Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 25

Posted: 14/11/2010 in Proverbe

CAPITOLUL 25 – Cuviinţă în adevăr, măsură în vorbă şi la mâncare.

1: Acestea sunt proverbele lui Solomon

pe care le-au transcris prietenii lui Iezechia, regele lui Iuda.

SEP 4 traduce: Acestea sunt învăţăturile lui Solomon, neorânduite „În Textul Masoretic aici începe aşa-numita a doua colecţie a lui Solomon. […] ♦ neorânduite: nu apare în Textul Masoretic. Termenul caracterizează perfect colecţia, compusă din învăţături diverse, amestecate, fără o logică internă”[1].

2: Slava lui Dumnezeu ascunde înţelesurile,

slava regelui le cinsteşte lucrarea.

„Evagrie: Îl numeşte slava lui Dumnezeu pe cel ce are slava lui Dumnezeu şi numeşte slava regelui pe cel care are slava regelui ceresc. Aceştia ascund în ei cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu greşească, şi cinstesc poruncile [în loc de fapte/lucrare la Evagrie] punându-le în practică (ibid., 299)”[2].

Slava lui Dumnezeu o ascunde cuvântul, precum s-a scris. Căci, dacă vedem ca prin oglindă şi prin ghicitură şi înţelegem în parte, cum nu ne vom arăta mai slabi prin cuvintele limbii?”[3].  „Adu-ţi aminte de Solomon, care zice: Slava lui Dumnezeu ascunde înţelesurile. Căci, căutând cu curiozitate slava lui Dumnezeu, suntem asemenea celor ce voiesc să măsoare cerul cu palma”[4].  „Suind de la o mulţime de contemplaţii, nu fără sudoare şi greutate, adunăm o cunoştinţă ca într-o oglindă, şi din urmele unor reprezentări delicate câştigăm în minte vederea ca în ghicituri, dobândind neclintirea în credinţă. Dar, deoarece în creaturi şi în toate cele supuse facerii şi corupţiei nimic nu e structurat exact şi unic spre asemănarea cu firea şi slava supremă, înţelegem de abia cele din jurul ei, atrăgând spre aceasta cu folos tot ce ne arată fiecare existenţă. E ca şi cum am măsura cerul cu palma. Mintea noastră e prea scurtă pentru a ne deschide faţă de cele mai presus de orice minte”[5].

„O, cât de plăcut este duhul Tău, Doamne, care, ca să arăţi iubirea faţă de fiii Tăi, Te înduri să-i hrăneşti cu cea mai plăcută pâine, care se coboară din cer”[6].

3: Înalt e cerul şi adânc e pământul,

dar inima regelui e de nepătruns.

Cerul este înalt, iar pământul adânc! Cine din cei încurcaţi în păcate va sui la cer? Cine încă înfăşurat cu întunericul cel de jos şi cu greutatea trupului va contempla curat cu toată mintea toată Mintea şi se va amesteca cu existenţele veşnice şi nevăzute, fiind încă între cele trecătoare şi văzute? Abia unul din cei tare curaţi de ar putea vedea aici pe pământ chipul Binelui, aşa cum vedem soarele în apă!”[7].

4: Bate argintul cu zgură în el

şi se va face pe de-a-ntregul curat.

5: Ucide-i pe cei necredincioşi de dinaintea regelui

şi tronul său va propăşi întru dreptate.

6: Nu te făli în faţa regelui

şi nici nu sta în locurile celor puternici;

7: că mai bine e să ţi se zică: – Urcă-te lângă mine!,

decât să fii umilit în faţa celor puternici.

Pe cele ce ochii tăi le-au văzut, spune-le!

„E sigur martorul care, ceea ce a văzut în mod real, aceea şi spune. Căci nu e în necunoştinţă de ceea ce s-a scris: Ceea ce au văzut ochii tăi, aceea spune[8].

8: Nu te repezi la sfadă,

ca să nu-ţi pară rău la urmă.

9: De câte ori te înfruntă prietenul

trage-te înapoi, nu-i spune vorbe rele,

10: ca nu cumva prietenul să te ocărască

şi cearta şi vrajba să rămână aproape;

ci să-ţi fie ţie ca o moarte.

Bunăvoinţa şi prietenia te fac liber;

ţine-le pentru tine,

ca să nu te faci de ocară,

ci-n pace şi prietenie să-ţi păzeşti căile.

