Arhivă pentru octombrie, 2010

CAPITOLUL 4 – Înţelepciunea împotriva păcatului.

 

1: Ascultaţi, fiilor, învăţătura unui părinte

şi siliţi-vă să cunoaşteţi cugetarea;

2: că bun dar vă dăruiesc eu vouă,

legea mea să n-o lăsaţi deoparte.

„După Evagrie, darul bun este Legea (ibid. 41)”[1].

3: Că şi eu i-am fost tatălui meu fiu ascultător

şi drag am fost în faţa mamei mele,

„Pentru Philon, care citează acest verset în De ebrietate 84, tatăl şi mama simbolizează raţiunea şi legea strămoşească”[2].

4: celor ce mă învăţau, zicând:

„Lipească-se cuvintele noastre de inima ta,

5: păzeşte poruncile, nu le da uitării,

nici nu trece cu vederea graiul gurii mele,

nici nu-l părăsi, ţine-ţi-l în faţă.

6: Câştigă-ţi înţelepciune, câştigă-ţi cunoaştere;

n-o părăsi, şi ea se va ţine de tine;

iubeşte-o, şi ea te va păzi.

„Nu este vorba de dragostea de femei, ci de dragostea de înţelepciune, care izgoneşte dragostea trupească”[3].

7: Începutul înţelepciunii este a-ţi câştiga înţelepciunea,

şi-n tot câştigul tău câştigă cunoaştere:

La versetele 5-7: „Minusuri ale Septuagintei faţă de Textul Masoretic (s-ar putea să avem de-a face cu glose suplimentare ale Textului Masoretic, posterioare faţă de Septuaginta): Păzeşte poruncile mele şi vei trăi, dobândeşte înţelepciunea, dobândeşte priceperea (TM 5a) şi Începutul înţelepciunii, dobândeşte înţelepciunea cu preţul a tot ce ai, dobândeşte înţelepciunea (TM 7ab)”[4].

8: primeşte-o, cuprinde-o, şi ea te va înălţa;

cinsteşte-o, pentru ca şi ea să te cuprindă,

Cuprinde-o: SEP 4 are împrejmuieşte-o: „verbul aparţine limbajului militar şi trimite la imaginea înălţării unui zid de apărare. ♦ Pentru Clement Alexandrinul, acest zid împrejmuitor al înţelepciunii creştine este filozofia păgână, în sens pozitiv (Strom. I, 28, 3-4). Pentru Evagrie, zidul sunt virtuţile (Schol. Prov. 43)”[5].

„Există şi un simţ tactil al sufletului, datorită căruia se atinge de el înţelepciunea, îmbrăţişându-i oarecum virtutea”[6].  „Solomon însuşi, când s-a referit la legătura lăuntrică între cel mânat de dragostea de înţelepciune şi cele prin care se face legătura cu virtutea, a ţinut să adauge despre înţelepciune: Ea te va ridica în slăvi dacă şi tu o vei îmbrăţişa[7].

9: pentru ca să-i dea capului tău cunună de daruri

şi cunună de mângâieri să te acopere”.

„Versetele 5-9 sunt realcătuite aici într-o redactare cât mai unitară, atât după Septuaginta, cât şi după Textul Masoretic, în aşa fel încât înţelesul să apară cât mai limpede”[8].  „Pentru Evagrie, cele două cununi sunt ştiinţa lui Dumnezeu, care ne apără respingând de la noi orice gând pătimaş, şi orice falsă ştiinţă (gnoză) (ibid., 44)”[9].

„Deci filosofia pregăteşte mai dinainte, conducând pe cel ce este desăvârşit de Hristos. Iar dacă întăreşti, ca şi cu un zid, înţelepciunea prin filozofie şi prin o justă bogăţie de idei, atunci o vei păstra nebiruită de sofişti”[10].

10: Ascultă, fiule, şi primeşte cuvintele mele

şi anii vieţii tale se vor înmulţi

pentru ca multe să devină şi căile vieţii tale.

„Ioan Gură de Aur interpretează astfel ultima parte a versetului: Pentru ca totul să-ţi fie uşor şi la-ndemână, pentru ca tu să mergi unde ţi-e voia, prin sărăcie, prin bogăţie, prin slavă sau necinste (Patm., p. 61)”[11].

11: Că eu te învăţ căile înţelepciunii

şi pe drepte cărări te călăuzesc:

„Calea adevărului este una, dar din ea se varsă, din alte părţi, curgeri de apă, ca într-un râu veşnic”[12].

12: dacă mergi, paşii tăi nu se vor poticni,

dacă alergi, nu vei osteni.

13: Ţine-te de învăţătura mea, n-o părăsi,

ci păstrează-ţi-o pentru viaţa ta.

14: În căile necredincioşilor nu merge,

nici să râvneşti căile nelegiuiţilor;

15: în oricare loc li se adună tabăra, nu te duce acolo,

fugi, îndepărtează-te;

„După Evagrie, locul de care trebuie să ne ferim este falsa ştiinţă despre Dumnezeu (ibid., 46)”[13].

16: că ei nu adorm dacă nu fac rău,

le fuge somnul şi nu pot adormi;

17: că ei cu bucatele necurăţiei se hrănesc

şi cu vinul fărădelegii se îmbată.

18: Căile drepţilor întocmai ca lumina luminează,

merg înainte şi lumină răspândesc până-n plinul zilei.

„A doua parte a versetului este ambiguă, întrucât şi drepţii, şi căile pot merge înainte şi lumina. Atât Clement, cât şi Evagrie, în micile lor comentarii la verset, consideră că este vorba despre căi[14].

„Solomon n-a vorbit de mai multe căi de mântuire numai pentru un singur drept, ci vorbeşte de alte multe căi pentru mulţi drepţi”[15]. Sau calea cea una e străbătută în multe chipuri, după particularităţile fiecăruia dintre cei care apucă pe ea.

19: Căile necredincioşilor însă sunt întunecate,

ei nici nu ştiu cum se împiedică.

20: Fiule, ia aminte la graiurile mele,

de cuvintele mele alătură-ţi auzul;

21: păzeşte-le în inima ta

pentru ca izvoarele tale să nu scadă.

„Evagrie comentează astfel: El numeşte izvoare virtuţile din care iese apa vie, adică gnoza/cunoaşterea lui Hristos (Schol. Prov. 51)”[16].

22: Că ele viaţă sunt tuturor celor ce le află

şi vindecare fiecărui trup.

23: Cu veghere-ntreagă păzeşte-ţi inima,

căci din aceasta pornesc ţâşnirile vieţii.

„Tema ascetică a privegherii interioare şi a păzirii inimii are un punct de plecare în acest verset. Cf. Filocalia, passim. ♦ […] Inima este sălaşul izvoarelor vieţii şi ea trebuie păzită cu mare grijă. Un întreg program ascetic şi un posibil traseu mistic sunt condensate în doar două stihuri, devenite reper pentru tradiţia monahală”[17].

Autorul vrea „să arate prin aceasta că anumite fapte şi anumită nepăsare a sufletului dau câştig de cauză diavolului, care, odată intrat în noi, pune stăpânire pe noi sau cel puţin, dacă nu se poate face cu totul stăpân pe el [pe suflet], ne spurcă sufletul aruncând în el săgeţi aprinse[18].  „Noi ţinem să cinstim şi porunca aceasta, care are un înţeles tainic: păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, pentru ca nici unul din duhurile rele să nu intre în cugetul nostru şi pentru ca nici unul din duhurile potrivnice să nu întoarcă, după placul lui, închipuirile noastre”[19].  Odată aflată comoara dumnezeiască, „se cade să asigurăm comoara cu pază sigură, după cum este scris: cu toată paza păzeşte-ţi inima ta, pentru ca, după ce odată vei fi aflat, să păzeşti harul aflat, aşa cum a făcut, de pildă, cel care ajungând la credinţă şi-a găsit curăţenia prin spălare. Căci mai mare trudă este să păzeşti ceea ce ai primit, decât să găseşti ceea ce n-aveai”[20].

„A doua luptă [după înfrânarea pântecelui – n. n.] o avem împotriva duhului curviei şi al poftelor trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintâi vârstă. Mare şi cumplit război este acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflându-se şi în suflet şi în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri şi adevăratei curăţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor şi osteneala şi lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastâmpărate ale sufletului şi să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine. Mai înainte de toate însă, foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gândurile murdare. […] Deci nu trebuie pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci şi în meditaţia duhovnicească, fără de care e cu neputinţă să urcăm la înălţimea neprihănirii şi curăţiei adevărate. […] Iar semnul că au dobândit desăvârşit această virtute îl avem în aceea că sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine. Căci deşi nu se socoteşte păcat o mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s-a izbăvit de patimă. […] De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzişurile sufletului, unde ştie că stau şi pricinile bolii, zicând: Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dânsa, a şi preacurvit cu ea întru inima sa (Matei 5, 28). Prin aceasta a îndreptat nu atât ochii cei curioşi şi desfrânaţi, cât sufletul cel aşezat înlăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de Dumnezeu spre bine. De aceea şi cuvântul Înţelepciunii nu zice: Cu toată străjuirea păzeşte ochii tăi, ci: Cu toată străjuirea păzeşte inima ta, aplicând leacul străjuirii mai ales aceleia care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte”[21].  Paza inimii se cere, însă, şi în lupta cu celelalte patimi, în special cu aceea a întristării: „Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usucă toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-l ca un ieşit din minte şi legându-l de gândul deznădejdii. De aceea, dacă avem de gând să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării. Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului”[22].  La fel se cere „să ne temem şi cu toată străjuirea să păzim inima noastră dinspre duhul mândriei cel purtător de moarte, zicând în noi înşine, de câte ori am dobândit o virtute, cuvântul Apostolului: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, care este cu mine (I Corinteni 15, 10), şi cel zis de Domnul: Fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5)”[23].  Pe scurt, „se cuvine ca, precum păzim trupul de păcatul văzut, aşa să păzim şi sufletul [inima] de gândurile necuviincioase, fiindcă [el, sufletul, de genul feminin în greacă] e mireasa lui Hristos”[24].  „Scriptura porunceşte fiecăruia să-şi păzească cu grijă inima pentru ca, păzind în sine Cuvântul ca pe un paradis, să se împărtăşească de har, să nu plece urechea sa la şarpele care se încolăceşte înlăuntrul său şi-l îndeamnă spre plăceri”[25].  „Căci, aşa cum omul este urmărit continuu de către hoţi, noaptea şi ziua, dar este răpit inopinat, fără să ştii tu, fii atent ca nu cumva astfel vrăjmaşul să te înşele şi pe tine cu păcatul lui originar şi să te arunce îndată din paradisul desfătării”[26].  „Trebuie să ne păzim inima cu multă grijă, ca să nu pierdem niciodată cugetul despre Dumnezeu ori să pătăm cu închipuiri deşarte amintirea faptelor minunate ale Lui, ci sfânta gândire de Dumnezeu s-o purtăm pretutindeni, prin necontenită şi curată aducere aminte, întipărită în inimile noastre, ca o pecete de neşters”[27].

Zadarnic, însă, am păzi inima noastră dacă Hristos n-ar locui într-însa, de la Botez: „Cel ce a înţeles limpede că de la Botez are pe Hristos ascuns în sine […] aruncă toate lucrurile lumii şi stăruieşte numai în inima sa, păzind-o cu toată străjuirea şi privind ţintă la sfârşitul vieţii, cum zice Proverbul”[28].  „Căci dacă am primit porunca să nu ne îngrijim de nimic, ci să păzim cu toată străjuirea inima noastră şi să căutăm Împărăţia Cerurilor, aflătoare înlăuntrul nostru, îndată ce se depărtează mintea de inimă şi de căutarea amintită, dă loc momelii diavolului şi se face în stare să primească şoapta lui cea rea”[29].

24: Îndepărtează de la tine grăirea întortocheată,

iar buzele nedrepte împinge-le departe.

„Terminologia juridică din Proverbe are un fond moral incontestabil”[30].

25: Ochii tăi drept să caute,

iar genele tale drept să clipească.

„După Evagrie, cei care au gânduri nepătimaşe şi învăţături drepte văd drept (ibid., 52)”[31].

„Nu este, omule, un vrăjmaş care te asaltează din afară, ci o odraslă rea, care creşte din tine [prin propria ta voinţă]. Priveşte drept cu ochii tăi şi a încetat pofta!”[32].  „Solomon ne învaţă să nu păcătuim nici cu clipitul ochilor”[33].

„Ceea ce este pentru corpul pământesc ochiul, aceea este pentru suflet mintea, care [e] luminată de lumina dumnezeiască  şi se deschide spre însăşi frumuseţea cea netulburată, înălţându-se prin mişcările subţiri şi sprintene ale cugetărilor spre slava curată şi ştie să nu se abată de la corectitudinea dogmatică”[34].

26: Umblete drepte fă-le picioarelor tale,

căile tale îndreaptă-le.

27: Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga,

ci doar de la calea cea rea abate-ţi piciorul.

„Căci cine se abate la o parte sau la alta şi-a pierdut direcţia şi, îndepărtându-se de drumul cel drept, încetează a mai fi învrednicit de privirea lui Dumnezeu”[35].

Verset de la care s-a dezvoltat tema căii de mijloc[36], numită şi calea împărătească.  „Virtuţile sunt stări de mijloc, sunt calea împărătească, despre care sfântul acela bătrân a spus: Umblaţi pe calea împărătească şi măsuraţi stadiile [Apophtegme 5, PG 65, 145A – autor anonim]. Deci, cum am spus, virtuţile sunt la mijloc între prisosinţă şi lipsuri. […] De pildă, bărbăţia e la mijloc între frică şi obrăznicie, smerita cugetare la mijloc între mândrie şi dorinţa de a plăcea oamenilor; la fel, cuviinţa e la mijloc între ruşine şi neruşinare. Şi aşa, în chip asemănător, celelalte virtuţi”[37].  Proverbul e aplicat preoţilor, dar poate fi extins asupra tuturor creştinilor: „În general vorbind, trebuie să ştim că, după cum cei care merg pe o frânghie întinsă pe sus este primejdios să se plece într-o parte sau alta sau să se încline puţin, oricât de mică ar părea înclinarea, ci toată siguranţa lor stă în ţinerea echilibrului, tot aşa şi pentru noi preoţii, dacă înclinăm în vreo parte, fie din răutate, fie din neştiinţă, primejdia căderii în păcat e mare şi pentru noi şi pentru credincioşii noştri. Trebuie, dar, negreşit să mergem pe calea cea împărătească, trebuie să ne uităm în jurul nostru şi să nu ne abatem, nici la dreapta nici la stânga, după cum spun Proverbele”[38].

