Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 26

CAPITOLUL 26 – Sfaturi împotriva leneviei şi vicleniei.

1: Aşa cum la seceriş nu-i rouă şi-n miezul verii nu-i ploaie,

tot astfel la cel fără minte nu se află cinste.

„Roua şi ploaia nu există toamna, respectiv vara, în Palestina”[1].

2: Ca păsările ce se duc, ca vrăbiile ce zboară,

aşa e blestemul fără pricină: nu va cădea pe nimeni.

3: Cum e biciul pentru cal şi boldul pentru asin,

aşa e toiagul pentru un neam nelegiuit.

„Cel ce nu se lasă povăţuit de poruncile şi de îndemnurile Scripturii va fi mânat înainte de biciul calului şi de boldul asinului. Iar de se va împotrivi şi acestora, i se vor strânge fălcile în zăbale şi frâu (Psalmi 32, 9)”[2].

4: Nu-i răspunde nebunului după nebunia lui

de teamă să nu-i devii lui asemenea,

5: ci răspunde-i nebunului după nebunia lui,

ca nu cumva lui să i se pară că e înţelept.

„Clement Alexandrinul echivalează prostia/sminteala cu ignoranţa păgână grecească. El propune o interpretare apologetică a versetului, plecând de la proverbul kata: pentru a-i lămuri şi converti pe înţelepţii păgâni trebuie să vorbeşti pe limba lor, adică după prostia/sminteala filozofiei lor (Stromate V, 18, 5-6)”[3].  În nebun a fost văzut şi ereticul: „iar răspunsul cel mai potrivit vouă [ereticilor – n. n.] este tăcerea, ca să vă cunoaşteţi neştiinţa”[4].

6: Cel ce trimite solie printr-un sol nebun

îşi adună ocară din propriile sale căi.

7: Opreşte umbletul picioarelor

şi nelegiuirea din gura nebunilor!

8: Cel ce leagă piatra în praştie

e asemenea celui ce-i dă nemintosului mărire.

„Praştie: termenul grecesc, σφενδόνη, înseamnă şi inel de aur, sens speculat de unele comentarii creştine: Cine transmite cunoaşterea divină prostului seamănă cu cel care a legat o piatră fără preţ de un inel de aur ori cu cel care-a pus o piatră preţioasă într-o praştie şi-a tras cu ea (PG 17, 240A; de asemenea, Evagrie, Schol. Pr. 322)”[5].

9: Spini cresc în mâna beţivului

şi robie în mâna nemintoşilor.

10: Mult se zdrobesc în trup toţi cei lipsiţi de minte,

căci zdroaba lor nu duce la nimic.

„Evagrie reuşeşte să găsească un sens versetului, dar foarte personal: Dacă rătăcirea care i-a îndepărtat de Dumnezeu se sfărâmă, atunci smintiţii redevin curaţi şi se apropie de Dumnezeu (ibid., 323)”[6].

11: Cum e câinele care se-ntoarce la vărsătura lui şi devine scârbos,

aşa e nemintosul care-n răutatea lui se-ntoarce la păcatul său.

Există o ruşine care aduce păcat

şi există o ruşine care înseamnă mărire şi har.

Comentariu la primele două stihuri: „Evagrie: Cel care a respins răutatea şi apoi s-a întors la ea seamănă cu un câine care-şi mănâncă propria vomă (ibid., 324)”[7].  „Cine va asculta rugăciunea unui om care, după ce s-a îndepărtat de păcatele lui, merge iarăşi şi face aceleaşi păcate?”[8].  Sau: „ce fel de om este cel care mărturiseşte cu cuvântul că se pocăieşte, dar păcatul nu şi-l îndreaptă?”[9].

12: Am văzut un om căruia-n sine i se părea că-i înţelept;

un nebun însă avea mai multă nădejde decât el.

„Este o răutate, pe care am văzut-o sub soare, aceea ca omul să creadă despre el că e înţelept. Dar mai mare răutate decât asta este aceea să te crezi în stare să înveţi pe alţii, când eşti neînvăţat şi nici să nu-ţi dai seama de asta!”[10].

„Sf. Grigorie Sinaitul: Când cineva vorbeşte din gândul său propriu, dar înainte de a-l fi purificat, e o victimă a amăgirii de sine; căci, în acest caz, cuvântul său nu se hrăneşte din izvorul cel curgător şi limpede al Duhului, ci dintr-o baltă de apă stătută, plină de lipitori şi broaşte”[11].

„Am văzut sub soare, zice înţeleptul, om socotindu-se întru sine că e înţelept. L-am văzut şi eu pe acesta între muritori, încrezându-se în faptele lui şi cugetând lucruri mari despre înţelepciunea omenească, pământească şi naturală; şi nu numai fălindu-se din pricina ei faţă de cei neînvăţaţi, ci râzând şi bătându-şi joc şi de învăţătorii întru Hristos, ajunşi la fericirea dumnezeiască, pentru cuvântul lor fără meşteşug şi pentru că n-au căutat să se folosească de culegerile cuvintelor lustruite ale ştiinţei din afară, nici nu –sau apucat să împodobească, cu întocmirile lor armonioase, învăţăturile lor scrise. Acestuia, care nu ştie că la Dumnezeu nu lustrul cuvintelor, nici sunetul frumos al glasurilor e de preţ, ci înţelesul curat şi frumos al gândurilor, îi voi aduce zicătoarea aceasta: E mai bun un câine viu decât un leu mort (Ecclesiast 9, 4); şi o slugă săracă şi înţeleaptă e mai bună decât un împărat bătrân care nu mai ştie de el (Ecclesiast 4, 13)”[12].

