Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 9

CAPITOLUL 9 – Înţelepciunea cheamă la prietenie.

 

„Epilogul primei părţi. Capitolul 9 constituie concluzia şi încununarea primei colecţii din Proverbe […]. Septuaginta are douăsprezece stihuri în plus faţă de Textul Masoretic […]. Pasajul se încheie în Textul Masoretic printr-o evocare a femeii smintite; în Septuaginta el se încheie, simetric, cu o exhortaţie din partea înţeleptului”[1]:

1: Înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă

şi pe şapte stâlpi a întărit-o;

„Numărul 7 e simbolul perfecţiunii; în cazul de faţă, garanţia statorniciei şi durabilităţii”[2].  „Tradiţia iudaică vedea în cei şapte stâlpi cele şapte ceruri, cele şapte zile ale creaţiei sau primele şapte cărţi ale Bibliei. În contextul cosmologic furnizat de capitolul anterior, cei şapte stâlpi (sau coloane) trimit şi la cele şapte planete, casa Înţelepciunii fiind asimilată întregului cosmos. Scrisorile pseudo-clementine văd în cei şapte stâlpi simbolul celor şapte patriarhi, de la Adam la Moise, care deschid calea Înţelepciunii (18, 4; 17, 4). Începând cu Hipolit, Ciprian şi Origen, casa cosmică devine simbolul trupului lui Hristos, Templu cosmic sprijinit pe şapte coloane (cf. şi Augustin, Cetatea lui Dumnezeu XVII, 20)”[3].  „Scriptura obişnuieşte să numească înţelepciunea şi casă”[4].

„Eu cred că aici este vorba despre întruparea Domnului. Căci n-a fost făcută de mâna oamenilor, nu printr-o lucrare omenească s-a zidit acest templu în trupul Fecioarei”[5].  Fiul, identificat cu Înţelepciunea, „a fost întrupat (trimis) de către Tatăl, deşi Solomon zice: Înţelepciunea (deci Fiul, n. tr.) Şi-a clădit Sieşi casă, iar fericitul Gavriil a atribuit facerea trupului lucrării Duhului, când a grăit Sfintei Fecioare. Căci zice: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri (Luca 1, 35). Aceasta ca să înţelegi iarăşi că Dumnezeirea este una după fire, înţeleasă în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, deci că nu lucrează fiecare în mod împărţit în ceva din cele ce sunt (cele create), ci orice s-ar spune că se face prin Unul este numaidecât operă a întregii firi dumnezeieşti.. Căci Sfânta Treime fiind Una prin deofiinţime, Una este numaidecât şi puterea Ei în toate. Căci toate sunt din Tatăl prin Fiul în Duhul”[6].  „Atunci când, după cum s-a scris, Înţelepciunea Şi-a zidit Sieşi casă, Dumnezeu-Cuvântul Şi-a alcătuit cortul mai adevărat, adică templul [trupul] din Fecioara, şi S-a pogorât în el, în mod neînţeles şi demn de Dumnezeu, Cel ce este în sânul lui Dumnezeu şi Tatăl, şi S-a făcut om, ca să li se facă nor celor deja luminaţi şi care umblă ca în timpul zilei, după spusa lui Pavel (Romani 13, 13), care-i umbreşte şi care potoleşte dogoarea patimilor din slăbiciune, iar celor ce sunt încă în neştiinţă şi rătăcesc şi petrec în noapte şi întuneric le este foc luminător şi le dăruieşte căldura Duhului”[7].  „Nici noi nu tăgăduim că trupul Domnului a fost zămislit de Duhul Sfânt, dar afirmăm că trupul a fost zămislit în conlucrare cu Duhul şi adăugăm că Fiul lui Dumnezeu şi-a creat omul Său, aceasta spunând şi mărturisind, în Scripturile Sfinte, Însuşi Duhul Sfânt: Înţelepciunea Şi-a zidit casă. – Vezi, aşadar, că a fost zidit şi desăvârşit de Fiul lui Dumnezeu ceea ce s-a zămislit de către Duhul Sfânt. Nu pentru că una ar fi lucrarea Fiului lui Dumnezeu şi alta cea a Duhului Sfânt, ci pentru că prin unitatea Dumnezeirii şi a slavei lucrarea Duhului este zidirea Fiului lui Dumnezeu şi zidirea Fiului lui Dumnezeu este conlucrare a Duhului Sfânt”[8].  „Deci fiindcă doriţi să vă faceţi casă a lui Hristos, folosiţi-vă negreşit şi de cel mai bun Meşter pentru construcţia mântuirii voastre, fără de Care nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Acesta e Hristos, Economul şi Constructorul mântuirii voastre, Ziditorul duhurilor şi al trupurilor”[9].

