Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor – 5

 

CAPITOLUL 5

1: – Intrat-am în grădina mea,

o, sora mea, mireasa mea,

şi smirna mi-am cules-o cu aromele,

mâncat-am pâinea mea cu mierea mea

şi vinul meu mi l-am băut

şi laptele, al meu.

(Mâncaţi, prieteni, luaţi şi beţi

şi îmbătaţi-vă, fârtaţi!…)

„Intrat-am în grădina mea…: Iubitul anticipează, prin vis şi dorinţă, consumarea nupţiilor”[1]. Aplicate Mirelui Hristos, versurile capătă de îndată alt accent, unirea prin nuntă cu mireasa trecând întâi prin moarte: „Despre această grădină a Golgotei[2] – căci era o grădină locul în care a fost răstignit – am vorbit mai dinainte miresei Mele în Cântarea Cântărilor şi i-am spus: Am intrat în grădina Mea, sora Mea mireasă! – Şi ce iei de acolo?  – Am cules smirna mea. În adevăr, Domnul a băut vin amestecat cu smirnă şi oţet[3]. După ce le-a luat pe acestea a spus: Săvârşitu-s-a! Taina s-a împlinit”[4].

Mâncat-am pâinea Mea cu mierea Mea: „Mâncare amară înainte de patimă (smirna), dar mâncare dulce după înviere (vezi Luca 24, 41-42)”[5].  „De aceea, Biserica, văzând atâta har, îndeamnă pe fiii ei, îndeamnă pe cei mai apropiaţi, ca să alerge la Sfintele Taine. Înţelege, credinciosule, de ce a spus: pâine şi băutură. Nu este însă îndoielnic faptul că El Însuşi (Hristos) mănâncă şi bea în noi. În această Taină este Hristos, deoarece al lui Hristos este trupul; nu este, aşadar, hrană trupească, ci duhovnicească”[6]. Celui ce străbate cu sârguinţă calea desăvârşirii i se dă să mănânce pâine şi miere, „căci facerea de bine, îndulcită cu mierea poruncii, pricinuieşte veselie. Şi iarăşi, pomii bogaţi ai grădinii adapă pe Mire cu vin amestecat cu lapte, nu cu apă, după obiceiul cârciumarilor. Iar laptele e cea dintâi hrană a firii omeneşti curată şi simplă, cu adevărat copilărească şi nevicleană şi curăţită de orice amestec rău”[7].

„Mâncaţi, prieteni…. Acesta poate fi glasul Mirelui, al poetului însuşi, sau al unui cor de nuntaşi. Evangheliştii vor înfăţişa ospăţul ca pe un simbol al împărăţiei cerurilor. Cât despre îndemnul: îmbătaţi-vă, el se poate referi la acea beţie sacră a iubirii divine, dar şi la frenezia eshatologică a celor ce se vor îndestula din nemărginitele bucurii ale fericirii veşnice”[8].

„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), culegerea smirnei se referă la moartea îndurată de Hristos, moarte cu care toţi credincioşii se identifică (cf. Romani 6, 4). Totodată, Hristos este adevărata viţă (cf. Ioan 15,1). Laptele îi evocă pe cei imaturi în credinţă, pe care El nu-i respinge, ci le acceptă roadele. Cei apropiaţi de Hristos, prietenii Săi, aflaţi pe calea spre desăvârşire, sunt invitaţi de El să fie umpluţi de beţia divină, care conduce nu la delir, ci la cumpătare, nu la slăbiciune, ci la putere (cf. Psalmi 35, 8). ♦ Pope (p. 509) arată că exegeţii şi comentatorii creştini au exploatat din plin cuvintele-cheie din acest verset, interpretându-le extrem de variat. Smirna simbolizează suferinţa lui Hristos şi a fost văzută, totodată, ca reprezentându-i pe martiri, iar aromele, pe sfinţi. Smirna ilustrează botezul prin care suntem îngropaţi împreună cu El, iar aromele sunt puterile date de Duhul Sfânt. Mierea, vinul şi laptele au fost interpretate diferit. Mierea a fost înţeleasă ca fiind dulceaţa divinităţii aparţinând trupului uman al lui Hristos. Vinul şi laptele reprezintă cele două naturi unite în Hristos. De asemenea, mierea şi vinul îi prefigurează pe sfinţii predicatori. Predicatorii sunt vinul, deoarece proclamă sacramentele puternice ale Scripturii, ascultătorii sunt lapte, deoarece sunt mai slabi şi au nevoie de ajutor în a înţelege tainele sfinte. Invitaţia din finalul versetului este o asigurare a prezenţei înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu. Această parte a mai fost interpretată ca o chemare pentru credincioşi la imitarea sfinţilor”[9].

Vinul dumnezeiesc îmbată; e aşa numita beţie trează sau trezvie beată. Prin astfel de formulări paradoxale se caută a fi prinse în cuvinte experienţele duhovniceşti profunde; e o luciditate entuziastă sau un entuziasm lucid a celui ce a ajuns la vederea lui Dumnezeu, atât cât e aceasta cu putinţă omului: „Aceasta fiind beţia pricinuită de vinul pe care Domnul îl îmbie mesenilor, beţie prin care săvârşeşte răpirea (extazul) sufletelor spre cele dumnezeieşti, bine le porunceşte Domnul celor ajunşi prieteni prin virtute, nu însă celor ce sunt departe. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie judecată sieşi mănâncă şi bea (I Corinteni 11, 27). Şi bine i-a numit, pe cei vrednici de mâncare, fraţi, căci cel ce face voia Lui e numit de Cuvântul frate, soră şi maică”[10].

2: – Eu dorm, dar inima mea veghează.

În uşă-mi bate el, iubitul meu,

cu glasul lui:

– Deschide-mi, sora mea, iubita mea,

columba mea, desăvârşita mea,

că plin de rouă-mi este capul

şi părul meu, de picături de noapte.

Eu dorm, dar inima mea veghează: „text important pentru experienţa isihastă […]. Ceea ce urmează se consumă în vis”[11].