13: Zice leneşul când e trimis la drum:

– E un leu pe drumuri şi un ucigaş pe uliţe…

14: Cum se-ntoarce uşa în ţâţână,

aşa se-ntoarce leneşul în patul său.

„Un om oarecare avea două slugi şi i-a trimis pe ei în ţarina lui să secere grâul şi le-a poruncit să secere şapte hectare într-o zi. Unul şi-a pus toată puterea să împlinească porunca dată de stăpânul lui, dar n-a reuşit să o împlinească, deoarece era peste puterea lui. Celălalt, lenevindu-se, şi-a zis în sine: – Cine poate să împlinească această lucrare într-o zi?  Şi, plin de dispreţ, a neglijat-o. Şi o oră a dormit, altă oră a şezut, iar o oră stătea cu gura căscată, întorcându-se ca o uşă în ţâţână şi a cheltuit zadarnic răstimpul zilei. Făcându-se seara, au venit la stăpânul lor. Şi deosebindu-i acesta pe cei doi, a preţuit lucrarea celui harnic, deşi nu ajunsese să împlinească ceea ce i s-a poruncit, dar pe dispreţuitorul leneş l-a aruncat din casa sa. Deci şi noi să nu ne speriem de nici o osteneală şi de nici un necaz, ci să ne folosim puterea lucrând din toată inima. Şi cred că Dumnezeu ne va primi pe noi împreună cu sfinţii Săi”[13].

15: Omul trândav stă cu mâna-n sân

şi n-o poate duce la gură.

„Constituţiile apostolice citează acest proverb pentru a susţine că leneşii nu trebuie ajutaţi de Biserică: Căci într-adevăr, lenea este mama foametei (2, 4, 3-7)”[14].  La fel, la Sfântul Vasile cel Mare, Epistole ascetice 22, 3.

16: Trândavul îşi pare luişi mai înţelept

decât unul care aduce o veste bună.

„Destul de greu de interpretat versetul: orice veste care tulbură siesta leneşului, atunci când e sătul, pare sminteală, iar el se consideră mai deştept decât cel care-l deranjează. ♦ Textul Masoretic are: Leneşul este mai deştept, în ochii săi, decât şapte pricepuţi”[15].

17: Ca unul care se ţine de coada câinelui,

aşa e cel ce se bagă în pricina altuia.

„Evagrie recomandă citirea versetului împotriva celor care aleg pentru preoţie sau alte funcţii clericale persoane nevrednice (ibid., 326)”[16].

18: Precum cei ce aşteaptă mustrări le pun oamenilor înainte cuvinte [frumoase]

iar cel ce prinde întâiul cuvânt se va împiedica,

19: aşa e cu cei ce într-ascuns îşi pândesc prietenii

şi când sunt descoperiţi zic: „Nu-i aşa c-am glumit?”

20: Cu multe lemne focul creşte;

dar acolo unde nu e un certăreţ se potoleşte sfada.

„Dintr-un comentariu la acest verset aflăm de la Zosim că Proverbele erau învăţate şi recitate pe de rost de călugării din pustiul Gazei (Capitole de mare folos ale lui Zosim 13)”[17].

21: Vatră pentru cărbuni şi lemne pentru foc

şi un om arţăgos ca să se-ncingă sfada.

22: Vorbele linguşitorilor sunt moi,

dar pătrund până-n străfundul măruntaielor.

23: Argintul dat cu necinste să fie socotit ca un hârb.

Buzele calme ascund o inimă tristă.

24: Un duşman plângăreţ făgăduieşte totul cu buzele,

dar în inimă vicleşug meştereşte.

25: Cu glas mare de te-ar ruga duşmanul, să nu-l asculţi,

că şapte vicleşuguri sunt în inima lui.

„Evagrie descrie diferite metode pe care le foloseşte diavolul pentru a intra în sufletul credinciosului; acestea sunt cele şapte răutăţi (ibid., 329)”[18].

„Prin numele şapte, Scriptura dă de înţeles mulţimea”[19].

26: Cel ce ascunde duşmănia dospeşte vicleşugul,

dar se descoperă prin aceea că-n adunări şi-arată păcatele.

27: Cel ce sapă groapa aproapelui cade el în ea,

iar cel ce prăvăleşte piatra, pe el şi-o prăvăleşte.

28: Limba mincinoasă urăşte adevărul

şi gura neacoperită pricinuieşte răsturnări.

---

[1] SEP 4/I, p. 489

[2] Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte, 220

[3] SEP 4/I, p. 489

[4] Sf. Atanasie cel Mare, Epistole către Serapion, IV, 2

[5] SEP 4/I, p. 490

[6] SEP 4/I, p. 490

[7] SEP 4/I, p. 490

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de sfătuire către Teodor cel căzut, 18

[9] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 6

[10] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, L

[11] BBVA, p. 837 – Cf. Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 128

[12] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, 58

[13] Isaia Pustnicul,  Douăzeci şi nouă de cuvinte, X

[14] SEP 4/I, p. 491

[15] SEP 4/I, p. 491

[16] SEP 4/I, p. 491

[17] SEP 4/I, p. 491

[18] SEP 4/I, p. 492

[19] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la A doua Lege