aibă adu­nată în Sine cunoştinţa tuturor. […] Deci Lui îi vom gre­şi şi faţă de slava Lui supremă ne vom face vinovaţi, de vom crede că se află în duhurile spurcate şi necurate cele care alcătuiesc bunătatea şi măreţia Lui”[12].

16: – Este-ntocmai ceea ce tu ai cerut în Horeb de la Domnul, Dumnezeul tău, în ziua adunării, zicând: Mai mult să nu mai auzim glasul Domnului, Dumnezeului nostru, iar focul acesta mare să nu-l mai vedem, ca să nu murim.

17: Şi a zis Domnul către mine: Bine-au zis ce-au zis.

18:  Prooroc ase­me­nea ţie le voi ridica din fraţii lor şi voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El le va grăi după cum Îi voi porunci Eu.

„Ebr.: El le va grăi tot ceea ce-I voi porunci Eu. Tex­tul Septuagintei se referă nu la cantităţile, ci la domeniul şi mo­dalitatea în care Iisus preia şi predă cuvintele Tatălui: Cu­vântul pe care îl auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui Care M-a trimis (Ioan 14, 24); Încă multe am a vă spune, dar nu le puteţi purta acum (Ioan 16, 12); dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate. Aşadar, textul Septuagintei nu face din pre­di­ca lui Iisus o operă închisă, ci deschide perspectiva pnev­ma­tologică pe care se întemeiază predica Apostolilor şi în­trea­ga Sfântă Tradiţie a Bisericii”[13].

19: Iar omul care nu va asculta de cuvântul Lui, de oricâte va grăi Proorocul acela întru numele Meu, Eu sunt Cel ce-i va cere socoteală.

„Deci cele ce s-au lucrat prin Moise şi puterea mij­lo­ci­rii lui sunt chip (tip) şi icoană. Căci cu mult mai negrăit e fe­lul mijlocirii lui Hristos. Acela era slujitor al legii şi al um­brei şi vestitorul unei pedagogii de sus. Hristos însă e Stă­pânul legii şi al proorocilor. El legiuieşte cele ce le vo­ieşte, şi a fost Mijlocitor în înţelesul că în El s-au întâlnit şi s-au adunat într-o unitate Dumnezeirea şi omenitatea. Căci prin Hristos se înţeleg acestea amândouă deodată”[14].

20: Iar proorocul care va îndrăzni să grăiască în numele Meu cuvânt pe care nu Eu i-am poruncit să-l gră­ias­că, şi care va grăi în numele altor dumnezei, acel prooroc va muri.

21: Iar dacă vei zice-ntru inima ta: Cum vom cunoaşte cu­vân­tul pe care nu Domnul l-a grăit?

22: Când proorocul a gră­it în numele Domnului, dar ceea ce a spus el nu se va plini şi nu se va-ntâmpla, atunci nu Domnul a grăit cuvântul acela; din duh păgân a vorbit acel prooroc; să nu vă ţineţi de el.

Duh păgân încearcă să-l traducă pe asevía = im­pi­e­tate; sacrilegiu; lipsă de evlavie; impostură; cutezanţa (o­brăz­nicia) de a te da drept  ceea ce nu eşti, de a vorbi în nu­mele altuia fără să ai mandat”[15].


[1] BBVA, p. 222

[2] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, 10

[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, XIII

[4] BBVA, p. 222

[5] BBVA, p. 222

[6] BBVA, p. 222

[7] BBVA, p. 222

[8] BBVA, p. 222

[9] BBVA, p. 222

[10] BBVA, p. 223

[11] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 60, 3

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VI

[13] BBVA, p. 223

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, II

[15] BBVA, p. 223

CAPITOLUL 17 – Idolatrii. Judecătorii. Regii.

 

1: Domnului, Dumnezeului tău, să nu-I jert­feşti viţel sau oaie cu meteahnă, sau cu oarecare bete­şug, că urâciune este aceasta înaintea Domnului, Dumne­ze­u­lui tău.

Meteahnă: „textul grecesc recurge la substantivul ρημα, după modelul ebraic, unde este folosit dabhar, cuvânt, lucru. Origen (Exh. Mart. 7) sprijinindu-se pe ambiguitatea acestui termen, vede aici interdicţia de a pronunţa cuvinte nepotrivite”[1].

2: Dacă în vreuna din cetăţile tale pe care ţi le dă Dom­nul, Dumnezeul tău, se va afla bărbat sau femeie fă­când ceea ce e rău în ochii Domnului, Dumnezeului tău, căl­când legământul Lui,

3: şi mergând să slujească altor dum­ne­zei şi să se închine lor, soarelui sau lunii sau la orice (lu­cru) din cele ce alcătuiesc podoaba cerului – adică la ceea ce nu ţi-am poruncit Eu –,

„Aici Eu se referă la Domnul, care vorbeşte prin gura lui Moise”[2].

4: când ţi se va spune aceasta şi vei auzi, să cercetezi cu toată grija şi, dacă lucrul acesta se adevereşte, anume că o astfel de urâciune s-a petrecut în Israel,

5: atunci pe bărbatul acela, sau pe femeia aceea, pe cei ce au făcut acest lucru rău, scoate-i în faţa porţilor tale şi ucide-i cu pietre şi ei vor muri.

