Comentarii la Apocalipsa – 12

Posted: 28/05/2011 in Apocalipsa

CAPITOLUL 12 – Cele şapte semne. Primul: Femeia şi Balaurul.

 

1: Şi-un mare semn s-a arătat în cer: O femeie înveşmântată cu soarele; şi sub picioarele ei, luna; şi pe capul său, o cunună din douăsprezece stele.

Femeia este „identificată cu Fecioara Maria, Eva cea Nouă[1]. În plus, cum se va arăta şi mai jos, „această Femeie este, în acelaşi timp, întruchiparea Mariei, mama lui Mesia (v. 5), şi a Bisericii (v. 17)”[2].  Cunună din douăsprezece stele: „cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, neam căruia îi aparţine Femeia, dar şi cei doisprezece apostoli ai Bisericii (noul Israel)”[3]. În ce ne priveşte, credem ca mai potrivit, în contextul întregii cărţi ioaneice, să vedem în Femeie chipul Bisericii, mai ales întrucât, în versetul următor, se vorbeşte despre chinurile naşterii, ceea ce ar fi nepotrivit să aplicăm Fecioarei.

Femeia înveşmântată în soare indică limpede Biserica, îmbrăcată în Cuvântul Tatălui, Care este mai strălucitor decât soarele însuşi. Şi luna sub picioarele ei, zice, adică [Biserica] este împodobită cu lumină cerească, precum luna. Iar pe capul ei o cunună de douăsprezece stele îi arată pe cei doisprezece apostoli pe care se ţine Biserica”[4].

2: Şi era însărcinată; şi striga chinuindu-se şi muncindu-se să nască.

„Zicem că Biserica pătimeşte durere pentru fiecare din cei ce se nasc din apă şi din Duh, până când – aşa cum spune dumnezeiescul Apostol [Pavel] – Hristos va lua chip întru ei (Galateni 4, 19)”[5].  „Şi avea în pântece prunc şi ţipa de durere şi se chinuia să nască, deoarece Biserica nu pridideşte să izvodească Logosul din inima ei, cu toate că lumea o prigoneşte”[6].

Versetul e folosit în descrierea lucrării celor ce stăruie în rugăciunea inimii: „Semnele începutului sunt acestea: în unii se arată ca o lumină ce răsare; în alţii ca veselie plină de cutremur; în alţii iarăşi ca bucurie; iar în alţii, ca bucurie amestecată cu frică; în alţii ca un cutremur şi bucurie; uneori, la alţii, ca lacrimi şi frică. Fiindcă sufletul se bucură de cercetarea şi de mila lui Dumnezeu, dar se teme şi tremură de venirea Lui, ca un vinovat de păcate multe. Altora li se iveşte la început o zdrobire negrăită a inimii şi o durere nespusă a sufletului, care suferă dureri ca o femeie ce naşte, cum zice Scriptura”[7].

3: Şi-un alt semn s-a arătat în cer: Iată, un Balaur mare, roşu ca focul, având şapte capete şi zece coarne; şi pe capete, şapte cununi împărăteşti.

Balaur: „= Diavolul; duşmanul din vechime al Femeii (Facerea 3, 15)”[8]. Coarnele sunt simboluri ale forţei, iar cele şapte cununi împărăteşti închipuie „puterea regală a diavolului, stăpânitorul lumii acesteia (Ioan 12, 31)”[9].

Cer înţelegem că este văzduhul, iar balaurul roşu [este diavolul]. Iar roşul arată că este pornit spre ucidere şi bucuros de vărsare de sânge, sau că are fire de foc îngerească, deşi a căzut dintre îngeri. Iar prin şapte capete se înţeleg şapte puteri viclene dintr-ale lui, potrivnice lucrurilor duhovniceşti [darurilor Duhului Sfânt – n. trad.]”[10].

4: Şi coada lui târa o treime din stelele cerului; şi le-a aruncat pe pământ. Şi Balaurul a stat înaintea Femeii care era să nască, pentru ca să-i înghită copilul când îl va naşte.

