Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor – 2

Posted: 06/12/2010 in Cântarea Cântărilor

 

CAPITOLUL 2

1:   Eu, iată-mă în câmp: sunt floarea lui;

eu, iată-mă în văi: sunt crinul lor.

Eu, iată-mă în câmp: sunt floarea lui; eu, iată-mă în văi: sunt crinul lor: La Ioan Alexandru: Eu sunt o narcisă din Şaron, un crin al văilor. „Fata vorbeşte cu modestie despre sine. Obiectul admiraţiei ei este iubitul. În iubire omul descoperă că nu-şi este sieşi de ajuns, că celălalt este măsură şi frumuseţe pentru măsura proprie. – O narcisă sau o floare a văilor, (adică) o oarecare îşi spune fata că este”[1]. Însă crinul indică „buna mireasmă în sfinţenie”[2] a sufletului ce i-a urmat lui Hristos. Omul e chemat să suie deasupra lumii căzute, prin restaurare; dar aceasta e posibilă numai într-o sinergie cu Dumnezeu: „Acestea le spune mireasa despre sine, zicând: Eu, după ce a venit la patul nostru Mirele, umbrit prin trup, Care Şi-a zidit Sieşi casa, acoperindu-mă cu cedri virtuţilor şi înfrumuseţând acoperişul cu buna mireasmă a chiparoşilor, m-am ivit din câmpul firii ca o floare, deosebindu-mă de celelalte flori prin frumuseţea culorii şi prin buna mireasmă, căci am odrăslit ca un crin din văi. Şi cu adevărat, prin cele tâlcuite de noi înainte, s-a arătat cum a fost cultivat, în cuprinsul întins al firii, sufletul. Căci auzind de câmp, înţelegem întinderea firii omeneşti, pentru destoinicia ei de a primi multe şi nesfârşite înţelesuri, cuvinte şi învăţături. Deci, sufletul, lucrat în chipul amintit de Cel ce cultivă firea noastră, răsare în câmpia firii noastre ca o floare bine mirositoare, strălucitoare şi curată”[3].  Făcându-Se om, prin întrupare, Dumnezeu Fiul Se pogoară (Se smereşte), ca să înalţe omenitatea la măsura dumnezeirii: „Din pricina mea, care eram în văi, a coborât şi El în văi şi, venind acolo, devine un crin al văilor, în locul pomului vieţii, care a fost sădit în paradis de Dumnezeu, devenind astfel floarea întregii câmpii, adică a întregii lumi, a întregului pământ”[4]. Lumea în stare de cădere e închipuită prin locurile joase, prin văi, mai cu seamă în scrisul lui Origen.  „Interpretarea lui Nil al Ancyrei (Commentarium in Canticum Canticorum 1.39-41, SC[5] 403, 234-44) se apropie de cea a lui Origen: câmpia reprezintă poporul Israel, netezit de învăţăturile Legii şi ale Profeţilor, iar văile ilustrează neamurile. ♦ O poziţie diferită este adoptată de Philon al Carpasiei (Expositio in Canticum Canticorum, PG 4060 BC), care consideră că Mireasa este cea care vorbeşte în primul verset, Mirele răspunzându-i în următorul. Floarea câmpiei se referă la profeţii, pe când crinul văilor reprezintă învăţăturile Evangheliilor”[6], pogorâte la noi, ca într-o vale.

2: – Precum e crinul între spini,

aşa-i iubita mea printre codane.

Precum e crinul între spini, aşa-i iubita mea între codane: „Iubitul reia asemănarea miresei cu crinul, dar îl aşază între scaieţi şi, în acest fel, valoarea şi frumuseţea lui sunt puse în adevărata lor lumină. În fabula lui Ioas (IV Regi 14, 9), scaiul este ultima dintre plante ca valoare. În Iov 31,40, scaiul este o buruiană. Iubita este singura floare între neflori. Iubirea o ridică întru unicitate”[7]. „Pentru Augustin (Enarrationes in Psalmos 47, CCSL 38, 545) aceste versete (1-2) nu se referă la Biserica aflată în mijlocul necredincioşilor [cum interpretează Origen[, ci la tensiunile din interiorul Bisericii. Creştinii autentici sunt în opoziţie cu aceia care doar pe baza primirii sacramentelor [Tainelor] se numesc creştini, dar practică o religie formală (cf. II Timotei 3, 5)”[8].

Sufletul dreptcredincios e crin desfătător: „Ţine de sufletul desăvârşit să fie lipsit de griji şi de cel necredincios să se chinuiască cu ele. Căci despre sufletul desăvârşit s-a spus că este un crin în mijlocul mărăcinilor. Aceasta îl arată vieţuind fără griji între cei apăsaţi de multe griji (cf. Matei 6,28)”[9].  „El o compară cu crinul din cauza purităţii, a aromei, a frăgezimii şi a veseliei ce iradiază castitatea”[10].

3: – Precum e măru-n arborii pădurii,

aşa-i iubitul meu între feciori;

la umbra lui dorit-am şi-am şezut

şi roada lui mi-i dulce-n cerul gurii.

Precum e măru-n arborii pădurii  aşa-i iubitul meu între feciori: „Fata reia în paralelă asemănarea. Iubitul este asemenea mărului între copacii pădurii. (Despre) tapuah (măr) s-a socotit că-i vorba de o localitate sau de un alt pom, citric. Însă în vechime mărul era mult mai mult cultivat în Palestina decât mai apoi sau astăzi. Să se observe aici mai multa vorbire iubitoare a miresei”[11]. „Toţi copacii sunt păduri neroditoare în asemănare cu Cuvântul lui Dumnezeu. Înaintea Lui totul e lipsit de rod. Ce se poate numi roditor înaintea Lui? Nici măcar acei pomi care par încovoiaţi sub povara roadelor”[12].  Puterea poftitoare a sufletului poate fi îndreptată nu doar către cele materiale şi pieritoare, ci şi către cele (sau mai ales către cele) dumnezeieşti şi nepieritoare; astfel sufletul sporeşte în asemănarea cu Dumnezeu. Nimic nu e rău în firea noastră sau contrar voinţei divine, dar noi putem întrebuinţa spre rău puterile noastre sufleteşti: „Pădure numeşte de obicei Sfânta Scriptură viaţa materială a oamenilor, înnegrită de felurite chipuri ale patimilor, în care sunt cuibărite şi se ascund fiarele nimicitoare, a căror fire, rămânând nelucrătoare în lumină şi în soare, are putere prin întuneric […]. De aceea vede sufletul curăţit pe Mirele făcut măr între lemnele pădurii, ca lipind de sine toate ramurile sălbatice ale pădurii, să le facă să producă un rod asemănător […]; (Prin) cei asemănaţi cu lemnele pădurii n-am înţeles că sunt arătaţi prietenii Mirelui, ci duşmanii Lui, dar pe care, cu toate că sunt fii ai întunericului şi copii ai mâniei, îi preschimbă, prin împărtăşirea cu rodul Său, în fii ai luminii şi în fii ai zilei. Iar rodul dulce e fără îndoială învăţătura, căci simţurile sufletului se îndulcesc cu adevărat de cuvânt, când umbra mărului ne desparte de arşiţa ispitelor”[13].

La umbra lui dorit-am şi-am şezut: „Este exprimat aici gândul că mirele este ocrotitorul miresei, în umbra lui ea îşi află odihna şi împlinirea”[14].

4: Duceţi-mă-ntr-a vinului cămară

şi dragoste îngrămădiţi deasupră-mi!