În faţa porţilor, „adică în afara cetăţii, pentru ca a­ceas­ta să nu fie întinată de cadavrul celui ucis. De altfel, în piaţa de lângă poartă se făceau şi judecăţile publice”[3].  „Da­tă fiind organizarea teocratică a statului iudaic, cele mai grave abateri şi delicte erau socotite cele care constituiau o ofensă adusă lui Dumnezeu, respectiv cele prin care se în­călcau primele patru porunci din Decalog. Idolatria era pusă în fruntea unor astfel de abateri întrucât se considera a fi nu numai o rătăcire dogmatică sau o cădere de la credinţă, cu consecinţe grave pe planul moralităţii, ci şi o crimă de înaltă trădare faţă de Dumnezeu, conducătorul suprem al poporului evreu. O astfel de fărădelege se pedepsea cu moartea”[4].

6: Cel osândit la moarte va fi ucis pe temeiul a doi sau trei martori; pe temeiul unui singur martor nu va fi ucis.

Dacă înţelesul acestora e clar, iată o interesantă mu­ta­re a problemei într-un alt plan: „Cuvântul Cel închinat de toa­tă zidirea ne învaţă dumnezeieştile taine prin credinţă; fo­losindu-Se de asemănarea omului şi de chipul trupului, El ne descoperă înţelesurile Legii spunând că cei doi oameni, a căror mărturie este adevărată, sunt El (Fiul) şi Tatăl (cf. Ioan, cap. 17-18)”[5].

7: Mâna martorilor va fi cea dintâi asupră-i ca să-l ucidă, şi numai după aceea mâna-ntregului popor; şi [ast­fel] voi înşivă veţi azvârli răul din voi.

În cazul execuţiilor prin lapidare, martorii acuzării tre­­buia să arunce primii piatra; aceasta avea ca scop sensi­bi­li­zarea conştiinţelor, presupunându-se că martorii ar şovăi în cazul în care au mărturisit strâmb. „Când Dumnezeu Însuşi e batjocorit în slujirea ce I se cuvine, nu e lucru cuminte a te milostivi. Şi e cu totul păgubitor a te lăsa moleşit la vreme nepotrivită, pe motiv că o cere iubirea întreolaltă. […] Să se dea la o parte atunci legea milei şi să se dea în lături puterea dragostei naturale şi tot ce ţine de iubirea de oameni şi, ca să zic aşa, să fie slujit Dumnezeu printr-o binecredincioasă as­pri­me. Sau oare nu vei recunoaşte că e un lucru cuvenit ca cei ce au îmbrăţişat apostazia fără motive să fie pedepsiţi fără milă, ca unii ce au nesocotit slava mai presus de toate şi nu s-au ferit să necinstească fără grijă pe Cel pe Care era mai bine să-L bucure prin silinţele spre statornicie?”[6].

8: Iar dacă-ntr-o judecată va fi o pricină pe care să n-o poţi lesne dezlega – ceva între sânge şi sânge, între judecată şi judecată, între rană şi rană, între-nfruntare şi-nfruntare – lucruri de judecat în cetăţile tale, atunci scoală-te şi du-te la locul pe care Domnul, Dumnezeul tău, îl va alege pentru ca-ntr-însul să I se cheme numele,

9: şi mergi la preoţii leviţi şi la judecătorul care va fi în zilele acelea, iar ei vor cerceta şi-ţi vor spune ce a hotărât judecata.

Prin  preoţii leviţi înţelegem „clerul de la sanctuarul cen­tral, spre deosebire de leviţii răspândiţi în toată ţara. Ju­de­cătorul putea fi unul dintre aceşti preoţi sau un magistrat laic. Acest tribunal suprem avea menirea de a judeca şi a pronunţa sentinţa în procesele mai dificile, care depăşeau competenţa judecătorilor locali”[7].  „Acest for nu sugerează criterii de judecată pentru cel indecis, ci pronunţă el însuşi o sentinţă”[8].

10: Şi vei face după cuvântul pe care ei ţi-l vor spune în chiar locul pe care Domnul, Dumnezeul tău, îl va alege pentru ca-ntr-însul să I se cheme numele, şi te vei sili să plineşti toate câte-ţi vor rândui ei.

11: După legea şi după hotă­râ­rea rostită de ei vei face; nu te vei abate, nici la dreapta şi nici la stânga, de la cuvântul pe care ţi-l vor spune ei.

12: Iar omul ce se va semeţi pân-acolo încât să nu asculte de preotul care pururi slujeşte numelui Domnului, Dumnezeului tău, sau de judecătorul care va fi în zilele acelea, omul acela va muri, şi [astfel] vei azvârli răul din Israel.

13: Şi dacă-ntregul popor va auzi, se va teme şi nu se va mai păgâni.

„Vezi cum porunceşte legea limpede celor ce voiesc să pârască pentru orice pricină pe cineva, să ia ca judecător şi cunoscător pe preot. Dar să iei seama să faci după toate câte îţi va legiui ţie. […] Căci nu legiuieşte el, ci aduce la cale dreaptă, interpretând fără părtinire ceea ce vrea Le­giu­i­to­rul. Şi fiind cel mai bun susţinător al dreptăţii, cântăreşte cu grijă judecata de fiecare dată. De aceea pe cei ce nu vor să asculte îi ajunge osânda sălbăticiei şi mândriei şi se ho­tă­răşte împotriva lor ceea ce întrece toate relele, adică moar­tea. Căci va muri, zice, cel ce va dispreţui pe preotul care stă de faţă să slujească întru numele Domnului Dumnezeu. Deci mare şi minunat lucru este, cu adevărat, a sta înaintea lui Dumnezeu. Deci şi a-I sluji. Iar cel ce a necinstit pe sluji­to­rul lui Dumnezeu va fi sub osândă şi chinuri, şi cel ce dis­preţuieşte această demnitate dumnezeiască va suporta pe­deapsa amară a mândriei. […] Drept aceea nimeni să nu ju­dece pe preot, chiar dacă s-ar arăta neglijent şi chiar dacă ar fi cu nepăsare faţă de viaţa cea după lege, să i se dea as­cul­tare când tâlcuieşte legea. Căci pătimeşte în cele ale voinţei lui, dar explică cele ale lui Dumnezeu. Şi nu trebuie dis­preţuite cele ale lui Dumnezeu pentru cele omeneşti”[9].

