Comentarii la Cartea Iona – 4

Posted: 01/05/2011 in Iona

Pictură de Monica Vasiloaia

.

CAPITOLUL 4 – Iona se întristează, Dumnezeu îl mustră.

 

1: Dar Iona s-a întristat cu întristare mare şi s-a tulburat.

„Iona le prevestise Ninivitenilor prăpădul iminent (3,4), dar nu-i îndemnase şi la pocăinţă”[1].

2: Şi I s-a rugat Domnului, zicând: „O, Doamne!, oare nu acestea erau cuvintele mele pe care eu le-am grăit pe când încă mă aflam în ţara mea? Tocmai de-aceea apucasem să fug la Tarsis: fiindcă eu ştiam că Tu eşti milostiv şi îndurat, îndelung-răbdător şi mult-milostiv, şi că-Ţi pare rău de răutăţi.

3: Şi acum, Stăpâne Doamne, viaţa mea ia-o de la mine; că mai bine-mi este să mor decât să trăiesc!”

„Iona îşi menţine convingerea – egoistă – că poporul păcătos trebuie să piară!”[2].

4: Iar Domnul a zis către Iona: „Eşti foarte supărat?”…

„Dojană ironică, dar blândă, surâzătoare”[3].

„A fugit şi Iona de faţa lui Dumnezeu; dar, mai bine spus, socotea că fuge. A fost, însă, prins de mare, de furtună, de sorţi, de pântecele chitului, de îngroparea cea de trei zile, simbol al unei taine mai mari. Iona a fugit, ca să nu ducă ninivitenilor o veste rea şi tristă şi pe urmă, când cetatea Ninive va fi mântuită prin pocăinţă, să fie arătat profet mincinos. Că nu se întrista Iona de mântuirea celor răi, ci se ruşina că e pus în slujba unei minciuni. Era oarecum gelos de vrednicia de credinţă a profeţiei şi vedea că această vrednicie de credinţă era în primejdie de a fi compromisă chiar prin profeţia lui; că mulţimea nu putea înţelege adâncul rânduielii Domnului”[4].

5: Şi a ieşit Iona din cetate şi a şezut în preajma cetăţii; şi acolo şi-a făcut un umbrar; şi a şezut sub el, la umbră, până când va vedea ce se întâmplă cu cetatea.

6: Şi Domnul Dumnezeu i-a poruncit unui vrej, iar acesta a crescut până deasupra capului lui Iona, ca să fie umbră deasupra capului său şi să-l umbrească de necazurile lui. Şi s-a bucurat Iona de vrej: mare bucurie!

„E vorba de un vrej care creşte lung, cu frunze mari, al cărui fruct este tigva sau tărtăcuţa. Prin introducerea acestui element, istorisirea plonjează în simbol: umbrarul făcut de omul-Iona este deja inutil”[5].

7: A doua zi de dimineaţă, însă, Dumnezeu i-a poruncit unui vierme, iar acesta a ros vrejul pe dedesubt, şi el s-a uscat.

8: Şi a fost că la răsăritul soarelui i-a poruncit Dumnezeu unui vânt cald, plin de zăduf; şi soarele lovea pe capul lui Iona, iar acesta se sfârşea şi nu mai trăgea nădejde de viaţa lui; şi zicea: „Mai bine-mi este să mor decât să trăiesc!”

De la acest loc, câteva consideraţii despre mişcările sufletului, care „uneori se sufocă el însuşi astfel încât i se pare că vrea să iasă din această viaţă, alteori până într-atât se lărgeşte şi se înmulţeşte veselia lui, încât nu se mai poate cuprinde pe sine însuşi, chiar dacă e silit la aceasta”[6].

9: Şi a zis Domnul Dumnezeu către Iona: „Aşa de tare te-ai mâhnit tu din pricina vrejului?”.  Iar el a zis: „Foarte mult m-am mâhnit, pân-la moarte!”

10: Iar Domnul a zis: „Ţie ţi-a părut rău de un vrej, pentru care nu te-ai ostenit, şi nici că l-ai crescut, şi care într-o noapte a crescut şi într-o noapte a pierit.

11: Dar Eu, cum să nu cruţ Ninive, cetatea cea mare, în care locuiesc mai mult de o sută douăzeci de miriade de oameni care nu-şi cunoşteau dreapta sau stânga? şi vitele lor multe?…”.

Miriade: „Istorisirea plonjează mai adânc în simbol: miriade nu este un număr determinat al locuitorilor Ninivei, ci un număr al nemărginirii (folosit îndeosebi când e vorba de îngeri – Apocalipsa 5,11). Aşadar, iubirea lui Dumnezeu – care o prevesteşte pe aceea a Evangheliei – este universală”[7].

În final, inserăm o tâlcuire a întregii cărţi Iona:

„Nimic din ce se scrie în Scriptură despre persoane, sau locuri, sau timpuri, sau alte lucruri însufleţite sau neînsufleţite, sensibile sau spirituale, nu trebuie să le înţelegem totdeauna în acelaşi fel, dacă vrem să nu se producă un dezacord între istorie şi înţelesul spiritual al locului. De aceea, cel ce vrea să afle fără greşeală sensul dumnezeiesc al Scripturii trebuie să ia fiecare din lucrurile înşirate de fiecare dată în alt înţeles, după deosebirile întâmplărilor petrecute sau povestite, dându-i potrivit cu locul şi cu timpul tâlcuirea cuvenită. Căci orice nume notat în Scriptură are multe înţelesuri, după diferitele etimologii posibile ale cuvântului ebraic. Aceasta o vedem limpede şi aici. Căci Iona se tălmăceşte, după diferitele sale etimologii, odihna şi darul lui Dumnezeu, sau tămăduirea lui Dumnezeu, sau harul lui Dumnezeu dat lor, sau osteneala lui Dumnezeu, sau porumbel, sau fuga de podoabă, sau întristarea lor. Apoi el ajunge şi în Ioppe şi pe mare şi în chit şi în Ninive şi sub curcubetă. Dintre acestea, Ioppe se tălmăceşte loc de unde se vede bucuria, sau frumuseţea minunată, sau bucurie puternică. Deci Proorocul Iona închipuie sau pe Adam, sau firea cea de obşte, sau pe Hristos, sau harul proorocesc, sau poporul nemulţumitor al Iudeilor, care se întristează de orice bine şi pizmuieşte toate darurile dumnezeieşti. De pildă, închipuie pe Adam şi firea cea de obşte când fuge din Ioppe pe mare, fapt pentru care, după unul din înţelesurile numelui său, se numeşte fuga de podoabă. Căci Ioppe închipuie raiul, care este şi se numeşte cu adevărat locul de unde se vede bucuria, sau bucurie puternică, sau frumuseţe minunată, dată fiind bogăţia nestricăciunii din el, cum era raiul sădit de mâna lui Dumnezeu. Şi a sădit, zice, Domnul rai în Eden şi a pus acolo pe omul pe care-1 zidise (Facerea 2,8). Dar ce sunt pomii din el, fie că e vorba de pomi văzuţi, fie de pomi spirituali, şi ce este pomul vieţii din mijlocul raiului? Ce sunt toţi aceşti pomi, din care a luat Adam poruncă să mănânce, dar poate că nici nu s-a atins de ei? Căci îi spune Dumnezeu: Din tot pomul din rai vei mânca (Facerea 2,16).