Duceţi-mă-ntr-a vinului cămară: „Literal: Duceţi-mă în casa vinului, aceasta fiind o metaforă pentru iatacul intim al regelui. În cazul de faţă, vinul e simbol al beţiei divine[15]. Beit haiain (= casa vinului). Mai apare în Ieremia 16, 8; Ecclesiast 7, 2 şi Cartea Esterei 7, 8. După Dalman, este o cameră de cinste în casa din faţă. Poate fi şi o colibă anume ridicată, un cort verde, cu prilejul nunţii, în casa mirelui”[16].  „Theodoret al Cyrului (Interpretatio, PG 81, 90 AD) consideră că expresia casa vinului se referă la teascurile divine. Pornind de la Psalmul 84, 1, el consideră că Bisericile lui Dumnezeu sunt teascuri de vin de unde izvorăşte vinul spiritual, care oferă împlinire sufletelor credincioşilor (cf. Psalmi 36,8). ♦ Nil al Ancyrei (Commentarium in Canticum Canticorum 45) înţelege prin vin Cuvântul lui Dumnezeu, prin urmare casa vinului este Tatăl”[17].

Mireasa „cere să fie adusă în însăşi casa vinului, să vadă ciorchinii striviţi în teascuri şi viţa din care cresc ciorchinii şi pe Cultivatorul viţei adevărate”[18].

Şi dragoste îngrămădiţi deasupră-mi: La Ioan Alexandru: El m-a condus în casa vinului / Şi steagul ei deasupra mea este iubire. Steagul, „deghel, este un cuvânt rar aici; mai apare numai o dată în text, ca semn de câmp, steguleţ. La Qumran, în sulul despre război (IQMV 3), acest cuvânt mai apare cu înţeles militar. Cuvântul aici folosit poate fi o indicaţie că mirele ar fi un luptător. Este însă o presupunere. În poezia veche arabă apare steagul atârnat – gaya – ca semn că acolo-i un loc al vinului. De fapt, această casă a vinului este casa mirelui, este casa iubirii, şi n-are nimic comun cu o casă unde se vinde vin”[19]. Dragoste; iubire: „Ahabah (= iubire), nearticulat, ca un nume propriu. Iubirea aici ca şi în celelalte texte din literatura veche înseamnă iubirea legiuită în căsătorie. Aşa cum frumoasă este femeia care naşte prunci şi-i demnă de iubire, tot aşa întâlnirea între doi tineri nu poate fi vorbită de bine şi luată în cuvânt decât legiuită fiind. Economia cuvântului celor vechi apare şi aici limpede. Ei nu vorbeau decât despre cele care întăresc şi cresc moral şi spiritual peste veacuri. Apoi nunta era atât de adânc preţuită şi sărbătorită că se vorbea despre toate momentele ei ca despre un ritual. Abia prin nuntă omul intra în rânduiala unui popor, i se încredinţau vrednicii şi taine ale patriei şi părinţilor. Pilduitoare este nunta lui Iacob, căruia în drum spre mireasă i se revelează tradiţia părinţilor săi, iar în ceasul când casa lui e plină de prunci, pe umerii lui se pun toate nădăjduirile şi bucuriile poporului său. Acest ceas al nunţii, aducerea miresei în casa vinului, înscrierea ei în seminţia viţei, cum se va spune mai târziu, este cel mai sărbătoresc al lumii vechi semite”[20]. Mireasa spune aici: „Puneţi, deci, peste mine iubirea, ca să dau lui Dumnezeu cât se cuvine, iar faţă de fiecare din ceilalţi să nu mă abat de la măsura cuvenită”[21] pentru că „iubirea este izvorul focului. Cu cât ţâşneşte mai mult, cu atât îl arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor; iubirea e înaintarea veacurilor”[22].  Credinciosul trebuie să fie permanent pregătit pentru primirea lui Hristos, „pentru ca sufletul vostru să se umple de vinul bucuriei, de vinul Duhului Sfânt, şi astfel lăsaţi-L pe Mire, Cuvântul, Înţelepciunea şi Adevărul să intre în casa voastră”[23].

5: Cu miruri întăriţi-mă, vă rog

şi arşiţa mi-o răcoriţi cu mere,

că de iubire sunt aprinsă.

La Ioan Alexandru: Întăriţi-mă cu turte de struguri / Împrospătaţi-mă cu mere / Căci eu sunt bolnavă de iubire. „Aşişah (= turte de struguri) sau de strugurei sunt folosite în cult, (dar) sunt şi simboluri ale iubirii. Septuaginta: en miris, în miruri[24]. „Urmând traducerea latină, Beda Venerabilul (Expositio in Canticum Canticorum, CCSL 119b, 215) vede în simbolul florilor promisiunea virtuţilor, merele semnificând desăvârşirea acestora”[25].

Dumnezeu-Cuvântul întrupat e măr ce desfată, nu doar cu frumuseţea Chipului Său ori cu buna Sa mireasmă, ci şi cu gustul Său, când ni Se dă ca mâncare: „Cel ce voieşte să fie sprijinit în miruri caută să aibă tăria în virtuţi. Căci virtutea e mir, deoarece s-a despărţit de tot mirosul urât al păcatelor. […] Cel ce a odrăslit în pădurea firii noastre, purtat de iubirea de oameni, s-a făcut măr. Căci pe amândouă acestea le putem vedea în fructul acesta din pricina asemănării culorii. Prin culoarea albă (a miezului) se înfăţişează însuşirea trupului, iar roşeaţa care-l colorează pe deasupra mărturiseşte prin înfăţişarea ei că e înrudită cu firea sângelui”[26].