O treime din stelele cerului: „oastea diavolului: îngerii căzuţi. Balaurul îşi pregăteşte forţele pentru lupta ce urmează să înceapă”[11]. Prin stelele trase de diavol se pot închipui şi creştinii căzuţi, aşa cum se închipuie şi în fresca de la mănăstirea Suceviţa, redând Scara virtuţilor, după scrierea Sfântului Ioan Scărarul. Evident, e vorba despre creştini asemenea stelelor, aşadar despre aceia care ar fi trebuit să aibă un rol călăuzitor în Biserică. Cum arată şi Dante în Infernul, nu e ceva neobişnuit ca la caznele cele veşnice să se afle şi (înalte) feţe bisericeşti[12].

Înghiţirea copilului încă de la naştere arată că diavolul pândeşte pe cei de curând născuţi în credinţă, pentru a nu ajunge aceştia la vârsta şi măsura lui Hristos.

Imaginea e folosită de către Sfântul Pioniu, ce deplângea pe creştinii care, de teama chinurilor, au apostaziat: „Au intrat şi dintre fraţii creştini care de nevoie au fost siliţi (să se lepede), făcând plânset mare, încât în fiecare oră se auzea plângerea lor, mai ales din partea celor ce erau evlavioşi şi cu vieţuire frumoasă. Iar Pioniu, plângând, le-a spus: – Sunt pedepsit cu o nouă pedeapsă şi sfâşiat în bucăţi, văzând mărgăritarele Bisericii călcate în picioare de porci (cf. Matei 7, 8) şi stelele cerului trase spre pământ de coada balaurului, iar via pe care a sădit-o dreapta lui Dumnezeu, pustiită de mistreţi (cf. Psalmi 9, 9.13-14); iar acum o culeg cei ce merg alături de calea (vieţii)”[13].

5: Şi ea a născut un Copil de parte bărbătească, Cel ce cu toiag de fier va să păstorească toate neamurile. Şi Copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul Său,

Copilul ce va păstori toate neamurile: „= Iisus Hristos; Mielul devenit Păstor (7, 17); citat din Psalmi 2, 9 (profeţie mesianică). [În viziune,] Copilul a fost răpit la Dumnezeu: trecere directă de la naştere la înălţarea întru slavă; diavolul nu se poate atinge de El”[14].

„Prin cei ce se botează, Biserica Îl naşte pururea pe Hristos, ca pe Cel ce ia formă într-înşii […]. Deci copilul de parte bărbătească este poporul bisericesc cel neslăvit prin dezmierdări. Şi s-a răpit copilul ei: şi acum se răpesc[15] sfinţii aflaţi întru ispite, ca să nu fie biruiţi de cele rele care sunt peste puterile lor”[16].  „Şi a născut femeia, zice, un copil de parte bărbătească, menit să păstorească toate neamurile, adică, L-a născut pe Hristos, de parte bărbătească şi desăvârşit, copil al lui Dumnezeu, Dumnezeu şi om, pe Care Îl anunţaseră profeţii şi pe Care Biserica, născându-L mereu, Îl arată tuturor neamurilor.  Pruncul acesta al ei a fost răpit şi dus în faţa lui Dumnezeu şi a tronului Său, adică, Cel născut veşnic de Biserică este împărat ceresc, nu pământesc”[17].

6: iar Femeia a fugit în pustie, acolo unde are ea loc pregătit de Dumnezeu, pentru ca acolo s-o hrănească timp de o mie două sute şi şaizeci de zile.

În pustie: „Pustie: în limbajul biblic, locul de refugiu al celor prigoniţi”[18]. Ca şi la 11, 3, e vorba de trei ani şi jumătate.  Pustia are dublă conotaţie: „ambivalenţa simbolului este izbitoare dacă îl considerăm plecând doar de la imaginea solitudinii: este sterilitatea, fără Dumnezeu; este fecunditatea, cu Dumnezeu, dar datorată numai lui Dumnezeu. Deşertul revelează supremaţia harului: în ordinea spirituală, nimic nu există fără el [fără har]; totul există prin el şi numai prin el”[19].