Ioppe mai înseamnă însă şi virtutea şi cunoştinţa, precum şi înţelepciunea de pe urma lor. Virtutea, când se tălmăceşte frumuseţe minunată; cunoştinţa, când se înţelege ca loc de unde se vede bucuria. Iar înţelepciunea, când se tălmăceşte bucurie puternică; căci prin înţelepciune omul desăvârşit primeşte o bucurie negrăită, adică bucuria puternică ce susţine cu adevărat viaţa cea după Dumnezeu, sau cea dumnezeiască a omului. Fiindcă înţelepciunea este pom de viaţă tuturor celor ce se lipsesc de ea şi temelie sigură celor ce se reazemă pe ea, ca pe Domnul (Proverbe 3,18). Deci firea oamenilor fuge pururea din Ioppe, adică din deprinderea virtuţii şi a cunoştinţei, ca şi de la harul înţelepciunii de pe urma lor, precum a fugit Adam prin neascultare din rai. Fuge, pentru că cugetarea ei zace cu plăcere în cele rele. Şi, fugind, e târâtă cu voia ei pe mare, adică pe valurile murdare ale păcatelor, cum s-a rostogolit Adam în lumea aceasta după ce a căzut din rai, îmbrăţişând amăgirea şi confuzia nestatornică a lucrurilor materiale, pricinuite de valuri şi pricinuind alte valuri. Iar câştigul celor ce îmbrăţişează această amăgire este că se scufundă şi sunt înghiţiţi de chit şi sunt covârşiţi de apă până la suflet. Apoi sunt împresuraţi de cel mai de pe urmă adânc, şi capul li se afundă între crăpăturile munţilor, ca în sfârşit să coboare pe fundul pământului, ale cărui zăvoare sunt încuietori veşnice (2,7). Căci pământul acela, fiind talpa celui mai de jos adânc, e cu adevărat întunecat şi neguros, pământ al întunerecului veşnic, în care nu este nici o licărire şi nu se poate vedea viaţă a muritorilor (Iov 10,21), cum zice undeva marele Iov, cel care a purtat cu izbândă mari războaie pentru adevăr.

Deci Proorocul înfăţişează în chip tainic pe Adam, adică firea cea de obşte a oamenilor în fiecare din stările prin care a trecut: cum a fugit de la bunătăţile dumnezeieşti, ca din Ioppe, şi e târâtă în mizeria vieţii de aici, ca pe o mare, scufundându-se în oceanul agitat şi frământat al patimilor pământeşti; cum e înghiţită apoi de chit, fiara cea spirituală şi nesăturată, adică de diavol, şi cum e covârşită din toate părţile de apa ispitelor până la suflet, adică e copleşită de ispitele vieţii; apoi cum e împresurată de cel mai de pe urmă adânc, cu alte cuvinte cum e înfăşurată mintea de neştiinţa totală şi cum e copleşită judecata de marea povară a păcatului; pe urmă cum i se afundă capul în crăpăturile munţilor, sau cum e prinsă prima învăţătură despre monadă, întemeiată pe credinţă, care e capul întregului trup al virtuţilor, între cugetările puterilor viclene, ca între nişte crăpături întunecoase ale munţilor, şi e spartă în multe păreri şi năluciri (căci, prin crăpăturile munţilor, Scriptura a indicat ideile amăgitoare ale duhurilor răutăţii, ce sălăşluiesc undeva în fundul ultimului adânc al neştiinţei); în sfârşit cum coboară până jos pe pământ, ale cărui zăvoare sunt încuietori veşnice (Iov 10,21), sau cum cade în deprinderea goală de orice simţire dumnezeiască şi lipsită de orice mişcare de viaţă a virtuţilor, adică într-o deprindere ce nu mai are nici o simţire pentru bunătate şi nici o dorinţă care să se mişte spre Dumnezeu. E deprinderea peste care apasă ca un abis întunericul neştiinţei şi noianul cumplit al răutăţii, şi în care îşi au rădăcinile munţii rătăcirii, adică duhurile răutăţii în ale căror crăpături, afundându-se firea omenească, a devenit pe urmă bază pentru cea mai păcătoasă deprindere, ca una ce s-a făcut reşedinţă şi unealtă a rătăcirii, şi a răutăţii lor. În această deprindere se află, ca nişte zăvoare veşnice, împătimirile sufletului după cele materiale, care nu lasă cugetarea să se izbăvească de întunericul neştiinţei, ca să vadă lumina adevăratei cunoştinţe. Această deprindere a indicat-o poate, cum spuneam puţin mai înainte, în chip acoperit, marele Iov, prin cuvintele: Pământ întunecat şi neguros, pământ al întunericului veşnic (Iov 10,21). E pământ întunecat, fiindcă e pustie de orice cunoştinţă şi contemplaţie adevărată; şi neguros, pentru că e lipsită de orice virtute şi activitate. Şi continuă: în el nu este nici o licărire, se înţelege de cunoştinţă şi de adevăr, şi nu se poate vedea viaţă a muritorilor, adică o vieţuire demnă de fiinţele raţionale.

Proorocul ajunge în toate aceste stări, poate ca să închipuie prin sine patimile în care s-a rostogolit omenirea în chip jalnic, făcându-şi ale sale cele ale firii comune a oamenilor. De aceea, când închipuie pe Adam, i se potriveşte unul din înţelesurile numelui, şi anume fuga de podoabă. Când însă preînchipuie pe Dumnezeu, care s-a coborât pentru noi întru ale noastre, prin trup însufleţit mintal, făcându-Se ca noi, afară numai de păcat, şi zugrăveşte anticipat taina întrupării şi a patimilor în vederea mântuirii, atunci prin plecarea sa din Ioppe pe mare indică coborârea Domnului din cer în lumea aceasta, iar prin înghiţirea sa de către chit şi prin aruncarea nevătămată după trei zile şi trei nopţi, prevesteşte taina morţii a îngropării şi a învierii. De aceea i se potriveşte cât se poate de bine un alt înţeles al numelui şi anume: odihna şi tămăduirea lui Dumnezeu, sau harul lui Dumnezeu dat lor, sau poate şi osteneala lui Dumnezeu pentru patima cea de bună voie a Domnului. Căci Proorocul a preînchipuit tainic prin întâmplările sale pe Hristos Iisus, adevăratul Dumnezeu, odihna adevărată a celor osteniţi de dureri, tămăduirea celor zdrobiţi şi harul iertării greşalelor. Pentru că şi Domnul şi Dumnezeul nostru, făcându-Se om, a coborât din cer în oceanul vieţii noastre, ca dintr-o Ioppe ce se tălmăceşte locul de unde se vede bucuria, pe marea acestei lumi, precum s-a scris: Care în locul bucuriei ce era pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, nebăgând în seamă ocara (Evrei 12,2). Şi coborându-Se de bună voie în inima pământului, unde ne ţinea închişi vicleanul, după ce ne înghiţise prin moarte, a ridicat din nou toată firea cea robită la cer, după ce a smuls-o de acolo prin înviere. Prin aceasta El ne este cu adevărat odihnă, tămăduire şi har. Odihnă, ca Cel ce dezleagă prin viaţa Sa vremelnică legea robiei silnice a trupului; tămăduire, ca Cel ce tămăduieşte prin înviere firea zdrobită prin moarte şi stricăciune; har, ca Cel ce dăruieşte prin credinţă înfierea în duh şi harul îndumnezeirii, dat fiecăruia după vrednicie. Căci trebuia cu adevărat să ajungă lumina şi puterea lui Dumnezeu şi Tatăl în acel pământ, în care stăpânea întunericul şi zăvoarele veşnice. Şi aceasta, pentru ca Cel ce e lumină duhovnicească să împrăştie întunericul neştiinţei şi Cel ce e puterea ipostatică a lui Dumnezeu să sfărâme zăvoarele păcatului şi aşa să slobozească firea celor încătuşaţi cumplit de cel viclean, dăruindu-i lumina nestinsă a cunoştinţei adevărate şi puterea de nedezrădăcinat a virtuţilor.