Bolnavă de iubire: „Iubirea ca boală este un topos frecvent şi în vechea poezie egipteană”[27]. „Ne lipim de cele pământeşti, de materie, de lume şi de slava ei; iubim lucrurile văzute, suntem atenţi la preocupările trecătoare (ale) acestei lumi şi ne sunt dragi toate acelea pe care ar trebui să le aruncăm departe de noi, să ne lepădăm de treburile trecătoare ale pământului şi de gândurile stricate ale materiei şi ale pulberii, ca, prin dragoste, să ne lipim numai de Hristos şi să fim răniţi de dragostea cerească numai pentru El şi, printr-o duhovnicească iubire, să fim atraşi numai de El”[28].  „Ocupată întru totul cu cele dumnezeieşti şi sublime, gândirea (discursivă) a unui astfel de suflet (ce a suit la înălţimea tainelor cereşti) se găseşte mereu arzând de o dragoste duhovnicească şi de o dorinţă sublimă pentru înaltele frumuseţi ale slavei şi ale luminii Duhului Sfânt; această gândire este rănită de o dragoste care nu se sfârşeşte faţă de Mirele ceresc şi – ca să zic aşa – o dragoste nepăsătoare faţă de realităţile inferioare, căci ea de-acum înainte păstrează dorinţa stabilă către realităţile superioare şi dumnezeieşti pe care cuvântul (omenesc) nu le poate spune şi care nu poate fi lămurită prin gândire”[29].  Odată ce Cuvântul dumnezeiesc a pătruns în inimile credincioşilor, El întreţine neîncetat în acestea un dor şi o sporire în iubire: „Cât de frumos şi de măreţ este să te îmbolnăveşti de iubire! Numai că unul primeşte săgeţile iubirii trupeşti, pe când altul este bolnav de altă patimă pământească. Cât despre tine, goleşte-ţi deşertăciunile trupului tău şi stai gata să primeşti loviturile săgeţii, ale săgeţii prea frumoase, căci Dumnezeu este arcaşul”[30].  „Arată prin săgeată cuvântul care s-a înfipt adânc în inimă. Iar arcaşul care a trimis săgeata este iubirea, iar iubirea am învăţat din Sfânta Scriptură că e Dumnezeu, Care trimite săgeata Sa aleasă, pe Unul-Născut Fiul Său, în cei ce se mântuiesc. Iar aceasta colorează vârful întreit al acului cu Duhul vieţii, iar acul e credinţa”[31].  „Pe cei ce Te văd pe Tine prin oarecare înţelegere, îi răneşti cu săgeţile mai presus de fire şi de nesuportat ale dragostei Tale. De aceea aleargă în urma Ta, cu o încordare puternică şi neostenită, sufletele celor cărora Te faci văzut, Dumnezeule negrăit, şi încearcă în tot chipul să Te atragă în ele înseşi, biruite şi topite în chip minunat de dorul Tău”[32].  „Fiindcă sufletul care a primit săgeata iubirii nu lasă mintea să se depărteze de plăcerea negrăită şi dumnezeiască. Căci aşa cum mintea, atunci când se alipeşte de simţirea trupului, simte lucrurile de faţă, tot aşa şi atunci când se uneşte în întregime cu Dumnezeu mintea ajunge la desfătarea preafericitei veselii. Inima trupului moare[33] când e rănită de o suferinţă, dar gândirea străpunsă de lancea dragostei dumnezeieşti (theion erotos) face să ţâşnească înţelesurile vieţii şi luminii. Uneori, cufundând mintea în cunoaşterea lui Dumnezeu şi mijlocind prin necunoaştere unirea cu el, iubirea face sufletul să iasă în extaz din toate cele ce sunt, şi în locul unui dialog dulce pune înainte tăcere adâncă, şi slujeşte lui Dumnezeu prin dispoziţia afectivă revărsată spre El. Alteori însă, introducând în contemplaţia celor ce sunt, atrage gândirea prin fericita scânteiere a înţelesurilor. Iar alteori, cercetând variatele moduri ale virtuţilor şi făptuirile celor bune, le împarte ca pe nişte grâu mădularelor trupului. Şi încă, îndulcind mintea cu meditările cuvintelor dumnezeieşti, o îndeamnă la desfătarea din belşug de bucatele tuturor celor zise ca la împărtăşirea din tot pomul din rai (Facerea 2, 16) şi observă măreţia moştenirii celor inteligibile şi dumnezeieşti pusă deoparte pentru ea”[34].

„Ce este lucrul ascuns de toată fiinţa creată? Ce e lumina gândită cu mintea care nu e văzută de nimeni? Şi care e bogăţia cea multă pe care nimeni din lume n-a putut-o găsi sau deţine cu totul? Căci este insesizabilă pentru toţi, de neîncăput pentru lume, dar este şi foarte dorită şi poftită mai presus decât toată lumea, întrucât Dumnezeu Care a alcătuit cele văzute e mai presus de ele, şi de aceea sunt rănit de iubirea Lui, iar întrucât nu mi Se arată, gândul mi se topeşte, mintea şi inima mea ard în flăcări şi suspin. Mă plimb şi ard căutând ici şi acolo şi nicăieri nu-L aflu pe Cel pe care-L îndrăgeşte sufletul meu; mă uit adeseori de jur-împrejur să văd pe Cel dorit de mine şi El, ca Unul nevăzut, nu mi Se arată deloc. Dar când încep să mă tângui deznădăjduind, atunci El, Care vede toate, mi Se arată şi Se uită la mine. Şi sunt lovit de uimire minunându-mă de chipul frumos al frumuseţii Lui şi cum, deschizând cerurile, Creatorul S-a plecat (Faptele Apostolilor 7, 56; Isaia 64, 1) şi mi-a arătat slava Lui negrăită şi străină. Şi cine oare va ajunge mai aproape de El sau cum va fi purtat spre o înălţime nemăsurată? Gândind eu acestea, El Însuşi se găseşte întru mine, fulgerând înăuntrul inimii mele ticăloase, învăluindu-mă de jur-împrejur cu strălucirea Lui nemuritoare, făcând să scânteieze toate mădularele mele cu razele Sale. Împletindu-se întreg cu mine, mă sărută întreg, Se dă întreg mie, nevrednicului, şi mă satur de iubirea şi frumuseţea Lui, mă umplu de plăcerea şi îndulcirea dumnezeiască, mă împărtăşesc de lumină, mă împărtăşesc şi de slavă, iar faţa mea străluceşte ca şi a Celui dorit de mine (cf. Matei 17, 2) şi toate mădularele mele devin purtătoare de lumină. Ajung atunci mai frumos decât cei frumoşi, mai bogat decât cei bogaţi, mai puternic decât cei puternici, mai mare decât împăraţii, mult mai cinstit decât toate cele văzute, nu numaidecât pământul şi cele de pe pământ, dar şi decât cerul şi toate din cer, avându-l pe Creatorul a toate”[35].  Atunci când eu (omul) am căzut, Tu, Hristoase, „ai străbătut toate cele văzute şi ai coborât acolo unde zăceam eu. Strălucind de îndată, ai alungat întunericul, m-ai trezit cu insuflarea Ta dumnezeiască, m-ai pus pe picioare prin poruncile Tale, m-ai atras cu frumuseţea Ta, m-ai rănit cu iubirea Ta şi m-ai schimbat întreg. Am văzut faţa Ta şi m-am temut, deşi mi Te-ai arătat blajin şi apropiat; dar frumuseţea Ta m-a făcut să-mi ies din mine însumi în uimire, o Treime, Dumnezeul meu!”[36].

6: Cu stânga lui va sta sub capul meu

şi dreapta lui mă va cuprinde.

Cu stânga lui va sta sub capul meu şi dreapta lui mă va cuprinde: „Există şi o îmbrăţişare duhovnicească. Această îmbrăţişare o simt mireasa şi Mirele. […] Cuvântul lui Dumnezeu are o mână dreaptă şi una stângă. Înţelepciunea e multiplă, după varietatea înţelepciunii, dar e una singură în fond”[37].  „Astfel, prin dreapta îi dăruieşte lungime de vieţuire şi ani de viaţă, iar prin stânga bogăţia bunătăţilor veşnice şi slava lui Dumnezeu, de care nu se vor împărtăşi cei ce caută slava lumii”[38].

7:   – Fete ale Ierusalimului, vă conjur

pe-a ţarinii putere şi tărie

să nu-mi treziţi ori să-mi sculaţi iubita

pân-ce ea însăşi va voi!…

La Ioan Alexandru: Vă jur pe voi fiice ale Ierusalimului / Pe gazele ori pe ciutele câmpului / Nu tulburaţi şi nu deşteptaţi / Iubirea până când o să-i placă ei: „Jurământ sacru arhaic pe gazele şi ciute care erau fecioarele zeiţei iubirii. În Izrail se preia se pare acest vechi înţeles. Aici invocarea lor este în vederea ocrotirii iubirii, nu a iniţierii erotice”[39]. În alte locuri, însă, apare şi în versiunea Alexandru jurământul pe ţarină. Reţinem, din traducerea sa, formularea: nu deşteptaţi Iubirea: „Sufletul care s-a ridicat la atâta înălţime, descriindu-le sufletelor ucenice înaintarea spre desăvârşire, nu le dă prin jurământ celor ce îl ascultă siguranţa celor dobândite de ele, ci le conduce, prin aceea că le jură, spre viaţa întru virtute, ca să aibă dragoste neadormită şi trează până atunci, până ce va ajunge la capăt voia Lui cea bună, iar aceasta e ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”[40].  „Cuvântul lui Dumnezeu dormitează în necredincioşi şi în aceia care au nedumeriri în inimă, dar El e treaz în sfinţi. El doarme în aceia care se clatină în furtuni, dar El se trezeşte la strigătul acelora care vor să fie mântuiţi de Mirele trezit”[41].