28: Căci căile cele de-a dreapta le ştie Domnul,

iar cele de-a stânga sunt piezişe.

29: Că El drepte va face umbletele tale,

iar călătoriile tale în pace le va călăuzi.

„Versetele 28 şi 29 sunt proprii Septuagintei; ediţia Rahlfs le numerotează cu 27a şi 27b”[39].  „Dorotei din Gaza interpretează [vv. 27-29] în sensul căii de mijloc aristotelice (Învăţături X, 106). ♦ După Evagrie (ibid., 53), virtutea este calea de mijloc: de pildă, curajul se află între temeritate şi laşitate”[40].


[1] SEP 4/I, p. 413

[2] SEP 4/I, p. 413

[3] Sf. Chiril al Ierusalimului, Omilie la Slăbănogul de la Scăldătoarea Vitezda, 10

[4] SEP 4/I, p. 413 – Cum probabil s-a observat, Anania operează, de multe ori tacit, astfel ca să nu lase „descoperit” textul biblic urmând strict Septuagintei, ci recurgând şi la versiunea ebraică de câte ori este cazul. Natura traducerii sale îl obligă, însă, la contopirea textelor grec şi ebraic, pentru a evita un aparat critic excesiv. De bază rămâne, însă, tot textul Septuagintei.

[5] SEP 4/I, p. 414

[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 14

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VII

[8] BBVA, p. 793

[9] SEP 4/I, p. 414

[10] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 28, 4

[11] SEP 4/I, p. 414

[12] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 29, 1

[13] SEP 4/I, p. 414

[14] SEP 4/I, p. 415

[15] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 29, 3

[16] SEP 4/I, p. 415

[17] SEP 4/I, p. 415

[18] Origen, Despre principii, III, 2, 4

[19] Origen, Contra lui Celsus, IV, 95

[20] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VII

[21] Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, II

[22] Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, V

[23] Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, VIII

[24] Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, 119

[25] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XXXVII, 1

[26] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 13

[27] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 5, 2

[28] Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez

[29] Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez

[30] SEP 4/I, p. 415

[31] SEP 4/I, p. 415

[32] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, II, 2

[33] Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, II, 35

[34] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XII

[35] Origen, Comentariu la Evanghelia după Ioan, XIX, 103

[36] Cf. Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete, 30

[37] Ava Dorotei, Felurite învăţături, X, 3

[38] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, XXXIV

[39] BBVA, p. 794

[40] SEP 4/I, p. 415

 

CAPITOLUL 3 – Îndemn la fapte bune. Lauda înţelepciunii.

1: Fiule, rânduielile mele nu le uita,

iar inima ta să păzească spusele mele,

Rânduielile: termenul grec tradus astfel este νόμιμον, care desemnează legea ancestrală, cutuma. ♦ Cine nu practică Legea o uită, cine nu trăieşte după cuvintele Domnului le uită (cf. Evagrie, ibid., 27)”[1].

„Orice ucenic, datorită ascultării pe care o arată dascălului său, este fiu al dascălului”[2].

2: că lungime de zile şi ani de viaţă

şi pace ţi se vor adăuga.

„Dumnezeu n-a făcut moartea, ba chiar a împiedicat-o să apară, pe cât trebuia şi cât era cu dreptate să o împiedice de la cei făcuţi de El cu voie liberă. Căci a dat mai înainte un sfat pricinuitor de nemurire şi o poruncă prin care asigura de mai înainte sfatul Său de viaţă făcător. Căci a vestit mai înainte în chip vădit şi a ameninţat, declarând că nesocotirea poruncii care dă viaţă va fi moartea. Aceasta, ca să fie păziţi de experienţa morţii, fie prin dragoste, fie prin cunoştinţă, fie prin frică”[3].  „Pentru gnostic, dragostea străbate totul, pentru că ştie că este un singur Dumnezeu, ştie lucrul acesta şi-l admiră. Evlavia îi adaugă lungime de viaţă[4].

3: Milostenia şi credinţa să nu-ţi lipsească;

prinde-ţi-le de grumaz,

scrie-ţi-le pe lespedea inimii

şi vei afla har

4: şi vei gândi ceea ce e bun în faţa Domnului

şi a oamenilor.

„Pavel citează de două ori acest verset, ca semn al vieţii creştine: Romani 12, 17 şi II Corinteni 8, 21. De asemenea, el este citat şi comentat de Părinţi: Policarp Scrisoarea către Filipeni 6, 5 şi Grigore al Nyssei, Hom. Cant. 4”[5].

„Cui i se pare, deci, că cele cu adevărat bune sunt cele mai plăcute, acela dobândeşte fructul pe care îl doreşte, adică echilibrul sufletesc”[6].

5: Nădăjduieşte cu toată inima în Dumnezeu,

iar cu înţelepciunea ta nu te semeţi:

6: cunoaşte-o în toate purtările tale

pentru ca ea să-ţi îndrepte calea.

„Prin aceste cuvinte autorul Proverbelor vrea să arate că faptele unui om trebuie să fie la fel cu cuvintele lui; mai vrea apoi să arate că trebuie să alegem din orice ştiinţă ceea ce ne este folositor şi să ni-l însuşim”[7].

7: Să nu fi înţelept de dragul ochilor tăi,

ci teme-te de Dumnezeu şi fereşte-te de tot răul;

Primul stih: „literal: nu fi înţelept doar în sinea ta; cu alte cuvinte, dobândirea înţelepciunii nu e scop în sine, ci instrumentul prin care omul poate deveni mai bun”[8].  SEP 4 traduce prin chibzuit în loc de înţelept: „Ideea iese în lumină prin lectura completă a versetului: chibzuinţa (φρόνησις) este un dar de la Dumnezeu, pe care omul nu se cade a-l judeca. Este vorba aici despre înţelepciunea practică, încarnată de regele Solomon”[9].

Fereşte-te de tot răul, „adică să ai gânduri lipsite de credinţa în Dumnezeu, gânduri care stau împotriva rânduielii lui Dumnezeu”[10].  „Cei ce vorbesc din gândurile lor, înainte de a le curăţa, au fost amăgiţi de duhul părerii de sine. Iar cuvintele acelora sunt neplăcute şi neluminate. Căci nu grăiesc împărtăşindu-se de izvorul viu al Duhului, ci dintr-o inimă asemenea unei bălţi puturoase, în care se hrănesc lipitorile, şerpii şi broaştele poftelor, înfumurării şi neînfrânării. Apa cunoştinţei lor este tulbure şi rău mirositoare şi stătută. Cei ce beau din ea se îmbolnăvesc, se umplu de greaţă şi varsă”[11].

8: atunci va fi vindecare trupului tău

şi odihnă oaselor tale.

„Teofil al Antiohiei vede aici o aluzie la Solomon în calitate de profet care vesteşte învierea morţilor (Către Autolycos 2, 38); Origen, în acelaşi sens, leagă versetul de celebra profeţie a oaselor descărnate din Iezechiel 37, 1 sq. (Epit. 3, 15)”[12].  O legătură se poate face şi cu Psalmi 50,9: bucura-se-vor oasele mele cele smerite.

„Că Dumnezeu se îngrijeşte nu numai de noi cei vii, ci şi de cei morţi. […] Dintre profeţi, Solomon a spus despre cei morţi: vindecarea va fi pentru trupuri şi purtarea de grijă [pentru] oase[13].

9: Pe Domnul cinsteşte-L din ostenelile tale cele drepte

şi adu-I prinos din cele ce-ţi sunt roade ale dreptăţii,

„Orice jertfă (pârgă, prinos, milostenie, binefacere) se cere adusă numai din ceea ce omul a dobândit pe cale cinstită; cu banul de furat nu se poate face pomană”[14].  „Septuaginta are un plus: drepte. Origen explică moralizator: Domnul nu poate fi cinstit cu ceea ce a fost obţinut prin lăcomie şi poftă (Epit. 3, 17)”[15].

„Legea poruncea fiecărui iudeu să dea lui Dumnezeu Celui peste toate o jumătate de drahmă, nu ca o născocire a preocupării de arginţi, sau de adunare deşartă de bani, ci ca o învăţătură dată prin chipuri clare. Întâi, că nimeni nu e domn peste capul lui, ci toţi suntem înscrişi în lista robiei prin datoria unor dări. Apoi, ea ne zugrăveşte, ca într-o literă şi ca într-un lucru mai îngroşat, roadele date de duhul. Căci zice: Cinsteşte pe Domnul prin ostenelile tale cele drepte şi-I dă Lui pârga din roadele dreptei tale. E ceea ce s-a potrivit şi învăţăturii evanghelice care a reluat, desăvârşind-o, slujirea cea după Lege. Căci socotim că nu trebuie să slujim Domnului tuturor prin daruri din afară, fiind siliţi să ne ridicăm de la drahma materiei coruptibile, ci, fiind închinători adevăraţi, să ne închinăm în duh şi adevăr lui Dumnezeu şi Tatăl”[16].  „Cei ce am primit îndreptarea din credinţă şi am lepădat slujirea în umbre şi chipuri, oare nu trebuie să cinstim pe Dumnezeu cu aducerea unor daruri nesângeroase?”[17].  „Cei vechi socoteau că Îl cinstesc pe Dumnezeu prin jertfe animale şi prin arome. Căci aceea era calea vieţuirii după lege. Iar noi cei în Hristos prin credinţă, mergând pe calea mai bună şi suitoare, vom dărui lui Dumnezeu închinarea în duh şi adevăr, punând totul în mişcare ca să putem săvârşi cu bărbăţie cele ce trebuie şi să lăudăm pe Dumnezeu cu daruri duhovniceşti şi sfinţite”[18].  „Cel care cinsteşte pe Dumnezeu aduce cinste lui Dumnezeu cu ostenelile lui cele drepte şi Îi aduce pârgă din fructele dreptăţii lui”[19].

10: pentru ca astfel hambarele tale să se umple de grâu

şi din teascurile tale să se reverse vinul.

11: Fiule, nu dispreţui certarea Domnului,

nici nu te descuraja atunci când El te mustră;

„Ce covârşitoare iubire de oameni a lui Dumnezeu! Nu vorbeşte ca un dascăl elevilor săi, nici ca un stăpân slugilor lui, nici ca Dumnezeu oamenilor, ci sfătuieşte pe fii ca un părinte blând”[20].

12: căci Domnul îl ceartă pe cel pe care-l iubeşte

şi-l bate pe fiul căruia-i poartă de grijă.

„Asprimea este o componentă (nedorită, dar necesară) a pedagogiei cu care părinţii îşi educă şi instruiesc odraslele. Verbul paidevo [pedevo] înseamnă a creşte un copil, a-i da educaţie şi învăţătură, dar şi a pedepsi, a certa[21].  Versetele 11-12 „sunt citate în Evrei 12,5-5, într-un context martirologic: chinurile suferite în numele lui Hristos sunt pedepse indirecte administrate de Tată fiilor Lui iubiţi, pentru creşterea lor duhovnicească. Philon citează versetele în De congressu 177: pedagogia divină stabileşte o legătură de înrudire între noi şi Dumnezeu. Mulţi Părinţi din sec. II-III au schiţat o teologie optimistă a istoriei, susţinând ideea că Dumnezeu îngăduie persecuţiile împotriva credincioşilor în scop educativ (persecuţiile maturizează spiritual, ele ajută la dospirea pâinii sufletelor creştine): Ciprian, Scrisoarea 11, 5, 1; Eusebiu al Cezareii, HE IX,VIII,15 şi X,IV,33; Irineu al Lyonului, Adv. Haer., passim.”[22].

Dumnezeu „ne-a pus la încercare şi ne-a îndreptat prin suferinţe, dar apoi, din nou, după ce ne-a îndrumat îndeajuns, El s-a arătat binevoitor şi milostiv pentru toţi cei ce-şi pun nădejdea în El”[23].  Dumnezeu „îl face să sufere [pe credincios] ca să priceapă, dar şi dăruieşte pace şi nestricăciune”[24].  „Pentru că pedeapsa, dată în chip raţional, este spre învăţare de minte”[25].   „Deci harul Domnului cercetează pe cel nelegiuit cu toiagul, iar pe cel păcătos cu bătăi. Căci nici un păcătos care nu cunoaşte bătaia nu va ajunge nicicum să înveţe şi să se îndrepte”[26].