14: Când vei intra în ţara pe care Domnul, Dum­ne­zeul tău, ţi-o dă de moştenire, când o vei lua în stăpânire şi vei locui într-însa şi vei zice: – Îmi voi pune peste mine re­ge, ca şi celelalte neamuri dimprejurul meu…,

15: atunci să-ţi pui rege peste tine pe acela pe care-l va alege Domnul, Dum­nezeul tău: dintre fraţii tăi să-ţi pui rege peste tine; să nu pui peste tine rege de alt neam, că acela nu este fratele tău.

„Adică înaintând şi aplecându-ne noi cât mai înlă­un­trul cuvintelor dumnezeieşti şi intrând în pământul sfânt, adi­că în făgăduinţa lui Dumnezeu prin credinţă în Hristos, nu trebuie să mai slujim zidirii în locul Ziditorului Dum­nezeu. Ci să punem peste noi Stăpânitor şi Judecător pe Fiul Cel născut din Dumnezeu, chiar dacă se înţelege cu trupul. […] Deci pe altul peste El nu vom primi nicidecum şi gru­ma­zul nu ni-l vom pleca sub jugurile străine. Pentru că unul ne este conducător, Hristos”[10].

16: Numai să nu ţină mulţi cai, nici să-ntoarcă po­porul în Egipt, pentru ca să-şi înmulţească el caii, căci Dom­nul a zis: – Pe calea aceasta nu vă veţi mai întoarce!

„Un rege cu o armată (în special cavalerie) prea puter­nică e expus îngâmfării şi, ca urmare, neascultării faţă de Dum­nezeu”[11].

17: Să nu ţină multe femei, ca nu cumva să-i de­vi­nă inima schimbătoare, nici argint şi aur să-şi în­mul­ţească peste măsură.

18: Şi de-ndată ce va şedea pe tronul re­ga­tului său, el să-şi scrie pentru sine această A Doua Lege din cartea ce se află la preoţii-leviţi.

„Ebr.: va scrie pentru sine, într-o carte, o copie de pe această Lege. Expresia A Doua Lege (Devteronómion) e spe­cifică Septuagintei şi a devenit titlul întregii cărţi”[12].

19: S-o aibă cu sine şi s-o citească în toate zilele vieţii sale, spre a învăţa să se teamă se Domnul, Dumnezeul său, să păzească toate poruncile acestea şi să plinească a­ceste hotărâri,

20: aşa încât inima lui să nu se înalţe pe dea­supra fraţilor săi, să nu se abată el de la porunci, nici la dreapta şi nici la stânga, şi să fie-ntru ani îndelungaţi, el şi fiii săi întru fiii lui Israel.

„Instituţia regalităţii, potrivit Legii mozaice, trebuia să fie condusă de un rege israelit, căruia i se înmâna, la ur­carea sa pe tron, un volum din Tora, ca să conducă pe su­puşii săi, care îl respectau ca pe un uns al Domnului pe dru­mul le­gământului şi al poruncilor divine. El era ajutat în exercitarea funcţiilor sale de funcţionarii de la curte şi de stat”[13].


[1] SEP 1, p. 576

[2] BBVA, p. 221

[3] BBVA, p. 221

[4] AB, pp. 174-175

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, Cuvânt înainte

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VI

[7] DEUT, p. 232

[8] BBVA, p. 221

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, XIII

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

[11] BBVA, p. 222

[12] BBVA, p. 222

[13] AB, p. 148

CAPITOLUL 16 – Cele trei sărbători: a Paştilor, a Săptămânilor, a Corturilor.

 

1: Să păzeşti luna Spicului şi să-I faci Dom­nului, Dumnezeului tău, Paştile, pentru că în luna Spicului te-a scos Domnul, Dumnezeul tău, din Egipt, noaptea.

În luna Abib (= spic), numită ulterior Nisan (= în­ce­put; primăvară), prima lună din calendarul religios al evre­i­lor, corespunzătoare lunilor martie-aprilie, sunt prăznuite do­uă mari sărbători iudaice: Paştile, legat de Sărbătoarea A­zi­milor, amintită în versetele 3, 4 şi 8. Despre sărbătorile mozaice am vorbit în volumele anterioare (II-IV).

2: Paştile să I le jertfeşti Domnului, Dumnezeului tău, din turme şi din cirezi, în locul pe care Domnul îl va ale­ge pentru ca-ntr-însul să I se cheme numele.

3: Împreună cu ele să nu mănânci dospitură; timp de şapte zile să mănânci cu ele azimă, pâinea durerii – că-n mare grabă aţi ieşit voi din Egipt, noaptea, – aşa încât de-a lungul vieţii voastre-ntregi să vă aduceţi aminte de ziua când aţi ieşit din ţara Egiptului.

Pâinea durerii  e redată de SEP 1 ca pâinea înjosirii: „(αρτον κακώσεως): sintagma apare numai aici şi se referă la soarta lor în Egipt (Ieşirea 3, 7.17; Deuteronom 8, 2; 26, 6). Termenul  κάκωσις a primit în literatura creştină sensul de mortificare[1].