Harul şi prietenia te fac liber: extraordinară formulare, asupra căreia s-a aplecat şi Evagrie, citind-o în lumina versetului din Ioan 8, 31-32: Adevărul vă va face liberi. După Evagrie, adevărul şi prietenia sunt una, mai precis, Unul, Iisus Hristos, în harul căruia prietenia devine adevărată, iar adevărul, eliberator”[9].

11: Ca un măr de aur într-o salbă de sardiu

aşa e cuvântul rostit [cu înţelepciune].

Sardiu: gr. σάρδιον desemnează, probabil, o piatră preţioasă roşie, numită şi cornalină, pusă în legătură cu oraşul Sardes, din Lydia (cf. BA, nota la Ieşirea 28, 17). ♦ Evagrie: Aşa cum e mărul pentru salba de sardiu, tot aşa e cunoaşterea lui Dumnezeu pentru sufletul curat (ibid., 306)”[10].

12: O piatră de sardiu într-un cercel,

aşa e cuvântul înţelept la urechea atentă.

13: Aşa cum la seceriş o ninsoare va potoli arşiţa,

întocmai e solul credincios pentru cei ce l-au trimis:

ajută sufletele alor săi.

„Evagrie: Precum ninsoarea pune capăt arşiţei, tot aşa gnoza sfinţilor alungă oboseala sufletului (ibid., 308)”[11].

14: Precum vânturile şi norii şi ploile sunt foarte arătoase,

aşa e cel ce se laudă cu darul fals.

15: Îndelungă-răbdarea e propăşirea regelui,

dar limba moale zdrobeşte oasele.

16: Dacă găseşti miere, mănâncă cu măsură,

ca nu cumva, îmbuibându-te, să o verşi.

„Firea sufletului e un lucru sprinten şi uşor. Uneori sărind, doreşte să urce deasupra lui şi să afle cele mai presus de firea lui. Şi de multe ori pricepe ceva din citirea Scripturilor şi din contemplarea (înţelegerea, vederea) lucrurilor. Dar când i se îngăduie să se asemene cu cele pricepute de el, se găseşte mai prejos, după măsura iconomiei lui, înţelegând la ce lucruri a intrat cunoştinţa lui. De aceea, gândurile lui se umplu de frică şi de cutremur şi se grăbeşte să se întoarcă iarăşi, din frică, la starea lui coborâtă, socotind că a îndrăznit să se ridice la lucruri mai presus de înţelegerea lui. Căci de frica acestor lucruri se iveşte în el o temere şi dreapta socoteală (discernământul) îndeamnă mintea lui să îmbrăţişeze tăcerea şi să nu se lase ispitit de îndrăzneală, ca să nu se piardă şi să nu caute cele mai presus de el, să nu cerceteze cele ce sunt mai înalte ca el. Când, deci, ţi se va da putere să înţelegi, înţelege; dar să nu te prinzi fără ruşine de taine, ci închină-te şi preamăreşte pe Dumnezeu şi mulţumeşte-I în tăcere. Căci precum nu e bine a mânca multă miere, tot aşa nici a iscodi prea mult cuvintele dumnezeieşti, ca nu cumva, vrând să privim lucrurile mai mari până nu le înţelegem încă, să slăbească puterea văzătoare şi să se vatăme, din pricina asprimii drumului spre ele”[12].

Omul credincios e dator să păzească „câte poate să le cuprindă [şi] să le împlinească; iar pentru câte nu poate să le înţeleagă, se cade să mulţumească în tăcere, cum zice Sfântul Isaac  şi să nu socotească a intra fără ruşine”[13].  Tot din acest verset, o altă învăţătură: „Nu te împiedic să-L pomeneşti neîncetat [pe Dumnezeu], ci să convorbeşti despre El. Nu te împiedic nici să discuţi despre Dumnezeu ca despre un lucru lipsit de evlavie[14], dar să nu o faci aceasta la vremea nepotrivită. Nu opresc nici învăţătura despre El, ci lipsa de măsură. Gustarea de miere până la săturare produce vărsătură, deşi e miere adevărată. Orice lucru îşi are vremea lui (Ecclesiast 3, 1), cum socoteşte Solomon şi eu însumi; şi binele nu e bine când nu se face bine, precum floarea e nepotrivită în vremea iernii, precum femeii îi este nepotrivită podoaba bărbătească, precum bărbatului podoaba femeiască şi geometria plânsului, iar lacrimile, ospăţului”[15].

17: La prietenul tău să te duci rar,

ca nu cumva, săturându-se de tine, să te urască.

Rar: plecând de la acest adverb, Evagrie dă o interpretare teologică versetului: călugărul nu trebuie să se ocupe prea des cu chestiunile teologice spinoase, pentru a nu inova despre Dumnezeu, căci intelectul omului nu rezistă prea mult în contemplaţie (Schol. Pr. 310)”[16].