„Femeia care apare în cer îmbrăcată în soare, purtând o cunună cu 12 stele, având luna aşternut picioarelor ei, aflându-se în chinurile naşterii, reprezintă […] pe Mama noastră, o putere care există prin sine, deosebită de fiii ei […]. Aceasta este Biserica; fiii ei, pe care i-a născut prin botez, vor alerga către ea din toate părţile pământului după înviere, privind lumina cea neînserată, îmbrăcând ca pe o haină strălucirea Cuvântului, ea este cuprinsă de o mare bucurie. Căci cu ce altă podoabă mai de preţ ar putea să se împodobească împărăteasa pentru a se prezenta la Domnul ca mireasă, dacă nu cu lumina? […] Luna îi este aşternut picioarelor. Cred că prin lună înţelege simbolic credinţa celor ce s-au curăţit de stricăciune prin baia botezului, pentru că lumina ei molcomă este asemenea apei călduţe. Biserica, deci, care are aşternut picioarelor credinţa şi ataşamentul nostru – după acest mod de a înfăţişa luna – se află în durerile naşterii până ce toate neamurile vor intra (Romani 11, 25) în ea, până ce va transforma pe cei psihici în pnevmatici. Ea este şi mamă, pentru că întocmai ca femeia care concepe şi, la plinirea vremii, aduce pe lume un om desăvârşit, se poate spune că Biserica îi concepe pe cei care îmbrăţişează cuvântul (lui Dumnezeu), îi formează după chipul şi asemănarea lui Hristos şi, în cele din urmă, îi face (prin botez) cetăţeni ai acelor fericite veacuri. Prin urmare, Biserica este prezentă în mod necesar la botez, pentru că ea este aceea care naşte pe cei care se botează. Ea are luna aşternut picioarelor ei pentru că cei renăscuţi capătă o anume strălucire; de aceea se şi zice că sunt luminaţi. În săptămâna Patimilor[20], (Biserica) face să le strălucească mereu în gând luna plină duhovnicească[21], până când vor apărea zorile şi lumina cea desăvârşită a zilei celei mari. […]  Socotesc că despre Biserică s-a zis că naşte prunc de parte bărbătească pentru că cei luminaţi primesc însuşirile  şi trăsăturile bărbăteşti ale lui Iisus. Realizarea asemănării lor cu Cuvântul este o urmare firească a cunoaşterii exacte (a dogmelor creştine) şi a credinţei; astfel, prin botez, în fiecare dintre ei se naşte în chip spiritual Hristos”[22].  „Deşertul în care vine ea şi este hrănită timp de 1260 de zile, locul care nu rodeşte stricăciune şi răutate şi este inaccesibil celor mulţi; locul, însă, care rodeşte înţelepciune şi pulsează de viaţă, locul accesibil sfinţilor, este de bună seamă ogorul prea frumos, cu pomi plăcuţi la vedere şi parfumaţi ai Virtuţii […]. Cât despre cele 1260 de zile, cât durează şederea femeii în pustiu, acestea reprezintă […] zăbava noastră aici, pentru cunoaşterea perfectă a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, timpul ce ţine până la inaugurarea vremurilor de apoi, atunci când noi nu vom mai contempla doar cu raţiunea pe Cel ce este, ci mergând la El Îl vom contempla direct[23][24].

7: Şi război s-a făcut în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu Balaurul. Şi se războia Balaurul, şi îngerii lui;

Mihail: „= Arhanghelul Mihail, comandantul oştilor cereşti (Daniel 10, 13.21; 12, 1)”[25].

8: şi el n-a răzbit, nici că locul lor s-a mai găsit în cer.

„Balaurul cel mare, de culoarea focului, încornoratul cu 7 capete, cel ce târăşte (după sine) a treia parte din stele, cel ce pândeşte să mănânce pruncul celei din durerile naşterii, este însuşi diavolul, cel ce întinde curse celor de curând iluminaţi, pentru a le întina cugetul, chipul şi strălucirea adusă în sufletul lor de Cuvântul. Însă nu-şi ajunge ţinta, pentru că cei renăscuţi sunt răpiţi în sus către tronul lui Dumnezeu, adică este ridicat cugetul celor reînnoiţi sus[26], la scaunul dumnezeiesc şi la temelia adevărului; se deprinde să vadă şi să-şi închipuie lucrurile de acolo, încât să nu mai fie înşelat de balaur, care îl trage în jos; căci diavolului nu-i este permis să nimicească pe cei care tind şi privesc în sus. Stelele pe care, atingându-le cu vârful cozii, le trage pe pământ, sunt grupurile ereticilor. Stelele întunecoase care cad reprezintă într-adevăr adunarea ereticilor, pentru că aceştia vor să cunoască lucrurile cereşti, vor să creadă în Hristos, vor ca sufletul lor să sălăşluiască în ceruri şi să se apropie de stele ca fii ai luminii, dar sunt zdruncinaţi şi traşi în jos de încolăcirile balaurului, pentru că s-au făcut vinovaţi faţă de dreapta credinţă. Ei au fost numiţi a treia parte dintre stele pentru că au greşit faţă de una din Persoanele Treimii”[27].