„Aici s-ar putea vorbi mult despre motivul pentru care legea lui Dumnezeu porunceşte să mâncăm în zilele de săr­bă­toare pâinea durerii sau azima cu ierburi amare […]. A­ceasta a făcut-o din pricină că omului, fiind fiinţă compusă, nu i-a fost cu putinţă, câtă vreme trupul pofteşte împotriva duhului (Galateni 5, 17), să respecte cu întreaga fiinţă sfin­ţenia praznicului, pentru că dacă ţii sărbătoarea numai în duh atunci chinui trupul cel neputincios, care din pricina do­rinţei cărnii nu-i în stare să serbeze şi cu duhul; în schimb, dacă sărbătorim numai trupeşte, atunci nu mai putem face loc serbării în duh”[2].  „Chiar şi sărbătoarea Paştelui şi cea a Azimelor cuprind, zicem noi, pâinea durerii şi nimeni nu poate prăznui o sărbătoare fără a mânca pâinea durerii şi fără a lua Paştele cu tristeţe sau ierburi amare. Înţelegi deci că ele sunt sărbători ale lui Dumnezeu, ele nu sunt com­pa­ti­bi­le cu plăcerile trupului, ele nu îngăduie nici o nepăsare, nici o desfătare, nici o voluptate, ele cer mâhnirea inimii, tristeţe şi smerenie”[3].

4: Timp de şapte zile să nu se afle la tine dos­pi­tu­ră-n tot ţinutul tău, iar din cărnurile pe care le-ai jertfit sea­ra, în ziua cea dintâi, să nu rămână până dimineaţa.

5: Nu-ţi va fi îngăduit să jertfeşti Paştile în oricare dintre cetăţile tale pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi le dă,

6: ci numai în locul pe care Domnul, Dumnezeul tău, îl va alege pentru ca-ntr-însul să I se cheme numele, acolo să jertfeşti Paştile, seara, în asfinţitul soarelui, la vremea când ai ieşit tu din ţara Egiptului.

7: Acolo vei fierbe şi vei frige şi vei mânca, în locul pe care Domnul, Dumnezeul tău, îl va alege, iar di­mineaţa te vei întoarce şi vei merge la sălaşurile tale.

Am vorbit, în comentariile la Ieşirea, despre mielul pascal; aici sunt două noutăţi: se pare că e îngăduită şi fier­berea mie­lu­lui, iar aducerea jertfei urmează să se facă la sanc­tuarul unic: „Cu toate că era plină ţara iudeilor de zeci de mii de cetăţi şi sate, Dumnezeu a poruncit să se plinească cele sfinte şi le­gea cu privire la Paşti numai în sfânta cetate, litera legii în­chipuind, socotesc, prin aceasta, că nu e îngăduit şi nu se în­găduie cuiva să împlinească taina lui Hristos în orice mod ar vrea, adică în orice loc. Căci singurul loc cuvenit ei şi cu ade­vărat potrivit este sfânta cetate, adică Biserica în care este şi preotul legiuit. Şi prin mâini sfinţite se săvârşesc cele sfinte şi se aduce tămâie lui Dumnezeu, Celui ce ţine toate, şi jertfă curată […]. Aşadar, ereticii care strâmbă cele drepte dis­preţuiesc legea cu privire la aceasta, căci jertfesc mielul nu în sfânta cetate, nici prin mâinile celor aleşi prin Duhul pentru sfânta slujbă, ci […] răpindu-şi loruşi cinstea şi jert­find în tot locul. Căci, ca nişte tauri batjocoritori şi în­gâm­faţi, se pornesc fără judecată numai spre cele ce le place lor”[4].

8: Şase zile vei mânca azime, iar ziua a şaptea, ca în­­cheiere, e sărbătoarea [închinată] Domnului, Dumnezeu­lui tău; să nu faci în ea nici o lucrare, în afară de cele ce i se fac sufletului.

Încheiere: „literal: ieşire (din sărbătoarea Azimelor). Ebraică: adunare solemnă. În toate relatările, sărbătoarea Azimelor este strâns legată de aceea a Paştilor”[5].  „Menţiunea: în afară de cele ce i se fac sufletului lip­seşte din Textul Masoretic. Pe această excepţie însă se vor re­zema toate minunile pe care Iisus le va face în zi de Sâm­bătă, toate îndreptate mai întâi spre vindecarea sufletului”[6].

9: Să-ţi numeri şapte săptămâni întregi; de când în­cepe secera să secere, de atunci vei începe să numeri şap­te săptămâni.

10: Îi vei sărbători Domnului, Dumnezeului tău, săr­bătoarea Săptămânilor, după cum îţi dă mâna, din cele ce-ţi vor fi date prin binecuvântarea Domnului, Dumne­ze­u­lui tău;

11: şi te vei veseli în faţa Domnului, Dumnezeului tău, tu, fiul tău şi fiica ta, robul tău şi roaba ta, levitul din ce­tă­ţi­le tale, stră­inul, orfanul şi văduva, cei care vor fi în mijlocul vostru, în locul pe care Domnul, Dumnezeul tău, îl va alege pentru ca-ntr-însul să I se cheme numele.

12: Adu-ţi aminte că ai fost rob în ţara Egiptului; păzeşte şi plineşte poruncile acestea.

După ce era adus un snop cu cele dintâi roade ale or­zului, se numărau 7 săptămâni şi apoi se ţinea, în ziua întâi a săptămânii (Duminica), Sărbătoarea Săptămânilor sau Cinci­ze­cimea sau Sărbătoarea Secerişului. După Pogorârea Duhu­lui Sfânt, în ziua Cincizecimii anului 30, sărbătoarea a că­pătat, pentru creştini, o nouă semnificaţie.