„Este vastă şi cuprinzătoare acţiunea răului, care provoacă multiple aţâţări de venin, când mai neînsemnate, când foarte grave. Dacă pe cele mai mărunte le poţi dispreţui pentru că n-au urmări de importanţă deosebită, în faţa celor mai mari cedezi din cauza forţei lor. Unde nedreptatea e mai mică, acolo nu există nici o necesitate de răbdare, dar unde e mai mare, are nevoie de leac, adică de răbdare. Să ne luptăm, aşadar, a le suporta pe cele pricinuite de rău, pentru ca puterea liniştii noastre sufleteşti să zădărnicească planurile duşmanului. Dacă noi înşine ne atragem asupra noastră vreun necaz, fie din imprudenţă, fie altfel, în orice caz trebuie să suportăm cu răbdare ceea ce ne imputăm. Iar dacă socotim că unele sunt trimise de Domnul, cui trebuie să-i arătăm mai multă răbdare decât Domnului? El ne învaţă să mulţumim (şi să ne bucurăm) de cinstea mustrării divine. Pe cei pe care-i iubesc – zice El – îi cert. Ferice de acel serv pentru îndreptarea căruia stăruie Domnul, pe care-l socoteşte demn de supărarea Lui şi nu-l înşeală printr-un îndemn prefăcut!”[27].  „Atunci mai cu seamă să ne întristăm, când ne merg toate din plin, ducând o viaţă plină de păcate. Totdeauna trebuie să ne temem atunci când păcătuim, dar mai cu seamă atunci când nu avem necazuri. Dacă Dumnezeu ne-ar pedepsi pentru fiecare păcat în parte, pedeapsa ne-ar fi uşoară; dar când rabdă îndelung pentru fiecare păcat ce săvârşim, ni se strânge mare osândă, de stăruim în astfel de păcate. Dacă cei ce fac fapte de virtute trebuie să sufere necazuri, apoi cu mult mai mult cei păcătoşi”[28].

„Precum ceara, dacă nu e încălzită şi înmuiată multă vreme, nu poate primi pecetea întipărită în ea, aşa şi omul nu poate primi pecetea virtuţii lui Dumnezeu dacă nu e cercat prin dureri şi neputinţe. De aceea […] şi în Proverbe s-a scris: Pe care-l iubeşte Domnul, îl ceartă; şi bate pe tot fiul pe care-l primeşte[29].  „Deci, de [eşti certat], nu te descuraja”[30]. Tot de aici, sfat pentru un frate bolnav: „Acum ai spus că eşti bolnav. Dar boala este în chip recunoscut o certare spre îndreptare. Deci boala ţi s-a trimis ca unei slugi rele. Dacă însă îţi este greu să primeşti certarea, încetează să fii rău. Iar dacă eşti rău, primeşte certarea. Dar, dacă te bucuri de certare, nu eşti rău. Iar cel ce nu e rău, este iubit. Şi Domnul îl ceartă pe cel pe care-l iubeşte. Ia seama, deci, cu adevărat cum eşti şi alege-ţi una din cele spuse”[31].  „Vedeţi, iubiţilor, cât de mare sprijin au cei certaţi de Stăpân? Că, fiind tată bun, ne ceartă, ca să ne miluiască cu certarea Lui cea sfântă”[32].

Urmează (13-20) „Elogiul Înţelepciunii. Poemul numără douăzeci de stihuri în Septuaginta faţă de numai şaisprezece în Textul Masoretic. Tema Înţelepciunii se află la originea amplificării din Septuaginta. Sunt aici elemente ce vor fi dezvoltate în Cartea Înţelepciunii [lui Solomon]”[33]:

13: Fericit e omul care a aflat înţelepciunea

şi muritorul care a cunoscut ştiinţa;

Înţelepciunea… ştiinţa: „Ca şi în multe alte cazuri din Cartea Proverbelor, termeni ca înţelepciune, ştiinţă, pricepere, cunoaştere, cugetare au sensuri foarte apropiate, aşa încât nu întotdeauna se pot face distincţii clare, mai ales atunci când ele sunt folosite în construcţia stilistică numită paralelism sinonimic. În cazul de faţă, înţelepciunea (sofia) şi ştiinţa (fronesis) sunt tratate drept sinonime, şi aşa se explică de ce textul care urmează foloseşte un singular”[34].

„Foarte lămurit ne cheamă prin Solomon la bine. Că binele este găsit de cel care caută binele; şi-i place binelui să se uite la el, cel care l-a găsit”[35].

14: că mai bine e să negustoreşti cu ea

decât cu vistierii de aur şi argint;

15: mai scumpă e ea decât nestematele;

împotriva ei nimic din ce e rău nu poate sta;

ea li se descoperă tuturor celor ce i se apropie

şi nimic din ce e scump nu-i este deopotrivă.

„Hipolit, care echivalează Înţelepciunea cu Cuvântul lui Dumnezeu, interpretează astfel: Cuvântul are mai multă valoare decât pietrele preţioase, adică decât profeţii şi apostolii (Fr. Pr. 22, p. 79). ♦ Doar în faţa înţelepciunii demoni se simt neputincioşi, căci ei nu mai sunt în stare să arunce gândurile rele în inima celui ajuns înţelept (Evagrie, ibid., 30)”[36].

„Podoabă [nestematele; ceea ce e scump – n. n.] sfântă pentru picioarele voastre să se arate graba voastră spre facerea de bine şi drumul vostru spre facerea dreptăţii. Coliere şi salbe să vă fie simţul de ruşine şi castitatea. Nişte podoabe ca acestea le face Dumnezeu din aur. Fericit este omul care a găsit înţelepciunea şi muritorul care a cunoscut priceperea (13), spune Duhul prin Solomon. Aceasta este găteala cea adevărată”[37].  „Pe scurt, poţi cunoaşte adevărul acestor cuvinte dacă în ceasurile de răgaz vei alege cele spuse de Solomon despre înţelepciune […]. Înţelepciunea curăţeşte mai întâi, cu frica lui Dumnezeu, sufletul celor ce vor să se ocupe de ea. Că unde locuieşte frica, acolo se înscăunează curăţenia sufletească, de acolo fuge pe nesimţite orice viclenie şi orice faptă nelegiuită; că odată ce sufletul este pătruns de frică, nu poate fi mişcat spre fapte necugetate”[38].

16: În dreapta ei stau îndelunga-nzilire şi anii vieţii,

în stânga ei stau bogăţia şi slava;

din gura ei se rosteşte dreptatea,

ea legea şi mila pe limbă le poartă.

Primele două stihuri: „Sf. Maxim Mărturisitorul, gândindu-L pe Dumnezeu ca vistiernic al înţelepciunii divine, crede că în dreapta Lui stau cei ce au primit cunoştinţa imaterială a celor inteligibile, liberă de închipuirile sensibile, iar de-a stânga, cei ce au dobândit contemplaţia naturală prin duh, împreună cu înţelegerea cucernică a judecăţilor[39].  Ambele stări sunt vrednice de râvnit, dar dreapta este superioară. Desigur, cei de-a stânga vor putea avansa la dreapta lui Dumnezeu, dacă vor depăşi toate cele sensibile în suişul lor către cele înalte.  Redăm şi fragmentul din cuvântul lui Maxim: „prin cei din stânga, [înţelegem] pe aceia care au dobândit contemplaţia naturală în duh, împreună cu înţelegerea cucernică a judecăţilor. Căci zice despre Înţelepciune Cartea Proverbelor: Iar în stânga ei, bogăţie şi slavă. Prin cei din dreapta vom înţelege pe aceia care au primit cunoştinţa imaterială a celor inteligibile, liberă de închipuirile sensibile. Căci: în dreapta ei, zice, anii vieţii[40].  Dacă în dreapta şi stânga vedem cele două mâini, „însuşirile acestor mâini sunt, precum zice proverbul, lungimea vieţuirii şi anii vieţii în dreapta Înţelepciunii, iar în stânga ei, bogăţia şi slava”[41].

17: Căile ei sunt căi bune

şi toate cărările ei sunt în pace;

18: tuturor celor ce se lipesc de ea le este pom de viaţă,

iar cei ce se reazemă pe ea sunt ca şi cum L-ar avea temelie pe Domnul.

„Origen, printre alţii, identifică Înţelepciunea-Pom al vieţii cu Iisus (Com. Rom. 5, 9). La fel, Evagrie, identifică pomul vieţii cu înţelepciunea (Schol. Prov. 32)”[42].  „Prin amândouă acestea înţeleg pe Domnul, căci El este viaţa şi sprijinul”[43]Pâinea ce de toate zilele (Matei 6,11) „se pare că a fost numită în Scriptură pomul vieţii şi cine întinde mâna spre el şi va lua din el va trăi în veci. Şi, cu o a treia numire, acest pom este numit de către Solomon înţelepciunea lui Dumnezeu[44].  „În această lume a înflorit şi Cuvântul şi a dat rod; făcându-Se trup, a dat viaţă celor ce au gustat din bunătatea Lui”[45].  „Că Acesta, pe care Scripturile Îl arată că, după răstignire, va veni iarăşi plin de slavă, a avut ca simbol pomul vieţii care se zice că fusese plantat în rai”[46].  „Solomon numeşte Înţelepciunea pom al vieţii, sub care înţelege pe Domnul […] pe care Scriptura Îl dă spre hrană celui ce şi-a potrivit viaţa după voia lui Dumnezeu”[47].

Pornind de la acest verset, avem un amplu comentariu, ce compară pomul vieţii cu celălalt pom aflat în Rai şi nominalizat în Cartea Facerii, acela al cunoştinţei binelui şi răului:

„Pomul vieţii şi celălalt pom se deosebesc mult şi negrăit, prin însuşi faptul că unul e numit pomul vieţii, iar celălalt, nu al vieţii, ci numai al cunoştinţei binelui şi răului. Căci pomul vieţii e desigur făcător de viaţă; iar pomul care nu-i al vieţii, e vădit că e făcător de moarte. Pentru că pomul care nu e făcător de viaţă, deoarece nu a fost numit pom al vieţii, desigur că va fi făcător de moarte, odată ce nimic altceva nu se deosebeşte, prin opoziţie, de viaţă.

Afară de aceasta, pomul vieţii şi ca înţelepciune se deosebeşte foarte mult de pomul cunoştinţei binelui şi răului, care nu e nici înţelepciune, nici nu e numit înţelepciune. Căci proprii înţelepciunii [îi] sunt mintea şi raţiunea, iar proprii deprinderii opuse înţelepciunii [îi] sunt lipsa de raţiune şi simţirea [domnia simţurilor]. Deci întrucât omul a venit în existenţă alcătuit din suflet mintal şi trup înzestrat cu simţire [simţuri], după un prim înţeles, pomul vieţii e mintea sufletului, în care îşi are scaunul înţelepciunea, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului e simţirea trupului, în care e vădit că se află mişcarea neraţională. Omul, primind porunca dumnezeiască să nu se atingă prin experienţa cu fapta de această simţire, n-a păzit-o.

Amândoi pomii, adică atât mintea cât şi simţirea, au, după Scriptură, puterea de a deosebi între anumite lucruri. Astfel, mintea are puterea de a deosebi între cele spirituale [inteligibile] şi cele supuse simţurilor [sensibile], între cele vremelnice şi cele veşnice. Mai bine zis, ea fiind puterea de discernământ a sufletului, îl convinge ca de cele dintâi să se prindă cu toată sârguinţa, iar pe celelalte să le dispreţuiască. Iar simţirea are puterea de a deosebi între plăcerea şi durerea trupului. Mai bine zis, aceasta fiind o putere a trupurilor însufleţite şi sensibile, convinge pe om să îmbrăţişeze pe cea dintâi [adică plăcerea] şi să respingă pe cea de-a doua [durerea]. Când, deci, omul nu e preocupat de-a face altă deosebire decât aceasta, dintre simţirea trupească de plăcere şi durere, calcă porunca dumnezeiască şi mănâncă din pomul cunoştinţei binelui şi răului. El are adică iraţionalitatea simţirii ca singurul mijloc de discernământ în slujba conservării trupului. Iar prin ea se prinde cu totul de plăcere ca de ceea ce e bun şi se fereşte de durere ca de ceea ce e rău. Când însă e preocupat de-a face cu mintea numai deosebirea dintre cele vremelnice şi cele veşnice, păzeşte porunca divină, mâncând din pomul vieţii. El are adică atunci înţelepciunea aflătoare în minte, ca singurul mijloc de discernământ în slujba susţinerii sufletului. Iar prin ea se străduieşte după slava celor veşnice, ca după adevăratul bine, şi se reţine de la stricăciunea celor vremelnice, ca de la ceea ce e rău.

Mare este, prin urmare, deosebirea între cei doi pomi şi între puterea lor naturală de discernământ, ca şi între înţelesurile proprii fiecăruia. Căci termenii de bine şi de rău se folosesc, fără deosebire, în mai multe înţelesuri şi pot pricinui, celor ce nu cugetă cu înţelepciune asupra cuvintelor Duhului, multă rătăcire. Dar voi, înţelepţiţi fiind prin har, ştiţi că ceea ce se numeşte simplu rău, nu e în tot felul rău, ci e rău în raport cu ceva, iar în raport cu altceva nu e rău. La fel, ceea ce se numeşte simplu bine, nu e în tot felul bine, ci e în raport cu ceva, iar în raport cu altceva nu e bine. Păziţi-vă, deci, de primejdia ce se naşte din folosirea aceleiaşi numiri pentru lucruri deosebite. […] Prin înţelepciune, omul desăvârşit primeşte o bucurie negrăită, adică bucuria puternică ce susţine cu adevărat viaţa cea după Dumnezeu, sau cea dumnezeiască a omului”[48].

19: Cu înţelepciunea a întemeiat Dumnezeu pământul

şi-ntru lucrarea minţii a întărit cerurile;

Lucrarea minţii = raţiunea (de unde, caracterul raţional al creaţiei)”[49].

„În aceste cuvinte este cuprinsă toată ştiinţa naturii, a tuturor evenimentelor din lumea sensibilă”[50].  „Cartea Proverbelor ne duce la ideea de Dumnezeu, ne spune toate acestea despre Înţelepciune, personificând-o, pentru a ne-o face cunoscută în chip clar”[51].  „Iar cunoscându-L [pe Hristos] ca Înţelepciune, ştim că Dumnezeu prin Înţelepciune a întemeiat pământul şi toate le-a făcut Tatăl întru Înţelepciune”[52].

20: întru priceperea Lui s-au deschis adâncurile

şi norii au izvorât apă.