„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), cuvintele Miresei exprimă bucuria ei la auzul vocii Mirelui, chiar dacă e prinsă într-un somn adânc. Mireasa ştie să deosebească vocea Mirelui ei de alte voci (cf. Ioan 10, 27; 10, 5). Noaptea trimite la complotul nocturn al iudeilor împotriva lui Iisus (cf. Ioan 13, 30; 18, 3), iar prin rouă şi picurii care i-au atins părul trebuie să înţelegem cele trei zile ale morţii Sale. În numele biruinţei asupra morţii, Mirele o roagă pe Mireasă să-I deschidă, descriind-o ca desăvârşită, în virtutea îndeplinirii poruncii primite, porumbiţă, datorită renunţării la dorinţele pământeşti pentru cele spirituale. Mireasa este, totodată, apropiata Mirelui, pentru că umblă pe urmele Lui şi doreşte să se apropie tot mai mult de El. Mirele şi Mireasa sunt, în acelaşi timp, fraţi, deoarece împărtăşesc aceeaşi iubire şi reverenţă faţă de Dumnezeu Tatăl. ♦ Apponius (Expositio 8.1-7) crede că acest verset se referă la starea sufletului neîncercat de tulburări sau persecuţii, ocupat numai cu plăcerile omeneşti. De aceea, Hristos, văzând sufletul în această stare, se întoarce în întunericul nopţii (adică prin mustrarea ascunsă a sufletului) şi bate la uşa minţii astfel încât, trezit din acest somn de moarte, sufletul să perceapă pericolele care-l pândesc şi, prin pocăinţă, să-I deschidă uşa lui Hristos. ♦ Alte interpretări:  noaptea a fost înţeleasă ca reprezentând păcatul, iar roua şi picurii nopţii ca fiind cei ce rătăcesc spiritual şi eşuează în dragostea lor faţă de Dumnezeu. Pletele au fost considerate de unii ca ilustrându-i pe cei care-L ascultă doar parţial pe Hristos, sau pe episcopii şi preoţii neglijenţi, care nu predică cu sinceritate. În mod diferit, pletele îi reprezintă pe sfinţii persecutaţi de sufletele reci şi necredincioase. De asemenea, capul umplut de rouă a fost înţeles ca o referire la învierea credincioşilor. Picurii nopţii sunt sufletele şi neamurile mântuite şi câştigate la credinţă, încă reci din pricina păcatelor şi a imperfecţiunii cunoaşterii lor, dar în curând luminate şi încălzite de viaţa şi învăţătura păstorilor lor (cf. Pope, p. 514). În sfârşit, cuvintele eu dorm, dar inima mea veghează au fost citate frecvent în literatura mistică creştină în legătură cu rugăciunea inimii”[12].

„Trezvia trezeşte şi luminează inima trupului deopotrivă când aceasta veghează, cât şi atunci când doarme […]. Căci Atunci când sufletul se înstrăinează de familiaritatea sa afectuoasă cu simţurile şi se întinde în culcuşul smeritei-cugetări ca într-un culcuş ascetic şi-şi pune partea conducătoare (mintea) a sufletului pe credinţa în Hristos […], atunci simţurile sufletului dorm fiind inactive în slujirea celor de faţă, iar inima trează face veghetor ochiul sufletului”[13].

„Versurile […] descriu visul miresei. O stare de vis, starea treziei inimii ca sălaş al adevărului. Este o dorire a miresei pentru mire, care apare, atinge uşa închisă cu puterea miresmelor, a mirurilor, a fecioriei. Nu o poate deschide, întâlnirea nu are loc. Totul se desfăşoară în această curată şi dureroasă apropiere, adulmecare reciprocă admirativă în propoziţii verbale – însă prin contrast”[14]. Acest somn este un alt extaz, o adâncire a beţiei treze în contemplarea Celui ce este, într-o depăşire a celor sensibile: „Celor ce au dorinţa îndreptată spre Dumnezeu le rămâne binele neîntunecat şi ei socotesc că trebuie să fugă de tot ce le vrăjeşte simţirea. De aceea, sufletul, când se veseleşte numai prin contemplarea Celui ce este, nu e treaz pentru nimic din cele ce se lucrează prin simţire spre plăcere. Ci, adormind toată mişcarea trupească, primeşte cu înţelegerea curată, prin trezvia dumnezeiască, arătarea lui Dumnezeu”[15].

O explicaţie de mare adâncime a acestora: „Mintea noastră este ca un fel de loc, care primeşte lumina arătării dumnezeieşti. Iar însuşirea ei, de care se va vorbi, este minunată, căci se arată pătimind cele contrare unui loc trupesc. Pentru că acest loc cu cât e mai întins, cu atât primeşte un conţinut mai mare. Dar mintea, dimpotrivă, cu cât se strânge şi se adună pe sine, cu atât se face mai încăpătoare. Iar când şi-a oprit toată mişcarea raţională şi înţelegătoare, sau de orice fel, vede pe Dumnezeu mai presus de toată mărimea. Îl vede pe El pe cât îi dăruieşte harul Preasfântului Duh şi pe cât îngăduie firea lui întrupată şi creată să-L vadă pe Cel din afară de acestea. Îl vede nu închipuindu-şi-L în deşert, nici trimiţând în sus, ca în vis, socotinţele sale, ci prin puterea negrăită a Duhului dumnezeiesc. Căci Acesta lucrează în lumină, în inima ce pătimeşte o prefacere mai presus de fire. Această prefacere primind-o inima, prin har, deşi mintea doarme şi se odihneşte, ea veghează. Şi mai degrabă ştie acela că lucrarea aceea e dumnezeiască şi duhovnicească, decât că el este om. Căci are în acea vreme o mişcare duhovnicească neîncetată a inimii, izvorâtoare de viaţă şi, ca urmare, de cele mai multe ori, lacrima cea lină. Lucrarea Duhului face inima să aibă pace nu numai în sine, ci şi cu toţi oamenii. Căci din ea răsare curăţie, bucurie, glasuri rugătoare tăcute, deschiderea inimii, veselie şi desfătare negrăită. Cel ce se împărtăşeşte din ea ocoleşte cu adevărat, şi nu în chip prefăcut, chiar şi cu auzul toată plăcerea trupului, toată bucuria sau bogăţia sau slava celor din afară şi trecătoare”[16].  „Somnul sfinţilor e lucrător. […] Căci somnul lor este ferit de toate poftele trupului, de toată tulburarea sufletului, aducând minţii linişte şi inimii pace, ca să se dezlege de lanţurile trupului şi să se unească cu Hristos”[17].  Inima dreptcredinciosului e pururi trează: „dreptul, fie de mănâncă, fie de bea, pe toate le face spre slava lui Dumnezeu. Unul ca acesta doarme, dar inima lui veghează. Că, în cele mai multe cazuri, majoritatea închipuirilor din timpul somnului sunt ecouri ale gândirii din timpul zilei”[18].

Deschide-mi, sora mea, iubita mea: „Cât de mare este înaintarea sufletului în urcuşul spre înălţime! Primul urcuş pe care l-a înfăptuit l-a asemănat cu călărimea care a nimicit puterea egipteană. Pe al doilea urcuş a ajuns iubită şi şi-a făcut ochi de porumbiţă. După al treilea urcuş, nu se mai numeşte iubită, ci soră”[19]. De reţinut şi cuvintele Mântuitorului: oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă (Matei 12,50) şi, desigur, mireasă.