8: – Un glas?! E glasul celui drag al meu!

El vine, iată-l, peste munţi sărind,

el peste dealuri saltă.

E glasul celui drag al meu: „Textual: e glasul frăţiorului meu. La Iudei, ca şi la Egipteni şi Mesopotamieni, iubitul era numit şi frate sau frăţior, iubita se chema şi soră sau surioară, în semn de curăţie, nevinovăţie, neprihană. Ecourile acestui vechi apelativ pot fi găsite, la noi, în scrisorile pe care tânărul Gala Galaction i le trimitea viitoarei sale soţii”[42].

El vine, iată-l, peste munţi sărind. E o sporire şi în Revelaţia supranaturală, făcută întâi prin prooroci, iar la plinirea vremii, prin Însuşi Fiul întrupat, Cel ce vine sărind peste munţi (Se pogoară în vale, dar rămâne în opoziţie faţă de ea): „Poate prin cele spuse arată de mai înainte iconomia lui Dumnezeu-Cuvântul, descoperită nouă prin Evanghelie, vestită mai înainte prin Prooroci şi dezvăluită prin arătarea Fiului lui Dumnezeu în trup. Căci glasul dumnezeiesc e adeverit de fapte şi Cuvântul lui Dumnezeu e urmat de venirea Lui”[43].    „Iată-L vine. Pe unde vine? Nici într-un caz nu pe văi, nici pe locuri joase. Chiar de-ai fi munte, Cuvântul lui Dumnezeu saltă peste tine, iar dacă nu poţi fi munte ci doar colină, mai puţin decât un munte, El va trece peste tine. […] Recunoaştem în mireasă inima veselă şi desăvârşită, pentru că ea vede mai departe şi contemplă mai repede venirea Cuvântului”[44].

9: Iubitul meu e-asemenea căprioarei,

Un pui de cerb pe muntele Betel.

El stă acolo, iată-l,

în spatele despărţiturii noastre,

pândind pe la ferestre,

adulmecând prin gratii.

„Cerbul (aial) era simbolul iuţimii şi al frumuseţii (Facerea 42, 21; Pilde 5, 19), iar căprioara, simbolul fragilităţii şi al delicateţei. Gazela face parte din aceeaşi familie (Cântarea Cântărilor 2, 9.17; 4, 15; 7, 4)”[45]. „Theodoret al Cyrului (Interpretatio, PG 81, 96C-100A) comentează versetul pornind de la comparaţia Mirelui cu o căprioară/gazelă şi un cerb: căprioara şi-ar trage numele de la vederea pătrunzătoare, iar cerbul se hrăneşte cu şerpi sau alte reptile[46]. Mirele este ca o căprioară datorită vederii sale clare şi pătrunzătoare şi a precunoaşterii lucrurilor viitoare, dar poate fi asemănat şi cu un pui de cerb în virtutea puterii sale de a distruge păcatele, asemănate şerpilor. În concluzie, după Theodoret, textul ne vorbeşte despre zdrobirea idolilor de către Mirele Hristos, deoarece munţii şi dealurile din versetul anterior n-ar fi altceva decât hotarele demonilor peste care Mirele trece distrugându-le prin puterea înţelepciunii şi a miracolelor Sale. ♦ […] Ambrozie (De Isaac 4.32-37, CSEL[47] 32.1.2, 661-664) consideră că acest verset descrie aspiraţia sufletului după Dumnezeu. Dacă prin ferestre Ambrozie înţelege […] profeţii, […] zăbrelele se referă la lucrurile perceptibile ale acestei lumi, care îl împiedică pe om să-L contemple pe Dumnezeu neîntrerupt”[48].

„Pentru că Dumnezeu S-a arătat în trup, Cel ce a venit în lume pentru surparea puterilor vrăjmaşe Se aseamănă, pe de-o parte, cu căprioara, ca unul ce priveşte din ceruri peste pământ şi, pe de altă (parte), cu puiul de cerb, ca unul ce calcă cu săriturile Lui munţii şi dealurile, adică pune sub picioare şi surpă înălţimile viclene ale răutăţii dracilor”[49].  „Poate că, după teorie, Mântuitorul meu este o gazelă şi un cerb după fapte. Care sunt isprăvile Lui? El ucide şerpii, El sugrumă puterile vrăjmaşe”[50]. Exista, la cei vechi, credinţa că cerbul ucide şerpii; Hristos pustieşte puterile Iadului, închipuite prin şarpe.

În spatele despărţiturii noastre: „Literal: în spatele peretelui nostru. Fie că e vorba de un cerc de prieteni ai Iubitului, fie că peretele e făcut de suratele Iubitei, tânărul nu are un acces direct şi imediat la aleasa inimii sale”[51].

Pândind pe la ferestre, adulmecând prin gratii: „Aşa cum atunci când cineva stă noaptea înăuntrul unei case şi uşile ei sunt încuiate din toate părţile, dacă deschide o fereastră şi o fulgerare strălucitoare îl luminează dintr-o dată de jur-împrejur, ochii săi nu suportă fulgerarea ei şi îndată se asigură închizându-şi pleoapele şi retrăgându-se în el însuşi, tot aşa atunci când sufletul e încuiat în cele simţite, dacă se apleacă în afară cu mintea cândva printr-o fereastră, e orbit de fulgerarea arvunei, adică a Duhului Sfânt, nu suportă luminarea acestei lumini insuportabile, mintea îi este lovită de primire şi atunci se retrage întreg în el însuşi fugind sub cele sensibile şi omeneşti ca într-o casă”[52].   „Cuvântul apropie firea omenească de Dumnezeu, urmând o cale continuă. Mai întâi o luminează prin prooroci şi prin poruncile Legii. Astfel, prin ferestre înţelegem pe prooroci, care aduc lumina înăuntru, iar prin îngrădituri, împletirea poruncilor Legii. Prin amândouă pătrunde strălucirea luminii adevărate la cele dinăuntru. După acestea vine luminarea desăvârşită a luminii, când se arată lumina adevărată celor ce şed în întuneric şi în umbră, prin unirea cu firea noastră. Mai întâi, deci, lucirile înţelesurilor prooroceşti şi ale legii luminând sufletul prin ferestrele şi îngrăditurile minţii noastre nasc dorinţa de a vedea Soarele în aer liber. Apoi, Cel dorit vine de fapt”[53].

10:  Iubitul meu răspunde şi îmi zice:

– Ridică-te, iubita mea, şi vino,

frumoasa mea, tu, porumbiţa mea!

„Ambrozie (De Isaac 4.32-37) afirmă că îndemnul îi este adresat omului pentru a se desprinde de plăcerile acestei lumi, de lucrurile perceptibile şi pământeşti care îi îngreunează sufletul (cf. Matei 11, 28). Chemarea Iubitului ceresc reprezintă un îndemn pentru iubita Sa pământească de a se ridica de la nivelul celor tangibile spre cele spirituale”[54].

11: Că, iată, iarna a trecut

şi ploile s-au dus, au încetat

„Ambrozie (De Isaac 4.32-37) spune că expresia iarna a trecut se referă la venirea lui Hristos care schimbă totul, aduce iertarea şi sfârşitul necazurilor”[55].