Dar Proorocul închipuie prin persoana sa şi harul proorocesc care se strămută prin Evanghelie din slujirea legii, socotită odinioară atât de slăvită, la neamuri, lăsând poporul iudaic, devenit necredincios, pustiu de bucuria ce o avea de acea slujire, ca prin multe necazuri, primejdii, strâmtorări, osteneli, prigoniri şi morţi să întoarcă Biserica neamurilor la Dumnezeu, ca pe o Ninive. Când închipuie acest har al proorociei, Proorocul părăseşte în chip tainic Ioppe, ceea ce înseamnă că harul se depărtează de la slujirea legii şi porneşte pe marea potrivnicilor fără de voie şi a luptelor cu ele, a ostenelilor şi primejdiilor, până ce e înghiţit de moarte ca de un chit, fără să fie câtuşi de puţin vătămat. Căci nimic de pe lume nu a putut împiedica mersul harului propovăduit neamurilor prin Evanghelie: nici necaz, nici strâmtoare, nici prigoană, nici foamete, nici primejdie, nici sabie (Romani 8,35). Dimpotrivă, prin aceasta harul se întărea şi mai mult, biruind pe toţi cei ce se ridicau împotrivă. Pătimind, biruia şi mai mult pe cei ce i se împotriveau şi astfel a întors firea rătăcită la Dumnezeul cel viu şi adevărat, cum a întors Iona cetatea Ninive. Şi deşi îşi închipuia vicleanul că acoperă harul cu mulţimea prigoanelor, ca pe Prooroc chitul, nu l-a putut ţine până la sfârşit, neputând slăbi tăria puterii prin care lucra harul. Ba această putere făcea harul să lumineze şi mai strălucitor în ucenicii lui, după ce treceau prin aceste potrivnicii, aşa încât vicleanul îşi pricinuia, prin atacurile sale, mai degrabă surparea puterii sale. Căci el vedea nu numai că harul nu poate fi biruit de el, ci şi că slăbiciunea naturală a sfinţilor, care îl vesteau neamurilor, se prefăcea în tărie ce surpa puterea lui şi-i dobora toată înălţarea ce se ridica împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu (II Corinteni 10,5); ba tocmai când se credea că este înfrântă trupeşte prin strâmtorări, apărea şi mai împuternicită duhovniceşte. Acest lucru l-a cunoscut din experienţa pătimirilor sale Pavel, marea trâmbiţă a adevărului, care a devenit slujitor al harului proorocesc în Hristos către neamuri, întru înnoirea duhului şi nu în vechimea literei. De aceea zice: Avem comoara aceasta în vase de lut (II Corinteni 4,7). Comoară numeşte cuvântul harului: iar vas de lut, trupul acesta pătimitor, sau păruta simplitate în cuvântul rostit, care a biruit toată înţelepciunea lumii, sau care cuprindea în sine, cât era cu putinţă, înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care nu o cuprindea lumea şi care a umplut toată lumea de lumina cunoştinţei adevărate cuprinsă în ea. Şi adaugă: Ca mulţimea puterii să fie a lui Dumnezeu, iar nu din noi; întru toate necaz pătimind, dar nu strâmtorându-ne; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu prăpădiţi; în toată vremea omorârea lui Iisus în trup purtând-o, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru. Că pururea noi cei vii ne dăm la moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor, încât moartea în noi se lucrează, iar viaţa în voi (II Corinteni 4,7-12). Căci cei ce propovăduiau cuvântul harului, purtând fără vină şi din toată inima moartea cea de bunăvoie, prin pătimirile lor lucrau neamurilor viaţa cea în duh, întru cunoştinţa adevărului. Aceasta a pătimit-o şi Iona, care, preînchipuind tainic în sine harul, a îndurat atâtea primejdii, ca să întoarcă pe Niniviteni de la rătăcire la Dumnezeu. De aceea, după un alt înţeles al numelui său, se mai tălmăceşte şi darul lui Dumnezeu, sau osteneala lui Dumnezeu. Căci într-adevăr dar al lui Dumnezeu de oameni iubitori şi osteneală dumnezeiască prealăudată este harul proorocesc trimis neamurilor. E dar, întrucât dăruieşte lumina cunoştinţei adevărate şi procură nestricăciunea vieţii celor ce-l primesc; şi e osteneală a lui Dumnezeu, întrucât înduplecă pe slujitorii săi să se împodobească cu ostenelile pentru adevăr şi-i învaţă pe cei ce se îngrijesc prea tare de viaţa în trup să crească mai mult prin pătimiri decât prin bucurii, dându-le ca dovadă a puterii covârşitoare a Duhului din ei neputinţa naturală a trupului lor de-a suporta pătimirile.

Deci cuvântul harului străbătând prin multe încercări la firea oamenilor, sau la Biserica neamurilor, precum Iona prin multe necazuri la cetatea cea mare a Ninivei, înduplecă legea care împărăteşte peste fire să se scoale de pe tronul ei, adică din deprinderea de mai înainte în rău, sau din trăirea după simţuri, şi să-şi scoată haina sa, adică să lepede fumurile slavei lumeşti pentru moravurile sale, apoi să îmbrace sacul, adică jalea şi asprimea neplăcută a relei pătimiri şi o purtare demnă de viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, şi să şadă în cenuşă, adică în sărăcia cu duhul în care e învăţat să şadă tot cel ce vrea să trăiască cu evlavie şi are în sine biciul conştiinţei care-1 loveşte pentru greşalele sale. Dar nu numai pe împărat îl înduplecă cuvântul cel propovăduit al harului să creadă în Dumnezeu, ci şi pe bărbaţi, adică pe oamenii cu firea întreagă, convingându-i să mărturisească tare că unul este Dumnezeu, Făcătorul şi Judecătorul tuturor, şi hotărându-i să se lepede cu desăvârşire de îndeletnicirile lor cele rele de mai înainte şi să se îmbrace în saci de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei, adică să înceapă cu toată râvna o viaţă aspră, omorâtoare de patimi. Iar mici şi mari cred că sunt numiţi aici de Scriptură, după înţelesul mai înalt, cei vinovaţi de o răutate mai mică sau mai mare.

Şi au crezut bărbaţii Ninivei lui Dumnezeu şi au hotărât să postească şi s-au îmbrăcat în saci, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei. Şi a mers cuvântul până la împăratul Ninivei şi s-a sculat de pe tronul său şi s-a dezbrăcat de veşmântul său şi s-a îmbrăcat cu sac şi a şezut în cenuşă. Apoi s-a vestit şi s-a poruncit în Ninive de la împărat şi de la dregătorii săi, spunându-se: Oamenii şi dobitoacele, boii şi oile, să nu guste nimic, nici să pască, şi apă să nu bea (2,5-7): Împărat al firii este, cum am zis, legea firii. Dregătorii lui sunt puterea raţională, irascibilă şi poftitoare. Bărbaţii acestei cetăţi, adică ai firii, sunt, după unul din înţelesuri, cei ce păcătuiesc prin raţiune şi au o cunoştinţă greşită despre Dumnezeu şi despre lucrurile dumnezeieşti. Dobitoacele sunt cei ce păcătuiesc prin poftă şi trag la povara plăcerii prin patimile trupeşti. Boii sunt cei ce folosesc toată mişcarea mâniei pentru dobândirea bunurilor pământeşti; căci zic unii că sângele boului când e băut pricinuieşte îndată moartea celui ce îl bea; deci sângele lui este, în chip vădit, simbolul mâniei. Oile de ocară de aici sunt cei ce pasc fără de minte, numai prin simţuri, cele văzute, ca pe o iarbă, din pricina patimii ce-i stăpâneşte. Toate acestea socotim că au în acest loc al Scripturii un înţeles de ocară, până ce luându-le Cuvântul le va preface în bune. De aceea adaugă Scriptura despre ele: Să nu guste nimic, nici să pască, şi apă să nu bea. În felul acesta se vor  depărta cauzele de mai înainte, care susţineau în fiecare din cele înşirate patimile. Iar după înlăturarea acestor cauze, ele îşi vor schimba îndeletnicirile rele de care erau stăpânite odinioară. Arătând-o aceasta, Scriptura adaugă: Şi s-au îmbrăcat în saci oamenii, şi dobitoacele n-au păscut şi au strigat către Domnul şi Dumnezeu cu stăruinţă; şi s-a întors fiecare de la calea sa cea rea şi de la nedreptatea din mâinile sale (3,8).

Oamenii sunt, cum am spus, cei stăpâniţi printr-o greşită judecată a raţiunii de patimile sufleteşti; iar dobitoacele, cei ţintuiţi de patimile trupeşti, prin reaua întrebuinţare a mâniei şi a poftei, în vederea plăcerii. Deci toţi îmbracă, ca pe un sac, omorârea mădularelor de pe pământ, sau a întregii legi şi cugetări pământeşti, şi strigă cu stăruinţă, adică cu glas mare, sau cu îndrăzneală, cerând iertarea păcatelor de mai înainte şi depărtându-se de la cursul obişnuinţei, ca de la o cale oarecare, şi de la nedreptatea lucrată de faptele lor, ca de nişte mâni.