„E vorba de apele ce ţâşnesc din pământ (prin deschiderea adâncurilor) şi de acelea ale ploilor”[53].  La ultimele două versete, e „de remarcat triada înţelepciune-chibzuinţă-discernământ, care se află la originea creării lumii pe trei paliere. Înţelepciunea creatoare este echivalată de unii Părinţi cu Cuvântul creator (Origen, Hom. Ier. 8, 2; Atanasie, Contra Arianos 3, 65). La unii Părinţi ea Îl prefigurează pe Duhul Sfânt: Irineu, Adv. Haer. IV, 20, 3; Teofil al Antiohiei, Către Autolycos 1, 7)”[54].

„Dacă înţelegi acestea, omule, şi dacă trăieşti curat, cuvios şi drept, poţi vedea pe Dumnezeu. Dar, înainte de toate, să premeargă în inima ta credinţa şi frica de Dumnezeu. Atunci vei înţelege acestea, când vei lepăda ceea ce este muritor şi vei îmbrăca nestricăciunea, atunci vei vedea după vrednicie pe Dumnezeu”[55].

21: Fiule, nu scăpa din vedere:

păzeşte-mi sfatul şi cugetarea,

22: pentru ca viu să-ţi fie sufletul

şi har să fie-mprejurul grumazului tău;

şi vindecare va fi trupului tău

şi purtare de grijă oaselor tale;

„După Evagrie, gâtul [grumazul] reprezintă sufletul care poartă jugul Domnului (ibid., 34)”[56].   „Toate cuvintele la fel cu acestea se referă la omul lăuntric. Pe temeiul celor spuse, sunt şi oase în părţile cele ascunse ale omului, care fac legătura şi armonia puterilor sufleteşti”[57].

23: pentru ca, sperând, întru nădejde să umbli în toate căile tale

şi pentru ca piciorul tău să nu se poticnească.

Se poticnesc cei „care se împotrivesc unicei şi purtătoarei de grijă conduceri a lui Dumnezeu”[58]. „În acelaşi timp, eu am şi picioare, despre care se face amintire în porunca dată prin Solomon”[59]Picioarele sunt umbletele sufletului, în cele lăuntrice ori către cele din afară.

24: De te vei aşeza, fără de frică vei fi;

de vei adormi, dulce-ţi va fi somnul.

„Ioan Gură de Aur interpretează astfel: Condiţiile exterioare nu favorizează starea noastră de sănătate aşa cum o face sufletul când este împăcat (Patm. p. 54)”[60].

25: Nu te vei teme de frica ce vine năprasnic,

nici de năvălirile necredincioşilor din preajmă.

„După Evagrie, vv. 24-25 ne învaţă că milostenia alungă viziunile înspăimântătoare din timpul somnului. La fel, blândeţea, lipsa de mânie şi mărinimia (ibid., 36)”[61].

26: Că Domnul va fi deasupra tuturor căilor tale

şi piciorul ţi-l va sprijini ca să nu te-mpiedici.

27: Nu te da în lături de la a-i face bine celui lipsit

atunci când mâna ta poate să ajute.

E sesizată aici o nuanţă: „Nu-ţi cere Dumnezeu să faci bine aproapelui peste puterea ta. Căci zice: Nu înceta de a face bine aproapelui după puterea ta[62].  Tot de aici, un alt sfat: „De la cine cere Dumnezeu milostenie, de la sărac sau de la bogat? […] Deci, [tot astfel], nu cere Dumnezeu de la cei bolnavi cu trupul înfrânarea, ci de la cei puternici şi sănătoşi cu trupul. Coboară, fii îngăduitor deci puţin cu trupul. Căci nu va fi un păcat. Nu cere Dumnezeu de la tine aceasta (înfrânare), pentru că ştie neputinţa ce ţi-a trimis-o”[63].

28: Nu zice: „Acum du-te, mai vino mâine şi-ţi voi da”

atunci când tu poţi face binele,

că nu ştii ce va aduce ziua următoare.

„Ioan Gură de Aur vede în meditaţia asupra viitorului nesigur începutul oricărei filozofii (Patm., p. 56)”[64].

„Dacă Dumnezeu nu îngăduie să spui; îţi voi da mâine, cum are să sufere Dumnezeu să zici: nu dau? Căci tu nu dai săracului din al tău, ci din al său îi dai înapoi. Deschide-ţi mintea: tu ai uzurpat ceea ce ne este dat în comun, pentru folosinţa tuturor. Al tuturor este pământul, nu al bogaţilor; dar mai puţini sunt cei ce se folosesc decât cei ce nu se pot folosi de pământ! Aşadar, tu restitui, nu faci pe darnicul”[65].  Un argument împotriva amânării binelui: „Ia aminte, însă, ca nu cumva moartea să se grăbească şi s-o ia înaintea planurilor tale! Făgăduinţa ta nu-i dovada bunătăţii tale, ci a vicleniei tale. Făgăduieşti nu ca să dai mai târziu, ci ca să amâni pentru moment datul”[66].

„Este unul care poate da puţin din veniturile lui. Şi este altul ce dă a zecea parte din produsele lui, altul a patra parte şi altul jumătate. Fiecare după măsura lui. Iar cel ce voieşte să ajungă la măsura desăvârşită să nu mă-ntrebe pe mine, cel de pe urmă dintre oameni, ci pe Învăţătorul şi Doctorul sufletelor, pe Iisus Domnul, care a spus acelui bogat: De voieşti să fii desăvârşit, vinde-ţi averile şi le dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri şi, venind, urmează-Mi Mie (Matei 19, 21)”[67].

29: Nu unelti lucruri rele împotriva prietenului tău

care vine de oareunde şi şi-a pus în tine nădejdea.

30: Împotriva omului să nu-ţi placă vrajbă fără pricină,

ca nu cumva răul să se întoarcă spre tine.

31: Nu-ţi agonisi numele rău al oamenilor răi,

nici nu râvni la căile acestora;

32: fiindcă necurat este tot nelegiuitul înaintea Domnului;

el nu se adună laolaltă cu cei drepţi.

33: În casele necredincioşilor e blestemul lui Dumnezeu,

dar curţile celor drepţi se binecuvintează.

Curţile: SEP 4 are sălaşurile: „cuvântul grecesc επαυλις înseamnă adăpost de noapte, loc de popas, casă de ţară etc. Ideea comună tuturor acestor sensuri este caracterul provizoriu al sălaşului. Origen speculează opoziţia dintre casă şi sălaş provizoriu: ce e mare este blestemat, ce e mic este binecuvântat, conform unei legi compensatorii divine (Epit. 3, 47)”[68].

34: Domnul le stă-mpotrivă celor mândri,

dar celor smeriţi le dă har.

„Versetul e citat de două ori în Noul Testament: Iacov 4, 6 şi I Petru 5, 5. Evagrie îl interpretează astfel, rezumând o întreagă tradiţie monastică: Domnul stă împotriva celor trufaşi prin faptul că El însuşi e smerenie (Schol. Pr. 39)”[69].

„Aşadar, pentru că suntem parte sfântă, să facem fapte de sfinţenie, fugind de clevetiri, de legături spurcate şi necurate, de beţii, de răzvrătiri, de pofte urâte, de adulterul cel necurat şi de ticăloasa mândrie. Că spune Scriptura: Dumnezeu le stă mândrilor împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Să ne alipim, dar, de aceia cărora li s-a dat de la Dumnezeu harul. Să ne îmbrăcăm cu unirea, smerindu-ne, înfrânându-ne, depărtându-ne de vorbire de rău şi clevetire, fiind drepţi prin fapte, nu prin cuvinte”[70].  „Dacă ţi se pare că ai făcut vreun bine, nu socoti numai acest bine, uitând cu ştiinţă celelalte păcate; nici nu te mândri cu faptele bune săvârşite astăzi, iertându-te singur de faptele rele săvârşite ieri sau alaltăieri, ci, când ai de gând să te lauzi cu o faptă bună săvârşită acum, adu-ţi aminte de fapta rea de mai demult şi atunci vei pune capăt mândriei nesăbuite. Dacă vezi pe semenul tău păcătuind, nu te uita numai la acest păcat al lui, ci aminteşte-ţi de faptele bune pe care le-a săvârşit şi le săvârşeşte; şi adeseori vei vedea că este mai bun decât tine, dacă vei cerceta toate faptele lui şi nu te vei opri la nimicuri”[71].

„Cel ce dă har îl dă celor smeriţi. Pentru că cel ce are smerenia nu voieşte niciodată cele mai presus de el, ci aleargă totdeauna spre smerenie”[72].   „Şi cine altul e smerit decât cel ce-şi pleacă grumazul înaintea bătrânilor şi cere sfatul lor în frica de Dumnezeu?”[73].  Aşadar, „înainte de toate, smereşte-te înaintea lui Dumnezeu. Căci celor smeriţi le dă har în Hristos Iisus, Domnul nostru”[74].  „Mântuitorul, dezrădăcinând mândria, o desfiinţează din minţile noastre ca pe cea mai rea dintre boli şi ca pe cea mai vrednică de urât. Căci ştia că nimic nu obişnuieşte să strâmbe mai rău sufletul omului ca această patimă murdară şi scârboasă, căreia i se opune cu dreptate Stăpânul tuturor, ca unui mare duşman”[75]. „Cine fuge de patimi fuge din faţa vrăjmaşilor, iar cine se smereşte pe sine în izbânzi înfruntă pe vrăjmaşi în faţă, căci Domnul celor mândri le stă împotrivă. Virtutea taie voia iubitoare de plăcere, iar smerenia desfiinţează cugetul iubitor de slavă”[76].  „În sufletele blânde Se odihneşte Domnul şi harul Său se dă celor smeriţi, [sufletelor][77] celor supuse nu celor nesupuse, celor ce cinstesc ascultarea prin fapte nu celor ce îmbrăţişează neascultarea, celor ce primesc voia întâi-[stătătorului][78], nu celor ce ţin la voile lor proprii şi sunt puse în mişcare spre iubirea de sfadă”[79].

35: Cei înţelepţi vor moşteni mărire,

iar cei necredincioşi îşi vor stârni ocară.

„Înţelegerea, deci, îmboldeşte sufletul să dorească bunătăţile cuprinse în făgăduinţe; îi dă copilului acesta înţelegere, pe de o parte ca să se teamă de ameninţările ce vin peste păcătoşi, iar pe de alta să dorească făgăduinţele gătite pentru cei drepţi”[80].


[1] SEP 4/I, p. 409

[2] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 2, 1

[3] Sf. Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţa naturală, 47

[4] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 53, 2

[5] SEP 4/I, p. 409

[6] Clement Alexandrinul, Stromate, IV, 149, 7-8

[7] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 4, 1

[8] BBVA, p. 791

[9] SEP 4/I, p. 409

[10] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 4, 4

[11] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 128

[12] SEP 4/I, p. 410

[13] Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, II, 38

[14] BBVA, p. 791

[15] SEP 4/I, p. 410

[16] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 5

[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, II

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVI

[19] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, V, 2

[20] Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către Elini, 82, 2

[21] BBVA, p. 792

[22] SEP 4/I, p. 410

[23] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, IX, VIII, 15

[24] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 4, 4

[25] Clement Alexandrinul, Stromate, VII, 16, 4

[26] Origen, Filocalia, XXVII, 6

[27] Tertulian, Despre răbdare, XI

[28] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XIII, 5

[29] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete,  94

[30] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 48

[31] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 148

[32] Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, LVI, 16

[33] SEP 4/I, p. 410

[34] BBVA, p. 792

[35] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 91, 3

[36] SEP 4/I, pp. 410-411

[37] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 129, 2

[38] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 4

[39] BBVA, p. 792

[40] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 10

[41] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor

[42] SEP 4/I, p. 411

[43] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor

[44] Origen, Despre rugăciune, XXVII, 10

[45] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 72, 3

[46] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, LXXXVI

[47] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, XIX – Am uzat de un artificiu în citat, fără însă a ne îndepărta de sensul dorit de autor. Sfântul Grigorie vorbeşte despre pomul vieţii, în vreme ce noi, prin contopirea făcută, dorim să subliniem că Hristos (identificat, de altfel, cu pomul vieţii) Se oferă drept hrană spre viaţa veşnică.

[48] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 43

[49] BBVA, p. 792

[50] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 5, 1

[51] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 3

[52] Sf. Atanasie cel Mare, Epistolele către Serapion, II, 8

[53] BBVA, p. 792

[54] SEP 4/I, p. 411

[55] Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, I, 7

[56] SEP 4/I, p. 411

[57] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 13

[58] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 4, 2

[59] Origen, Convorbirile cu Heraclide

[60] SEP 4/I, p. 412

[61] SEP 4/I, p. 412

[62] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 56

[63] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 77

[64] SEP 4/I, p. 412

[65] Sf. Ambrozie al Milanului, Împotriva bogaţilor răi, 30

[66] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, VI, 6

[67] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 617

[68] SEP 4/I, p. 413

[69] SEP 4/I, p. 413

[70] Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, XXX, 1-3

[71] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XX, 5

[72] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 455

[73] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 535

[74] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 262

[75] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX

[76] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, III, 10

[77] Ne-am îngăduit acest adaos, pentru o mai bună claritate a textului; de fapt, autorul se adresează unor monahii, de aceea construcţia la feminin.

[78] În text: întâi-stătătoarei, fiind vorba despre o mănăstire de maici; referirea este la egumenă.

[79] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, VIII, 6

[80] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 14

 

CAPITOLUL 2 – Înţelepciunea se descoperă şi se învaţă.

Prima secţiune a acestui capitol (1-12): „Cele două căi. Compoziţia cap. 2, după Septuaginta, este originală în raport cu Textul Masoretic. Exclamaţia iniţială şi invocarea fiului (v. 17), fără corespondent în Textul Masoretic, scandează textul. Tema celor două căi este subliniată printr-o dublă personificare: sfatul bun şi sfatul rău (în greacă, la feminin). În liturgica romană, Proverbe 2,1-9 este citit la sărbătoarea sfântului Benedict (21 martie şi 11 iulie)”[1]:

1: Fiule, dacă tu vei primi graiurile mele

şi dacă din poruncile mele îţi vei face comoară,

Stihul al doilea: „literal: dacă poruncile mele ţi le vei ascunde, în sensul că ele se cer păstrate cu grijă, în taină, ca o comoară”[2].  „După Evagrie, înţeleptul trebuie să ascundă poruncile lui Dumnezeu de ochii demonilor, care, cunoscându-le, vor face totul spre a-l împiedica pe înţelept să le practice (ibid., 18)”[3].