Că plin de rouă-mi este capul: „Roua este mereu semnul binecuvântării. Mirele se arată plin de rouă ca un pom binecuvântat, încărcat de mărire şi frumuseţe. Roua apare des în acest sens: Facerea 27, 28.39; Deuteronom 32, 2; 33, 13; Psalmi 132, 3; Proverbe 19, 12; Isaia 26, 19; Osea 14, 6; Zaharia 8, 12”[20]. Sunt trei trepte ale cunoaşterii lui Dumnezeu: în lumină, în nor şi în întuneric. Prima e aflarea unui sens al vieţii prin credinţă; a doua e cunoaşterea lui Dumnezeu din cele create; a treia e cunoaşterea lui Dumnezeu nemijlocită:  „Primeşte, o, suflete, aceste numiri, ca pe nişte chei şi deschide prin ele intrarea adevărului, după ce te-ai făcut soră, prietenă, porumbiţă şi desăvârşită. Iar din primirea şi din băgarea Mea în casă vei avea câştig roua de pe capul Meu, de care sunt plin, şi picăturile nopţii ce curg din plete. Iar dintre acestea, roua este tămăduire […], iar picăturile nopţii au înţelesul tâlcuit mai înainte. Căci nu e cu putinţă ca cel ce a ajuns treapta vederii celor tainice şi nevăzute să se afle într-un torent şi o ploaie de cunoştinţă, ci să fie bucuros dacă adevărul îi va procura cunoştinţa prin înţelesuri mici şi umbroase. Prin gura bărbaţilor sfinţi şi purtători de Dumnezeu curg numai stropi de cuvinte şi de înţelesuri. Căci pletele ce atârnă de capul Mirelui socotesc că e un nume care închipuie pe prooroci, evanghelişti şi apostoli. Aceştia, scoţând fiecare, cât poate încăpea, din vistieriile acoperite de întuneric, ascunse şi nevăzute, ni se fac nouă râuri, dar faţă de adevărul însuşi sunt picături de rouă, chiar dacă sunt plini până la covârşire de mulţimea şi mărimea învăţăturii”[21].

3: – Dar eu de haina mea m-am dezbrăcat:

cum o s-o pun pe mine iarăşi?;

picioarele mi le-am spălat:

cum oare să le-ntin?

„Dezbracă pe omul cel vechi cu faptele lui (Coloseni 3,9) şi rosteşte acele cuvinte din Cântarea Cântărilor: M-am desbrăcat de haina mea, cum mă voi îmbrăca cu ea?”[22].

4: Iubitul meu prin rază şi-a-ntins mâna

şi totu-n mine se mişca spre el.

„…rază, textual: deschizătură. E vorba de spaţiul lăsat liber într-o uşă, prin care mâna poate fi vârâtă din afară spre a deschide zăvorul. Prin această deschizătură poate pătrunde şi lumina, chiar ca o rază, în întunericul din odaie. În contextul semnificaţiilor duhovniceşti e preferabilă metonimia”[23]. „Momentul din zi, în care se derulează patetica alergare a unui iubit spre celălalt este faptul dimineţii, al ivirii zorilor, când roua nu s-a luat încă de pe flori (5, 1) şi când străjerii târgului nu şi-au părăsit încă posturile lor de veghe (5, 7). Este sugestiv faptul că niciodată nu se face referire la arşiţa zilei, la momentul amiezii când soarele este toropitor, ceea ce lasă să se înţeleagă că relaţie dintre cei doi este pură, lipsită de patimă, izvorâtă din străfundurile sufletului şi mai puţin din aplecarea instinctuală spre plăcerea carnală”[24].

Şi totu-n mine se mişca spre el; la Ioan Alexandru: Şi m-am cutremurat lăuntric pentru el; Biblia 1988: şi inima mi-a tresărit; Biblia 1688: şi pîntecele mieu să turbură spre el: „hamah, o stare emoţională care trebuie înţeleasă fizic. Simţămintele sunt foarte puternice şi trupul reacţionează imediat la lucrarea lor. Nările gustă mirosurile, ochii sorb chipul, pipăitul aude faţa lucrurilor. Aceasta explică şi dinamica vorbirii şi indestructibila legătură între gând şi realitate; gândul este mereu încarnat, plin de eveniment sensibil”[25].

„Pentru Richard de Saint-Victor (Explicatio, PL 196, 503C-504C, 505B-507A), pântecele[26] reprezintă mintea Miresei. Sufletul se bucură de binefacerile harului, prin puterea Duhului Sfânt, însă nu este iluminat pe deplin, ci doar cu măsură, şi de aceea se spune că iubitul îşi strecoară mâna prin deschizătură. ♦ Pope (p. 520) arată efortul care s-a depus pentru interpretarea acestor cuvinte. Mâna a fost văzută ca simbolul puterii în acţiune, iar deschizătura denotă privirea imperfectă şi parţială pe care sufletul o are când vreun obstacol se găseşte între el şi Dumnezeu. Printre altele, mâna prin deschizătură a fost interpretată ca fiind Hristos care Îşi ajută Mireasa, Biserica, să treacă prin necazuri şi persecuţii”[27].

5: M-am ridicat

iubitului ca să-i deschid

şi smirnă mi-a picat din mâini;

de smirnă pline-s degetele mele

şi smirnă-i pe mâneru-ncuietorii…

Şi smirnă-i pe mâneru-ncuietorii…: „Visul a trecut. Din presupusa prezenţă a Iubitului n-a mai rămas decât urma înmiresmată (pe zăvor şi pe mâinile care l-au atins) a unei treceri suave. Deşi îşi aştepta Iubitul cu înfrigurare, inima Iubitei încă nu era îndeajuns de pregătită pentru marea îmbrăţişare”[28].

„Odată ce mireasa (sufletul) i-a deschis mirelui (Hristos), ea este cuprinsă tot mai mult de iubire şi de grijă pentru ceilalţi. Când sufletul este inundat de dragostea şi contemplarea lui Dumnezeu, el răspunde nevoilor celorlalţi prin rugăciune, sfat, mângâiere şi predicare. Astfel interpretează Richard de Saint-Victor acest verset (Explicatio). De asemenea, mireasa este gata să învingă în ea însăşi orice pasiune carnală. Această lucrare de mortificare a trupului este ilustrată prin mâinile care picurau de smirnă. Mâinile reprezintă carnalitatea, iar smirna, mortificarea. ♦ Alţi interpreţi creştini au aplicat aceste cuvinte activităţii de predicare a Bisericii (Pope, p. 524). Cassiodor a explicat că omul care doreşte să deschidă inimile altora pentru Hristos prin predicare trebuie ca mai întâi să se ridice el însuşi şi să ajungă plin de zel pentru fapte bune şi pentru împlinirea cuvintelor pe care le predică. Smirna reprezintă pocăinţa şi mortificarea voluntară. Astfel, venind de la Mire, se referă aici la suferinţa Sa. Degetele au fost înţelese ca virtuţi ale vieţii sfinte. Ele sunt pline de smirnă, deoarece mortificarea carnalităţii este esenţială în toate acţiunile noastre. S-a atras atenţia asupra faptului că aici e vorba despre mâinile miresei care picură smirnă, nu despre gura ei, pentru a ne învăţa că viaţa austeră a lepădării de sine este mai importantă decât predicarea elocventă, în încercarea de a-i schimba pe cei păcătoşi. ♦ […] S-a considerat că încuietoarea semnifică plăcerile lumeşti care închid inima omului faţă de Dumnezeu, sau ignoranţa şi orbirea spirituală, care pot fi îndepărtate prin predicarea cuvântului lui Dumnezeu. La fel cum o încuietoare mică poate bloca o uşă mare, tot aşa, în viaţa spirituală, micile defecte şi neglijenţe împiedică plinătatea harului şi trebuie îndepărtate pentru ca Mirele să poată intra în suflet”[29].