9: Şi aruncat a fost Balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi Satana, cel ce pe toată lumea o înşeală – aruncat a fost pe pământ; şi îngerii săi aruncaţi au fost cu el.

Şarpele cel de demult: „acela care a dus la păcat părinţii neamului omenesc, pe Adam şi Eva (Facerea 3; II Corinteni 11, 3)”[28]Toată lumea: „nu universul (kosmos), ci oamenii ca lume (ikumeni[29])”[30].  Şarpelui, „Sfântul Ioan nu îi pune la îndoială anterioritatea, ci îi prevesteşte înfrângerea […]. Înşelătorul devine astfel respingător. Puterilor şi iscusinţei lui, incontestabile ca atare, le este contestată originea. Ele [puterile sale – n. n.] sunt socotite rodul unui furt, devenind astfel nelegitime faţă de spirit: ştiinţa şarpelui va deveni ştiinţa blestemată. Iar şarpele din noi nu va mai zămisli decât vicii aducătoare nu de viaţă, ci de moarte”[31].

Dacă, încă de la început, şarpele a înşelat pe protopărinţi, lucrând apoi şi pierzania urmaşilor acelora, Hristos a adus „jertfa pentru toţi, dând templul Său spre moarte (Evrei 9, 12.24), ca să facă pe toţi nevinovaţi şi iertaţi de neascultarea de la început şi să Se arate totodată pe Sine mai înalt decât moartea, arătând trupul Său nestricăcios drept pârga învierii tuturor”[32].  Iar cei ce Se unesc cu Hristos dobândesc şi puterea Sa de a birui şarpele: „Aşa cum Acela are putere peste toate, tot aşa şi el împărăţeşte peste patimi […], supune pe demonii (Luca 10, 17) care meşteresc răutatea, calcă în picioare balaurul cel vechi şi mare ca pe o vrabie umilă”[33].

10: Şi am auzit un glas mare-n cer, zicând: „Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce ziua şi noaptea-i pâra în faţa Dumnezeului nostru.

Pârâşul: „şatan, în ebraică, înseamnă învinuitor[34].  „Balaurul sau şarpele, protagonistul povestirii, este identificat în imn cu acuzatorul creştinilor înaintea lui Dumnezeu, în curtea cerească. În acel tribunal, creştinii sunt eliberaţi prin mijlocirea morţii lui Iisus. Răzbunarea în tribunalul ceresc este răsturnarea ironică a condamnărilor impuse de tribunalele pământeşti (romane)”[35].

11: Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi prin aceea că viaţa până la moarte nu şi-au iubit-o.

„Şi-au dispreţuit viaţa până într-acolo încât au acceptat să moară (ca martori-martiri ai Mielului); vezi Ioan 12, 25”[36].

12: Pentru aceasta bucuraţi-vă, ceruri, şi voi, cei ce locuiţi în ele! Vai vouă, pământule şi mare, căci diavolul a coborât la voi având mare mânie, fiindcă el ştie că puţină vreme are”.