2: dacă auzul tău va asculta înţelepciunea,

dacă inima ţi-o vei lipi de cunoaştere

„În sufletul ucenicului, cuvântul semănat se ascunde aşa cum se ascunde sămânţa în pământ; şi aceasta este o sădire duhovnicească. După părerea mea, în timpul semănatului cuvântului de învăţătură, sufletul în unire cu sufletul şi duhul în unire cu duhul vor dezvolta sămânţa aruncată şi-i vor da viaţă. Orice ucenic, datorită ascultării pe care o arată dascălului său, este fiu al dascălului”[4].

3: şi fiului tău i-o vei îmbia spre învăţătură;

dacă tu vei chema înţelepciunea,

dacă vocea ta i-o vei împrumuta cunoaşterii

şi-nfrigurat cu mare glas vei căuta priceperea

4: şi după ea vei scormoni cum cauţi argintul

şi-ntru adânc o vei scruta ca pe o comoară,

5: atunci vei cunoaşte frica de Domnul

şi cunoaşterea lui Dumnezeu o vei afla.

„Profetul a spus aceste cuvinte pentru a face deosebirea între simţirea dumnezeiască şi simţirea pe care o dă filosofia, pe care profetul cu glas mare şi măreţ ne învaţă să o cercetăm pentru a propăşi în evlavie”[5].   „Iar ca să înţelegem din Sfânta Scriptură că există un sens mai înalt şi altul trupesc trebuie să înţelegem cuvântul lui Solomon din Cartea Pildelor: atunci vei dobândi cunoştinţa de Dumnezeu[6].  „Cel ce vrea să cerceteze lucrurile în adâncime va zice: există un fel de simţ ceresc de care Scriptura ne spune, prin gura lui Solomon, că se împărtăşesc numai cei înduhovniciţi. Desăvârşindu-şi, dar, acest simţ dumnezeiesc, fericiţii prooroci priveau dumnezeieşte, ascultau dumnezeieşte, gustau şi simţeau la fel printr-un simţ care nu-i din lumea sensibilă şi pipăind pe Cuvântul cu ajutorul credinţei, încât plinătatea Lui se revărsa peste ei ca să-i vindece”[7].  „Făptura cugetătoare poate, progresând de la mic la mai mare şi de la văzut la nevăzut, să ajungă la o cunoaştere mai deplină. Pentru moment, ea petrece în trup, de unde e menită să urce, de la realităţile sensibile sau trupeşti, spre cele de dincolo de simţuri, care sunt netrupeşti şi duhovniceşti. Iar pentru ca să nu se pară că e greşit să numim realităţile duhovniceşti cu neputinţă de realizat, vom folosi ca exemplu un cuvânt din Pildele lui Solomon, unde se spune: vei dobândi cunoştinţa de Dumnezeu, căci realităţile duhovniceşti nu le gustăm cu simţuri trupeşti, ci cu un alt simţ numit duhovnicesc”[8].

„Se cuvine, deci, ca fiecare dintre voi să aşeze ca pe o temelie tare şi statornică frica şi dragostea în sufletul său şi să o hrănească cu fapte bune şi cu rugăciune neîncetată. Căci nu se sădeşte în noi în chip simplu şi de la sine dragostea de Dumnezeu, ci prin multe şi mari griji şi prin împreună-lucrarea lui Hristos, precum a spus Înţelepciunea”[9].

„Iubirea faţă de Dumnezeu nu se naşte în noi aşa, deodată, ci este nevoie de multă osteneală, de stăruinţă şi de ajutorul lui Hristos, după cum se spune în (cartea) Înţelepciunii [Proverbelor – n. n.] […]. Aflând cunoaşterea lui Dumnezeu şi pricepând teama de El, uşor vei reuşi să împlineşti pe cele ce urmează, adică iubirea de aproapele. Pentru că lucrul cel dintâi şi mare făcându-l, pe cel de al doilea şi mai mic, fără greutate îl realizezi”[10].

„Şi nici un lucru nu va fi de o trebuinţă egală pentru cei ce laudă viaţa fără prihană şi se hotărăsc să dobândească cele ce sunt cele mai bune şi mai înalte ca toate, şi să-şi umple mintea cu lumina dumnezeiască, ca acela de-a se adânci în cuvinte[le] de necuprins ale lui Dumnezeu şi de a-şi face Sfânta Scriptură ca pe un sfeşnic”[11].

6: Căci Domnul este Cel ce dă înţelepciunea

şi din El izvorăsc înţelegerea şi cunoaşterea;

Din El: „literal: de la faţa Lui; cuvântul prosopon = faţă înseamnă şi persoană[12].  „Ioan Gură de Aur comentează: Ajunge să vezi faţa lui Dumnezeu ca să devii înţelept, aşa cum ajunge să vezi soarele ca să te luminezi (Patm., p. 39)”[13].

„Se spune că: Dumnezeu dă înţelepciune şi că înţelepciunea şi înţelegerea purced din gura Lui, deoarece acea înţelepciune care vine de la oameni nu este duhovnicească, ci trupească şi omenească […] [adică] înţelepciunea care există în cele trupeşti pe baza cugetării omeneşti. Dar înţelepciunea şi înţelegerea duhovnicească, ocupându-se cu cele nevăzute şi duhovniceşti, dă celor care o primesc însăşi prezenţa, prin lucrare, a Duhului Sfânt”[14].  „Dacă cineva ştie bunătatea lui Dumnezeu, Cel care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului, şi dacă a învăţat purtarea de grijă a Duhului Sfânt, în împărţirea şi lucrarea darurilor lui Dumnezeu, acesta cunoaşte că întârzierea înţelegerii nu se datorează lipsei de grijă a binefăcătorului, ci necredinţei celor ce primesc binefacerile”[15].

7: El comoară le agoniseşte celor ce conduc spre mântuire

şi le ocroteşte drumul,

Ocroteşte sau apără: „gr. υπερασπίζω: sensul exact este a sta ca un scut în faţa duşmanului. Ioan Gură de Aur explicitează verbul plecând de la imaginea etimologică: Dumnezeu este ca un scut în faţa celui drept (Patm., p. 39)”[16].

8: ca să păzească El calea celor ce merg după dreptate

şi să păzească drumul celor ce se tem de El.

9: Atunci vei cunoaşte dreptatea şi judecata

şi călăuză le vei fi tuturor pe drumul cel bun.

Drumul cel bun e tradus în SEP 4 prin căile bune: „căi: am tradus astfel un cuvânt grecesc care înseamnă exact pistă sau ax. Ideea textului este că omul drept nu se îndepărtează niciodată de la axul drumului dumnezeiesc. ♦ După Evagrie, căile sunt poruncile lui Dumnezeu care ne conduc spre gnoză (ibid., 21)”[17].

Alt comentariu leagă cuvântul de virtuţi: „Că virtuţile drepte ţin mijlocul, e martor proverbul care zice: Atunci vei face toate căile bune. Deci toate se întemeiază pe cele trei puteri ale sufletului, din care se nasc şi pe care se zidesc, având ca temelie a clădirii lor cele patru virtuţi cuprinzătoare [cardinale], mai bine zis pe Hristos, prin care cele fireşti se curăţesc prin cele cu fapta, iar cele dumnezeieşti şi mai presus de fire se dăruiesc întru bunătatea Duhului”[18].

10: Că dacă-n cugetul tău va veni înţelepciunea

şi dacă priceperea i se va părea bună sufletului tău,

11: atunci sfatul cel bun te va păzi

şi cugetul cel drept te va apăra,

12: ca să fii tu izbăvit de calea cea rea

şi de omul al cărui cuvânt nu poate fi crezut.

„După Evagrie, îngerii spun întotdeauna lucruri sigure; demonii spun întotdeauna lucruri nesigure; iar oamenii, când sigure, când nesigure (ibid., 22)”[19].

13: O, cei ce părăsesc căile cele drepte

ca să meargă în căile întunericului!,

„Să fie, aşadar, calea noastră îngustă, virtutea deplină, cărarea strâmtă, credinţa sigură, poteca întărită, puterea minţii neşovăitoare, drumul drept. Fiindcă sunt de neîntors urmele virtuţilor. […] Să ne fie mersul nostru către cele de sus, fiindcă mai bine este a urca”[20].

14: cei ce se bucură de rău

şi se veselesc de dezmăţul nebun,

15: ale căror cărări sunt întortocheate

şi ale căror umblete sunt strâmbe:

Cei descrişi în versetele 13-15 au fost identificaţi cu ereticii care, „ca nişte viţei ce se despart de turmă şi plini de încredere în ei, pornesc cu avânt spre ceea ce le place lor şi, părăsind păşunea cea mai bună şi cu adevărat sănătoasă, se grăbesc spre spini şi mărăcini şi se lasă furaţi de discursurile unor învăţători mincinoşi şi neînţelepţi. Pe aceştia, însăşi Înţelepciunea i-a deplâns”[21].

16: Aceia te vor îndepărta de la calea cea dreaptă

şi te vor înstrăina de gândul cel bun.

„În Septuaginta, versetele 12 şi 16 marchează clar opoziţia între cele două căi: dreaptă şi strâmbă. În Textul Masoretic această opoziţie nu există aici”[22].

17: Fiule, să nu te apuce sfatul cel rău

al celui ce părăseşte învăţătura tinereţilor

şi uită făgăduinţa lui Dumnezeu;

Sfatul rău, gr. κακη βουλή: a doua personificare, opusă aceleia din 2,11. Înlocuieşte, în Septuaginta, figura femeii străine din Textul Masoretic, expresie care desemnează adesea, în ebraică, o femeie desfrânată. ♦ Pentru Hipolit, acest sfat rău este diavolul (Fr. Pr. 21, p. 79)”[23].

18: că acela şi-a pus casa în vecinătatea morţii,

iar cărările lui cu muritorii merg pe lângă iad;

Muritorii: SEP 4 are fiii pământului; textul ebraic are refaim, fantome: „Oricum ar fi, cuvântul ales de traducător trimite la ideea perisabilităţii, a morţii de care va fi cuprins oricine e supus sfatului rău[24].

19: nici unul din cei ce merg pe ele nu se mai întoarce,

nici va da peste cărări drepte,

fiindcă sorocul vieţii nu-l va mai apuca;

„Partea a doua explicitează şi dezvoltă în mod original textul ebraic”[25].

20: că dacă ei ar fi umblat pe căi bune,

ar fi dat peste cărările cele netede ale dreptăţii;

21: fiindcă cei buni vor locui pământul

şi cei lipsiţi de răutate vor rămâne pe el;

„Evagrie interpretează: cei fără răutate au rămas pe pământ, adică în interiorul gnozei dumnezeieşti; cei care au fost alungaţi din gnoză din pricina răutăţii lor se vor întoarce în ea făcând binele (ibid., 26)”[26]. Am amenda noi: se pot întoarce, deoarece arareori se întoarce cel căzut.

Cei buni „vor moşteni acel pământ ai cărui moştenitori sunt cei blânzi (cf. Matei 5,5)”[27].

22: dar căile necredincioşilor vor pieri de pe pământ

şi nelegiuiţii vor fi alungaţi de pe el.

„Textul grec se apropie de ultimul verset al Psalmului 1 mai mult decât de Textul Masoretic”[28].


[1] SEP 4/I, p. 406

[2] BBVA, p. 790

[3] SEP 4/I, p. 406

[4] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 1,3 – 2, 1

[5] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 27, 2

[6] Origen, Contra lui Celsus, VII, 34

[7] Origen, Contra lui Celsus, I, 48 – Este unul din locurile clasice în care Origen îşi expune concepţia sa despre cele cinci simţuri duhovniceşti.

[8] Origen, Despre principii, IV, 4, 10

[9] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre nevoinţă

[10] Sf. Macarie Egipteanul, Epistola

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, I

[12] BBVA, p. 790

[13] SEP 4/I, p. 407

[14] Didim din Alexandria, Despre Duhul Sfânt, I, 10

[15] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 248

[16] SEP 4/I, p. 407

[17] SEP 4/I, p. 407

[18] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 87

[19] SEP 4/I, p. 408

[20] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXVIII, 7-8

[21] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, I

[22] SEP 4/I, p. 408

[23] SEP 4/I, p. 408

[24] SEP 4/I, p. 408

[25] SEP 4/I, p. 408

[26] SEP 4/I, p. 409

[27] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 14

[28] SEP 4/I, p. 409

 

Introducere la Cartea Proverbelor lui Solomon

 

Cartea Proverbelor lui Solomon este o culegere de maxime şi zicători ale înţelepciunii iudaice. Biblia Hebraica numeşte cartea Mişley[1] sau, mai pe larg, Mişley Şlomo ben David melek Israel[2] (Proverbele lui Solomon, fiul lui David, regele lui Israel); cartea e aşezată după Iov. Septuaginta pune cartea după Ode (secţiune proprie versiunii greceşti), numind-o Παροιμίαι sau, cu numele întreg, Παροιμίαι Σαλωμωντος υιου Δαυιδ, ος εβασίλευσεν εν Ισραηλ. Vulgata aşează cartea după Psalmi, ca în Bibliile noastre, numind-o Liber proverbiorum Salomonis; primul verset, însă, dă şi un al doilea nume pentru proverbe, acela de parabole: Parabolae Salomonis filii David regis Israhel. Despre denumirea de parabolă se va vorbi în comentariul nostru.  Traducerile româneşti introduc şi un alt termen, acela de pildă.