„Cum desparte păstorul oile de capre? Cercetează oare după carte care este oaie şi care este capră? Sau le desparte după înfăţişarea lor? Nu se cunoaşte oare oaia după lână şi capra după părul ei aspru şi tare? Astfel, dacă te vei curăţi acum de păcate şi vei avea pe viitor faptele curate ca lâna, atunci îmbrăcămintea ta rămâne nepângărită şi spui totdeauna: M-am desbrăcat de haina mea; cum o voi mai îmbrăca? După îmbrăcăminte te cunoşti de eşti oaie. […] Să nu dea Dumnezeu ca cineva din cei de faţă să fie aruncat din har şi nici să se găsească în cetele păcătoşilor de-a stânga din pricina faptelor rele!”[30].  „Nu se cade ca de acum înainte să mai purtaţi acea veche haină, pentru că în mădularele voastre se încuibaseră puterile cele potrivnice. Când spun asta nu mă gândesc la hainele ce le purtaţi, ci la omul cel vechi, cel stricat prin poftele înşelăciunii (Efeseni 4, 22). Să nu se întâmple cumva ca sufletul care l-a dezbrăcat odată să-l îmbrace din nou! Dimpotrivă, să spună ca şi mireasa lui Hristos din Cântarea Cântărilor: M-am desbrăcat de haina mea; cum mă voi mai îmbrăca cu ea?”[31].  „Astfel, dacă te vei curăţi acum de păcate şi vei avea pe viitor faptele curate ca lâna, atunci îmbrăcămintea ta rămâne nepângărită”[32].  „A ascultat cum se cuvine pe Cel ce a poruncit ca ea să se facă soră şi prietenă, porumbiţă şi desăvârşită, ca prin stările acestea adevărul să fie adus în suflet. Căci a făcut cele ce a auzit, dezbrăcându-se de haina de piele, cu care s-a îmbrăcat după păcat, şi spălându-şi picioarele de pământescul de care se pătase, coborând de la vieţuirea în rai la pământ, când a auzit : Pământ eşti şi în pământ vei merge (Facerea 3, 19). De aceea a deschis Cuvântului intrarea în suflet, înlăturând perdeaua inimii, adică a trupului, iar prin trup înţeleg pe omul cel vechi”[33].  „Sufletul făptuitor să zică după lepădarea relelor ca mireasa din Cântare către draci şi gândurile rele, care îl silesc să privească iarăşi la deşertăciuni şi nebunii mincinoase”[34].

Dumnezeu Se face cunoscut sufletului, la început, prin raţiunile lucrurilor: „Deci aceasta e învăţătura ce ni s-a predat înţelepţeşte prin aceste cuvinte dumnezeieşti. Prin ele sufletul curat, care nu mai umblă în viaţa pământească şi materială, ca să nu-şi mai murdărească picioarele, sprijinindu-le în cele de jos, aşteptând să primească pe Mirele Însuşi, venit întreg în casă, a fost bucuros să primească deocamdată mâna Lui în deschizătură (în fereastră), adică puterea Lui lucrătoare. Căci nu poate firea omenească să primească în ea firea nehotărnicită şi necuprinsă”[35]. „Când sufletul care se roagă începe să se afle sub o lucrare mai dumnezeiască, grăieşte şi el unele ca acestea”[36].

M-am ridicat… Ridicarea (învierea) e a celui ce s-a îngropat cu Hristos, prin Botez. Iar lucrarea înnoitoare se face ca şi cu o mână, ale cărei degete sunt pline de bună mireasmă; de această mireasmă se va împărtăşi şi sufletul, lucrând virtuţile: „Astfel, înţelesul întreg al celor spuse e acesta: am primit puterea de înviere prin aceea că am făcut moarte mădularelor mele cele de pe pământ, lucrându-mi de bună voie omorârea acestor mădulare. Căci nu altul mi-a pus smirnă în mâini, ci ea curge din voia mea liberă, precum nelipsită se vede această stare sufletească şi în toate străduinţele virtuoase, pe care le-am numit degete”[37].

6: Iubitului eu uşa i-am deschis,

dar el pierise, frăţiorul meu!

Mi-i sufletul topit de vorba lui…

Şi l-am cătat şi nu am dat de el

şi l-am strigat şi nu m-a auzit…

Iubitului eu uşa i-am deschis: „şi urm. : text paralel cu cel din 3, 2-3. De data aceasta, însă, paznicii de noapte cred că au de-a face cu o nebună, sau chiar cu o femeie uşoară. Ceea ce se cheamă nebunia pentru Hristos se plăteşte!”[38]. „Deşi intensitatea sentimentelor celor doi iubiţi este maximă, totuşi iubirea lor nu se consumă, ci rămâne la stadiul de dor, ceea ce înseamnă că ei se vor căuta mereu”[39].

„Richard de Saint-Victor (Explicatio) consideră că Mirele nu o părăseşte pe iubita Sa, ci trece doar alături de ea. Chiar dacă prezenţa Mirelui e simţită mai puţin, El rămâne, totuşi, alături de ea. Motivul pentru care Mirele nu i se descoperă în întregime este dorinţa ca ea să rămână într-o stare de umilinţă, pentru ca astfel să se ridice mai mult spiritual”[40].

Sunt nenumărate trepte în calea îndumnezeirii, dar se cere sufletului, pentru început, ca măcar să râvnească la ea: „Şi chiar dacă nu putem avea de la început convorbiri cu El, totuşi noi ne învrednicim, încă de la început, de o anumită umbră, aş zice de măreţia Sa […]. Calea desăvârşirii este aceasta: la început să râvneşti, cel puţin, să te odihneşti la umbra virtuţilor. Iată pricina pentru care cred că naşterea lui Hristos a început într-un fel de umbră, dar s-a desăvârşit, însă nu în umbră, ci în adevăr”[41].  „Mireasa îşi deschide, aşadar, sieşi uşa Împărăţiei prin amândouă acestea: prin mâini, prin care se arată faptele, şi prin cheia credinţei. Căci prin amândouă acestea, adică prin fapte şi prin credinţă, e pregătită în noi de Cuvântul cheia Împărăţiei”[42].

7: Au dat de mine paznicii de noapte,

acei ce dau târcoale prin cetate,

şi m-au bătut şi m-au rănit

şi şalul de pe umeri mi l-au smuls,

ei, paznicii de ziduri întărite!

„Pentru Ambrozie (De Isaac 8. 55-56), sufletul se acoperă de vălul nupţial pentru a fi pregătit de întâlnirea cu Mirele, sau datorită prezenţei îngerilor (cf. I Corinteni 11, 10). Aceştia o rănesc, totuşi, pentru ca ea să fie încercată, ştiut fiind faptul că sufletul se întăreşte prin încercări. Îngerii îi iau miresei vălul pentru a vedea dacă poartă adevărata frumuseţe a virtuţii. Cel care doreşte să intre în cetatea cerească trebuie să o facă dezbrăcat de orice haină a prefăcătoriei, iar sufletul nu trebuie să poarte nici o rămăşiţă de plăceri trupeşti. ♦ Un alt înţeles al acestor cuvinte este că miresei i se ia vălul când conştiinţa ei poate fi supusă privirilor, datorită faptului că este neîntinată de vreun păcat. ♦ Interpretări diferite ale acestor cuvinte sunt amintite de Pope (p. 528). Pentru unii comentatori creştini paznicii îi reprezintă pe stăpânitorii romani, care au persecutat Biserica şi au luat vălul de carne al martirilor, care le acoperea sufletul. Cetatea ilustrând întregul pământ, paznicii ar reprezenta spiritele rele care dau târcoale sufletelor pentru a le dezbrăca de credinţa lor. Interpretaţi în sens pozitiv, paznicii ar fi cetele de îngeri păzitori sau de sfinţi. Aceşti păzitori rănesc sufletele prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin iubire, luându-le vălul gândurilor carnale şi al obiceiurilor care întunecă mintea. ♦ Pentru Honorius din Autun (Expositio), paznicii sunt conducătorii Bisericii, păzitorii Legii lui Dumnezeu. Ei o lovesc pe Mireasă cu frica de păcat, o rănesc cu mustrare şi pocăinţă, îi iau vălul, adică mulţimea păcatelor, sau vălul ignoranţei, prin explicarea cuvântului lui Dumnezeu”[43].