Astfel Ninive, înţeleasă ca firea cea comună a oamenilor, sau ca Biserica neamurilor, are pururea pe Iona, sau cuvântul harului proorocesc, propovăduind în ea şi în fiecare zi întorcând pe cei rătăciţi la Dumnezeu. Iar dacă referim înţelesul spiritual al Ninivei la fiecare ins în parte, atunci cetatea cea mare zicem că este sufletul fiecăruia, la care, după ce a păcătuit, este trimis cuvântul lui Dumnezeu ca să-i propovăduiască pocăinţa spre viaţă. În acest caz prin împăratul cetăţii înţelegem mintea; dregătorii sunt puterile înnăscute; bărbaţii, gândurile pătimaşe; dobitoacele, mişcările poftitoare ale trupului; boii, mişcările lacome ale mâniei spre bunurile materiale; iar oile, mişcările simţurilor, care percep lucrurile sensibile fără cugetare. Deci cuvântul lui Dumnezeu înduplecă mintea, adică pe împărat, să se ridice, ca de pe un tron, din deprinderea de mai înainte cu neştiinţa, şi să se dezbrace ca de o haină de părerea mincinoasă despre lucruri, apoi să îmbrace ca pe un sac căinţa pentru cele rău cugetate şi să se aşeze, ca în cenuşă, în deprinderea sărăciei cu duhul; pe urmă să poruncească oamenilor, dobitoacelor, boilor şi oilor să postească, înfrânându-se de la mâncarea păcatului şi de la băutura neştiinţei, adică să se reţină de la săvârşirea păcatelor şi de la contemplarea înşelătoare prin simţuri, şi să se îmbrace în sac, adică în deprinderea care omoară patimile contrare firii, dar cultivă virtuţile şi cunoştinţele cele după fire; apoi să strige către Dumnezeu cu stăruinţă, adică să denunţe cu putere cele de mai înainte şi să se roage cu smerenie, ca să primească iertare de la Cel ce poate să o dea; de asemenea să ceară puterea statornică pentru împlinirea poruncilor şi pentru păzirea hotărârii spre cele bune de la Acela care e gata să o dea celor ce o cer, pentru ca în felul acesta să-şi poată abate cugetarea de la rătăcirea de mai înainte, ca de la o cale rea, şi să lepede deprinderea de a născoci răul din puterile făptuitoare ale sufletului.

În această mare cetate, adică în firea obştească a oamenilor, sau în Biserica alcătuită din neamuri, sau în sufletul fiecăruia, mântuit prin cuvântul virtuţii şi al cunoştinţei, adică al credinţei şi al bunei conştiinţe, locuiesc mai mult de douăsprezece miriade [de douăsprezece zeci de mii] de oameni care nu-şi cunosc dreapta nici stânga lor (4,14). Cred că Scriptura indică aici, prin cele douăsprezece miriade, după un înţeles mai înalt, raţiunile timpului şi ale firii, adică cunoştinţa cuprinzătoare a firii văzute împreună cu acelea fără de care aceasta nu poate să existe. Căci dacă numărul doisprezece se formează prin adunarea lui cinci şi şapte, iar firea e întinată pentru simţuri şi timpul înşeptit, atunci numărul doisprezece indică, desigur, firea şi timpul. De notat însă că a spus mai mult de douăsprezece miriade de oameni, ca să cunoaştem că acest număr e circumscris şi depăşit în chip indefinit de mai multe, care fac prin ele o sumă superioară numărului doisprezece.

Deci Biserica prealăudată a lui Dumnezeu, având raţiunile virtuţii şi ale cunoştinţei, care întrec raţiunile timpului şi ale firii şi străbat spre măreţia celor veşnice şi inteligibile, are mai mult de douăsprezece miriade de bărbaţi, care nu-şi cunosc dreapta sau stânga lor. Căci cel ce, din pricina virtuţii legiuite, şi-a uitat de patimile din trup, ca de unele ce sunt la stânga şi, din pricina cunoştinţei fără greşeală a faptelor sale, nu e stăpânit de boala părerii de sine, ca de una ce e la dreapta, a devenit bărbat ce nu-şi cunoaşte dreapta lui, întrucât nu iubeşte slava ce se destramă, nici stânga, întrucât nu se lasă aţâţat de patimile trupului.

Aşadar prin dreapta Scriptura înţelege, după cum se vede, slava deşartă de pe urma aşa ziselor isprăvi, iar prin stânga, neînfrânarea ce răsare de pe urma patimilor de ruşine. Pe aceşti bărbaţi ce nu cunosc dreapta şi stânga lor îi are orice suflet luminat de vederile celor spirituale [inteligibile]. Pentru că tot sufletul care îşi retrage puterea cugetării de la contemplarea naturii şi a timpului, are cugetările naturale ca pe nişte bărbaţi[8] ce au trecut de numărul doisprezece, sau ca pe nişte raţiuni ce nu se mai ostenesc cu cele ce sunt sub fire şi sub timp, ci se îndeletnicesc cu înţelegerea şi cunoaşterea dumnezeieştilor taine şi de aceea nu cunosc dreapta sau stânga lor. Căci cunoaşterea virtuţilor după raţiunea lor, adică recunoaşterea adevărată prin trăire a cauzei virtuţilor, face pe cei părtaşi de ea să nu mai cunoască de loc insuficienţa şi excesul de virtute, care stau de cele două părţi ale mijlociei virtuţilor, ca dreapta şi stânga.

Pentru că dacă în raţiune nu se află nimic contrar raţiunii, e limpede că cel ce s-a înălţat la raţiunea virtuţilor nu va mai cunoaşte câtuşi de puţin poziţia celor fără raţiune. Fiindcă nu e cu putinţă să privească deodată două lucruri care se contrazic şi să cunoască pe unul din ele manifestându-se deodată cu celălalt.

Căci dacă în credinţă nu se află nici o raţiune a necredinţei şi dacă prin fire lumina nu poate fi cauza întunericului şi diavolul nu se poate arăta deodată cu Hristos, e vădit că nici ceea ce-i contrar raţiunii nu poate exista la un loc cu raţiunea. Iar dacă ceea ce-i contrar raţiunii nu poate să se afle la un loc cu raţiunea, e vădit că cel ce s-a înălţat la raţiunea virtuţilor nu poate cunoaşte poziţia celor contrare raţiunii. El cunoaşte virtutea numai aşa cum este, dar nu cum e socotită. De aceea nu cunoaşte nici dreapta prin exces, nici stânga prin insuficienţă, fiindcă în amândouă acestea, se poate constata iraţionalul. Căci dacă raţiunea este hotarul şi măsura lucrurilor, ceea ce e fără hotar şi fără măsură, sau e peste hotar şi peste măsură, e lipsit de raţiune şi de aceea contrar raţiunii. Căci amândouă acestea aduc la fel celor ce se mişcă astfel căderea de la ceea ce există cu adevărat. Una din ele prin faptul că îi face să-şi îndrume cursul vieţii spre ceva nedefinit şi nelămurit şi să nu aibă pe Dumnezeu ca scop, întrucât din pricina lipsei de măsură a minţii îşi iau ca ţintă să se abată de la dreapta tot mai spre dreapta; iar cealaltă, prin faptul că îi abate şi ea de la scop, îndrumându-le cursul vieţii numai spre cele ce ţin de simţuri, întrucât din pricina lipsei de putere a minţii, îi face să socotească drept ţintă ceea ce se circumscrie prin simţuri. Acestea nu le cunoaşte şi nu le pătimeşte cel ce ascultă numai de raţiunea virtuţii şi hotărniceşte prin ea toată mişcarea minţii sale, încât să nu poată cugeta peste raţiune sau fără raţiune.