Aparţinând genului didactico-poetic, cartea cuprinde un şir de maxime, cugetări ori sentinţe, arareori întâlnindu-se proverbul în accepţia sa obişnuită. De regulă, e vorba despre scurte maxime sub formă de distihuri, sub forma paralelismului sinonimic şi antitetic.  Nu există o ordine sistematică în gruparea proverbelor, chiar dacă sunt şi porţiuni închegate, pe alocuri. Cartea, însă, tratează despre adevărata înţelepciune a vieţii, înţelepciune ce nu poate fi despărţită de revelaţia dumnezeiască.

Cum o arată şi numele cărţii, cele mai multe dintre proverbe îi aparţin regelui Solomon, acestora adăugându-li-se şi ziceri ale altor înţelepţi, unii numiţi, alţii necunoscuţi. Septuaginta simplifică problema, faţă de Textul Masoretic, operând astfel încât toate zicerile să pară ca aparţinând lui Solomon.

Cartea Proverbelor poate fi împărţită în trei secţiuni:

1)      Cuvântări introductive (capitolele 1-9) care fac elogiul înţelepciunii;

2) Prima colecţie de ziceri ale lui Solomon (capitolele 10,1 – 22,16), alcătuită din proverbe propriu-zise, aparţinând lui Solomon, la care se adaugă două culegeri de ziceri ale unor înţelepţi necunoscuţi (22, 17 – 24, 22; 24, 23.24-34); aşadar, partea a II-a a cărţii s-ar întinde între 10, 1 şi 24, 34;

3) A doua colecţie a proverbelor lui Solomon (capitolele 25, 1 – 29, 28), la care se adaugă cuvintele lui Agur (cap. 30), sfaturile adresate regelui Lemuel de către mama sa (31, 1-9) şi cântarea alfabetică în care se face elogiul femeii harnice şi virtuoase (31, 9-31). Cum am spus-o deja, Septuaginta simplifică toate acestea, indicându-l pe Solomon drept autor al întregii cărţi.

Ca şi până acum, intenţia noastră este în primul rând aceea de a prezenta tâlcuirile Sfinţilor Părinţi la textul biblic şi de a descoperi, pe cât posibil, chipul lui Hristos ascuns în scrierile Vechiului Testament. Dar, chiar şi acolo unde ne vom opri la înţelesul imediat, socotim că parcurgerea Cărţii Proverbelor nu va rămâne fără folos.

 

 

 

 

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon

CAPITOLUL 1 – Cum se dobândeşte şi se pierde înţelepciunea.

 

Înainte de a aborda textul biblic, avem un cuvânt la începutul Proverbelor: „Orice om ştie, chiar cel care cunoaşte puţin această carte, că este greu de prins înţelesul proverbelor; dar nu trebuie să dăm înapoi în faţa acestei greutăţi: ne punem nădejdea în Domnul, Care, prin rugăciunile părintelui nostru, ne va da avânt la deschiderea gurii noastre (Efeseni 6, 19). Ştim că scrierile prea înţeleptului Solomon sunt, de toate, trei: Cartea Proverbelor, Ecclesiastul şi Cântarea Cântărilor. Fiecare dintre ele urmăreşte un scop deosebit, dar toate s-au scris spre folosul oamenilor. Cartea Proverbelor s-a scris pentru înfierarea moravurilor şi îndreptarea viciilor; pe scurt, este o învăţătură pentru viaţă, cuprinzând în ea reguli înţelepte pentru cele ce trebuie făcute. Ecclesiastul atacă problema naturii lucrurilor şi ne descoperă deşertăciunea celor din lumea aceasta, pentru ca să nu socotim vrednice de râvnit cele trecătoare şi nici să irosim strădaniile sufletului nostru cu lucruri deşarte.  În sfârşit, Cântarea Cântărilor ne arată chipul desăvârşirii sufletului: înfăţişează înţelegerea deplină dintre mireasă şi Mire, adică legătura strânsă a sufletului cu Dumnezeu-Cuvântul”[3].

Prologul. Primele şase versete constituie prologul cărţii: solemnitatea acestuia este marcată, în Septuaginta, prin repetarea particulelor τετε καί, imposibil de redat în româneşte fără o alterare stilistică (şişi de asemenea)”[4]:

 

1: Proverbele lui Solomon, fiul lui David, cel ce a domnit în Israel:

Proverbele: în gr. παροιμίαι, de unde ciclul de lecturi numite paremii în [liturgica] bizantină şi neologismul românesc paremiologic. Termenul grecesc îl traduce pe ebraicul mişley (sg. maşal), al cărui prim sens este acela de comparaţie. Aquila îl traduce pe maşal prin παραβολή, parabolă, al cărui sens exact este punere a două lucruri unul lângă altul, prin urmare, compararea lor. Proverbul poate fi considerat mai degrabă un gen literar, spre deosebire de parabolă, la origine, figură de stil. De unde şi opţiunea traducătorului Septuagintei pentru prima variantă. ♦ Pentru Origen, proverbul este o sentinţă care ascunde şi revelează, în acelaşi timp, aparţinând genului ezoteric (Com. Cant. Prol. 3,8). În acelaşi sens, Vasile cel Mare, In Princ. Pr. 2. Evagrie: Proverbul este o sentinţă care desemnează, prin intermediul realităţilor materiale, realităţi spirituale (Schol. Pr. 1)”[5].

„Cuvântul proverb este clasat de învăţaţii elini printre cuvintele populare, printre cuvintele care de obicei se rostesc pe drum. Cuvântul parimia (proverb) este format din două cuvinte: para şi imos, iar cuvântul imos înseamnă drum. De aceea, învăţaţii elini definesc proverbul: un cuvânt comun, întrebuinţat de mulţime, cu putinţa de a fi aplicat de la cazuri singulare la cazuri multiple similare. La noi, creştinii, proverbul este un dicton folositor, exprimat cu oarecare obscuritate, care cuprinde în el însuşi mult folos, iar în adâncul său ascunde mult înţeles.  Proverbele lui Solomon, adică cuvinte sfătuitoare, folositoare în tot cursul vieţii. S-a adăugat şi numele autorului pentru ca, prin celebritatea persoanei, să atragă pe cei ce-i ascultă cuvintele. Că vrednicia de credinţă a învăţătorului face să fie primit cu uşurinţă cuvântul său şi-i face mai atenţi pe cei ce se instruiesc. S-a adăugat şi tatăl, ca să cunoşti că Solomon era înţelept, născut dintr-un tată înţelept şi profet: că din copilărie s-a instruit din cărţile sfinte, că n-a căpătat la sorţi domnia şi nici n-a luat cu forţa o împărăţie ce nu i se cuvenea, ci prin dreapta judecată a tatălui său şi prin voia lui Dumnezeu a luat sceptrele împărăteşti”[6].

2: Pentru a cunoaşte înţelepciunea şi învăţătura,

pentru a înţelege spusele adânci,

Învăţătura traduce sensul restrâns al cuvântului paidéia (pedia) care înseamnă, îndeosebi, educarea sau instruirea copiilor, formarea lor prin cultură; aşadar, un sens pedagogic. De altfel, terminologia pedagogică nu va lipsi din Proverbe”[7].  „După Evagrie, infinitivele greceşti redate în româneşte prin spre a cunoaşte; a înţelege etc., ar depinde nu de substantivul proverbele, ci de verbul a domnit. Prin urmare, după el, regatul lui Israel este ştiinţa spirituală care înţelege lucrurile privitoare la Dumnezeu (Schol. Pr. 2-3)”[8].

„Al doilea verset al Cărţii Proverbelor enumeră foloasele acestei cărţi, care sunt şi la câte pot da naştere în sufletele celor care învaţă aceste proverbe. Şi în primul loc din Cartea Proverbelor putem cunoaşte înţelepciunea şi învăţătura[9].  „Înţelepciunea este ştiinţa lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti şi cunoaşterea cauzelor lor. Cel ce teologhiseşte bine cunoaşte înţelepciunea”[10].

3: pentru a dezveli învăluirile cuvintelor,

pentru a pricepe dreptatea, adevărul,

şi a-i face judecăţii dreptar,

Învăluirile: SEP 4 a tradus cu întorsătură (gr. στροφή): „termen rar în Septuaginta. Mai apare doar în Înţelepciunea lui Solomon 8, 8 şi Sirah 39, 2, cu acelaşi sens, expresie alambicată, obscură, specifică limbajului ezoteric al celor înţelepţi. Vorbele întoarse sunt menite să protejeze conţinutul parabolelor de curiozitatea profană, ele revelându-şi sensul doar celor iniţiaţi/înţelepţi. ♦ adevărata dreptate [la Anania: dreptatea, adevărul]: Clement Alexandrinul o opune falsei dreptăţi păgâne (Strom. II, 2, 7). Vasile cel Mare (In. Princ. Pr. 2) identifică adevărata dreptate cu Iisus şi interpretează pasajul în lumina faimosului episod al judecăţii lui Solomon din III Regi 3,16 sq.”[11].

„Cum să nu fie vrednici de lăudat cei care vor să înveţe şi cei care pot, după cum spune Solomon (că există şi o altă dreptate, care nu-i după adevăr, aceea învăţată de legile elene şi de ceilalţi filosofi)?”[12].  „Aşadar, pentru a putea ţine piept asalturilor cuvintelor meşteşugite, Cartea Proverbelor ne dăruieşte mare folos. Că cel ce citeşte cu luare aminte Cartea Proverbelor şi ascultă fără lenevire sfaturile ei, înarmat cu experienţa proverbelor, primeşte fără vătămare întorsăturile cuvintelor, nu este nici fermecat de ele şi nici nu se îndepărtează de adevăr”[13].

Dreptatea este facultatea de a da fiecăruia ce i se cuvine. Şi pentru că acest lucru este greu de realizat atât de cei care, din pricina puţinătăţii minţii lor nu găsesc soluţiile juste de a da fiecăruia ce i se cuvine, cât şi de cei care, din pricina patimilor omeneşti de care sunt stăpâniţi, fac să dispară dreptatea, dispreţuind pe cei săraci şi neţinând de rău pe cei puternici care săvârşesc nedreptate. De aceea, Cartea Proverbelor făgăduieşte să dea ucenicilor săi cunoştinţa adevăratei dreptăţi”[14].  „Să îndrepte judecăţile: nu e vorba aici de judecăţile cele de la tribunale, ci de criteriul de judecată sănătos, care este în noi şi despre care spune că nu trebuie să greşească”[15].

4: pentru a le da celor simpli isteţime

şi celor tineri pricepere şi cugetare;

Cei simpli: „literal: celor lipsiţi de răutate. Aici însă cuvântul akakos are sensul de simplu (necomplicat, ingenuu, naiv, candid)”[16]Isteţime, „adică însuşirea de a pricepe din experienţă (nu din studiu). Pricepere: „esthesis exprimă facultatea de a percepe în primul rând prin simţuri şi în al doilea rând prin inteligenţă; conştientizare; pricepere. În Ieşirea 28,3 se vorbeşte de un duh al priceperii (pnevmatos estheseos) dăruit de Dumnezeu celor înţelepţi”[17].  SEP 4 a tradus termenul prin discernământ, justificând: „am tradus astfel termenul αισθεσις care în greacă înseamnă în mod curent senzaţie, simţământ. Or, αισθεσις traduce, în Septuaginta, ebr. da’athcunoaştere, ştiinţă. Clement Alexandrinul citează alte versete din Proverbe înlocuind termenul γνωσις cu αισθεσις, dovadă că în mintea sa cele două cuvinte erau echivalente. Aquila, Symmachos şi Theodotion traduc aproape tot timpul ebr. da’ath cu gr. γνωσις. Aşadar, subst. αισθεσις face parte din panoplia virtuţilor morale (precum înţelepciunea şi cumpătarea), nefiind un simplu proces fizic sau psihologic. Sensul de discernământ este, în aceste contexte din Proverbe, cel mai verosimil, chiar dacă, în greacă, discernământul se exprimă prin cuvântul διάκρισις[18].

„Lipsa de răutate sau inocenţa are două sensuri. Înseamnă sau inocenţa dobândită cu ajutorul raţiunii prin înstrăinarea de păcat, printr-o îndelungată luare aminte şi studiere a faptelor bune, tăind din rădăcină viciul, sau înseamnă neexperimentarea viciului, fie din pricina tinereţii, fie din pricină că n-a cunoscut încă viciul”[19].

5: – pe acestea auzindu-le, înţeleptul mai înţelept va fi,

iar cel grijuliu duh de cârmuire va dobândi –

Grijuliu „= atent la ce face; prudent; înţelept; circumspect”[20]Duh de cârmuire: SEP 4 are arta cârmuirii: „cf. lista harismelor din I Corinteni 12, 28. Vasile cel Mare comentează cuvântul plecând de la o serie de imagini marine (In Princ. Pr. 15-17); pentru Hipolit, cârmaciul este Duhul Sfânt care-l ajută pe cel botezat să pătrundă în tainele înnegurate ale Scripturii (Fr. Pr. 6-7, p. 76)”[21].

Cartea, „prin proverbul de mai sus, nu cheamă pe orice om la conducere, ci pe cel inteligent, căci ce este conducerea decât o ştiinţă a sufletului despre nestatornicia lucrurilor omeneşti cu ajutorul căreia învăţăm cum se cuvine să o traversăm?”[22].  „Cuvintele acestea dau mărturie de marea putere a Cărţii Proverbelor, pentru că înţelepciunea lor depăşeşte înţelepciunea înţelepţilor, iar învăţăturile cuprinse în această carte sunt mai adânci decât învăţăturile înţelepţilor”[23].

6: pentru a cunoaşte vorba cu tâlc şi cuvântul neguros

şi spusele înţelepţilor şi ghicitorile lor:

Cuvântul nelămurit/obscur [la Anania: neguros] (gr. σκοτεινον λόγον): Aquila şi Theodotion redau termenul ebraic corespunzător (meliţah) prin ερμηνεία, interpretare. Symmachos are πρόβλημα, cu sensul de enigmă[24].

