Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 5

CAPITOLUL 5 – Bogăţiile sunt deşertăciune. A te bucura de viaţă.

1: Nu te grăbi în a-ţi deschide gura,

iar inima ta să nu fie grabnică

în a grăi cuvânt în faţa lui Dumnezeu,

căci Dumnezeu este în cer, iar tu, pe pământ;

de aceea cuvintele tale să fie puţine.

„Cumpănirea severă a vorbelor este un motiv recurent al cărţilor sapienţiale (vezi 1, 8; 3, 7; Proverbe 20, 25; 29, 20)”[1].

2: Că din multele griji vine visul

şi din multele vorbe glasul nebunului.

„Visul, gr. ενύπνιον: termenul are o încărcătură negativă, din cauza contextului. ♦ Evagrie (Schol. ad Ecl. 35) face aluzie la Matei 26, 41 şi observă că somnul spiritului raţional este ignoranţa şi răul”[2].

„Cuvintele care vor să arate deosebirea între cei care sunt în trupul smereniei şi între cel care se găseşte între îngerii cei ridicaţi cu ajutorul Cuvântului şi Puterilor Sfinte, sau chiar de către Hristos însuşi. Şi nu este nepotrivit că El să fie propriu-zis tronul Tatălui, care, în chip mai alegoric se numeşte cer, iar Biserica Lui să fie numită pământ şi aşternut picioarelor Sale”[3].   „El arată, socotesc, prin depărtarea stihiilor una de alta, în ce măsură e mai presus firea dumnezeiască de gândurile pământeşti”[4].  „Când ajungi prin darul dumnezeiesc înaintea Domnului şi ai parte de o vedere dumnezeiască şi unitară, când se înalţă, adică, vederea minţii până acolo, e vreme de a tăcea. […] Căci te faci şi tu dumnezeu, aflându-te încă pe pământ, întrucât priveşti asemenea îngerilor faţa lui Dumnezeu Cel din cer”[5].

3: Când Îi făgăduieşti lui Dumnezeu o făgăduinţă

nu întârzia s-o plineşti,

căci voia Lui nu se află în cei nebuni;

ceea ce tu ai făgăduit, plineşte!

4: Mai bine e să nu faci nici o făgăduinţă

decât s-o faci fără s-o plineşti.

„Ceea ce făgăduieşti, grăbeşte-te să împlineşti cât mai repede. Pentru că întârzierea în acestea nu e fără pagubă”[6].  „E grav cu adevărat a sustrage ceva din cele  sfinţite şi închinate spre slava lui Dumnezeu. În acelaşi mod se osândeşte, şi nu cu pedepse mici, nepredarea celor făgăduite”[7].  „Foarte grele pedepse îi aşteaptă pe cei care vor împlini cu răceală şi fără să se sinchisească, fără grija de-a da roade de sfinţenie potrivite cu metania pe care au îmbrăţişat-o şi cu cele ce aşteaptă oamenii de la ei”[8].

5: Nu-ţi lăsa gura să-ţi împingă trupul spre păcat

şi să nu spui în faţa lui Dumnezeu: „A fost o greşală”,

ca nu cumva Dumnezeu să Se mânie asupra glasului tău

şi să nimicească lucrul mâinilor tale.

„Aici trupul înseamnă fiinţa”[9].  Versetul poate fi pus în legătură cu alte locuri asemănătoare, precum Pune o strajă gurii mele şi păzeşte uşa buzelor mele (Psalmi 140, 3).

6: Din viermuiala viselor [se nasc] deşertăciuni

şi forfotă de vorbe; tu teme-te de Dumnezeu.

Şi aici, putem găsi echivalenţe ori completări în Scriptură: tu teme-te de Dumnezeu pentru că moartea şi viaţa sunt în puterea limbii (Proverbe 18, 21);  Pentru orice vorbă deşartă pe care o vor rosti oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii (Matei 12, 36).