Iar dacă cineva vrea să-şi înalţe mintea la un înţeles şi mai înalt, prin dreapta poate să înţeleagă raţiunile celor netrupeşti, iar prin stânga pe ale trupurilor. Dar mintea ce se înalţă spre cauza lucrurilor, nereţinută de nimic, nu mai cunoaşte aceste raţiuni, întrucât nu mai vede nici o raţiune în Dumnezeu, Cel ce după cauză e mai presus de orice raţiune. Adunându-se spre El din toate lucrurile, nu mai cunoaşte nici o raţiune a celor de care s-a despărţit, privind în chip negrăit numai Raţiunea la care s-a ridicat după har.

Pe aceşti bărbaţi şi pe cei asemenea lor, care într-adevăr nu cunosc dreapta şi stânga lor cea de ocară, îi cruţă Dumnezeu; şi pentru ei lumea toată. (Am zis cea de ocară, deoarece aproape toate cele din Scriptură au şi un înţeles de laudă şi un înţeles de ocară). Dar poporul iudeu, pizmaş şi vrăjmaş al oricărei iubiri de oameni, se plânge de mântuirea oamenilor şi de aceea îndrăzneşte să se răzvrătească chiar şi împotriva bunătăţii dumnezeieşti. Plin de nerecunoştinţă, de nemulţumire şi de ură faţă de oameni, el scrâşneşte din dinţi, se scârbeşte de viaţă şi-şi face pricină de întristare din mântuirea neamurilor în Hristos. Socotind, din neştiinţă, mai de preţ o curcubetă decât mântuirea oamenilor, se îndurerează când o vede că se usucă roasă de vierme. Nebunia aceasta a Evreilor a zugrăvit-o în sine ca tip marele Prooroc Iona, fără să pătimească el însuşi – ferească Dumnezeu – de scăderile Iudeilor, ci osândind în sine cu anticipaţie necredinţa lor, pentru care au căzut din slava de mai înainte, ca dintr-o Ioppe. De aceea i-a dat Duhul Sfânt în chip tainic acest nume, capabil să arate prin diferitele lui tălmăciri starea lăuntrică a tuturor celor preînchipuiţi. Când deci dezvăluie în sine ca tip nebunia Iudeilor, care se întristează pentru mântuirea oamenilor şi se sminteşte de minunata lor chemare, dar se scârbeşte de viaţă şi doreşte, hulind voia lui Dumnezeu, mai bine moartea din pricina veştejirii curcubetei, numele lui se tălmăceşte întristarea lor. Această întristare o condamnă Scriptura când zice: A văzut Dumnezeu faptele lor, adică ale Ninivitenilor, că s-au întors de la căile lor cele rele şi I-a părut rău să-i mai pedepsească pe ei şi nu i-a mai pedepsit. Şi s-a întristat Iona şi a zis: Acum Stăpâne Doamne ia sufletul meu de la mine, că mai bine este mie să mor decât să trăiesc (3,10-4,1). Şi iarăşi: Şi a poruncit Domnul Dumnezeu unui vierme a doua zi dimineaţa, şi a ros pe dedesubt curcubetă şi s-a uscat. Şi a fost după ce a răsărit soarele, a lovit capul lui Iona şi s-a împuţinat cu sufletul şi s-a scârbit de viaţa lui şi a zis: mai bine este mie să mor decât să trăiesc (4,8-9).

Ninive este deci Biserica neamurilor, care a primit cuvântul harului şi s-a întors de la rătăcirea de mai înainte a închinării la idoli şi de aceea s-a mântuit şi s-a învrednicit de slava cerurilor. Iar umbrarul, pe care şi l-a făcut Iona după ce a ieşit din cetate, închipuie Ierusalimul de jos şi templul din el făcut de mâini. Curcubeta înfăţişează umbra vremelnică a slujirii trupeşti şi numai după literă a legii, care nu e statornică şi nu poate să mulţumească mintea. Iar viermele este Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, precum El însuşi zice despre Sine la Proorocul David: Sunt vierme şi nu om (Psalmi 21,6). Căci s-a făcut şi s-a numit cu adevărat vierme, pentru trupul fără de sămânţă pe care l-a primit. Fiindcă precum viermele nu are împreunare şi amestecare, ca pricină premergătoare a naşterii lui, tot aşa nici naşterii după trup a Domnului nu i-a premers vreo amestecare. Dar mai e vierme şi pentru faptul că a îmbrăcat trupul ca pe o momeală pusă în undiţa dumnezeirii spre amăgirea diavolului, pentru ca dracul spiritual cel nesăturat, înghiţind trupul pentru firea lui uşor de apucat, să fie sfâşiat de undiţa dumnezeirii şi, deodată cu trupul sfânt al Cuvântului, luat din noi, să dea afară toată firea omenească, pe care o înghiţise mai înainte; cu alte cuvinte pentru ca, aşa cum înghiţise acela mai înainte pe om, momindu-1 cu nădejdea dumnezeirii, tot aşa, momit fiind mai pe urmă cu firea omenească, să dea afară pe cel amăgit cu nădejdea dumnezeirii, amăgit fiind el însuşi cu nădejdea că va pune mâna pe omenire; apoi ca să se arate bogăţia covârşitoare a puterii dumnezeieşti, care biruie, prin slăbiciunea firii biruite, tăria celui ce a biruit-o mai înainte; şi ca să se arate că mai degrabă biruie Dumnezeu pe diavol, folosindu-se de momeala trupului, decât diavolul pe om cu făgăduinţa firii dumnezeieşti. Acest vierme a ros curcubeta şi a uscat-o, adică a pus capăt slujirii legii, ca unei umbre, şi a uscat părerea de sine a Iudeilor, întemeiată pe ea.

Şi a fost a doua zi după ce a răsărit soarele. A doua zi, adică după trecerea ghiciturilor din chipurile legii şi a timpului hotărât pentru slujirea trupească a ei, a răsărit harul tainei celei noi, aducând o altă zi a unei cunoştinţe mai înalte şi a unei virtuţi dumnezeieşti, o zi care îndumnezeieşte pe cei ce o îmbrăţişează. Deci după ce viermele acesta a ros curcubeta şi soarele acesta (căci unul şi acelaşi e şi vierme şi soare al dreptăţii: e vierme, întrucât s-a născut după trup fără de sămânţă şi zămislirea lui e mai presus de orice înţelegere; iar soare, întrucât s-a coborât pentru mine sub pământ, prin taina morţii şi a mormântului, şi întrucât e prin fire şi pentru sine lumina veşnică) a răsărit din morţi prin înviere, a poruncit Dumnezeu unui vânt arzător şi soarele a lovit capul lui Iona. Cu alte cuvinte, după răsăritul soarelui dreptăţii, adică după învierea şi înălţarea Domnului, a venit vântul arzător al încercărilor peste Iudeii rămaşi nepocăiţi şi le-a lovit capetele lor, potrivit unei drepte judecăţi, întorcând după cum s-a scris, durerea lor peste capetele lor (Psalmi 7,17), precum înşişi ceruseră mai înainte zicând: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri (Matei 27,25). Căci de fapt, după învierea şi înălţarea Mântuitorului, a venit peste ei ca un vânt foarte arzător răzbunarea prin neamuri şi Soarele meu a doborât la pământ slava şi puterea întregului neam, lovind în ea ca într-un creştet. Căci închizându-şi ochii înţelegerii în faţa Lui, nu au cunoscut lumina adevărului, care le strălucea lor.