12: şi florile se-arată pe pământ

şi-i vremea de plivit

şi-auzi cum turtureaua gângureşte

jos, în livada noastră;

„Ambrozie (De Isaac 4.32-37) spune că acolo unde înainte erau spini acum sunt flori, unde era pustiu acum se află o recoltă gata de strâns. Glasul turturelei înseamnă, pentru Ambrozie, castitatea”[56].

13: smochinul odrăsleşte muguri vii,

dau viile în floare şi-n mireasmă;

ridică-te, iubita mea, şi vino,

frumoasa mea, tu, porumbiţa mea,

ridică-te şi vino!

14: Porumba mea, ascunsă-n cuta stâncii,

în taina unui zid cu-ntărituri,

arată-mi faţa ta

şi fă-mă glasul tău să ţi-l aud,

că dulce-i glasul tău

şi faţa ta-i frumoasă!

„Răstimpul iubirii este anotimpul primăverii, când totul este imaculat, proaspăt şi înmiresmat de parfumul florilor”[57]. „Versurile 10-14 alcătuiesc o poezie lirică de sine, poate cea mai frumoasă redare a venirii primăverii din toată literatura veche ebraică. Bucuria deşteptării naturii la viaţă este cuprinsă în amănunt semnificativ, în versuri pline de mireasma prospeţimii. Plecarea ploilor lasă câmpul în floare şi viţa-de-vie gata să-şi înceapă lucrarea. Este vremea cântărilor şi a bucuriei de a fi iarăşi împreună sub bolta cerească, de-a se vedea şi auzi cei ce se iubesc unul pe altul în ocrotitoarea şi înnoitoarea natură”[58]. „Apelul din verset e considerat de Ambrozie (De Isaac 4.32-37) un apel la încrederea în crucea lui Hristos, la credinţă. Crăpătura [cuta – la Anania] stâncii: loc de adăpost pentru sufletul credinciosului. ♦ Pentru Guillaume de St. Thierry (Expositio in Canticum Canticorum 35.160-162, CCCM[59] 87, 160-162), frumuseţea glasului şi a chipului Miresei este expresia conştiinţei solid ancorate în Hristos, a credinţei în El”[60].

Dar  „toate acestea să le înţelegi duhovniceşte. Iarna s-a dus şi vijelia a trecut pentru cei ce au scăpat de tirania spiritelor diavoleşti şi de domnia lor devenită în toate neputincioasă. Căci s-a surpat puterea demonilor în zilele lui Hristos. Iar Soarele strălucitor ne-a răsărit, cum Însuşi Dumnezeu şi Tatăl zice: Şi va răsări vouă Soarele dreptăţii (Maleahi 3, 20) încălzind prin căldura Duhului pe cei îngheţaţi de păcat. Iar prin vii şi prin flori spirituale şi duhovniceşti şi prin spice să înţelegi pe Sfinţi, care se disting în multe chipuri prin evlavia faţă de Dumnezeu şi rodesc fructul de multe feluri al virtuţii. E necesar în sfârşit să se spună pe scurt că primăvara aduce flori şi pregăteşte spre înverzire tot pământul şi împodobeşte cu vlăstare noi livezile şi îndeamnă să se ardă vechile uscături, ca dovezi ale sfidării iernii de nesuportat, scoate la arătare cele bune şi împodobeşte pomii cu frunzele obişnuite şi se pregăteşte cinstirea plugarului stăruitor prin roadele naturii. Ceva asemănător vom afla întâmplându-se şi cu noi. Căci, cei ce eram odinioară uscaţi, pentru păcatul ce ne stăpânea, şi eram lipsiţi de roade ale mântuirii, înverzim în dreptate prin Hristos şi aducem Agricultorului duhurilor rodul proaspăt şi nou prin credinţă”[61].  „(Primăvara) cade prima lună la evrei (nisan), în care cade sărbătoarea Paştelui cel mai dinainte preînchipuitor al Iudeilor, iar acum sărbătoarea Paştelui celui adevărat”[62].  „Acum suflă asupra voastră, care aveţi să fiţi luminaţi, mireasma fericirii! Acum adunaţi florile cele duhovniceşti, ca să împletiţi cununile cereşti! Acum a adiat mireasma cea bună a Sfântului Duh! Acum aţi ajuns la porţile palatului împărătesc! Să dea Dumnezeu ca să fiţi băgaţi înăuntru chiar de Împărat! Acum s-au arătat florile pomilor! Să dea Dumnezeu ca şi rodul să fie desăvârşit!”[63].

La început, mireasa (sau sufletul) aude glasul Mirelui. Acesta o face să se apropie de Cel ce îi grăieşte, după care îi dă puterea să se scoale din zăcerea ei: „Dar nu-ţi ajunge să te scoli (din cădere), zice, ci, pe lângă aceasta, vino, prin înaintarea în cele bune, străbătând drumul virtuţii. […] Şi priveşte spre frumuseţea arhetipică (originară) a modelului, iar frumuseţea privită e porumbiţa. De aceea, apropiindu-se de lumină, (sufletul) se face lumină. Iar în lumină primeşte chipul frumos al porumbiţei, a cărei înfăţişare arată aflarea de faţă a Duhului Sfânt”[64]. Sau, Mirele spune: „Eu am deschis drumul, Eu am sfărâmat legăturile, vino acum la Mine, iubita Mea”[65].  „Între astfel de lanţuri a intrat şi Mântuitorul de dragul celor care se lăsaseră ademeniţi înainte, îi privea printre gratii spunând celor căzuţi în ispită şi în care vede pe mireasa Sa: Scoală-te, draga mea!”[66].

„La rândul Său Domnul, văzând curajul sufletului şi răbdarea lui în vremea ispitelor şi constatând că a ieşit biruitor din încercări, i Se arată întru bunătatea Sa, i Se face El Însuşi vizibil, luminându-l cu lumina Sa cea preastrălucitoare. Apoi Chemându-l la Sine îi zice: Vino în pace, tu, cel mai ispitit al Meu. Iar acesta (sufletul) mergându-i întru întâmpinare Îi zice: pentru ce, Doamne, m-ai părăsit atâta vreme lăsându-mă prada chinurilor şi cumplitelor ocări ale duşmanilor (5, 7)? Când Te căutam, m-au întâlnit străjerii Tăi, care dădeau roată prin cetate, şi mi-au făcut neplăceri (5, 7). Domnul însă, plin de o lumină de nedescris, îi răspunde, dojenindu-l dar şi încurajându-l, prin aceste cuvinte: Ai dreptate! Vino în pace, prietene al Meu, porumbiţa Mea[67].

Şi-auzi cum turtureaua gângureşte. Hristos „este cu adevărat turtureaua de sus şi prearăsunătoare; de asemenea şi porumbelul atotblând”[68].