7: Dacă vei vedea în ţară că săracul e năpăstuit,

că judecata şi dreptatea sunt siluite,

nu te uimi de lucrul acesta,

căci deasupra unui mai-mare e un mai-mare care-l veghează,

iar deasupra acestora sunt alţi mai-mari.

„Structura ierarhic-piramidală a funcţionarilor statului (sau cetăţii) permite ca superiorii să le pretindă subalternilor – sau să primească de la aceştia – venituri necinstite care, în ultimă instanţă, apasă asupra celor de jos, adică asupra celor ce nu fac parte din această structură. E vorba, desigur, de fenomenul corupţiei”[10].  La rândul său, profetul Isaia a rostit: vai de cei ce fac legi nedrepte (1, 1-3)!

8: În toate privinţele, belşugul pământului

face ca şi un rege să depindă de câmpurile arate.

„Dependenţa oamenilor de muncile agricole e atât de mare, încât până şi regele e un supus al pământului”[11].  După altă opinie: „Cei trei termeni – pământul, regele şi ogorul – desemnează regalitatea. Pasajul este însă obscur, mai cu seamă în final. În această traducere grecească a unui pasaj ebraic dificil, comentatorii au întrezărit o aluzie la reforma agrară începută de Ptolemeu I, care avea ca obiect terenurile regale. Traducătorii după Textul Masoretic suplinesc de obicei ceva de tipul regele este tributar pământului lucrat[12] sau regele este de folos unei ţări cu ogoare lucrate. ♦ Evagrie (Scholiile, ad loc.) pune în paralel pasajul din Matei 13, 38: […] iar ogorul este lumea”[13].

9: Cel ce iubeşte argintul nu se va sătura de argint,

iar cel ce iubeşte bogăţia nu se va bucura de roadele ei;

şi aceasta-i tot deşertăciune.

„Pentru Ecclesiast, bogăţia nu e bună sau rea în funcţie de cum o foloseşte bogatul, ci e rea prin ea însăşi; o spune cel mai bogat rege al Orientului antic!”[14].

„Dar să luăm în seamă însuşi numele [bogăţiei]. Păgânii îl numesc Dis pe zeul care este mai mare peste lumea celor duşi din viaţă. Dar tot Dis (dives) îl numesc pe cel bogat. Într-adevăr, ce altceva e bogatul decât un adânc fără fund, o foame şi o sete nesăţioasă de aur?! O fiinţă care, cu cât bea, cu atât ar mai bea!…”[15].

10: Unde sunt multe bunătăţi, mulţi sunt şi cei ce le mănâncă;

şi atunci, care e vitejia celui ce le are,

fără numai că se uită cu ochii la ele?

„O problemă asupra căreia se insistă mult în carte este aceea a bogăţiei sau avuţiei. În general, aceasta este privită pozitiv, numai că dobândirea ei presupune multă trudă şi zbucium. Apoi şi păstrarea ei constituie un lucru anevoios pentru că în lipsa legilor şi autorităţii publice, care să apere proprietatea, mulţi dintre cei care se străduiesc să adune bogăţii se văd adeseori deposedaţi de ele şi astfel munca le-a fost zadarnică”[16].

11:  Dulce e somnul robului,

fie că acesta mănâncă puţin, fie că mănâncă mult,

dar saţiul celui sătul de bogăţie

nu-l lasă să doarmă.

„Nu cunoaşte bogatul nici bunurile fireşti, nici rânduiala ceasurilor de odihnă, nici masa nu-i tihneşte, mulţumiri care sunt lăsate oricărui om. […] Lăcomia nu-i dă pace; îl ţine treaz, îl frământă gândurile la avutul altuia; îl întoarce pe o parte şi pe alta; se supără foarte dacă nu poate apuca repede, dacă este secetă şi recolta nu are să fie bogată”[17].  Atenţionăm că aici nu se vorbeşte atât despre bogat, cât despre cel lacom, robit patimii arghirofiliei.