13: Sărbătoarea Corturilor s-o serbezi în şapte zi­le, când vei fi adunat strânsura din aria ta şi din teascul tău.

14: Şi te vei veseli în sărbătoarea ta, tu, fiul tău şi fiica ta, robul tău şi roaba ta, levitul şi străinul, orfanul şi văduva, cei ce sunt în cetăţile tale.

15: Şapte zile îi vei sărbători Dom­nu­lui, Dumnezeului tău, în locul pe care Domnul, Dumnezeul tău, îl va alege pentru ca-ntr-însul să I se cheme numele; da­că Domnul, Dumnezeul tău, te va binecuvânta în toate roa­dele tale şi-n tot lucrul mâinilor tale, tu vei fi veselindu-te.

„Sărbătoarea corturilor sau, mai exact, a colibelor, are loc toamna, după ce s-au încheiat toate lucrările în agri­cul­tu­ră. Este o sărbătoare a bucuriei, a recunoştinţei faţă de Dum­nezeu, care a binecuvântat poporul şi i-a dat o recoltă bo­gată. Denumirea colibelor provine probabil din faptul că, în timpul culesului strugurilor, israeliţii se adăposteau în colibe din ramuri, ridicate în podgorii”[7].

16: De trei ori pe an, toţi ai tăi de parte băr­bă­teas­că se vor înfăţişa înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege El: la sărbătoarea Azimelor, la săr­bătoarea Săptămânilor şi la sărbătoarea Corturilor. În fa­ţa Domnului, Dumnezeului tău, să nu te înfăţişezi cu mâi­nile goale,

17: ci fiecare după cum îi dă mâna, după cum ţi s-a dat şi ţie prin binecuvântarea Domnului, Dumnezeului tău.

Acestea sunt cele trei mari sărbători anuale ale is­rae­li­ţi­lor, stabilite în perioada mozaică. Dacă Legea cerea tuturor să fie prezenţi la sanctuarul central în fiecare din aceste săr­bători, ulterior, din pricina distanţelor mari, s-a rânduit ca fie­care credincios să meargă la Templu cel puţin odată într-un an, la una dintre marile sărbători.

18: În toate cetăţile tale, pe care Domnul, Dum­ne­zeul tău, ţi le dă, îţi vei pune judecători şi condeieri, după se­minţii, ca să judece poporul cu judecată dreaptă.

Condeieri: „ca şi la 1, 15, e vorba de grefierii care-i asistau pe judecători; ei însă puteau fi şi persoane instruite cu rol de sfetnici pe lângă cârmuitori, judecători şi căpetenii militare”[8].

19: Ei nu vor face abateri de la judecată, nu vor căuta la faţa omului şi nici nu vor primi daruri, căci darurile orbesc ochii în­ţe­lep­ţilor şi strâmbă pricinile drepţilor.

20: Pe cel drept cu drep­ta­tea să-l urmăreşti, pentru ca voi să trăiţi şi să intraţi şi să moşteniţi ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă.

„Legea a socotit cu multă dreptate că cei rânduiţi să judece se cuvine să se arate mai presus de iubirea de câştig şi nu se abat, din cinstire faţă de vreunii, de la ceea ce e drept şi fără pată, ci să ajungă să respingă ca pe un lucru necinstit înclinarea în vreo parte, cântărind după lege toate lucrurile, imitând pe Judecătorul tuturor, adică pe Hristos, pe Care însăşi legea l-a prevestit clar că va fi, ca Dumnezeu, Judecător drept”[9].

21: Să nu-ţi sădeşti ţie crâng, şi nici ceva de lemn, lângă jertfelnicul pe care I-l vei face Domnului, Dum­ne­zeului tău.

22: Şi nici stâlp să nu-ţi întăreşti, cel pe care Dom­nul, Dumnezeul tău, l-a urât.

„Priveşte cum desparte pe închinătorul adevărului de orice rătăcire idolească, neîngăduindu-i să se folosească de legile păgânilor, ci îndemnându-l să lepede obiceiurile ace­lo­ra, chiar dacă n-ar fi spre nici o pagubă, dacă s-ar păstra. […] Păgânii alegând arborii cei mai stufoşi şi orice dum­bra­vă cu desiş bogat, clădeau acolo altare şi aduceau jertfe dra­ci­lor. Căci la altarele dracilor se adaugă rătăcirea minţii şi dez­mierdări trupeşti. Pentru că minciuna e prin sine nepu­tin­cioasă şi de aceea se înfrumuseţează adeseori prin suli­ma­nuri din afară, precum fac şi femeile urâte. Dar altarul dum­ne­zeiesc, care străluceşte de frumuseţea adevărului, ce tre­bu­inţă are de proptele din afară, adică de podoabe deşarte? Căci nu prin dezmierdări trupeşti ne putem apropia de Dum­nezeu, nici printr-o minte moleşită şi alipită de cele trupeşti, ci cu o cugetare trează şi care priveşte întins spre cele de sus şi din ceruri”[10]. Cât priveşte interdicţia de a sădi crâng în preajma jertfelnicului, „chiar dacă un asemenea crâng e sădit pentru trebuinţele proprii, simplul fapt că el se află în ve­ci­nătatea altarului sacru i-ar putea conferi o aură de sa­cra­li­ta­te, ceea ce ar fi un pas către idolatrie”[11].