Sau vântul arzător ridicat împotriva Iudeilor, care n-au ascultat de cuvântul harului, mai este şi părăsirea, care opreşte ploaia cunoştinţei şi roua proorociei şi usucă izvorul natural al cugetărilor evlavioase din inimă. Este părăsirea adusă cu dreptate peste ei, fiindcă şi-au pătat mâinile de sânge nevinovat şi au dat adevărul pe mâna minciunii şi au tăgăduit pe Dumnezeu Cuvântul, Cel ce pentru mântuirea neamului omenesc a venit la noi în chipul nostru, fără schimbare. De aceea au fost lăsaţi şi ei în propria lor rătăcire, în care nu se poate afla nici o dispoziţie apropiată de credinţă şi de temerea de Dumnezeu, ci numai o ambiţie uscată, secetoasă şi străbătută de toată patima cea rea. E ambiţia ce poate fi caracterizată prin îngâmfare [trufie], care e o patimă blestemată ce constă din împreunarea a două rele: mândria şi slava deşartă. Dintre acestea, mândria tăgăduieşte pe Cel ce e cauza virtuţii şi a firii, iar slava deşartă falsifică firea şi însăşi virtutea. Căci cel mândru nu face nimic după Dumnezeu, iar cel robit de slava deşartă nu întreprinde nimic după fire. Iar din amestecarea lor se naşte îngâmfarea, care pe Dumnezeu îl dispreţuieşte, bârfind şi hulind Providenţa, iar de la fire se înstrăinează, folosind toate ale firii împotriva firii şi stricând frumuseţea şi buna întocmire a firii prin reaua întrebuinţare a lor. Scurt vorbind, poporul Iudeu, îngăduind, prin necredinţa în Hristos, dracului trufaş să-i lege mintea, a urât deopotrivă pe Dumnezeu şi pe oameni: pe Dumnezeu, întrucât Îl pune mai prejos de plăcerea trupului şi de aceea respinge slujirea Lui în duh; iar pe oameni, întrucât socoteşte pe cei ce nu-şi coboară neamul după trup din Iacob cu desăvârşire străini de Făcător şi de aceea îşi închipuie că uciderile pe care le plănuieşte împotriva noastră sunt bineplăcute lui Dumnezeu. El nu ştie, pe cât se pare, în nebunia lui, că trupul şi înrudirea de neam nu pot apropia de Dumnezeu aşa de mult cum poate apropia sufletul, care poartă aceeaşi pecete a credinţei ca şi celelalte suflete şi aceeaşi aplecare lăuntrică a voii spre bine. Iar aceasta stinge legea trupului cu totul, încât nu se mai străvede decât raţiunea lui Dumnezeu arătându-se prin duh şi făcându-i pe toţi una după minte, ca să cunoască pe unul Dumnezeu şi ca să fie între toţi o singură iubire şi armonie, datorită căreia nici unul nu mai este despărţit duhovniceşte de nici unul, chiar dacă trupeşte, după locurile ce se ocupă, sunt departe unul de altul.

Deci vântul arzător este trufia, care e patima urii de Dumnezeu şi de oameni. Fiindcă ea usucă inima necredincioşilor, veştejind cugetările evlavioase despre Dumnezeu şi raţiunile drepte despre fire, ca un vânt arzător. Căci spun unii că acest vânt se produce prin amestecarea unui vânt de la răsărit şi a unuia de la miazăzi şi de aceea usucă umezeala împrăştiată în pământ. El se mai numeşte şi Evroclidonul (Vârtejul larg) sau Tifonicul (Fumegosul). Numele dintâi îl poartă, fiindcă stârneşte din toate părţile furtună pe pământ şi pe mare, iar al doilea, fiindcă aduce o negură uscată. Dar pe amândouă acestea le pricinuieşte şi trufia.

Căci de fapt aceasta stârneşte mare tulburare în suflet şi umple mintea de întunericul neştiinţei. Acest vânt arzător l-a stârnit Dumnezeu, adică l-a lăsat să vină, după batjocorirea lui Hristos, asupra Iudeilor, care dobândiseră o dispoziţie corespunzătoare cu el, ca să se facă vădită tuturor voia lor faţă de Dumnezeu şi oameni. De aceea împinşi de negura neştiinţei, s-au aruncat pe ei înşişi de bunăvoie în partea opusă lui Dumnezeu, nemaiavând nimic de făcut decât să se plângă şi să se înciudeze de mântuirea prin credinţă şi de slava de care s-au împărtăşit neamurile şi de pierderea drepturilor lor ce le aveau după trup. Pentru aceea zic: Acum Doamne ia sufletele de la noi, că mai bine este nouă să murim decât să trăim. Aceasta o spun ei din pricină că s-a născut curcubeta, adică a încetat slujirea în umbrele legii, care noaptea a crescut şi noaptea a pierit, ca una ce nu avea nici o lumină spirituală, care să poată lumina înţelegerea sufletului, fiind circumscrise numai la figurile şi la ghiciturile simbolurilor.

Dar noi să îmbrăţişăm duhovniceşte, prin credinţă şi prin dreptatea care o însoţeşte, duhovniceasca Ninive, adică Biserica alcătuită din neamuri, care este, precum s-a scris, o mare cetate a lui Dumnezeu, mântuită după cele trei zile ce i-au fost orânduite spre pocăinţă. Şi să ne grăbim să ne facem cetăţeni ai acestei mari cetăţi a lui Dumnezeu prin pocăinţă şi prin schimbarea noastră în bine. Căci Scriptura spune în mod apriat despre ea că este o cetate mare a lui Dumnezeu: Iar Ninive era cetate mare lui Dumnezeu. Unde poate afla Iudeul respectuos faţă de adevăr spunându-se în Scriptură un cuvânt ca acesta despre Ierusalimul de jos? Eu, deşi am citit de multe ori toată Sfânta Scriptură, nu am aflat spunându-se nicăieri: Şi Ierusalimul era cetate mare lui Dumnezeu. Dar cine ar putea, bizuindu-se pe puterea cuvântului şi pe bogăţia ideilor, să măsoare şi să circumscrie măreţia acestei cetăţi, care este şi se numeşte a lui Dumnezeu? Mie îmi este acest lucru cu neputinţă, precum socotesc că îi este că neputinţă oricărui om cu mintea înţeleaptă, care îşi dă seama cât de puţin de majestatea dumnezeiască şi nu ignoră că toate sentinţele dumnezeieşti trebuie să aibă ceva din măreţia lui Dumnezeu. Dar cum era cetate mare lui Dumnezeu prima cetate a Asirienilor, în care domnea confuzia rătăcirii, unde trona regeşte nebunia slujirii la idoli, care se afla atât de departe de ţara numită sfântă, făgăduită lui Israil cel trupesc? Desigur că ea n-ar fi putut fi numită aşa dacă n-ar fi văzut Dumnezeu de mai înainte mărimea credinţei, necuprinsă de nici un cuvânt, a Bisericii celei din neamuri. Prin aceasta a înfăţişat viitorul ca prezent, iar ceea ce era mai înainte străin şi-a însuşit ca pe ceva propriu şi ceea ce era vrednic de ocară din pricina necredinţei a făcut prin cuvântul Său să fie străbătut de dumnezeire, plin de cinste şi cu un viitor care întrece orice cuvânt. De aceea a putut zice prin Proorocul: Şi Ninive era cetate mare lui Dumnezeu. La această cetate a fost trimis cuvântul harului proorocesc, care i-a vestit distrugerea cea fericită, zicând: încă trei zile şi Ninive va fi distrusă (3, 5). Ajungând la acest loc al sorocului de trei zile, socotesc să las celelalte lucruri, care pot să fie spuse celor ce caută înţelesul mai înalt al Scripturii. Căci eu urmăresc să notez şi să spun numai ceea ce e sigur că nu se află alături de adevăr.

Deci auzind că Proorocul vesteşte în chip determinat: Încă trei zile şi Ninive va fi distrusă, socotesc că hotărârea aceasta împotriva Ninivei rămâne neschimbată, mai bine zis sunt sigur că are să se facă cercetarea asupra Ninivei. Lucrul se înţelege aşa: că după cele trei zile, pe care le-a petrecut Proorocul în pântecele chitului, desemnând de mai înainte în sine îngroparea de trei zile şi învierea Domnului, Scriptura aşteaptă să vină alte trei zile, în care are să se arate lumina adevărului şi adevărata împlinire a tainelor prevestite, ca apoi să se producă distrugerea cetăţii, dat fiind că aceste zile din urmă nu vor mai preînchipui numai adevărul îngropării şi al învierii Mântuitorului, ci îl vor arăta limpede, împlinindu-se în realitate, pe când cele trei zile de mai înainte, pe care le-a petrecut Iona în chit, numai îl preînchipuiau. Căci dacă orice chip se referă la un adevăr aşteptat în viitor, iar chipul în acest caz a constat în petrecerea de trei zile a lui Iona în pântecele chitului, este vădit că chipul are să arate ca urmând după el, în mod real, taina unui adevăr nou. Şi de fapt trei zile şi trei nopţi a petrecut Domnul în inima pământului, cum însuşi Domnul zice: Precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi (Matei 12,40). Deci spunând Scriptura: Încă trei zile, arată în chip ascuns că alte trei zile au trecut, căci altfel nu ar fi spus încă, adică vor mai fi trei zile, şi Ninive va fi distrusă. Deci nu chipul avea să distrugă Ninive după hotărârea dumnezeiască, ci adevărul despre care a spus: încă trei zile. E ca şi când Iona ar fi zis: Vor mai fi încă trei zile, după chipul arătat prin mine, în care va avea loc o îngropare şi o înviere mai tainică, şi după aceea Ninive va fi distrusă.