„Tămăduind (Dumnezeu) cele trei părţi ale sufletului prin întreitul dar al păcii şi ridicându-l pe acesta la desăvârşirea întreită şi unindu-l cu Sine, îl face întreg feciorelnic şi frumos, învăluindu-l în buna mireasmă a mirului curăţiei. Şi zice către el: Scoală-te şi apropie-te de Mine, frumoasa Mea porumbiţă[69], prin înţelepciunea cu fapta, că, iată, iarna patimilor a trecut; furtuna gândurilor de plăcere s-a dus odată cu ea; florile virtuţilor s-au arătat cu buna mireasmă a cugetărilor în pământul inimii tale. Ridică-te şi vino aproape de Mine, în cunoştinţa contemplării naturale. Vino sub acoperământul şi în întunericul teologiei tainice şi al credinţei tale tare ca piatra, în Mine, Dumnezeul tău”[70].  „Poate chiar dacă n-ar tâlcui Scriptura pe fiecare, ar fi limpede înţelesul fiecăreia din ele, celui ce aude. I-ar fi limpede cum a odrăslit la început firea omenească, până ce era în rai, îngrăşându-se şi înverzind de apa izvorului acela, când, în loc de frunze, înfrumuseţa firea germenele nemuririi. Ar înţelege apoi cum, iarna neascultării uscând rădăcina, floarea s-a scuturat şi s-a topit pe pământ şi omul s-a dezbrăcat de frumuseţea nemuririi, iar iarba virtuţilor s-a uscat, răcindu-se iubirea faţă de Dumnezeu, din pricină că s-a înmulţit nelegiuirea. De aceea, sub puterea vânturilor potrivnice, s-au înălţat în noi feluritele patimi, care pricinuiesc sfărâmările cele rele ale corăbiei sufletului. Dar venind Cel ce a pricinuit primăvara sufletului nostru, Care, când vântul cel rău a ridicat marea, a poruncit vânturilor şi a spus mării: taci, amuţeşte, a readus toate la linişte şi timp senin. Şi iarăşi începe firea noastră să înverzească şi se împodobeşte cu florile proprii. Iar florile vieţii noastre sunt virtuţile, care acum înfloresc, iar la vremea lor îşi dau rodul lor. De aceea zice cuvântul: Iarna a trecut, ploaia s-a dus, s-a retras în sine. Florile s-au arătat pe pământ, vremea plivirii a sosit. Vezi, zice, livada înflorind de virtuţi? Vezi cumpătarea, adică crinul strălucitor şi bine mirositor? Vezi ruşinea, adică trandafirul? Vioreaua, adică buna mireasmă a lui Hristos? Să facem o cunună din ele. Acesta este timpul în care omul trebuie să secere, să se înfrumuseţeze cu cununile împletite din ele. Vremea tăierii a sosit. Aceasta ţi-o mărturiseşte glasul turturelei, adică glasul celui ce strigă în pustie. Căci turtureaua este Ioan. El este înaintemergătorul Primăverii luminoase, care arată oamenilor florile frumoase ale virtuţilor şi le îmbie celor ce vor să le culeagă. Prin ele a arătat floarea cea din rădăcina lui Esei, pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii, şi a îndemnat la pocăinţă pentru păcate şi la vieţuire în virtute”[71].  „Că în Hristos e o zidire nouă şi o odrăslire nouă, a timpurilor şi a lucrurilor o arată foarte bine ghicitura primei luni în care se ivesc pe pământ ierburile fragede şi tinere, înmuguresc pomii şi se arată în livezi frumuseţea pestriţă a florilor, în zâmbetul bunei miresme a primăverii, căci a înmugurit din nou ca un pom firea omului cea veştejită de moarte, din pricina neascultării lui Adam şi a păcatului care ne-a tiranizat pe toţi”[72]. Hristos Se aduce pe Sine jertfă pentru păcatele noastre, dar ne include şi pe noi în dăruirea Sa ca jertfă pentru noi: „o turturea este pentru păcat, iar alta pentru ardere de tot. Dar prin amândouă se înţelege Hristos, Care pe de-o parte moare pentru noi, pe de alta Se aduce ardere de tot, spre miros de bună mireasmă, Tatălui, şi iarăşi pe de alta Se predă pe Sine preţ de schimb pentru viaţa tuturor”[73]. Despre jertfe şi tâlcuirea lor mistică s-a vorbit amănunţit în volumul al treilea al acestei serii, Comentarii la Cartea Levitic.  „Înviat din morţi, am domolit furtuna şi am făcut linişte”[74].

„Deci Cuvântul înfăţişează miresei primăvara duhovnicească, iar anotimpul acesta este la hotarul între două anotimpuri, între tristeţea iernii şi împărtăşirea de roduri în timpul verii. De aceea vesteşte limpede că au trecut relele, dar nu se arată încă în chip desăvârşit roadele virtuţii, ci le prevesteşte pentru timpul curent, când va veni vara. Iar acum arată speranţele înflorind prin virtuţi, al căror rod se va arăta la vremea sa. […] De aceea zice iarăşi Cuvântul către cea care s-a ridicat: scoală-te şi către cea care vine: vino, căci nici cel ce s-a ridicat nu va fi scutit de trebuinţa de a se ridica mereu, nici celui ce aleargă spre Domnul nu i se va împuţina mărimea distanţei de străbătut spre Dumnezeu. Căci pururi trebuie să se ridice oamenii şi niciodată nu trebuie să înceteze de a se apropia prin alergare. Pentru că de câte ori zice scoală-te şi vino, de atâtea ori dă putere pentru urcarea spre mai bine”[75].  „Hotărârea dumnezeiască vrea să ne vestească aici că, după iarnă şi după furtunile sufletelor, se apropie secerişul. Smochinul, zice ea (hotărârea dumnezeiască), face smochine, viile sunt în floare şi împrăştie mirosul lor. Ele dau în floare, timpul culesului va veni şi vor fi struguri”[76].

Dacă înainte fecioara era descrisă doar ca având ochi de porumbiţă, acum, aflându-se pe o treaptă mai înaltă a urcuşului duhovnicesc, se învredniceşte a fi numită întreagă porumbiţă şi de a fi chemată de către Mire spre alte înălţimi, superioare: „Sufletul nu se mai sârguieşte acum pentru cele dobândite, ci are dorinţa proprie spre ceea ce este mai bun; vino, zice, tu însăţi, nu cu supărare, sau cu silă, ci prin tine însăţi, întărindu-ţi prin propriile gânduri râvna în bine, nu dusă cu sila. […] Deci, ceea ce se spune este aceasta: dacă te-ai deprins, o, suflete, în lege, dacă ai pus în cugetare razele venite prin ferestrele prooroceşti, nu mai rămâne sub umbra legii. Ci mută-te, de pe zidul învecinat, pe piatră, căci piatra e în legătură cu zidul. Pentru că legea a fost zidul dinainte al credinţei evanghelice şi dogmele lor sunt legate întreolaltă, fiind vecine prin înţelesul lor. […] Iată ce spun acestea: nu-mi mai vorbi prin ghiciturile proorocilor şi ale legii, ci, după puterea vederii mele, arată-mi-Te deschis, ca să ajung în lăuntrul pietrei evanghelice, după ce am părăsit zidul dinainte al legii. Căci, dacă glasul tău venit prin ferestre e aşa de dulce, cu mult mai iubită va fi arătarea feţei Tale”[77].  „Până în ziua de azi se spun asemenea vorbe către Mireasă, însă ea nu va îndrăzni să contemple, faţă către faţă, slava Domnului. Acum, când ea este pregătită şi împodobită, i se zice: Arată-ţi faţa ta. Când ea a învăţat a vorbi – ia aminte, Israele şi ascultă, căci ea are să-ţi spună multe lucruri -, graiul ei a devenit dulce către Mire. Dacă tu vei deschide gura pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Mirele îţi va spune: Glasul tău e dulce şi faţa ta plăcută[78]. La acestea, şi o precizare istorică: „a numit despicătura pietrei (cuta stâncii) bolta care era atunci înaintea uşii mântuitorului mormânt, care era cioplită în aceeaşi piatră, după cum este aici în Ierusalim obiceiul să se facă bolţi înaintea mormintelor. Această boltă acum nu se mai vede, deoarece pentru construirea frumoasei biserici de acum s-a astupat bolta”[79]. Textul se referă la Mormântul Domnului (pe care, desigur, Solomon nu-l avea în vedere, dar, să nu uităm, cărţile Scripturii au fost alcătuite sub insuflarea Duhului Sfânt, fără ca autorii să fie întotdeauna pe deplin conştienţi de ceea ce scriu).