[1] SEP 1, p. 574

[2] Origen, Contra lui Celsus, VIII, 23

[3] Origen, Omilii la Cartea Numerii,  XXIII, 10

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, XVII

[5] BBVA, p. 220

[6] BBVA, p. 220

[7] DEUT, pp. 231-232

[8] BBVA, p. 221

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, X

[11] BBVA, p. 221

CAPITOLUL 15 – Anul iertării. Întâii-născuţi.

1: În anul al şaptelea vei face iertare.

„Legea privind anularea datoriilor în cel de al şaptelea an porneşte de la vechiul obicei de a lăsa terenurile agricole nelucrate, pentru refacerea lor, la fiecare şapte ani (Ieşirea 23, 10; Levitic 25, 4). În acest an creditorii trebuiau să re­nun­­ţe la împrumuturile acordate debitorilor. Un asemenea con­­­tract putea să stipuleze că, în cazul nerambursării dato­riei, debitorul sau un membru al familiei sale erau pasibili de a de­veni sclavi sau să fie constrânşi să muncească pentru cre­ditor. Aceste clauze îşi pierd valabilitatea după procla­marea anu­lui sabatic, în care prevala iertarea Dom­nului în favoarea ce­lor săraci”[1]. O remarcă asupra comen­tariului de mai sus: Anul sabatic a fost proclamat îndată du­pă ieşirea din Egipt! Mai mult, hotărârea lăsării odihnei ţari­nilor s-a dat deodată cu cea a iertării datoriilor în anul al şaptelea.

2: Iată care este rânduiala iertării: Vei ierta în­trea­ga datorie pe care ţi-o datorează aproapele tău şi fratele tău; să nu o ceri înapoi, pentru că iertare I s-a chemat Dom­­nului, Dumnezeului tău.

„Întrucât în anul sabatic nu se lucra pământul şi nu erau nici venituri, Legea porunceşte ca datoriile să fie amâ­nate şi nu iertate, aşa cum susţin talmudiştii. Toţi cei ce dă­deau împrumut oamenilor lor săraci trebuiau în acest an să-i ierte de datorii, de aceea şi anul sabatic a primit numele de iertare (şemittah -15, 1) sau de iertarea Domnului (şemittah laiahve – 15, 2)”[2].

3: De la cel străin cere ceea ce-i al tău asupră-i; dar fratelui să-i ierţi datoria pe care el o are către tine.

4: Că-n mijlocul tău nu va fi sărman (pentru că Domnul, Dumne­zeul tău, te va binecuvânta în ţara pe care ţi-o dă s-o stă­pâ­neşti ca moştenire),

5: numai dacă veţi asculta cu luare-aminte glasul Domnului, Dumnezeului vostru, ca să păziţi şi să pli­niţi toate poruncile acestea pe care ţi le poruncesc eu astăzi.

„Vezi adevărul fulgerând în umbre? Căci arată şi aici cât se poate de învederat iconomia Mântuitorului nostru pri­vitoare la noi. Pentru că celor ce au venit lângă El prin cre­dinţă şi s-au făcut casnici şi fraţi ai Lui prin aceea că s-au îm­părtăşit de Sfântul Duh şi s-au făcut părtaşi de firea dum­nezeiască, le-a iertat datoriile şi n-au trebuit să plătească ni­mic. Căci n-a cerut de la ei suferirea pedepselor pentru neas­cultare, măcar că erau datori să dea socoteală pentru viaţa lor dinainte. Iar pe cei încă străini şi de alt neam i-a lăsat sub povara datoriilor, pentru necredinţa lor şi pentru faptul că s‑au ţinut cât mai departe de familiaritatea cu El, şi i-a supus osândei şi trebuinţei de-a fi pedepsiţi, ca pe unii ce au pă­catul încă neşters”[3].

6: Căci Domnul, Dumnezeul tău, te va binecuvânta du­pă cum ţi-a spus: tu vei împrumuta neamuri multe, dar tu nu te vei împrumuta; şi peste multe neamuri vei fi stăpân, dar ele pe tine nu te vor stăpâni.

Septuaginta „foloseşte verbul danízo = a împrumuta bani cu dobândă, aşa cum e folosit aici, ca şi în versetele 8 şi 10, precum şi în cap. 28 versetele 12 şi 14. Traducerile Tex­tului Masoretic însă introduc şi ideea unui amanet (gaj, ga­ranţie, zălog) pe care creditorul îl deţine de la debitor şi care trebuie restituit odată cu iertarea datoriei. După unii in­terpreţi, amanetul putea fi chiar unul din copiii debitorului, care trebuia să muncească în contul datoriei neachitate. În al­tă ordine de idei, versetele 1-11 cunosc două variante de in­ter­pre­tare, în funcţie de formularea traducerii după Textul Ma­so­re­tic: pe de-o parte, aceea a rabinilor talmudişti, care văd o ier­tare radicală şi definitivă a datoriilor şi, pe de alta, aceea a mo­deraţilor, care cred că iertarea era doar tem­po­ra­ră, pe du­ra­ta anului sabatic, aşa cum pare a sugera versetul 9”[4].

Con­form unei tâlcuiri patristice: „Evreul a dat cu împrumut po­poarelor, dar el n-a primit de la ele învăţătura, ci ele au luat-o de la el, căruia i-a deschis Dumnezeu comoara Sa, pen­tru ca ploaia cuvântului Său să dea roade popoarelor, să fie el mai mare peste popoare şi să nu aibă pe cineva mai ma­re peste el”[5]. Fără a contrazice cuvântul de mai sus, ară­tăm că a sosit timpul în care Evreul să-şi ceară împrumutul înapoi de la neamuri, adică să redescopere învăţătura mân­tu­i­toare, pornită oarecând de la el şi reprimită azi cu mare do­bândă.