Dar ar putea întreba cineva nedumerit: Cum se mai ţine Dumnezeu de cuvânt, odată ce hotărăşte distrugerea, dar nu o execută? Răspundem acestuia că Dumnezeu îşi ţine cuvântul, distrugând de fapt şi mântuind cetatea. Primul lucru îl face prin faptul că aceia se leapădă de rătăcire, al doilea prin faptul că primesc cunoştinţa adevărată. Mai bine zis, omoară rătăcirea din ei prin credinţa înviorată din nou şi le înfăptuieşte mântuirea prin moartea rătăcirii. Căci Ninive se tălmăceşte prin înnegrire înăsprită şi frumuseţe atotlină. Deci, potrivit cu înţelesurile cuvântului, Domnul, după îngroparea de trei zile şi după învierea Sa, a distrus înnegrirea înăsprită, adusă în fire de neascultare, şi a înnoit frumuseţea atotlină a firii prin ascultarea credinţei, arătând iarăşi în fire prin înviere frumuseţea atotlină a nestricăciunii, neînăsprită de nimic pământesc. Dar aceasta se poate spune şi despre firea cea obştească şi despre Sfânta Biserică şi despre sufletul fiecăruia, care a lepădat prin credinţă şi bună conştiinţă chipul lui Adam celui vechi şi pământesc şi a îmbrăcat chipul celui ceresc.

Aşadar s-a arătat limpede că Proorocul reprezintă mai multe înţelesuri, după sensurile numelui său, care se tălmăceşte potrivit cu diferitele locuri ale Scripturii. Tălmăcit ca fuga de podoabă, indică pe Adam şi firea cea de obşte, ca odihna şi tămăduirea lui Dumnezeu, sau osteneala lui Dumnezeu, pe Domnul şi Dumnezeul nostru, potrivit cu explicaţia dată. Iar tălmăcit ca porumbel şi dar al lui Dumnezeu, indică harul propovăduirii şi bogăţia Duhului cuprinsă în el. Osteneala lui Dumnezeu indică multele nevoinţe ale celor ce se fac slujitori ai acestei chemări adevărate. Iar când se tălmăceşte ca întristarea lor, indică furia Iudeilor împotriva adevărului, adică pizma pentru bunurile străine, care naşte întristarea în cei stăpâniţi de ea. Acest rău s-a înrădăcinat în firea Iudeilor, care s-au umplut de ură faţă de Dumnezeu şi oameni, şi de aceea nu urmăresc decât să strice firea, fără ruşine, prin sânge şi ucideri.

Dar deoarece cuvântul nostru a avut un curs grăbit, a trecut peste înţelesul căii de trei zile. Căci se zice în Scriptură: Iar Ninive era cetate mare lui Dumnezeu, cale ca de trei zile (3,3). Dacă voiţi, să întregim puţin ceea ce am lăsat afară. Drumul de trei zile sunt diferite moduri de vieţuire ale celor ce merg pe calea Domnului, sau vieţuirile care corespund fiecăreia din legile generale. Iar legi generale sunt: cea naturală, cea scrisă şi cea a harului. Căci fiecăreia din aceste legi îi corespunde o anumită vieţuire şi un anumit curs al vieţii, ca şi o dispoziţie lăuntrică deosebită, produsă de acea lege prin voia celor ce se conformează cu ea. Fiindcă fiecare din aceste legi creează o altă dispoziţie în fiecare din cei ce se află sub puterea ei. De pildă legea naturală, când raţiunea nu e copleşită de simţire, ne înduplecă fără o învăţătură specială să îmbrăţişăm pe toţi cei înrudiţi şi de acelaşi neam, întrucât firea însăşi ne învaţă să ajutorăm pe cei ce au lipsă şi să vrem toţi tuturor acelaşi lucru, pe care şi-l doreşte fiecare să-i fie făcut de alţii. Aceasta ne-a spus-o însuşi Domnul, zicând: Câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea (Matei 17,12; Luca 6,35). Căci cei a căror fire e cârmuită de raţiune au aceeaşi dispoziţie. Iar cei care au aceeaşi dispoziţie e vădit că au şi acelaşi mod de purtare şi acelaşi curs al vieţii, în sfârşit cei al căror mod de purtare şi curs al vieţii este acelaşi desigur că sunt uniţi de bunăvoie printr-o legătură de afecţiune, care-i adună pe toţi printr-o unică aplecare a voii în aceeaşi raţiune a firii, în care nu se mai află câtuşi de puţin dezbinarea ce stăpâneşte acum în fire din pricina iubirii de sine a fiecăruia.

Iar legea scrisă, înfrânând prin frica de pedepse pornirile fără rânduială ale celor neînţelepţi, îi obişnuieşte să-i socotească pe toţi egali. Prin aceasta se consolidează forţa dreptăţii, încât cu timpul devine fire, prefăcând frica sufletului într-o afecţiune faţă de bine ce se întăreşte pe încetul prin voinţă, iar obişnuinţa de a se curăţi prin uitare de cele de mai înainte într-o deprindere care face să se nască deodată cu sine iubirea faţă de alţii. Iar în aceasta stă împlinirea legii, toţi unindu-se întreolaltă prin iubire. Căci împlinirea legii este solidaritatea prin iubire a tuturor celor ce s-au împărtăşit de aceeaşi fire, purtând raţiunea firii încununată de dorul dragostei şi înfrumuseţând legea firii cu adausul dorului. Căci legea firii este raţiunea naturală care şi-a supus simţirea modurilor [virtuţilor]. Iar legea scrisă, sau împlinirea legii scrise, este raţiunea naturală, care şi-a luat ca ajutor în raporturile de reciprocitate cu cei de acelaşi neam raţiunea duhovnicească. De aceea zice: Să iubeşti pe aproapele tău ca te tine însuţi. Dar nu zice: Să ai pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Căci al doilea arată numai solidaritatea cu cei de acelaşi neam spre menţinerea existenţii, iar primul înseamnă grija de ei în vederea fericirii.

În sfârşit legea harului învaţă pe cei călăuziţi de ea să imite nemijlocit pe Dumnezeu, care, dacă se poate spune aşa, ne-a iubit mai mult decât pe Sine însuşi, măcar că îi eram duşmani din pricina păcatului. Ne-a iubit adică aşa de mult, încât a binevoit să coboare în fiinţa noastră, în mod neschimbat, El care este în mod suprafiinţial mai presus de orice fiinţă şi fire, şi să se facă om şi să fie unul dintre oameni. Din aceeaşi iubire n-a refuzat să-şi însuşească osânda noastră şi să ne îndumnezeiască după har aşa de mult pe cât s-a făcut El după iconomie şi prin fire om. Iar aceasta a făcut-o ca să învăţăm nu numai să ne ajutăm întreolaltă în chip natural şi să ne iubim unii pe alţii ca pe noi înşine în chip duhovnicesc, ci şi să purtăm de grijă de alţii mai mult decât de noi înşine în chip dumnezeiesc şi aceasta să ne fie dovada dragostei întreolaltă ca, în temeiul virtuţii noastre, să fim gata a suferi cu bucurie moartea de bună voie unii pentru alţii. Căci nu este altă iubire mai mare ca aceasta, ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi (Ioan 15,13).