Diavolul mai poate activa cât mai există timp. Aici, un cuvânt despre neschimbabilitate: „Neschimbabilitatea lui Dumnezeu, de care El face parte şi celor ce cresc în iubire, este neschimbabilitatea în plinătatea vieţii de iubire, deasupra căreia nu mai poate fi altceva. Neschimbabilitatea iadului este vidul total al vieţii. Cei ce sunt în această stare s-au rupt total din dialogul iubirii, care-i ţinea atârnaţi de eternitate. Viaţa lor nu mai este propriu zis o viaţă, existenţa lor nu mai e propriu zis o existenţă. Timpul coincide cu devenirea, pentru că el tinde spre deplina comuniune cu Dumnezeu, spre eternitate. Devenirea nu este în Dumnezeu, nici în iad. A admite o devenire în Dumnezeu înseamnă a nu-L mai vedea în plenitudinea vieţii şi a nu mai recunoaşte plenitudinea nici în Creator. Timpul nu va fi nici în cer, nici în iad. În cer nu va mai fi pentru că cei de acolo Îl au pe Dumnezeu ca plenitudine; în iad nu va mai fi, pentru că nu se mai poate tinde spre Dumnezeu. Dar aceasta [existenţa din iad – n. n.] nu va fi o odihnă. Pentru că vidul fără speranţă este un chin”[37].

Vai vouă, pământule şi mare: „înseamnă: Amar celor ce locuiesc pe pământ şi pe mare! – adică celor care n-au petrecerea în ceruri, ci pe pământ. Pentru că mulţi din cei ce locuiesc pe pământ îl biruiesc pe diavol şi-l vor birui […]. Dar cei ce gândesc cele pământeşti şi se învăluie în marea lumească este cu neputinţă să nu fie nevoiaşi şi ticăloşi şi umiliţi”[38].

13: Şi când Balaurul a văzut c-a fost aruncat pe pământ, a prigonit-o pe Femeia care născuse Pruncul.

„În prelungirea şi completarea simbolului, Femeia (Fecioara Maria) e însăşi Biserica, supusă-n istorie duşmăniei diavolului, atât în persecuţii cât şi-n timp de pace”[39]. Cum s-a văzut, opţiunea noastră e pentru Biserică, referirea la Fecioara Maria trimiţând-o în plan secundar.

14: Şi i s-au dat Femeii cele două aripi ale vulturului celui mare, ca să zboare-n pustie la locul ei, acolo unde, departe de faţa şarpelui, este hrănită o vreme şi vremi şi-o jumătate de vreme.

Aripile vulturului celui mare: „Simbol ascuns[40]. E foarte probabil însă ca acest text să fi inspirat icoana-frescă a Maicii Domnului înaripate, din biserica mânăstirii Govora. ♦ O vreme şi vremi şi-o jumătate de vreme: „expresie preluată din Daniel 7, 25; 12, 7 spre a indica o perioadă limitată a suferinţei”[41]. NTEP traduce: un timp, două timpuri şi o jumătate de timp: „un timp înseamnă un an; două timpuri sunt doi ani; o jumătate de timp sunt şase luni. Suma acestora este trei ani şi jumătate (vezi 11, 3; Daniel 7, 25)”[42].

Pentru acest loc, ca şi pentru altele similare, o atenţionare: „Toate calculele care, pornind de la numere arbitrar interpretate, fixează zilele, lunile, vremile, ca date precise, trec peste graniţa ce a pus-o Dumnezeu putinţei de previziune a omului[43] şi de stabilire a sensului adevărat al simbolurilor Revelaţiei, care sunt profeţii ce se vor lumina deplin după împlinirea lor. Dată fiind graniţa pusă de Mântuitorul, se pot face doar conjecturi asupra condiţiilor generale ale momentului istoric care ar putea justifica sfârşitul lumii”[44].

Aripile vulturului închipuie cele două legi, Vechiul şi Noul Testament ca, zburând cu acestea în pustie, Biserica să se hrănească din belşug cu viaţa duhovnicească”[45].  Mai amănunţit şi, în final, cu o propunere complementară pentru aripi: „Acestea sunt cele o mie două sute şaizeci de zile (12, 6), jumătatea de săptămână (Daniel 9, 27) cât tiranul va ţine puterea şi va prigoni Biserica fugărind-o din cetate în cetate (Matei 23, 24). Se va ascunde în munţi şi în pustie fără să aibă cu ea decât două aripi ale Vulturului cel mare, adică credinţa în Iisus Hristos, Care întinzându-Şi sfintele braţe pe cruce formează două aripi, una în dreapta, alta în stânga. Astfel îi cheamă la Sine pe toţi cei care cred într-Însul, acoperindu-i aşa cum o pasăre îşi acoperă puii (Matei 23, 37)”[46].