7: Iar dacă-n ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă, dacă-n vreuna din cetăţile tale va fi-n mijlocul tău cineva sărac, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna de dinaintea fratelui tău celui lipsit;

8: dimpotrivă, des­chi­de-ţi mâinile-amândouă şi împrumută-l cu oricât îi va tre­bui şi pentru orice are lipsă.

9: Ia aminte asupră-ţi, ca nu cum­va-n ascunzişul inimii tale să fie gând nelegiuit care să zi­că: – Se apropie anul al şaptelea, anul iertării…, şi să caţi cu ochi rău asupra fratelui tău celui lipsit şi să nu-i dai; că el va striga-mpotriva ta către Domnul, şi mare păcat va fi întru tine.

Legea veghează până şi asupra ascunzişului inimii: „Noi oamenii păcătuim uşor cu gândul. De aceea Cel Care a zidit una câte una inimile noastre, ştiind că cele mai multe păcate le săvârşim din imboldul gândurilor noastre, a po­runcit ca în primul loc mintea să ne fie curată. Şi pentru că pă­cătuim uşor cu mintea, Dumnezeu ne cere să avem de ea mai multă purtare de grijă şi pază”[6].

10: Dă-i, dă-i şi împrumută-l cu cât îţi cere şi după cum are trebuinţă; iar când îi dai, să nu ţi se strângă inima; că pentru aceasta te va binecuvânta Domnul, Dumnezeul tău, întru toate faptele tale şi-ntru totul, oriunde mâinile tale vor lucra.

„Poruncind deci să se dea împrumuturi şi tăind lă­co­mia şi făgăduind celor ce voiesc să facă această binecu­vân­tare, le cere ca, după ce se scurg şapte ani peste datorii, să le ierte, cinstind timpul iertării tuturor, adică cel al venirii lui Hristos, în care am fost îndreptaţi toţi prin credinţă. Căci atunci am dobândit amnistia vechilor păcate prin aceea că El a pironit pe crucea Sa zapisul cel împotriva noastră şi a în­lă­turat pedepsele ce le datoram Judecătorului. […] E un obicei al dumnezeieştii Scripturi să asemene tot răstimpul veacului de faţă şi de acum cu o săptămână, din pricina întoarcerii zi­le­lor la început. Căci sfârşitul săptămânii e Sâmbăta. Iar ve­cină nemijlocită este ziua a opta, care aduce un nou început al veacului prin învierea lui Hristos. […] Deci Hristos a ve­nit, după Scriptură, la sfârşitul veacului de faţă şi oarecum Sâmbăta, când i-a şi eliberat pe toţi cei legaţi în lanţurile pă­catelor lor şi îndatoraţi Lui cu pedepsele pentru neascultare. […] Deci legea ne-a arătat indirect şi ca prin ghicitură taina dumnezeiască, poruncind să se facă iertare în anul al şap­te­lea. Şi introduce pe cărările bunătăţii, învăţând să se pună iu­birea de fraţi mai presus de bani şi îndemnând pe Israeliţi să fie darnici şi să împărtăşească ale lor altora. Ea po­run­ceş­te bunătate faţă de frate şi vecini, ca pe o deprindere în pur­tarea de grijă mai iubitoare faţă de toţi”[7].

11: Că săraci nu vor lipsi de pe pământ; de ace­ea-ţi poruncesc eu ţie să faci această faptă şi-ţi spun: Des­chide, deschide-ţi mâna către fratele tău, către săracul tău şi către sărmanul tău din ţara ta!

12: De ţi se va vinde ţie fra­te­le tău, evreu sau evreică, şase ani îţi va sluji, iar în al şap­te­lea îl vei lăsa să plece de la tine liber.

„Aceste obiceiuri erau simboluri ale veacului, care-şi face revoluţia în cicluri de câte şapte zile ale săptămânii în drumul căruia suntem cuprinşi şi noi: în acest an păcatele se iertau după binevoitoarea înţelegere a Domnului nostru, ca să nu fim daţi pedepsei fără de sfârşit a veacului viitor. Aşadar cuvântul de şapte ori se foloseşte din pricina în­ru­dirii lui şapte cu lumea aceasta, pentru că oamenii îndră­gos­tiţi de această lume trebuie să-şi afle pedeapsa, mai ales o­biectele care i-au făcut să-şi aleagă o viaţă păcătoasă”[8]. „Iar Domnul nostru Iisus Hristos la sfârşitul veacurilor, ca du­pă şapte ani, a iertat datoriile şi a eliberat pe cei ce au pă­că­tuit […]. Şi vremea iertării s-a arătat în timpul sărbătorii Corturilor, care închipuieşte taina învierii, când cortul, sau tru­pul din pământ al fiecăruia, se preschimbă”[9].

13: Iar când îl vei lăsa să plece de la tine liber, nu-l lăsa să plece cu mâna goală,

14: ci dă-i cu dărnicie din tur­mele tale şi din grâul tău şi de la teascul tău; după cum te-a binecuvântat pe tine Domnul, Dumnezeul tău, aşa dă-i şi lui.