15: (Ah, prindeţi-ne vulpile,

pe cele mici, care ne strică viile,

căci viile-nfloresc!).

„O singură dată sunt amintite vulpile şi puii lor, simbolul ispitelor şi al vicleşugului, care însă trebuie alungate spre a nu strica via aflată în perioada de înflorire”[80]. „Această strofă e socotită o poezie în sine. Constă într-un strigăt de ocrotire a viilor când acestea sunt în floare, să nu fie distruse de vulpi. Este vorba de o strigare din vremea nunţii, strigare cu dublu înţeles: vulpile sunt peţitorii ce vor să fure mireasa în vremea nunţii. Ele ameninţă fecioria miresei, asemănată cu floarea viţei-de-vie. În Iezechiel 13, 4, falşii profeţi sunt socotiţi vulpi”[81]. „După unii comentatori, acesta ar fi glasul unui părinte sau al unei mame; avertisment asupra pericolului ca puritatea fiicelor lor să fie alterată de vulpi (animale a căror poftă de struguri e binecunoscută). În ordine duhovnicească, ispitele care-i pândesc pe cei curaţi la inimă”[82]. „Augustin (Sermones 164.3( consideră că vulpile îi reprezintă pe ereticii care au dezbinat Biserica lui Dumnezeu (Donatus, Arius [Arie], Mani). Aceştia au încercat să fure Mireasa Domnului, s-au îndepărtat de Biserică şi de adevărul Evangheliilor, comiţând astfel un adulter spiritual. A prinde vulpile înseamnă a-i confrunta pe eretici cu autoritatea Legii lui Dumnezeu, cu mărturia Sfintelor Scripturi”[83].

Vulpile sunt, aşadar, gândurile viclene ce fojgăie în inimi, stricând nu doar rodul, ci şi putinţa de a mai rodi; nevinovate la arătare, spurcă cu uneltirile lor locul în care intră, umplându-l de duhoare şi alungând pe Mirele ceresc: „Toate acele stăpâniri din jurul pământului, cu care au să lupte oamenii, toate acele căpetenii, puteri şi stăpânitori lumeşti ai întunericului, sunt nişte vulpi mici, viclene şi nefericite, privite în asemănare cu puterea omenească. De le veţi birui pe acelea, veţi primi harul vostru. Iar via noastră este firea omenească; ea aduce rod de struguri prin floarea vieţuirii virtuoase”[84].

16:  – Iubitul meu e-al meu, eu sunt a lui.

El turma lui şi-o paşte printre crini.

„Afirmaţia face referire, pentru Nil al Ancyrei (Commentarium 63-67), la unirea dintre Hristos şi Biserică. Aceştia sunt una. Credincioşii participă la această unitate printr-o viaţă virtuoasă”[85].

„Noua poezie de două strofe care încheie capitolul 2 este expresia unirii mirelui cu mireasa. Poezia începe cu strigătul de bucurie al miresei: Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. E asemănat păstorului ce paşte oile între crini. Versurile au două semnificaţii. Întâi, el ca păstor e plecat departe cu oile la păscut, iar când se lasă umbrele el se întoarce şi se întâlneşte cu iubita sa. Cea de-a doua semnificaţie, plecând de la verbul raoh (= a paşte) şi de la simbolul liliacului (crinului), ca farmecele miresei, ar vorbi despre bucuria întâlnirii celor ce se iubesc, mai ales că şoşan (= crinul) este numele mai multor flori”[86].

„Iar acestea înseamnă: am văzut faţă către faţă pe Cel ce este pururi ceea ce este, dar pentru mine a răsărit în chip omenesc din sora mea sinagogă şi întru El mă odihnesc şi mă fac Lui locaş. Căci acesta este Păstorul cel Bun, care nu duce turmele la păşune de iarbă, ci hrăneşte oile cu crini curaţi. E Cel ce nu mai hrăneşte firea noastră cu iarbă, căci iarba e hrana firii necuvântătoare. Dar omul, fiind cuvântător, se hrăneşte cu Cuvântul cel adevărat. Iar, dacă se face cineva duh născut din Duh, nu va mai fi hrănit cu păşune de iarbă, ci hrana lui va fi Duhul, pe care îl închipuie curăţia şi buna mireasmă a crinului”[87]. Hristos este Acela ce adaugă eforturilor noastre spre desăvârşire darurile Sale „pentru că ne dăruieşte pajiştea duhovnicească şi ne îmbată cu undele de sus şi din cer şi ne face roditori şi, pe lângă aceasta, ne lărgeşte într-o mulţime nemăsurată de popoare”[88].

17:  Nainte ca amurgul să adie

şi umbrele pe zare să se-ncline,

întoarce-te, iubite,

şi fii asemeni unui căprior,

tu, pui de cerb al munţilor rotunzi!

Nainte ca amurgul să adie: „Aici e vorba de vântul de seară ce adie după apusul soarelui, împrăştiind miresmele grădinilor. Şi acest vânt are semnificaţie, este vântul de seară din Geneză, a cărui bătaie stârneşte aducerea-aminte”[89]. Dar SEP 4 traduce aici: până ce răsuflă ziua şi se mişcă umbrele: „Nil al Ancyrei (Commentarium 63-67) spune că omul pe pământ este orbit de norul ignoranţei şi consideră că lucrurile acestei lumi durează. De aceea, el are nevoie de lumină pentru a vedea că umbrele lumii prezente sunt trecătoare. Cei care au parte de lumină, pentru care noaptea aproape a trecut, îşi dau seama că viaţa pe pământ e o umbră (cf. Iov 8, 9). Sufletul conştient de faptul că toate lucrurile vin de la Dumnezeu (cf. I Corinteni 8, 5-6) poate să afirme cuvintele versetului 16. Pentru Nil al Ancyrei cele două versete se completează, poartă acelaşi sens. ♦ Ziua la care face referire textul a fost văzută de creştini ca fiind ziua învierii, a revelării slavei veşnice, când umbrele acestei lumi au dispărut. Imperativul întoarce-te! A fost pus în legătură cu întoarcerea păgânilor la Dumnezeu (Pope[90], p. 411). ♦ Nil al Ancyrei crede că aceste cuvinte se referă la coborârea lui Hristos în lăcaşul morţilor pentru a elibera sufletele ţinute prizoniere”[91].

Munţilor rotunzi, tradus în Biblia 1988 munţii ce ne despart, în Biblia 1688 munţii încunjurărilor, iar la Ioan Alexandru munţii Beter:  „Al-harei Bater (= pe munţii Bater). Septuaginta: ori kilomaton. S-a socotit de către unii că Beter este numele unei plante aromatice din India şi Siria. Unii socotesc că-i vorba de o localitate Bettir, lângă Ierusalim. Alţii pleacă de la etimologia rădăcinii batar, a despărţi, ar fi muntele despărţirii, aici: munţii ce ne despart. În cap. 8,14 reapare: munţii de balsam (harei basamim) , iar în 4,6, har hamor, muntele de mir. Gerleman crede că şi muntele Beter este numele unui loc de balsam, ţara smirnei şi tămâiei, ţara Punt – loc ideal ce apare şi în vechea poezie egipteană: Felurite păsări coboară din Punt / Peste Egipt îmbălsămate cu mir sau Când o îmbrăţişez / Şi când braţele ei în jurul meu se întind / E precum în Punt, / E precum mireasma de Aloe.  Aşadar, munţii Beter sunt loc ideal al înmiresmării, de unde pogoară mirele la mireasă, iute ca o gazelă sau un cerb însetat”[92].