15: Şi şarpele a aruncat după Femeie din gură-i apă ca un râu, ca s-o ia puhoiul.

16: Şi pământul i-a venit Femeii într-ajutor; că şi-a deschis pământul gura şi a-nghiţit râul pe care Balaurul îl aruncase din gura sa.

Apa aruncată de Balaur ar fi ispitele, iar uscăciunea pământului, înfrânarea[47].

17: Şi Balaurul s-a aprins de mânie asupra Femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Iisus.

A pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei: „vezi Facerea 3, 15; descendenţii spirituali ai Evei celei noi”[48].  „Mărturia lui Iisus este atât aceea pe care credincioşii o dau despre Iisus Hristos, cât şi aceea pe care Mântuitorul o dă în faţa Tatălui Său despre cei care Îi ţin poruncile şi Îi urmează calea (vezi Matei 10, 32; Luca 10, 8; Apocalipsa 19, 10)”[49].

18: Şi a stat pe nisipul mării.

A stat pe nisipul mării, „de unde va continua lupta, cu ajutorul celor două Fiare”[50].  „Balaurul se opreşte pe malul mării în aşteptarea Fiarei care va ieşi din mare (13, 1)”[51].


[1] BBVA, p. 1763

[2] NTEP, p. 754

[3] BBVA, p. 1763

[4] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 61, 1

[5] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

[6] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 61, 1

[7] Sf. Grigorie Sinaitul, Învăţătură cu de-amănuntul despre liniştire şi rugăciune, 4

[8] BBVA, p. 1763 – Prin balaur roşu suntem tentaţi să vedem azi şi ceea ce a fost Uniunea Sovietică, imperiu ce a avut 7 conducători (capete), dacă-l socotim şi pe Vladimir Ilici Lenin (1917 – 1924), ca întemeietor: Iosif Visarionovici Stalin (1924 – 1953),  Nikita Hruşciov (1953 – 1964), Leonid Ilici Brejnev (1964 – 1982), Iuri Vladimirovici Andropov (1982 – 1983), Konstantin Cernenko (1983 – 1984), Mihail Sergheevici Gorbaciov (1985 – 1990) – Datele trecute între paranteze indică perioada cât a fost deţinută puterea, cu oarecari aproximări, întrucât trecerile de la o conducere la alta aveau permanent un caracter de interimat, marcat de lupte în interiorul P. C. U. S. Care ar fi fost cele 10 coarne ale U. R. S. S., nu ne-am gândit, dar iubitorii de speculaţii pot găsi oricând o potrivire (10 republici mai însemnate, 10 state comuniste – numărând aşa fel încât să iasă socoteala – etc.). În două dintre cazuri (Hruşciov şi Cernenko) nu ne e cunoscut patronimul, iar în Rusia de azi se pare că s-a şi renunţat la el.

[9] BBVA, p. 1763

[10] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

[11] BBVA, p. 1763

[12] A se vedea: Dante Alighieri, Divina Comedie – Infernul, text bilingv cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006.

[13] Martiriul Sfântului Pioniu, XII, 2-3 – Sfântul Pioniu a fost martirizat, împreună cu alţi creştini, la Smirna, în anul 250, în timpul împăratului roman Deciu (249 – 251).

[14] BBVA, p. 1763

[15] Răpirea nu e mutarea lor trupească în alt loc (deşi nu excludem nici aceasta, în mod excepţional), ci răpirea minţii la cele de sus, astfel ca ispitele lumii să devină inofensive (dar, pentru aceasta, trebuie să ne străduim, altfel urmează căderea!).

[16] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

[17] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 61, 1-2

[18] BBVA, p. 1763

[19] DS III, art. Pustiu, Deşert, p. 140

[20] Sub al cărei chip putem vedea veacul acesta, sau timpul.

[21] Sărbătoarea Învierii urmează primei luni pline de după echinocţiul de primăvară: de aici, apropierea creştinilor de strălucirea lunii pline, în aşteptarea strălucirii depline de după înviere.