Dar Domnul va mângâia sufletul prigonit pentru El: „intră în discuţie cu el, arătându-i semnele cuielor şi zicându-i: Vezi semnul cuielor, vezi urmele biciurilor, vezi rănile?! Toate acestea pentru tine le-am suferit, pentru tine care ai fost rănit cu numeroase răni şi târât de mulţime de duşmani într-o cumplită robie. Dar Eu, din multa iubire de oameni, am venit pentru căutarea şi eliberarea ta, fiindcă dintru început te-am zidit după chipul Meu, ca să-Mi fii mireasă. Pentru tine, Eu, Cel nepătimitor, am pătimit, Eu, Cel în afară de orice faptă vrednică de pedeapsă am îndurat numeroase învinuiri pentru răscumpărarea ta. Iar tu, cel stăpânit de atâta răutate şi afundat într-un atât de adânc şi mare întuneric, nu trebuia oare să suferi şi să te mâhneşti (pentru binele tău)? Aşa, Domnul, intrând paşnic în discuţie şi dialogând cu sufletul, îi arată că însăşi puterea de a suporta necazurile avute El este Cel Care i-a dat-o, El este Cel Care l-a întărit în încercări şi, tăinuit, i-a dat curaj”[44].

Şi l-am cătat şi nu am dat de el şi l-am strigat şi nu m-a auzit… Omul, în raport cu Dumnezeu, voieşte mai mult decât poate, ba chiar şi voinţa lui e limitată: „L-am căutat prin puterile de aflare ale cugetării, în raţionamente şi înţelesuri, şi totdeauna era în afară, scăpând de apropierea înţelegerii. Iar Cel ce Se află pururea în afară de orice cugetare prin care poate fi cunoscut cum ar fi cuprins în înţelesul vreunui nume? De aceea sufletul născoceşte tot felul de înţelesuri ale numelor, pentru înfăţişarea binelui negrăit, dar toată puterea de tălmăcire a cuvântului e înfrântă şi se dovedeşte mai slabă ca adevărul”[45].

Au dat de mine paznicii de noapte, acei ce dau târcoale prin cetate, […] şi şalul de pe umeri mi l-au smuls… Şalul sau vălul sunt raţionamentele noastre, care ni-L ascund pe Dumnezeu: „Iar cei ce-i smulg vălul sunt păzitorii care înconjoară cetatea. Şi cetatea e sufletul căruia îi iau vălul, bătându-l şi rănindu-l, cei a căror slujbă e să păzească zidurile cetăţii. Că smulgerea vălului e lucru bun, dat fiind că ochiul eliberat de acoperământ poate privi neîmpiedicat la frumuseţea dorită”[46].

8:  Fiice ale Ierusalimului, vă conjur

pe-a ţarinii putere şi tărie:

de-l veţi afla pe cel iubit al meu

spuneţi-i că-s rănită de iubire.

„Unii interpreţi au văzut în aceste cuvinte strigătul miresei după prezenţa Mirelui divin, la înălţarea Lui la cer. Alţii au văzut aici imaginea comuniunii sfinţilor uniţi prin legătura rugăciunii mijlocitoare. Biserica îşi declară dragostea pentru Hristos, Mirele îi cheamă pe apostoli, pe profeţi şi martiri ca apărători care mijlocesc pentru Biserica luptătoare, încă acoperită cu vălul firii muritoare, dar năzuind din toată inima după prezenţa Mirelui divin. Mireasa, bolnavă, moartă şi răstignită în privinţa dragostei pentru cele pământeşti, cere ajutorul mijlocitorilor ei, legându-i prin jurământ (cf. Pope, pp. 529-530)”[47].

Sufletul iubitor de Dumnezeu e plin de bucurie, dar, totodată, şi de suferinţa că nu-L poate avea deplin: „Căci, cu adevărat, cel ce a dobândit în sine neclintirea în aceste două – în raţiunea credinţei, ca unul ce priveşte fără greşeală spre adevăr, şi în modul vieţii, ca unul ce s-a curăţit de toată pata păcatului – jură Domnului să nu se suie în patul aşternut lui, să nu dea somn ochilor lui, nici genelor aţipire, până nu se va afla întru sine loc Domnului, făcându-se sălaş Celui ce locuieşte întru el. Căci, precum s-a zis, Dumnezeu este Iubirea care a pătruns, prin acul credinţei, în inimă. Iar de trebuie să spunem şi numele acestei săgeţi, vom spune ceea ce am învăţat de la Pavel, că săgeata aceasta este credinţa lucrătoare prin iubire (Galateni 5,6)”[48].  „Mintea contemplativă, când coboară de sus din cer, adusă de trebuinţele firii, poate grăi ca şi acela care a zis: Ce este mai minunat decât frumuseţea dumnezeiască? Ce gând umple de bucurie mai mult decât acela al măreţiei lui Dumnezeu? Ce dor este atât de puternic şi de greu de purtat ca acela care se naşte de la Dumnezeu în sufletul curăţit de tot păcatul şi care strigă din adâncul său: Sunt rănit de dragoste?”[49].

9: – Cu ce-i mai altfel dragul tău ca altul,

o, tu, cea mai frumoasă-ntre femei,

cu ce-i mai altfel dragul tău ca altul,

de ne-ai legat cu-astfel de jurământ?

„Întrebarea e pusă de fiicele Ierusalimului ca o provocare pentru descrierea ce urmează. Tot astfel pare a fi întrebarea de la 6, 1”[50].

„Pentru Richard de Saint-Victor (Explicatio), expresia iubitul tău faţă de altul se referă la Fiul lui Dumnezeu în relaţie cu Tatăl; cine Îl iubeşte pe Fiul, Îl iubeşte şi pe Tatăl. Aşadar, el nu interpretează această întrebare în sens comparativ. Interogaţia aparţine sufletelor credincioase care se adresează miresei pentru a fi învăţate să iubească şi pentru a le fi reînnoită dragostea faţă de Iubitul ei. ♦ Pentru alţi interpreţi, întrebarea este pusă de îngeri miresei pentru a afla ce a învăţat de la El, pentru ca ei să-L iubească la fel, deoarece nici cei care Îl văd pe Mire faţă în faţă nu sunt capabili să-L înţeleagă pe deplin. Îngerii sunt dornici să înveţe de la mireasa care suferă cu şi pentru El taina suferinţei (cf. I Petru 1, 12) – cf. Pope, p. 531)”[51].