„Înţeleptul scriitor al Proverbelor vrea ca cel înţelept să nu aibă nici două picioare, ci numai unul, şi acesta rar să se mişte către cele trupeşti: Du-ţi piciorul rar către prietenul tău, ca nu cumva, săturându-se de tine, să te urască. Prin urmare, dacă unul turbură rar pe Hristos pentru trebuinţele trupului, este prieten adevărat al Lui”[17].

„Prietenul este aci trupul nostru, pentru unirea şi dragostea naturală ce-o avem faţă de el. Deci Scriptura te îndeamnă să nu te încarci prea mult cu grija de trup, ci să te îngrijeşti de el numai atâta cât să poată merge pe urmele sufletului. Iar aceasta rar, ca nu cumva, îngrijindu-te prea mult de odihna lui, să se arate în tine cele ale vrăjmaşilor şi ale celor ce te urăsc”[18].

18: Măciucă şi sabie şi săgeată ascuţită,

aşa e omul care aduce mărturie mincinoasă împotriva prietenului său.

19: Calea omului rău şi piciorul nelegiuitului

vor pieri în ziua cea rea.

20: Aşa cum oţetul nu foloseşte la rană, şi nici fumul la ochi,

tot astfel boala, căzând în trup, mâhneşte inima.

Cum e molia în haină şi cum sunt carii în lemn,

aşa e tristeţea omului: strică inima.

Stihurile 1-2: De regulă, bolile „se nasc în trup, dar nu-şi mărginesc vătămarea numai la trup, ci o întind şi asupra sufletului, chinuindu-l continuu şi vătămându-l din pricina marii dureri şi tristeţi”[19].  „De fapt, oţetul şi molia sunt ca tristeţea care roade inima celui care nu-şi pune comorile în ceruri, printre bunurile duhovniceşti”[20].

Stihurile 3-4, notate de Rahlfs ca versetul 20a, sunt un „plus Septuaginta, introducând tema întristării inimii, speculată mai ales în literatura monahală (unul dintre cele opt gânduri rele este tocmai întristarea: cf. Ioan Casian, Grigore cel Mare). ♦ Evagrie distinge între două tristeţi, una deplorabilă/rea, ce se naşte din frustrarea de bunuri lumeşti, şi alta lăudabilă, când se naşte din dorul după cunoaşterea lui Dumnezeu (ibid., 313)”[21].

„Dacă prin vreun asalt întâmplător, sau prin diferite ocazii neaşteptate, tristeţea a avut putinţă să pună stăpânire pe sufletul nostru, atunci ne desparte pentru totdeauna de contemplaţia divină, iar mintea, odată decăzută din starea ei de totală curăţie, ne-o zguduie din temelii şi ne-o cufundă în grea deznădejde. Nu-i mai îngăduie monahului să-şi facă rugăciunile în bucuria de până atunci, şi nici să recurgă la remediile citirilor sfinte. Nici să mai fie liniştit şi blând cu fraţii nu suportă, şi-l face fără răbdare şi posac în toate obligaţiile de muncă, sau religioase. După ce a pierdut orice judecată sănătoasă, iar pacea inimii i s-a tulburat, îl face să se comporte ca un om ieşit din minţi, căzut în beţie, îl doboară şi-l prăbuşeşte, într-o disperare dureroasă. De aceea, […] trebuie să ne vindecăm şi de această boală […]. Duhul dumnezeiesc a arătat destul de limpede şi precis puterea acestei dăunătoare şi pierzătoare boli”[22].

21: Dacă duşmanul tău e flămând, dă-i să mănânce;

dacă-i e sete, dă-i să bea;

22: că făcând aceasta, cărbuni de foc îi grămădeşti pe cap,

iar Domnul te va răsplăti cu bunătăţi.

Cărbuni de foc: Didim apropie imaginea cărbunilor de tristeţea din versetul precedent, pe care o vede ca pe o consecinţă a revenirii la starea de păcat (Epit. 25, 31). Alt comentariu face trimitere la chemarea lui Isaia (Isaia 6, 1 sq.): cărbunii sunt darurile Duhului Sfânt, care-l curăţă pe om de murdăria patimilor (PG 17, 236D-A)”[23].