„În filosofia barbară profeţia este numită şi paremie şi pildă şi enigmă; este numită şi înţelepciune, dar şi ca ceva deosebit de ea; este numită şi învăţătură şi cuvinte de pricepere şi întorsături de cuvinte şi dreptate adevărată şi învăţătură pentru îndreptarea judecăţii şi iscusinţă pentru cei fără răutate, dobândită în urma învăţăturii, şi simţire şi gândire dobândite de cei de curând catehizaţi”[25].  „Cel care este convins că trebuie să asculte de porunci mai înţelept va fi în ce priveşte gnoza. Că cei inspiraţi de Dumnezeu nu rostesc cuvinte false şi nici cei care au legături cu aceştia, nici nu se gândesc să întindă curse, cu care încurcă pe tineri mulţi sofişti, care nu se preocupă de adevăr”[26].

7: Începutul înţelepciunii e frica de Dumnezeu,

iar cunoaşterea e bună pentru toţi cei ce o săvârşesc;

evlavia faţă de Dumnezeu e începutul priceperii,

iar cei necredincioşi defaimă înţelepciunea şi învăţătura.

Frica de Dumnezeu: „Textual: frica lui Dumnezeu. Acest genitiv însă nu înseamnă câtuşi de puţin că frica ar fi o însuşire a lui Dumnezeu, ci caracterul ei excepţional, superlativ, aşa cum este omul lui Dumnezeu. Despărţind-o de frica obişnuită, comună, care pune sufletul în dezordine, Sf. Grigorie Sinaitul o defineşte drept veselie cu cutremur şi cu multe lacrimi, când harul mângâie sufletul. Monahul Calist şi Monahul Ignatie Xanthopol[27] împart frica de Dumnezeu în două categorii: aceea a începătorilor, ilustrată prin texte din Proverbe 1, 7; Psalmi 33, 11; Sirah 2, 7; 2, 16, dar şi prin spusele Cuviosului Isaac Sirul: frica de Dumnezeu e începutul virtuţii şi rodul credinţei; a doua categorie, a celor cu viaţă duhovnicească îmbunătăţită, este ilustrată de Psalmi 111, 1; 127, 4 şi Proverbe 10, 30, iar Sf. Petru Damaschin o atribuie celor aproape de desăvârşire duhovnicească: ea iubeşte virtutea şi se teme de schimbare. Textul Masoretic: Frica de Dumnezeu este începutul (principiul) cunoaşterii[28].  „Intelectul percepe lucrurile sensibile prin simţuri; în acelaşi fel, el contemplă ceea ce este inteligibil prin virtuţi (Evagrie, Schol. Pr. 5)”[29].

„Scriptura vorbeşte de punerea în practică a înţelepciunii, care este frică de Dumnezeu şi călăuzitoare spre înţelepciune. Iar dacă legea aduce în suflet frica şi dacă cunoaşterea legii este începutul înţelepciunii, atunci urmează că, dacă n-ar exista lege, n-ar exista înţelept. Deci cei care îndepărtează legea sunt neînţelepţi şi consecinţa este că aceştia trebuie socotiţi oameni fără Dumnezeu. Învăţătura este începutul înţelepciunii”[30].  Unde „este Dumnezeu, acolo este şi frica de Dumnezeu, acolo se află tăria în cinste, siguranţa în toate, căldura sufletului, o grijă mereu trează, o alegere îndelung chibzuită, o vorbire cumpănită, o înaintare într-un loc de cinste bine meritată, supunere religioasă, slujbă cucernică, purtare modestă, Biserica în unire şi toate ale lui Dumnezeu”[31].

„Poartă numele de început şi lucrul din care se face ceva şi care există în el, ca de pildă temelia casei sau carena corabiei, după cum este scris început al înţelepciunii este frica de Domnul; că evlavia este temelia şi fundamentul desăvârşirii”[32].  „Pentru că frica de Domnul este începutul înţelepciunii, de aceea sunt instruiţi prin frică cei care gândesc cele pământeşti. Teama trebuie înţeleasă neapărat ca o îndrumătoare spre buna credinţă, iar dragostea desăvârşeşte pe cei pe care i-a luat şi care fuseseră crescuţi de teama aceea dătătoare de ştiinţă”[33].  „Înţelepciunea curăţeşte mai întâi, cu frica de Dumnezeu, sufletele celor ce vor să se ocupe de ea”[34].  „Dar şi acestui început îi stă altceva înainte. Început al învăţării meseriilor sunt elementele meseriei. Aşadar, element al înţelepciunii este frica de Domnul; dar este ceva anterior acestui început, şi anume starea sufletească a celui care n-a fost încă înţelept şi n-a primit în el frica de Dumnezeu”[35].  „Pentru cei care abia acum se iniţiază în viaţa de pietate, învăţarea prin teama de Dumnezeu este mai folositoare, potrivit sfatului înţeleptului Solomon”[36].  „Să sădim deci în sufletul copilului această înţelepciune şi să i-o întărim, ca să cunoască bine valoarea lucrurilor omeneşti; ce este bogăţia, slava, puterea, ca să ajungă în stare să le dispreţuiască şi să dorească bunurile cele mari”[37].

„Numeşte început frica începătoare. După ea e cea desăvârşită, cea a sfinţilor.. Frica începătoare ţine de alcătuirea noastră. Aceasta păzeşte sufletul, ca şi cunoştinţa, de tot păcatul”[38].  „Temerea de Dumnezeu este îndoită. Una se naşte în noi din ameninţările chinurilor. Aceasta face să se nască în noi, pe rând: înfrânarea, răbdarea, nădejdea în Dumnezeu şi nepătimirea, din care răsare dragostea. Iar cealaltă e împreunată cu dragostea. Ea susţine pururea în suflet sfiala evlaviei, ca nu cumva, pentru îndrăzneala dragostei, să ajungă la nesocotirea lui Dumnezeu”[39].  Conform unei scolii: „Prin frica lui Dumnezeu [Sfântul Maxim] a indicat filosofia activă, arătând sfârşitul prin început. Căci începutul înţelepciunii este frica lui Dumnezeu[40].  Şi, „precum, când e vorba de cele şapte daruri ale Duhului, dacă nu începe cineva de la frică, nu poate urca la celelalte, aşa şi în fericirile Domnului”[41]. Altfel zis, învăţăturile evanghelice nu abolesc cele din Vechiul Testament, ci le desăvârşesc.

„Cel ce a început de la frica de osândă şi înaintează la curăţia inimii, prin lacrimile pocăinţei, se umple mai întâi de înţelepciune, deoarece temerea este începutul ei, supă cuvântul Scripturii; apoi de înţelegere, după aceea de sfat, prin care îmbrăţişează cu bun sfat cele de folos. Înaintând până aici prin lucrarea poruncilor, se înalţă la cunoştinţa lucrurilor şi primeşte ştirea adevărată despre lucrurile dumnezeieşti şi omeneşti. După aceea, făcându-se întreg locaş al evlaviei, se desăvârşeşte urcându-se în cetăţuia de pe vârf a iubirii. Şi îndată îl primeşte temerea curată a duhului spre a păzi vistieria Împărăţiei cerurilor sălăşluită în sine. Această temere fiind foarte mântuitoare, face pe cel ce s-a înălţat la locul dragostei să fie plin de cutremur şi să susţină lupta, de teamă să nu cadă de la o asemenea înălţime a dragostei lui Dumnezeu şi să fie aruncat iarăşi în temerea înfricoşătoare de chinuri”[42].

Sfântul Grigorie Sinaitul, al cărui cuvânt a fost rezumat la început, distinge mai multe aspecte ale fricii: „trebuie să se ştie că frica dumnezeiască nu are cutremurare, dacă prin cutremurare se înţelege nu frica din bucurie, ci aceea din mânie, sau cea a certării povăţuitoare, ori cea a părăsirii; ci ea e o veselie cu cutremurare care vine din rugăciunea făcută în focul temerii de Dumnezeu. Iar prin frică nu înţeleg aici pe cea cu cutremurarea venită din mânie sau din osânda veşnică, ci pe aceea a înţelepciunii, care se şi numeşte începutul înţelepciunii. Iar frica se împarte în trei (deşi Părinţii Bisericii au împărţit-o în două): cea începătoare, cea desăvârşită şi apoi cea din mânie, care trebuie numită şi cutremurare propriu-zisă, sau tulburare, sau zdrobire”[43].  Pornind de la frica de Dumnezeu, „latura pătimitoare a sufletului nu e mortificată prin deprindere […] ci, înaintată la o lucrare de Dumnezeu iubitoare, agoniseşte străpungerea mântuitoare şi plânsul fericit, care aduce baia iertării, reînnoirea naşterii din Dumnezeu, adică lacrimile pocăinţei”[44].  „Fiindcă unde este frica, acolo e paza poruncilor. Iar unde e paza poruncilor, acolo e curăţirea trupului, a norului care se întinde peste suflet şi nu-l lasă să vadă raza dumnezeiască. Iar unde e curăţia, acolo e luminarea. Iar luminarea este împlinirea dorului pentru cei ce doresc lucrurile cele mai mari sau lucrul cel mai mare sau cele mai presus decât cele mari”[45].

Urmează versetele 8-19, care cuprind prima învăţătură majoră a Proverbelor; aceasta îndeamnă la evitarea răului şi a celor necredincioşi. Ea va fi reluată în primul discurs al Înţelepciunii (vv. 22-33):

8: Ascultă, fiule, învăţătura tatălui tău

şi nu lepăda rânduielile maicii tale;

„Pentru Hipolit, tatăl din acest verset îl simbolizează pe Dumnezeu, iar mama trimite la Înţelepciune (Fr. Pr. 8-9, pp. 76-77). Pentru Origen, învăţătura Tatălui este Scriptura, iar rânduielile mamei desemnează tradiţiile nescrise ale Bisericii (Epit. 1, 46)”[46].

Cartea „îşi îndreaptă cuvintele spre cel ce e încă prunc, potrivind cuvintele cu vârsta lui. […] Vezi din cele spuse tinereţea lui sufletească, cum are încă nevoie de poruncile maicii şi de sfătuirea tatălui”[47].

9: căci cunună de daruri vei primi pe creştet

şi lanţ de aur împrejurul grumazului.

„Colierul trimite la ideea de supunere, fapt speculat şi de Origen: aurul sunt cuvintele dumnezeieşti, dar gâtul se supune, purtând lanţ (Epit. 1, 49). ♦ După cum creştetul şi gâtul desemnează aici intelectul, la fel cununa şi lanţul desemnează ştiinţa (gnoza) (Evagrie, ibid., 7)”[48].

„Cu cât ascultă copilul mai mult de părinţi, cu atât i se făgăduieşte mai mult dobândirea podoabelor copilăriei, pentru râvna ce o are din învăţăturile primite. Iar podoaba copiilor este salba de aur ce străluceşte în jurul braţului şi cununa împletită din nişte flori gingaşe. Şi acestea trebuie înţelese astfel ca înţelesul ghiciturii să ducă spre ceea ce este mai bun”[49].  „De asemenea să ai şi altă podoabă, în jurul grumazului, anume credinţa evlavioasă şi sănătoasă, care înconjură de jur împrejur grumazul sufletului”[50].

„În luptele olimpice, după victorie, cununa nu-i altceva decât frunze de laur, apoi aplauzele şi strigătele mulţimii. Toate acestea se veştejesc şi pier o dată cu lăsarea serii. Cununa pentru virtute şi pentru ostenelile ei, însă, n-are nimic material, nu piere odată cu veacul acesta, ci este veşnică, nemuritoare, trăieşte de-a lungul veacurilor veacurilor. Osteneala pentru virtute este scurtă, pe când răsplata ostenelilor nu are sfârşit, nu se supune timpului, nu se vestejeşte”[51].

10: Fiule, să nu te amăgească necredincioşii,

nici să le faci pe voie,

chiar de te vor ruga, zicând:

11: „Vino cu noi, fă-te cu noi tovarăş-de-drum

şi cu vicleşug să-l băgăm în pământ pe omul cel drept,

Aici, lângă necredincioşi, „să adăugăm şi pe aceia care, abătându-se prosteşte de la credinţă, aleargă după trup, neprimind cuvintele Sfântului Duh, ci, dând atenţie duhurilor rătăcirii, care se arată în făţărnicia mincinoşilor, a celor cu mintea arsă. Aceştia, lepădând familiaritatea cu Hristos, s-au însoţit într-adevăr cu oameni de alt neam şi au primit sămânţa diavolească, rodind în rătăcire lucrurile rătăcirii şi ale pierzaniei”[52].

12: de viu să-l înghiţim, aşa cum face iadul,

şi amintirea lui de pe pământ s-o stingem;

Iadul: „Hades-ul înseamnă, în greaca clasică, sălaş al morţilor, în sens neutru; la fel şi în cea mai mare parte a Vechiului Testament, traducând ebr. şe’ol. Dar, în Proverbe, sensul acesta neutru lasă locul unui sens ce implică ideea unei pedepsiri a păcătoşilor, fie numai şi prin moarte prematură”[53].

13: să punem mâna pe strânsura lui cea de mult preţ

şi casele să ni le umplem de pradă;

Prăzi: termenul grecesc desemnează chiar prada de război. Nuanţa nu-i scapă lui Evagrie, care interpretează versetul în lumina pasajului celebru din Efeseni 6, 10-14, unde credinciosul e îndemnat să se înarmeze cu toată panoplia de arme ale lui Dumnezeu: adevăr, dreptate, evanghelia păcii (Scol. Pr. 9)”[54].

14: partea ta să ne-o pui nouă la mijloc

şi toţi să avem o singură pungă, obştească,

şi-o singură cămară să ne fie”;

Versetele 11-14: „Clement Alexandrinul vede în aceste versete o profeţie privitoare la Patimile lui Iisus (Pedagogul, 1, 94, 2- 95, 1)”[55].

„Aceştia [cei ce vorbesc aici – n. n.] se lasă fără frâu în voia plăcerilor şi caută să convingă şi pe cei din jurul lor să ducă o viaţă plină de plăceri, interpretând în chip ticălos cuvintele acestea ale Scripturii”[56].