Deci legea firii este, ca să spun pe scurt, raţiunea naturală care şi-a supus simţirea spre înlăturarea nesocotinţei [iraţionalităţii] prin care se menţine dezbinarea între cei uniţi prin natură. Iar legea scrisă este raţiunea naturală care, după înlăturarea iraţionalităţii simţirii, şi-a asociat şi iubirea duhovnicească prin care susţine reciprocitatea între cei de acelaşi neam. În sfârşit legea harului este raţiunea mai presus de fire care preface firea în chip neschimbat îndumnezeind-o şi arată în firea oamenilor ca într-o icoană arhetipul necuprins şi mai presus de fiinţă şi de fire şi procură fericirea veşnică.

Iar dacă acesta este înţelesul celor trei legi, cu drept cuvânt cetatea cea mare a lui Dumnezeu, adică Biserica, sau sufletul fiecăruia, se află la capătul unui drum de trei zile, ca una ce primeşte şi cuprinde dreptatea firii, a legii şi a duhului. Căci în aceste trei legi se află toată podoaba Bisericii, câtă se cuprinde în lărgimea virtuţii, în lungimea cunoştinţei şi în adâncimea înţelepciunii şi a cunoaşterii tainice a lui Dumnezeu [a Teologiei mistice]. Deci să nu ne despărţim prin dispoziţia noastră lăuntrică de această cetate, ca poporul Iudeu, iubindu-ne trupul ca pe un umbrar şi îngrijindu-ne de plăcerea trupului nostru ca de o curcubetă, ca nu cumva, străpungând-o viermele conştiinţei, să usuce afecţiunea noastră rătăcită spre plăceri şi venind asupra noastră, prin încercările fără de voie, pedeapsa pentru cele ce le-am făcut rău în viaţă, ca un vânt arzător, să ne scârbim de viaţă şi să ne răzvrătim împotriva judecăţii dumnezeieşti.

Căci fiecare dintre noi cei biruiţi de amăgirea celor materiale, care ne bucurăm de plăcerile trupului, primeşte ca pe un vierme cuvântul lui Dumnezeu, care îl împunge prin conştiinţă şi roade afecţiunea lui faţă de plăcere ca pe o rădăcină de curcubetă, ca apoi răsărirea desăvârşită a luminii cuprinse în cuvintele Duhului să-i usuce lucrarea păcătoasă, iar vântul cu arşiţă, adică amintirea chinurilor veşnice, să-i ardă, ca pe un creştet, începutul patimilor răutăţii, de la momelile ce vin prin simţuri. Astfel vom dobândi cunoştinţa raţiunilor Providenţei şi ale Judecăţii, care ne învaţă să preţuim cele veşnice mai mult decât cele vremelnice, a căror lipsă obişnuieşte să întristeze pe oameni. Căci dacă cuvântul Scripturii arată că omul se întristează pentru umbrar şi pentru curcubetă, adică pentru trup şi pentru plăcerea trupului, iar că Dumnezeu se îngrijeşte de Ninive, vădit este că ceea ce socoteşte Dumnezeu vrednic de iubire e cu mult mai de preţ şi mai de cinste decât toate lucrurile dragi şi scumpe oamenilor, fie că există în oarecare fel, fie că nu există, ci numai par să existe, în urma unei judecăţi greşite, sau a unei prejudecăţi, neavând nici o raţiune a existenţei lor reale, ci fiind rodul nălucirii care amăgeşte mintea şi dă o figură goală celor ce nu sunt, nu însă şi un ipostas real patimii”[9].


[1] BBVA, p. 1172

[2] BBVA, p. 1172

[3] BBVA, p. 1172

[4] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, CVI

[5] BBVA, p. 1172

[6] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, XXV

[7] BBVA, p. 1172

[8] În greceşte, cugetările, λογισμοί , sunt de genul masculin (n. trad.).

[9] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 64

Comentarii
  1. […] Teo Negură, VeroVers, Theodora Marinescu, Clipe de Cluj, Mirela Pete, Ana Usca, Ilarie, Caius, Ioan Sorin Usca, Supravieţuitor, Jocuri cu […]

  2. […] Gabi123, Gabriela Elena, Gabriela  Savitsky, George Valah, Hai ca se poate, Ilaarie, Ilarie, Ioan Sorin, Ioan Sorin Usca, Luna Patrata, Mesterul, Mirela, Mirela Pete, Morosan, Nea Costache, Perspective, […]

  3. […] Alex, Alice, AnaUsca, Androxa, Aura, Caius, Calin, Costin, Flavius, Gabriela, Haicasepoate, Ilarie, IoanSorinUsca, Vania, Marin, Nea Costache, Poorbuthonest, Rokssana, Schtiel, Soseta, Teodora, Vero, […]

  4. […] Vera, Ana Usca,  Buimacii, Caius, Gabi123, Gabriela Elena,  Theodora Marinescu, Caius, Ioan Sorin Usca, Supravieţuitor, Carmen, Anavero, X, Cella,  Se-cret, Grişka, Nea Costache, Aurora Georgescu, […]

  5. […] Comentarii la Cartea Iona – 4 […]

  6. […] Alex, Alice, AnaUsca, Androxa, Aura, Caius, Calin, Costin, Flavius, Gabriela, Haicasepoate, Ilarie, IoanSorinUsca, Vania, Marin, Nea Costache, Poorbuthonest, Rokssana, Schtiel, Soseta, Teodora, Vero, […]

  7. […] Caius,My Heart to your Heart, Coolnewz, Gabi123, Gabriela Elena,  Theodora Marinescu, Caius, Ioan Sorin Usca, Supravieţuitor, Carmen, Anavero, X, Cella,  Se-cret, Grişka, Nea Costache, Aurora Georgescu, […]

  8. […] Alex, Alice, AnaUsca, Androxa, Aura, Caius, Calin, Costin, Flavius, Gabriela, Haicasepoate, Ilarie, IoanSorinUsca, Vania, Marin, Nea Costache, Poorbuthonest, Rokssana, Schtiel, Soseta, Teodora, Vero, […]

  9. […] Heart to your Heart, Coolnewz, Gabi123, Gabriela Elena,  Theodora Marinescu, Redsky, Caius, Ioan Sorin Usca, Supravieţuitor, Carmen, Anavero, X, Cella,  Se-cret, Grişka, Nea Costache, Aurora Georgescu, […]

  10. […] Alex, Alice, AnaUsca, Androxa, Aura, Caius, Calin, Costin, Flavius, Gabriela, Haicasepoate, Ilarie, IoanSorinUsca, Vania, Marin, Nea Costache, Poorbuthonest, Rokssana, Schtiel, Soseta, Teodora, Vero, […]

  11. […] Coolnewz, Gabi123, CARMEN, Strongvaleriana, Gabriela Elena,  Theodora Marinescu, Redsky, Caius, Ioan Sorin Usca, Supravieţuitor, Carmen, Anavero, X, Cella,  Se-cret, Grişka, Nea Costache, Aurora Georgescu, […]

  12. […] într-o noapte să-şi cumpere ţigări, Caius păşi cu multă grijă, ca să nu-l audă Marieta. Ca aproape de fiecare dată în împrejurări similare, se izbi de frigider, holul fiind nu doar […]

  13. […] ar fi fost, trebuia să iasă în cetate, să-şi vază de negustoria sa zilnică. Se coperi bine cu […]

  14. […] justifică alegoric recăsătorirea lui Avraam: a treia soţie, după Sarra şi Agar, ar simboliza ştiinţele profane (Hom. Gen. XI, 1-2). Prin urmare, Avraam îşi înmulţeşte capacităţile”[1]. Arătăm […]

  15. […] căci lacrimile-l vădeau a fi rămas marcat profund. Cum-necum, acesta reuşi să ajungă în apartamentul Ligiei, după asidue stăruinţe, însă aici reveni de la baie cu şosetele în picioare. Femeia […]

  16. […] şi cea religioasă; un fel de prefigurare a ceea ce, mai târziu, în imperiul bizantin, s-a numit simfonia dintre Stat şi […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s