„Duşmanul sufletului este trupul nostru, care ne războieşte mereu prin răscoala patimilor din el. Când, deci, cugetul trupesc apăsat de conştiinţă flămânzeşte, adică se doreşte după mântuire, sau însetează după cunoştinţa dumnezeiască, trebuie să-l hrănim prin înfrânare şi osteneli şi să-l adăpăm prin meditarea la cuvintele dumnezeieşti. Aşa se îngrămădesc peste capul lui, adică peste minte, cărbuni aprinşi, sau gânduri dumnezeieşti şi duhovniceşti”[24].

23: Vântul de la miazănoapte ridică nori;

tot astfel, faţa neruşinată întărâtă limba.

Faţa neruşinată sau „faţa obraznică sau persoană obraznică: după Evagrie, diavolul; limba ar fi intelectul (ibid., 315)”[25].

24: Mai bine să locuieşti într-un ungher din pod

decât în casă de obşte cu o femeie arţăgoasă.

25: Aşa cum apa rece îi este dulce sufletului însetat,

tot astfel o veste bună dintr-o ţară de departe.

26: Când un om drept cade în faţa necredinciosului

e ca atunci când cineva astupă izvorul şi zăpăceşte curgerea apei.[26]

„Evagrie: Aici, intelectul drept cade în faţa lui Satana, primind un gând necurat sau o falsă învăţătură (ibid., 317)”[27].

27: Nu e bine să mănânci miere multă,

dar e drept să cinsteşti cuvintele care înalţă.

„Verset ciudat, care opune consumul excesiv de miere (cf. 25, 16) cinstirii cuvintelor celebre, faimoase”[28].

Prin consumul excesiv de miere se poate înţelege iscodirea celor adânci ale dumnezeirii: „Fereşte-te de cercetarea vicleană şi fără folos a acestei prea adânci Taine, dacă nu vrei să te afunzi în adâncul îndoielii. Cercetarea evlavioasă şi smerită a adevărului este îngăduită, dar totdeauna să fie gata să primească îndrumări şi să se trudească să umble după învăţăturile sănătoase ale Părinţilor”[29].

28: Ca o cetate cu zidurile căzute şi care nu-i întărită,

aşa e omul care face ceva fără să-ntrebe.

„Uneori, în loc de adevăr, se văd năluci. Şi când mintea se oboseşte de căutare, uită de întunericul în care se află. Bine a zis deci înţeleptul Solomon că precum e o cetate fără ziduri, aşa e omul fără răbdare. Curăţeşte, deci, omule, sufletul tău, şi alungă de la tine grija lucrurilor ce se află în afară de firea ta şi atârnă în faţa înţelesurilor şi mişcărilor înţelegătoare perdeaua neprihănirii şi smereniei şi prin ele vei afla pe Cel ce este în lăuntrul firii tale. Căci tainele se descoperă celor smeriţi cu cugetul”[30].


[1] SEP 4/I, p. 486

[2] SEP 4/I, p. 486

[3] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 4

[4] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VII-VIII

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, V

[6] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, V, 13, 2

[7] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, LXXIV

[8] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 1

[9] SEP 4/I, p. 487

[10] SEP 4/I, p. 487

[11] SEP 4/I, p. 487

[12] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XXIII

[13] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, I

[14] Adică: nu susţin că vorbirea despre Dumnezeu ar fi un lucru lipsit de evlavie.

[15] Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, I, 4

[16] SEP 4/I, p. 487

[17] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 14

[18] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 62

[19] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, III, 13

[20] Origen, Comentariu la Evanghelia după Matei, X, 14

[21] SEP 4/I, p. 488

[22] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, IX, 1-2

[23] SEP 4/I, p. 488

[24] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 27

[25] SEP 4/I, p. 488

[26] Dintr-o eroare de tipar, la Anania apare aici virgulă, în loc de punct.

[27] SEP 4/I, p. 488

[28] SEP 4/I, p. 489

[29] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, V, 18, 1

[30] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XXIII

 

Comentarii
  1. […] arată că aici e anticipată şi învierea trupurilor, problemă neclară majorităţii celor ce au trăit sub […]

  2. […] Iritaţi de oportunismul lui Caius: Gabi123, Gabriela Savitsky, Ziarul, Melami, Adele Onete, Carmen Negoiţă, Teo Negură, Andi Bob, Carmen, Gabitzu, Cristian Lisandru, Gabriela Elena, Supravieţuitor, Flavius Obeadă, Theodora Marinescu, Ana Usca şi Vania. […]

  3. […] vrea sa stiu si parerea lor:  Vania, Ioan Sorin,  Natasa,  Plano 10, Popa Teapa, Caius, Ana Usca, Cristian Lisandru, Elisa, Orfiv, Theodora […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s