Deşi fiice ale Ierusalimului, aceste suflete, numite astfel, nu s-au învrednicit încă de cunoaşterea nemijlocită a Mirelui; ele spun, prin întrebarea lor: „Ridică şi vălul de pe ochii noştri, ca să avem vreo călăuzire spre Cel căutat. Cine e frăţiorul tău, din cele ce sunt în raţiunea firii? Dă-ne nouă un ajutor în cunoaşterea Lui, prin ceva semne din care să poată fi cunoscut, tu care te-ai umplut de frumuseţe (de bine). Fă-ne cunoscut pe Cel căutat şi ne învaţă semnele prin care poate fi aflat Cel nevăzut, ca să-I dăm vestea despre săgeata dragostei prin care ni s-a rănit inima”[52].

10: – Frăţânul meu e alb, e alb şi rumen;

pe el îl osebeşti din zeci de mii.

„Urmează acum descrierea mirelui de către mireasă, descriere unică în toată Cântarea Cântărilor. Descrierea, ca şi a miresei, începe cu capul mirelui, până la picioare, după ce e arătată viaţa puternică de care este stăpânit. Mireasa e asemănată unei grădini; metaforele ce-i descriu frumuseţea sunt mai mult din lumea plantelor. Mirele, în schimb, e asemănat mai degrabă muntelui şi metaforele sunt luate din lumea mineralelor, iar cedrul de la sfârşit e pomenit mai degrabă pentru tăria lui decât pentru mireasmă. O descriere asemănătoare a marelui preot Simon în Înţelepciunea lui Iisus Sirah 50, 5-10. Acolo însă idealizarea este mai accentuată. Şi aici e vorba de un tip ideal de frumuseţe, legat însă puternic de realitatea naturală a frumuseţii individuale”[53].

Frăţânul meu e alb, e alb şi rumen; pe el îl osebeşti din zeci de mii: „adom, roşu, este culoarea preferată veche ebraică: buzele sunt roşii, obrajii – semnul sângelui viu şi (al) vieţii în pace şi bucurie”[54].

„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), albul şi îmbujorarea trimit la cele două naturi ale lui Hristos. El este Dumnezeu, adevărata lumină, dar a fost şi o fiinţă umană care, prin suferinţa Sa, a biruit forţele întunericului. Unicitatea li Hristos constă în faptul că a fost lipsit de păcat, aducând astfel înaintea lui Dumnezeu o jertfă fără pată. ♦ Interpreţii creştini au găsit diferite explicaţii pentru acest verset (cf. Pope, p. 533): Mirele este alb şi îmbujorat, deoarece oferă răsplata păcii şi, în acelaşi timp, a războiului; e alb în dragostea Sa faţă de cei drepţi, dar îmbujorat din pricina mâniei împotriva celor stricaţi; cuvântul ebraic adhom, înroşit, trimite, prin asemănare sonoră, la al doilea Adam, care a venit să îndrepte greşeala primului Adam. De asemenea, cuvântul a fost pus în legătură cu epifania din Isaia 63, 1-6 (Cel care calcă peste strugurii mâniei, îmbrăcat în haine roşii); albul a evocat naşterea lui Hristos din Fecioară, iar roşul, moartea Sa de bunăvoie. Mai mult, cele două culori au fost înţelese de unii comentatori ca arătându-L pe Hristos prin pâinea albă şi vinul actului euharistic”[55].

„Mireasa învaţă pe tinere că înţelegerea noastră nu se va ridica la ceea ce este necuprins şi nehotărnicit înainte de a îmbrăţişa prin credinţă ceea ce s-a arătat. . Iar ceea ce s-a arătat este firea trupului. Cel ce s-a făcut părtaş trupului şi sângelui este alb şi rumen; prin cele două culori arătându-se firea trupului, dar fără să spună că a venit pe lume în acelaşi mod în care se nasc îndeobşte oamenii. Căci numai naşterea Lui nu e naştere întru durere, precum zămislirea e fără nuntă”[56].  „Cu adevărat Tu eşti iubitul meu, ales dintr-o mie; întru Tine i-a plăcut inimii mele să se sălăşluiască în toate zilele vieţii ei”[57].

11: De aur lămurit îi este capul

cu plete-n valuri, negre cum e corbul.

De aur lămurit îi este capul: „Capul este aur curat (ketem paz) -, aşa în Isaia 13, 12. Paz s-a presupus că este numele unei pietre semipreţioase identică topazului, un chrysolit. Este însă un nume dat aurului. Aurul aici poate avea însemnătate simbolică pentru valoarea şi luminozitatea lui; aşa cum aurul e de preţ printre metale, tot aşa capul printre mădulare. Homer vorbeşte şi el de capul lui Odiseu întraurit (Odiseea VI,  232), mai puţin direct însă”[58]. Despre Cap, ceva mai jos.

Cu plete-n valuri, negre cum e corbul: „Taltalim, un cuvânt greu de explicat. Septuaginta traduce prin elati, teaca florii de palmier. Antiochus Monachus (secolul VII d. Hr.) spune despre elati că înăuntru este ca zăpada de albă, iar în afară neagră (Migne, PG 89, 1453). Şi aici părul e negru ca un corb. Asemănarea părului cu o coroană de copac este obişnuită şi în literatura greacă, unde komi este metaforic coroana copacului. Şi în vechea poezie arabă părul este asemănat cu viţa-de-vie sau curmalul”[59].

„Richard de Saint-Victor (Explicatio) crede că acest verset se referă la divinitatea lui Hristos, la faptul că Dumnezeu este Capul Său (cf. I Corinteni 11, 13), iar prin aur trebuie să înţelegem strălucirea cerului, locul celor vii. ♦ Theodoret al Cyrului (Interpretatio) interpretează versetul cu ajutorul a două traduceri, a lui Symmachos, care redă comparaţia astfel: ca o piatră preţioasă; şi a unui anonim, care înţelege aici aşa: capul lui este împodobit, gravat, cu aur. Şi pentru Theodoret, capul se referă la dumnezeirea lui Hristos. Mireasa îl aseamănă cu lucrurile pe care oamenii le preţuiesc cel mai mult. ♦ Apponius (Expositio 8.37-39) crede că pletele se referă la puterile cereşti. La fel cum pletele împodobesc capul, aceste puteri împodobesc maiestatea divină. Pe de altă parte, aşa cum capul poartă pletele, Dumnezeu este capul tuturor lucrurilor, susţinând universul prin cuvântul puterii Sale (cf. Evrei 1, 3). Culoarea neagră face trimitere la lucrarea îngerilor învăluită în mister (cf. Psalmi 96, 2). De vreme ce misterul legii divine este cuprins de întuneric, pletele Lui sunt ca penele corbului pentru cei cu inimile întunecate. ♦ Capul a fost înţeles ca referindu-se, pe de o parte, la Hristos în calitate de cap al Bisericii. Capul de aur poate fi înţeles şi ca un simbol al comorilor nesfârşite ale iluminării divine revărsate asupra sfinţilor care caută cunoaşterea lui Dumnezeu. Pletele negre semnifică smerenia sfinţilor sau păcătoşenia lor în comparaţie cu slava Capului”[60].