[22] Metodiu de Olimp, Banchetul sau Despre castitate, VIII, 5-6.8

[23] Cuvântul urmează cu desfacerea numărului 1260 în 1000+200+60, arătând simbolismul acestor numere. În Comentariul nostru, însă, acestea s-au arătat, în diferite locuri, astfel că oprim aici citatul.

[24] Metodiu de Olimp, Banchetul sau Despre castitate, VIII, 11

[25] BBVA, p. 1763

[26] Nu, însă, în mod automat, ci doar cu participarea acelora! Mulţi, în schimb, sunt şi cei ce pier, aceştia devenind un fel de avortoni ai Bisericii, cărora le-ar fi fost mai bine să nu cunoască iluminarea Botezului.

[27] Metodiu de Olimp, Banchetul sau Despre castitate, VIII, 10

[28] NTEP, p. 754

[29] οικουμένη

[30] BBVA, p. 1763

[31] DS III, art. Şarpe, pp. 309-310

[32] Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, XX

[33] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XXXIII

[34] NTEP, p. 755

[35] ICSS IX, p. 184

[36] BBVA, p. 1763

[37] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, I, pp. 195-196

[38] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

[39] BBVA, p. 1763

[40] Mai jos, se va încerca o tâlcuire a acestor aripi.

[41] BBVA, p. 1763

[42] NTEP, p. 755

[43] Mântuitorul a declarat că singur Tatăl ştie ceasul venirii Lui (Matei 24, 36; Marcu 13, 32). Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ceasul în care vine Fiul omului (Matei 25, 13; Marcu 13, 33; Luca 12, 40). În pofida acestor avertismente, sunt numeroşi cei care iscodesc cele oprite, căutând să stabilească termene exacte. Şi azi, o scriere senzaţionalistă, prevăzând dezastre, date şi locuri, are o audienţă mult mai mare decât una ce îndeamnă la priveghere şi la nevoirea pentru dobândirea mântuirii. (Cei care s-au gândit la anumite scrieri în circulaţie, vizate aici, s-au gândit bine…).

[44] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, pp. 377-378

[45] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

[46] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 61, 3

[47] Cf. Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

[48] BBVA, p. 1763

[49] NTEP, p. 755

[50] BBVA, p. 1764

[51] NTEP, p. 755

 

Comentarii
  1. […] zvonurilor nu urmează, cum s-ar crede, unei logici, ci acestea sunt excrescenţe aleatorii pe trunchiul sănătos al […]

  2. […] trebuia să fii cine ştie ce psiholog ca să observi că Tudose este abătut şi că viaţa, cu toate măruntele sale detalii, încetă să […]

  3. […] Ioan Sorin Usca, Ilarie, Gabi123, Jocuri cu cuvinte, Theodora Marinescu, Rokssana, Schtiel, Zalmoxys, Shayna, […]

  4. […] x x x  x x x x x x x x x x x x x […]

  5. […] Clipe de Cluj, Clipe, Flavius, Gabi123, Gabriela Elena, Gabriela Savitsky, George Valah, Ilarie, Ioan Sorin Usca, Irina Comba, Link Ping, Luna, Luna patrata, Melami, Mesterul Manole, Mirela Pete, Nea Costache, […]

  6. […] ca se poate,     Androxa,    Rokssana,     Vania,    Ilarie,    Caius,      Ioan Sorin Usca,    Harrylequin,    Alex,    Calin,    Cristi,       Erase Rewind,     […]

  7. […] Inceputuri , Gabi , Costin , Cristi , Lillee , Daniel , Deea , Irina , Matt ,  Greiere , Ilarie , Ioan U , Ana , AliceG , Principessa , Toscana , PavelIonut , Rokssana , Sebastyan , Hanny-Bunny , Vania , […]

  8. […] interpretează alegoric numele Ir: ceea ce este de piele, trup, cadavru (Leg. III, 69-74). Origen reia sensul în Hom. Lev. V, […]

  9. […] ca se poate,     Androxa,    Rokssana,     Vania,    Ilarie,    Caius,      Ioan Sorin Usca,    Harrylequin,    Alex,    Calin,    Cristi,       Erase Rewind,     […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s