Sunt şi înălţimi inverse, înălţări împotriva lui Dumnezeu, dar acestea sunt cufundări, prăpăstii, înălţări mincinoase; ele izvorăsc din mândrie, iar mândria întotdeauna coboară: „Priveşte ca o căprioară, Cel ce vezi gândurile oamenilor, Cel ce citeşti cugetările inimilor!  El strică sămânţa păcatului, nimicind ca un pui de cerb neamul şerpilor. Vezi munţii adânciţi ai vieţii omeneşti, ale căror înălţimi nu sunt vârfuri, ci prăpăstii. Aleargă, deci, cu iuţeală peste munţii adânciţi, căci toată înălţarea împotriva adevărului este prăpastie şi nu munte, o adâncitură şi nu ridicătură”[93].  Urcuşul duhovnicesc nu are capăt, apropierea de Dumnezeu sporeşte în veşnicie, „adică până ce nu ne vom muta de la viaţa de aici, care arată ca într-o oglindă, în ghicitură şi umbrit, Adevărul”[94]. Însă, cum deja am spus-o, şi în viaţa cea de veci vom adânci taina dumnezeirii, fără să ajungem la un capăt al ei (despre urcuşul duhovnicesc s-ar putea spune, eventual, că e legat de viaţa de aici, dar şi acesta are urmări eshatologice).


[1] CCIA, p. 52

[2] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 4

[3] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[4] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 5

[5] Sources chretiennes

[6] SEP 4/I, p. 598

[7] CCIA, p. 52

[8] SEP 4/I, pp. 598-599

[9] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 67

[10] Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, VII, 1

[11] CCIA, p. 52

[12] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 6

[13] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[14] CCIA, p. 52

[15] BBVA, p. 874

[16] CCIA, p. 53

[17] SEP 4/I, p. 600

[18] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[19] CCIA, p. 53

[20] CCIA, p. 53

[21] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[22] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, XXX, 18 –  O notă a traducătorului (Dumitru Stăniloae) completează: „Fără iubire, eternitatea ar fi încremenită. Iubirea este o continuă noutate şi, totuşi, ea e stabilitatea neschimbată. Dar prin iubire înaintăm aici şi ne vom odihni acolo, în viaţa îngerească”.

[23] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 6

[24] CCIA, p. 53

[25] SEP 4/I, p. 600

[26] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV – Mărul închipuie aici trupul şi sângele Mântuitorului, adică Sfânta Euharistie, Taina care-l întăreşte pe cel curăţit prin Botez.

[27] CCIA, p. 53

[28] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, XVIII, E-2

[29] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, V, E-1

[30] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 7

[31] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[32] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 92

[33] Boleşte.

[34] Teolipt al Filadelfiei, op. cit., Cuvântul 6, despre isihie şi rugăciune, 5

[35] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XVI

[36] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XXIV

[37] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 8

[38] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[39] CCIA, p. 53

[40] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV – Chiar dacă nu aceasta rezultă din text, amintim aici că atât Origen, cât şi Sfântul Grigorie de Nyssa au susţinut apocatastaza. Totuşi, în corul patristic, vocile lor rămân oarecum singulare, învăţătura despre mântuirea tuturor nefiind primită de Biserică.

[41] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 8

[42] BBVA, p. 874

[43] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 9

[44] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 9

[45] D. Abrudan şi E. Corniţescu, Arheologie biblică, p. 66

[46] În mai multe locuri din volumele anterioare s-a arătat că aceasta era credinţa celor vechi despre însuşirile cerbului.

[47] Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum

[48] SEP 4/I, p. 601

[49] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[50] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II,10

[51] BBVA, p. 874

[52] Sf. Simeon Noul Teolog, O sută de capitole teologice şi practice, 54

[53] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[54] SEP 4/I, p. 602

[55] SEP 4/I, p. 602

[56] SEP 4/I, p. 603

[57] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 117

[58] CCIA, p. 54

[59] Corpus Christianorum. Continuatio Mediaevalis, 1971, Turnhout, Belgium, Brepols

[60] SEP 4/I, p. 603

[61] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 4

[62] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XIV, 10

[63] Sf. Chiril al Ierusalimului, Procateheza

[64] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[65] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 11

[66] Origen, Despre rugăciune, XXIX, 9

[67] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, II, D-1

[68] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VII

[69] Sufletul, în greceşte, e de genul feminin.

[70] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 150

[71] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[72] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[73] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XV

[74] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 11

[75] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[76] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II,11

[77] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[78] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 12

[79] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV, 9

[80] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 117

[81] CCIA, p. 56

[82] BBVA, p. 875

[83] SEP 4/I, p. 604

[84] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[85] SEP 4/I, p. 604

[86] CCIA, p. 56

[87] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[88] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IV

[89] CCIA, p. 56

[90] Pope, Marvin H., 1977, Song of Songs: A New Translationwith Introduction and Commentary, Anchor Bible, 7C; Garden City, NY: Doubleday.

[91] SEP 4/I, p. 605

[92] CCIA, p. 56

[93] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[94] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 35

 

Comentarii
  1. […] după glas, înainte de a-şi manifesta surprinderea, Oriana comandă pentru el din […]

  2. […] să-l impresioneze pe Moş Nicolae, Nataşa s-a apucat să decupeze şi să lipească, alcătuind tot felul de figurine. Dar, cum mai mult a făcut gunoi prin casă […]

  3. […] Gabi, Olimpiu, Vassyle, Yogoshima, Zina- Lecturi recenzate, Gebelezis, Augustin, Renata, Vania, Ioan Sorin,  Caius, Ana Usca, Cristian Lisandru,  Elisa, Hai ca se poate! ,  Dragon, Supravieţuitor, […]

  4. […] trece-o cugetare, Un văl pe ochii tăi fierbinţi: E-ntunecoasa renunţare, E umbra dulcilor […]

  5. […] vrea sa stiu si parerea lor: Vania, Ioan Sorin,  Caius, Ana Usca, Cristian Lisandru,  Elisa, Theodora Marinescu, Dragon, Supravieţuitor, […]

  6. […] Ilies,Gabriela Neagu, Gabi Savitsky, Gand licitat, Geanina, Giana, G1B2I3, Hai ca se poate, Ioan Sorin Usca, Lora, Luka, Madi, Maria Barbu, Maria Popart, Melami, Mesterul Manole, Mika, Mircea […]

  7. […] Ilies,Gabriela Neagu, Gabi Savitsky, Gand licitat, Geanina, Giana, G1B2I3, Hai ca se poate, Ioan Sorin Usca, Lora, Luka, Madi, Maria Barbu, Maria Popart, Mesterul Manole, Mika, Mircea […]

  8. […] Gabi, Olimpiu, Vassyle, Yogoshima, Zina- Lecturi recenzate, Gebelezis, Augustin, Renata, Vania, Ioan Sorin,  Caius, Ana Usca, Cristian Lisandru,  Elisa, Hai ca se poate! ,  Dragon, Supravieţuitor, […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s