15: nu-ţi face din ei tovarăşi de drum,

ci abate-ţi piciorul de la cărările lor;

16: că picioarele lor spre răutate aleargă

şi grabnice sunt spre vărsare de sânge;

17: – că-n zadar se-ntinde laţul când pasărea îl vede -;

„Verset corectat aici după Textul Masoretic”[57].  „Părinţii ignoră v. 16, interpretând pozitiv v. 17, fără să ţină seama de prezenţa, în context, a vărsătorilor de sânge iuţi de picior. Pentru ei, aripile simbolizează capacitatea oricărui om de a se ridica la cer, laţurile fiind pedeapsa pe care Dumnezeu o rezervă celor rămaşi la sol (Ilarie de Poitiers, In Ps. 118, 14, 18; Origen, Despre rugăciune 29, 16)”[58].  „Dacă, deci, nu în zadar se întinde laţul pentru păsări […] şi dacă fără voia Tatălui nici cea mai mică dintre zburătoare nu cade în cursă, atunci să ne rugăm ca să nu săvârşim nimic rău pentru care am merita să fim duşi în ispită, prin judecata dreaptă a lui Dumnezeu”[59].

Comentariile ce urmează, însă, nu interpretează pozitiv versetul, având şi o formă diferită a lui: „Nu lăsa necercetată vina celor neascultători, ci adaugă pricinile şi arată limpede că, după cuvântul din Pilde, nu pe nedrept se întind curse celor înaripate. Căci cei ce aleg să zacă în întuneric, deşi pot fi luminaţi, cum nu-şi hotărăsc ei înşişi suferinţele şi nu merg prin proprie pornire spre pătimirea celor pe care le puteau ocoli dacă ar fi voit să cerceteze drept lucrurile şi ar fi pus cele rele pe al doilea plan faţă de cele bune? Pe lângă, arată că voia omului este liberă de necesitatea lanţurilor şi că prin înclinările ei se poate mişca în amândouă direcţiile, ca să primească cu dreptate lauda pentru cele bune sau pedeapsa pentru cele potrivnice”[60].  „Că zice Scriptura: Că nu pe nedrept se întind laţuri păsărilor; vrea să spună că pe dreptate piere omul, care, cunoscând calea dreptăţii, merge pe calea întunericului”[61].

18: că părtaşii la ucidere îşi pun deoparte răul;

căci răul e al nelegiuitului care dărâmă.

„Legea dată nouă ne porunceşte să evităm adevăratele rele: adulterul, desfrâul, pederastia, ignoranţa, nedreptatea, moartea – nu aceea care desparte sufletul de trup, ci aceea care desparte sufletul de adevăr -; relele acestea şi consecinţele lor sunt cu adevărat cumplite şi înfricoşătoare”[62].

19: Aşa le va merge tuturor celor uniţi în fărădelege,

căci cu necredinţa lor îşi alungă sufletul.

Următorul fragment (1, 20-33) constituie „primul discurs al Înţelepciunii, care, în Septuaginta, se armonizează cu al doilea, din cap. 8. Spre deosebire de Textul Masoretic, unde registrul este acela de strigăt profetic, în Septuaginta intrarea în scenă a Înţelepciunii are o solemnitate regească”[63]:

20: Înţelepciunea prin răspântii îşi înalţă glasul

şi pe uliţe vorbeşte deschis,

„Origen, Ilarie şi Evagrie văd în apariţia Înţelepciunii venirea în lume a Dumnezeului-Treime şi sălăşluirea Acestuia în inima credincioşilor (apropiere etimologică între pieţe [la Anania: uliţe] şi lărgimea inimii, în greacă) (Catena palestiniană la Ps. 118, 32). ♦ vorbeşte răspicat [la Anania: vorbeşte deschis]: literal, aduce îndrăzneală. Termenul παρρησία [parrisia – în continuare, SEP 4 va reda prin parrhesia, formă urmând modului apusean de citire] desemnează: 1) libertatea de vorbire; 2) îndrăzneala cuviincioasă; 3) intimitatea cu divinitatea (în textele religioase). Înţelepciunea vorbeşte cu îndrăzneală, întrucât ea îşi are izvorul în Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan, parrhesia este atitudinea lui Iisus în timpul lucrării Sale publice; în epistolele pauline, ea este o trăsătură de caracter a apostolilor şi creştinilor. În Vechiul Testament, parrhesia îi caracterizează în primul rând pe profeţi”[64].

21: pe coamele zidurilor îşi face vestirea,

la porţile celor puternici se aşază

şi la porţile cetăţii cu îndrăznire grăieşte:

Se aşază: SEP 4 a redat prin sălăşluieşte, „gr. παρεδρεύει: verb unic în Septuaginta, îşi găseşte ecou în rugăciunea lui Solomon din Înţelepciune 9,4. În Înţelepciunea întronizată Părinţii recunosc Cuvântul lui Dumnezeu (cf. şi Proverbe 8, 21 sq.)”[65].

„Solomon spune că pretutindeni se vorbeşte de înţelepciune: pe drumuri, în pieţe, în fortăreţele cetăţii. Vorbeşte de porţi, de pieţe şi de ziduri, tocmai pentru a arăta, prin răspântii şi pieţe, strălucirea înţelepciunii, iar prin ziduri, folosul ei; pentru a arăta că înţelepciunea este îndestulătoare pentru întărirea vieţii”[66].

22: – Atâta timp cât nevinovaţii vor ţine de mână dreptatea,

ei nu vor fi ruşinaţi;

dar nemintoşii poftitori de batjocură,

necredincioşi făcându-se, au urât priceperea

23: şi vinovaţi s-au făcut spre mustrare.

Iată, graiul suflării mele clocotitor se face pentru voi

şi am să vă învăţ cuvintele mele.

24: Că am strigat şi nu m-aţi ascultat,

şi v-am întins cuvinte şi nu aţi luat aminte;

V-am întins cuvinte: SEP 4 traduce prin: am tot întins vorba; „Textul Masoretic are am întins mâna, imagine cu rezonanţă profetică (Isaia 65, 2). Ioan Gură de Aur explicitează acest am tot întins vorba: Prin mijlocirea profeţilor, a conştiinţei, prin legile păgâne, prin duşmani, prin prieteni, prin rude şi rugăciuni (Patm., p. 32)”[67].

„Ce este mai demn şi mai drept? N-am auzit, nu suntem auziţi; n-am respectat, nu suntem respectaţi. Cine, mă rog, dintre stăpânii trupeşti este mulţumit să se poarte cu ai săi conform unei astfel de condiţii, încât să dispreţuiască pe servii săi numai atât cât a fost şi el dispreţuit de ei?”[68].

25: ci sfaturile mele le-aţi defăimat

şi mustrările mele nu le-aţi luat în seamă.

Sfaturile mele le-aţi defăimat: SEP 4 are sfaturile mele le-aţi dat deoparte: „literal: (sfaturile mele) le-aţi făcut neimportante, fără autoritate; le-aţi desfiinţat. În Marcu 7, 13 şi Matei 15, 6 evangheliştii pun în gura lui Iisus acelaşi verb, α-κυρόω, atunci când Acesta denunţă abuzurile tradiţiei farisee în detrimentul prescripţiilor Decalogului”[69].

26: De aceea şi eu voi râde la nimicirea voastră

şi mă voi veseli când vă va veni pieirea

27: şi când fără de veste va da peste voi huietul

şi când ca un vifor se va-ntâmpla surparea

sau când vor da peste voi necaz şi împresurare,

sau când cu vuiet veţi pieri.

28: Atunci voi mă veţi chema şi eu nu voi auzi,

cei răi mă vor căuta şi nu vor da de mine;

„Să nu dea Dumnezeu să vină peste mine aceste cuvinte de la dreptul Judecător, Căruia Îi lăudăm în adevăr mila, dar totodată Îi lăudăm şi dreptatea”[70].

29: pentru că ei au urât înţelepciunea,

iar frica de Dumnezeu nu şi-au ales-o,

30: nici la sfaturile mele n-au vrut să ia aminte,

iar mustrările mele le-au batjocorit.

„Septuaginta are un plus faţă de Textul Masoretic: n-au vrut. Evagrie speculează glosa Septuagintei găsind în ea un argument pentru existenţa liberului arbitru. El pune versetul în legătură cu Isaia 1, 19-20 (Schol. Pr. 15)”[71].

31: De aceea mânca-vor ei din roadele purtării lor

şi de necurăţia lor vor fi sătui;

„Ioan Gură de Aur glosează astfel ultima parte a versetului: Vor fi dezgustaţi de propria lor poftă (Patm., p. 35)”[72].

„Dacă cineva e după înfăţişare născut fără de vreme, se zice că acum îşi mănâncă jumătate din cele trupeşti, iar cealaltă jumătate în veacul viitor. Căci fiecare îşi va mânca rodurile căii sale[73].

32: strâmbătatea făcută pruncilor îi va ucide

şi proba de foc îi va nimici pe cei necuraţi.

Proba de foc: cercetare amănunţită, exhaustivă, la capătul căreia se rostesc probele zdrobitoare asupra vinovăţiei”[74]Pruncii: „Didim apropie acest verset de tema celor foarte mici din Matei 18,6 (Epit. 1, 100). ♦ […] Precum copiii mici se află între cei drepţi şi cei nedrepţi, la fel toţi oamenii se află între îngeri şi demoni, fără a fi demoni şi fără a avea nume de îngeri, până la sfârşitul lumii (Evagrie, ibid. 16)”[75].

33: Dar cel ce mă ascultă întru nădejde va sălăşlui

şi fără spaima răului va avea odihnă.

Va sălăşlui întru nădejde: expresia ebraică şakan betah este foarte răspândită în Biblie, desemnând adăpostul şi liniştea dăruite de Dumnezeu. ♦ Impasibilul, înduhovnicitul, după teoria evagriană, trăieşte în linişte, fără să se teamă de nici un gând rău (cf. Evagrie, ibid., 17)”[76].

Sfat pentru credincioşi, desprins din versetele 23-33: „Învăţaţi-vă să vă supuneţi, lepădând obrăznicia cea mândră şi îngâmfată a limbii voastre. Că e mai bine pentru voi să fiţi găsiţi mici, dar respectaţi, în turma lui Hristos, decât cu o părută vază să fiţi aruncaţi din nădejdea Lui”[77].  „Dacă Domnul a spus că îndepărtarea de rele aduce lipsa de teamă, pe care o lucrează frica de Domnul, atunci teama este bună; iar teama pe care ţi-o dă legea nu numai că este dreaptă, dar e şi bună, pentru că nimiceşte răul”[78].


[1] משלי

[2] משלי שלמה בן־דוד מלך ישראל

 

[3] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 1

[4] Septuaginta 4, tom I, Psalmii, Odele, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, (în continuare, abreviat: SEP 4/I), Colegiul Noua Europă/Polirom, Bucureşti/Iaşi, 2006, p. 401

[5] SEP 4/I, p. 401

[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 2

[7] Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania (în continuare, abreviat: BBVA), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare, abreviat: EIB), Bucureşti, 2001, p. 788

[8] SEP 4/I, p. 401

[9] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 3

[10] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 3

[11] SEP 4/I, p. 401

[12] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 7, 1

[13] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 7

[14] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 8

[15] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 7, 2

[16] BBVA, p. 788

[17] BBVA, p. 788

[18] SEP 4/I, p. 402

[19] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 11

[20] BBVA, p. 788

[21] SEP 4/I, p. 402

[22] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 15

[23] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 14

[24] SEP 4/I, p. 402

[25] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 130, 1

[26] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 7, 3

[27] Cele 100 de capete, 17

[28] BBVA, p. 788

[29] SEP 4/I, p. 402

[30] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 33, 3

[31] Tertulian, Despre prescripţia contra ereticilor, XLIII, 5

[32] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, I, 5

[33] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 6

[34] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 4

[35] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XVI, 1

[36] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 4

[37] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre creşterea copiilor, 86

[38] Ava Dorotei, Felurite învăţături, IV, 3

[39] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, 81

[40] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 48, Scolia 14

[41] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, I

[42] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, 89

[43] Sf. Grigorie Sinaitul, Învăţătură cu de-amănuntul despre liniştire şi rugăciune, 6

[44] Sf. Grigorie Palama, Despre rugăciune, 17

[45] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, XXII – Autorul citează aici pe Sf. Grigorie Teologul (Oratio 29, 8; PG 36, 344 A), şi continuă: „Spunând acestea, a arătat că sfârşitul fără de sfârşit al oricărei virtuţi este luminarea Duhului; ajungând la aceasta, cel care a atins-o a ajuns la sfârşitul şi la capătul tuturor celor sensibile, şi a găsit începutul cunoaşterii celor duhovniceşti”.

[46] SEP 4/I, p. 403

[47] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor

[48] SEP 4/I, p. 403

[49] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor

[50] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor

[51] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLII, 1

[52] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XII

[53] SEP 4/I, p. 403

[54] SEP 4/I, p. 403

[55] SEP 4/I, p. 403

[56] Clement Alexandrinul, Stromate, III, 105, 2

[57] BBVA, p. 789

[58] SEP 4/I, p. 404

[59] Origen Despre rugăciune, XXIX, 16

[60] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 1

[61] Barnaba, Epistola, IV, 4

[62] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 34, 3

[63] SEP 4/I, p. 404

[64] SEP 4/I, pp. 404-405

[65] SEP 4/I, p. 405

[66] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 4

[67] SEP 4/I, p. 405

[68] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, III, 9, 42-43

[69] SEP 4/I, p. 405

[70] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, CXIII

[71] SEP 4/I, p. 406

[72] SEP 4/I, p. 406

[73] Ioan Carpatiul, Capete de mângâiere, 8

[74] BBVA, p. 790

[75] SEP 4/I, p. 406

[76] SEP 4/I, p. 406

[77] Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, LVII, 2

[78] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 39, 4