„Aceasta însemna că toată vremea, dinainte de ve­ni­rea Mântuitorului nostru, Israil era strâmtorat de duhul ro­biei, înjugat sub legea care pedepsea. Dar, când în timpurile din urmă ale veacului (căci sâmbăta ni s-a dat şi drept chip al a­cestora) a răsărit Emanuil, a fost alungat duhul robiei. Şi ne­dând nimic Stăpânului, au fost chemaţi la libertate şi răs­cum­părare, la slava înfierii. Căci cei ce au crezut s-au în­dreptat, după Scripturi, nu din faptele legii, ci din credinţă. […] Iar lăsându-ne liberi, adică izbăvindu-ne de păcate şi în­frumuseţându-ne cu harul înfierii, ni s-a adăugat, ca merinde bună, pe Sine Însuşi, ca jertfă neprihănită şi ca oaie dusă spre junghiere pentru noi, dăruindu-ne putinţa să ne îm­păr­tăşim de binecuvântarea de-viaţă-făcătoare, adică de sfântul Lui trup şi sânge. Aceasta socotesc că înseamnă trebuinţa de-a da merinde din oi, din pâine şi vin, în anul al şaptelea, adică în Sâmbăta spirituală (inteligibilă) celor chemaţi la libertate din bunătatea Stăpânului”[10].

15: Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului şi că Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos de acolo; iată de ce-ţi poruncesc eu ţie să faci fapta aceasta.

16: Iar dacă acela îţi va zice: – Nu mă duc de la tine!…, pentru că te-a-ndrăgit, pe tine şi casa ta, de vreme ce-i este bine la tine,

17: să iei undreaua şi să-i găureşti urechea lipită de canatul uşii, şi-ţi va fi el rob în veci. Tot aşa vei face şi cu slujnica ta.

„Fiind aşa de înrădăcinată în societatea antică, Moise nu a putut să desfiinţeze sclavia din viaţa israeliţilor, ci nu­mai a îngrădit-o prin anumite prescripţii descoperite de Dum­nezeu. Prin normele Legii a căutat numai să îmbu­nă­tă­ţească viaţa sclavilor, pe care-i socoteşte ca pe nişte oameni angajaţi să muncească sub ascultarea stăpânilor lor. Astfel, sclavului evreu i se dă posibilitatea de răscumpărare, în ur­ma căreia stăpânul era obligat să-i dea libertatea (Levitic 25, 49). Un sclav evreu trebuia să lucreze doar 6 ani, iar în al 7-lea, stăpânul îl elibera dându-i daruri. Dobândirea libertăţii implica şi pe soţia acestuia, exceptând cazul că sclava fusese primită de la stăpân şi ea rămânea în continuare în această stare împreună cu fiii săi, până la începutul anului al 7-lea al sclaviei sale. Dacă sclavul era mulţumit de felul cum fusese tratat de stăpânul său, Legea prevede că robul poate să ră­mână şi după cei 7 ani în slujba acestuia, însă trebuia să se prezinte în faţa judecătorului ca să dea o declaraţie că vrea să rămână pe mai departe în casa stăpânului. În această si­tuaţie, sclavului i se găurea urechea, ca simbol că rămâne rob pe vecie cu familia sa”[11].

„Robul care-şi iubeşte stă­pâ­nul, femeia şi copii, renunţând la libertatea adevărată pentru legătura cu cele trupeşti, se face rob veşnic. De aceea i-a fost gă­urită urechea cu sula, ca nu cumva, auzind prin des­chi­ză­tura firească a auzului, să primească vreun gând de libertate, ci să rămână necontenit rob, iubind cele de aici”[12]. Despre acest aspect am mai vorbit în comentariul la Ieşirea.

18: Să nu-ţi vină greu când îl vei lăsa să plece liber de la tine, fiindcă-n şase ani el ţi-a slujit pentru simbria pe un an a unui simbriaş; şi te va binecuvânta Domnul, Dum­ne­zeul tău, în toate câte vei face.

Putem vedea în rob pe acel păcătos care, prin căinţă, în­trece nevoinţele simbriaşului, adică ale aceluia ce, ne­des­păr­ţindu-se vreodată de Dumnezeu, aşteaptă răsplata pentru fap­tele sale.

19: Tot întâi-născutul de parte bărbătească ce se va naşte în cirezile tale şi-n turmele tale îl vei închina Dom­nu­lui, Dumnezeului tău; cu boul tău cel întâi-născut să nu lu­crezi, şi pe întâi-născutul oilor tale să nu-l tunzi.

Acestea sunt fie tipuri ale lui Hristos, fie ale celor năs­cuţi din nou prin Taina Botezului, după cum s-a arătat în numeroase locuri din volumele anterioare.

20: Îl vei mânca, tu şi familia ta, an de an, în faţa Dom­­nului, Dumnezeului tău, în locul pe care Domnul, Dum­nezeul tău, îl va alege.

Referire la jertfa din animale pe care fiecare cre­din­cios trebuia s-o aducă, cel puţin odată într-un an, la sanctuar. Parte din această jertfă revenea aceluia şi familiei sale.

21: Dacă însă are-n el o meteahnă, dacă-i şchiop sau orb sau rău vătămat, să nu-l jertfeşti Domnului, Dum­ne­ze­ului tău,

22: ci să-l mănânci în cetăţile tale; atât cel necurat cât şi cel curat pot să-l mănânce, ca pe o căprioară sau ca pe un cerb.

23: Numai sânge să nu mănânci, ci să-l verşi pe pă­mânt precum apa.

Despre animalele cu meteahnă am vorbit pe larg în co­mentariul la Levitic, cap. 22.


[1] DEUT, p. 231

[2] AB, p. 308

[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VII

[4] BBVA, p. 219

[5] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXVII, 14

[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, III, 1

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

[8] Sf. Vasile cel Mare, Epistolele, 260, 3

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la A doua Lege, V

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VII

[11] AB, p. 133

[12] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 53