12: Iar ochii lui, ca două porumbiţe

pe-o margine de apă

scăldându-se în lapte

şi stând apoi pe margini de rotund.

„Asemănarea ochilor cu porumbeii la 1, 15 şi 4, 1. Aici apare particula ka. Baia în lapte trebuie să se refere la sănătatea şi bunăstarea mirelui. Aşa cum mireasa este lapte şi miere ca un tărâm al făgăduinţei, tot aşa mirele”[61].

„Interpretarea lui Honorius din Autun (Expositio) urmează aceeaşi linie [cu cea a lui Grigorie de Nyssa], cu deosebirea că ochii nu-i simbolizează doar pe conducătorii Bisericii, ci orice persoană înţeleaptă care Îl contemplă pe Dumnezeu. Aceste persoane sunt ca porumbeii, modeşti, curaţi şi hrăniţi cu dumnezeieştile Scripturi. Ei au fost scăldaţi în lapte, adică au fost curăţiţi de lucrurile pământeşti prin învăţătură; de asemenea, sunt aşezaţi pe mulţime de ape, ceea ce înseamnă că stau aproape de darurile nesfârşite ale Duhului Sfânt”[62].

„În chip tainic s-a spus mai dinainte că ochii lui Hristos aduc cu ochii porumbelului. […] După interpretarea altora, Porumbelul cel spiritual S-a pogorât în timpul Botezului, ca să arate că Iisus este Cel care mântuie prin lemnul crucii pe cei ce cred, Cel care are să dăruiască, prin moartea Lui spre seară, mântuirea”[63].  „După părerea unora, Duhul S-a pogorât în chip de porumbel pentru a preînchipui porumbelul cel curat, fără răutate şi nepângărit, Care lucrează prin rugăciunile Lui la naşterea fiilor credinţei şi la iertarea păcatelor. În chip tainic s-a spus mai dinainte că ochii lui Hristos aduc cu ochii porumbelului”[64].  „Prin aceasta vrea să ne înveţe că trupul Bisericii se cuvine să lucreze bine, prin amândouă, puterea văzătoare a adevărului având-o amestecată cu cea lucrătoare. Căci nici vederea (contemplaţia) nu desăvârşeşte sufletul prin sine, de nu vor fi de faţă şi faptele, prin care se agoniseşte viaţa morală; nici filosofia lucrătoare nu aduce folos îndestulător, de nu va călăuzi credinţa cea adevărată spre faptele ce se săvârşesc”[65].

13: Gropiţele, căuşuri aromate

ce odrăslesc miresme;

iar buzele-i sunt crini

înrouraţi cu-arome moi de smirnă.

„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) consideră că obrajii şi buzele se referă la doctrina creştină, deoarece atât buzele, cât şi obrajii sunt instrumentele prin care ia formă vorbirea articulată. Obrajii sunt numiţi şipuri cu aromă, deoarece învăţătura e plină de aromă; totodată ea răspândeşte miresme, deoarece învăţătorii Bisericii, cercetând Scriptura, creează şi răspândesc parfumul sau aroma edificării spirituale. Pe de altă parte, buzele sunt comparate cu crinii. Despre aceştia, Iisus spune că nu torc, nici nu ţes, ci sunt îmbrăcaţi de Dumnezeu. Aceasta înseamnă că învăţăturile divine nu poartă în ele nimic uman. Faptul că buzele picură smirnă se referă la mortificarea vieţii prezente, dezgolită de orice înţelepciune umană, posedând doar frumuseţea divină. ♦ Pentru Honorius din Autun (Expositio), smirna se referă la moartea lui Hristos. Buzele sunt cei care răspândesc voia lui Hristos şi, asemenea crinilor, strălucesc prin virtuţi. Crinii picură smirnă, adică sunt oameni care prin exemplul şi vorba lor dau mărturie despre Hristos”[66].

Versetul 13 în Biblia 1982: Trandafir mirositor sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate. Iar buzele lui, la fel cu crinii roşii, în mir mirositor sunt scăldate. „Prin cele două chipuri, cuvântul mărturiseşte deodată două virtuţi. Una dintre ele este adevărul, care e văzut strălucitor şi luminos în cele ce se spun. Căci aşa e înfăţişarea crinului, a cărui strălucire e un chip al curăţiei şi a adevărului. Al doilea chip, al smirnei (în traducerile folosite: aromate – n. n.), arată faptul că învăţătura înfăţişează viaţa spirituală şi nematerială, mortificându-şi prin contemplarea celor spirituale (inteligibile) viaţa cea de jos, ce se lucrează prin trup şi sânge. Pentru că smirna ce picură din gură şi umple de ea sufletul celui ce o primeşte e o dovadă a mortificării trupului”[67].  „Deci, cuvintele cele bune sunt faguri de miere, iar organul cuvântului e glasul ce se naşte în gâtlej, de va cugeta cineva că prin numele acesta se numesc slujitorii şi tâlcuitorii cuvântului prin care vorbeşte Hristos poate nu va greşi”[68].

14: I-s mâinile ca două giuvaere

de aur scris cu pietre mici de Tars;

iar pântecele, pavăză de fildeş

cu pietre de safir;

„Mâinile de aur se referă, pentru Honorius din Autun (Expositio), la faptele bune ale credincioşilor, care strălucesc în faţa celorlalţi. Honorius foloseşte traducerea Vulgatei; astfel, iacintul, fiind o piatră de culoarea cerului sau de culoare verde, îi semnifică pe sfinţii care sunt verzi datorită vieţii lor pline de viaţa cea nouă şi care caută lucrurile cereşti. ♦ Theodoret al Cyrului, traducând πυξίον cu sensul de cutie, se referă la pântece ca fiind vistieria înţelepciunii divine. ♦ Philon al Carpasiei interpretează cuvântul ca fiind Legea în care se găsesc profeţii, oracole şi prefigurări ale lui Hristos. Albastrul safirului a sugerat harul ceresc şi puterile cu care a fost îmbrăcată umanitatea lui Hristos”[69].

I-s mâinile ca două giuvaere de aur scris cu pietre mici de Tars… Mâinile Mirelui sunt, ca şi capul, de aur lămurit, arătând astfel că lucrarea lor e conformă voinţei dumnezeieşti: „Scriptura zice că şi mâinile sunt de aur. E clar că după pomenirea aurului, care închipuie capul, Scriptura rânduieşte mâinii să fie şi ea cu totul curată şi fără de păcat şi să nu primească nici un amestec al răutăţii. Iar prin mână înţelegem pe cel ce chiverniseşte cele de obşte ale Bisericii spre trebuinţele hotărâte de porunci. Lauda lui este să se asemene firii capului în ce priveşte curăţia şi lipsa de păcate”[70]. Iar Cap de aur lămurit al Bisericii e, desigur, Mirele-Hristos, izvorând din Sine lumina dumnezeiască cea necreată.