Dulce e somnul robului: „De ce e dulce? Din pricina aşternutului moale? Cele mai multe slugi se culcă pe pământul gol sau pe saltele de paie! Din pricină că stau degeaba? Dar n-au nici o clipită de timp liberă! Din pricină că se odihnesc? Dar sunt frânţi de oboseală şi nu încetează o clipă de a trudi! Prin urmare, ceea ce face ca somnul slugilor să fie dulce este tocmai nevoia pe care o simt atunci când se duc la culcare. Cu  bogaţii, lucrurile nu se petrec aşa. Dacă nu vine somnul peste ei, din pricină că sunt beţi turtă, trebuie să stea toată noaptea, să se răsucească şi să se frământe, deşi sunt culcaţi în aşternuturi moi”[18].  Beţia bogatului e, desigur, doar o probabilitate, deoarece aceia petrec adeseori în ospeţe, dar nu e exclusă existenţa bogaţilor cumpătaţi.

12: Există o boală pe care eu am văzut-o sub soare:

bogatul care-şi păzeşte bogăţia spre răul său;

13: o astfel de bogăţie se pierde într-o nevoinţă proastă,

iar fiul pe care l-a născut nu are nimic în mână.

E denunţat păcatul arghirofiliei, al bogăţiei sterpe, care nu aduce nici un rod folositor. Iubirea de arginţi taie legătura cu Dumnezeu şi cu semenii, aducând, în schimb, îngrijorarea.

14: Precum a ieşit el, gol, din pântecele maicii sale,

aşa se va întoarce, precum a şi venit,

şi din osteneala lui nu va primi nimic

pe care să-l ducă în mână.

„Evagrie (Schol. ad Ecl. 41) citează Iov 1, 21, cu toate că cele două pasaje au înţelesuri opuse: Iov, ca unul ce era drept, s-a îndepărtat gol de rău şi de ticăloşie (πονηρία); [omul] acesta însă, care a venit pe lume însoţit de neştiinţă (αγνοια), se va duce tot cu ea”[19].

15: Aşa că şi aceasta-i o boală rea:

cum a venit, aşa se şi duce;

ce câştig are el din aceea că s-a ostenit în vânt?

16: Dimpotrivă, toate zilele lui nu sunt decât întuneric şi jale

şi multă mânie şi boală şi necaz.

17: Iată binele pe care l-am văzut eu că este bun:

să mănânci şi să bei

şi să vezi binele în toată osteneala

cu care te-ai ostenit sub soare

în numărul zilelor de viaţă

pe care ţi le-a dat Dumnezeu;

că aceasta-i partea ta.

18: Mai mult, tot omul căruia Dumnezeu i-a dat

bogăţie şi avere şi însuşirea de a mânca din ele

şi de a-şi primi partea sa

şi de a se veseli de osteneala sa,

acesta-i un dar al lui Dumnezeu.

19: În fapt, nu îndelung îşi va aminti el de zilele vieţii sale,

căci Dumnezeu îl va cuprinde întru veselia inimii lui.

Am putea vedea în acestea, deşi pesimismul e prezent şi aici, un sfat pentru a primi toate ca fiind de la Dumnezeu, aceasta putând aduce mulţumire în viaţa de aici.

---

[1] SEP 4/I, p. 546

[2] SEP 4/I, p. 546

[3] Origen, Despre rugăciune, XXIII, 4

[4] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, VII

[5] Calist Catafygiotul,  Despre viaţa contemplativă, 76

[6] Sf. Chiril al Alexandriei,  Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, XV

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, XV

[8] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, IV

[9] BBVA, p. 856

[10] BBVA, p. 856

[11] BBVA, p. 856

[12] Sens care apare şi la Anania.

[13] SEP 4/I, p. 548

[14] BBVA, p. 856

[15] Sf. Ambrozie al Milanului, Împotriva bogaţilor răi, 13

[16] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 107

[17] Sf. Ambrozie al Milanului, Împotriva bogaţilor răi, 14

[18] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, 70

[19] SEP 4/I, p. 548