Iar pântecele, pavăză de fildeş cu pietre de safir. Dacă Legea veche s-a scris pe table de piatră, Legea cea nouă e scrisă în fildeş, adică nu în ceva lipsit de viaţă şi, iarăşi, nu despărţit de jertfă: „Când Legiuitorul firii îi dă lui Moise legea săpată pe plăci de piatră, a numit plăcile table de piatră în care au fost întipărite semnele dumnezeieşti. Dar după aceea, când legea a fost răzuită, prin limpezirea evanghelică, de ceea ce era trupesc şi pământesc, tabla care primeşte literele nu mai era de piatră, ci din fildeş strălucitor şi poleit. Căci cel ce primeşte poruncile şi legile, înfăţişat prin numele de pântece, spune că e tablă de fildeş pe piatră de safir”[71].

15: pulpele lui, coloane de-alabastru

temeluite-n cuiburi aurii;

Liban măreţ îi este-nfăţişarea,

ai cărui cedri n-au asemănare;

„Şeiş, din egipteană ss – alabastru (calcium carbonat ), o piatră de calcar alb strălucitoare ce nu trebuie confundată cu gipsul de alabastru. În toată literatura veche ebraică acest cuvânt apare aici şi în Cartea Esterei 1, 6. Egiptenii foloseau alabastrul pentru vase, statui. Şoldurile de alabastru pe soclu de aur pare o imagine sculpturală. Autorul s-a referit poate la o operă de artă”[72].

În Biblia 1982, stâlpii sunt de marmură: „Honorius din Autun (Expositio) consideră că picioarele de marmură se referă la ordinele religioase care susţin Biserica prin posesiunile lor. Asemenea coloanelor de murmură, membrii acestora sunt drepţi în cunoaştere şi nu pot fi clătinaţi de vicii. Mai mult, sunt întemeiaţi pe soclu de aur, adică pe credinţa apostolilor şi a profeţilor. ♦ Pentru unii interpreţi creştini, coloanele îi simbolizează pe Petru, Iacob şi Ioan, numiţi stâlpi ai Bisericii, sau chiar pe toţi apostolii. De asemenea, picioarele sunt cele două porunci ale iubirii, de Dumnezeu şi de aproapele, iubire care izvorăşte din adevărul lui Dumnezeu. Libanul şi cedrii sugerează puritatea lui Hristos. Cedrii, care se înalţă până la cer şi sunt adânc înrădăcinaţi în pământ, simbolizează dinamica dintre divinitatea şi umanitatea lui Hristos (cf. Pope, p. 548)”[73].

„Înţelesul celor spuse e acesta: Picioarele trupului sunt stâlpii de marmură, adică cei ce poartă şi sprijină, prin viaţa strălucitoare şi prin cuvântul sănătos, trupul de obşte al Bisericii. Prin ei stă şi temelia (talpa) credinţei neclătinată şi se străbate şi drumul virtuţii. Iar acestea se dobândesc prin două lucruri: prin adevăr şi prin neclătinare. Căci prin aur înţelegem adevărul, care după cuvântul lui Pavel, este şi se numeşte temelie a zidirii. […] Iar Hristos e adevărul, în care se află întemeiate picioarele, stâlpii Bisericii, şi prin marmură înţelegem strălucirea vieţii şi greutatea şi neclintirea alipirii faţă de cele bune. […] Prin cele ce le spune, (mireasa) arată că nimic umilit şi coborât nu ajută la frumuseţea trupului, ci numai ceea ce e înalt ca cedrul şi tinde spre vârf”[74].

16: rostirea lui e, toată, doar dulceaţă

şi totu-n el, plăcut.

Acesta este frăţiorul meu,

acesta este el, iubitul meu,

o, fete ale Ierusalimului!

„Pentru Richard de Saint-Victor (Explicatio), versetul se referă la experienţa celui care gustă din savoarea bunătăţii lui Dumnezeu, a dragostei Lui, a lucrurilor mistice şi spirituale. Adevărata dulceaţă îl umple pe cel care stăruie în lucrurile cereşti, care Îl contemplă pe Dumnezeu şi se bucură cu El la nesfârşit. Cu cât experimentează această dulceaţă mai mult, cu atât mai mult o doreşte. ♦ Pope (p. 550) arată că, pentru interpreţii creştini, gura [rostirea – la Anania] se referă la Hristos, în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu şi, de asemenea, la predicatorii acestui Cuvânt, începând cu Ioan Botezătorul. Dulceaţa cerului gurii a fost înţeleasă ca dulceaţa interioară pe care Dumnezeu o revarsă asupra celor ce-L iubesc”[75].

---

[1] BBVA, p. 878

[2] Golgota nu era o grădină; referirea ar fi potrivită pentru Ghetsimani, începutul Patimilor, ca şi pentru locul îngropării, acesta din urmă situat, e drept, într-o grădină, nu departe de Golgota.

[3] Nu le-a băut, ci doar i-au fost oferite; dar, despre acestea, nu e locul potrivit să vorbim aici.

[4] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIII, 32

[5] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIII, 32  – Mântuitorul înviat mănâncă înaintea ucenicilor Săi, spre a le dovedi că nu văd duh, peşte şi un fagure cu miere.

[6] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, IX (58)

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, X

[8] BBVA, p. 878

[9] SEP 4/I, pp. 620-621

[10] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, X

[11] BBVA, p. 878

[12] SEP 4/I, pp. 621-622

[13] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, Cuvântul 2, despre trezvie şi rugăciune, 23

[14] CCIA, p. 65

[15] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, X

[16] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 49

[17] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XVI,4

[18] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII,1

[19] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, II

[20] CCIA, pp. 65-66

[21] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XI

[22] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, III,7

[23] BBVA, p. 879

[24] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 117

[25] CCIA, p. 66

[26] Aşa redă şi SEP 4, la fel ca Biblia 1688; Biblia 1982 are inima, în vreme ce Anania are totu-n mine.

[27] SEP 4/I, p. 623

[28] BBVA, p. 879

[29] SEP 4/I, pp. 623-624

[30] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XV, 25

[31] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza II mistagogică, 2

[32] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XVI,5

[33] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XI

[34] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, III,204

[35] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XI

[36] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, III,191

[37] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XII

[38] BBVA, p. 879

[39] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 117

[40] SEP 4/I, p. 624

[41] Origen, Omilii la Cartea Cântarea Cântărilor, II, 5

[42] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XII

[43] SEP 4/I, pp. 624-625

[44] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvinte despre mântuire, II, D-2, D-3

[45] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XII

[46] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XII

[47] SEP 4/I, p. 625

[48] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XII

[49] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, III, 202

[50] BBVA, p. 879

[51] SEP 4/I, p. 625

[52] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIII

[53] CCIA, pp. 67-68

[54] CCIA, p. 68

[55] SEP 4/I, p. 626

[56] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIII

[57] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, XIII,2

[58] CCIA, p. 68

[59] CCIA, p. 68

[60] SEP 4/I, pp. 626-627

[61] CCIA, p. 68

[62] SEP 4/I, p. 627

[63] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVII,9-10

[64] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVII, 9-10

[65] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIII

[66] SEP 4/I, p. 628

[67] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIV.

[68] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV

[69] SEP 4/I, p. 628

[70] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIV

[71] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIV

[72] CCIA, p. 69

[73] SEP 4/I, p. 628

[74] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIV

[75] SEP 4/I, p. 629