2: jertfele şi le-a înjunghiat,

vinul şi l-a dres în pahar

şi masa şi-a pregătit-o;

„Părinţii raportează înjunghierea la jertfa lui Iisus, a profeţilor şi a martirilor Bisericii; această lectură euharistică urcă până la Ciprian (Test. ad Quir. II, 2). ♦ carafă [la Anania: pahar]: propriu Septuagintei. Termenul exact este krater, vasul special folosit la banchetele greceşti pentru amestecarea vinului cu apă după proporţiile stabilite de conducătorul banchetului. Termenul mai apare în descrierea mobilierului Cortului mărturiei: Ieşirea 25, şi în Cântarea Cântărilor 7, 3. Pentru Evagrie, carafa este ştiinţa spirituală ce cuprinde raţiunile privitoare la cele netrupeşti şi trupeşti, judecata şi providenţa (ibid., 104). ♦ Hipolit vede în vinul amestecat [la Anania: dres] darul pe care Duhul Sfânt îl face Bisericii prin Înţelepciune (Fr. Pr. 40, 44)”[10].

„Ospăţul – adică a pregătit hrană tare pentru cei care au, prin obişnuinţă, simţirile sufletului deprinse cu o astfel de hrană. […] A dres în pahar vinul său – numeşte pahar participarea obştească a întregului popor la bunuri; din acest pahar este îngăduit tuturor să scoată, în deplină libertate, atât cât poate fiecare şi cât îi este de folos. Numeşte masă hrana spirituală a sufletului”[11].  „În zilele ce vin, Duhul cel Sfânt vă va ospăta, cu bucurie, dimineaţa şi seara. Nimeni să nu lipsească de bună voie de la acest ospăţ duhovnicesc. Să luăm parte cu toţii la paharul cel cumpătat pe care Înţelepciunea l-a umplut şi ni l-a pus deopotrivă înaintea tuturor, ca fiecare să bea din el atâta cât poate”[12].  Dumnezeu-Cuvântul „fiind învăţătorul tuturor raţiunilor dumnezeieşti, atât al celor din lucrurile văzute, cât şi al celor din realităţile inteligibile, după cuviinţă şi cu drept cuvânt dă celor vrednici să mănânce, ca pe un trup, ştiinţa cuprinsă în raţiunile lucrurilor văzute, şi să bea, ca pe un sânge, cunoştinţa aflătoare în raţiunile celor inteligibile. Pe acestea le-a pregătit Înţelepciunea în chip mistic încă de odinioară [din vremea Vechiului Testament], dregând vin şi aducând jertfe, precum se spune la Proverbe”[13].

3: slugile şi le-a trimis

să facă-naltă strigare la pahar, zicând:

Slugile sau „servitorii: Clement Alexandrinul vede în ei simbolul profeţilor care L-au prevestit pe Domnul (Strom. I, 17, 3), iar Hipolit, simbolul apostolilor (Fr. Pr. 42). Aceeaşi interpretare la Evagrie (ibid., 105)”[14].  „Profeţii, pentru că au fost trimişi şi inspiraţi de Domnul, […] sunt slujitori. Dar chiar dacă filosofia greacă nu cuprinde întreaga măreţie a adevărului şi, mai mult, chiar dacă este neputincioasă să pună în practică poruncile Domnului, totuşi pregăteşte drumul celei mai împărăţite învăţături, înţelepţeşte într-un oarecare fel pe cel care crede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi formează mai dinainte felul de gândire şi-l face în stare să primească adevărul”[15].  Altfel zis, chiar dacă inferioară Scripturii, filosofia este, la rându-i, slujitoare sau slugă a învăţăturii dumnezeieşti.

4: „Cel simplu, neînvăţat, să treacă pe la mine!”

Iar celor nemintoşi le-a zis:

„După cum cei bolnavi au nevoie de ştiinţa medicală, tot aşa cei neînţelepţi au nevoie de înţelepciune”[16].

5: „Veniţi şi mâncaţi pâinea mea

şi beţi vinul pe care l-am dres pentru voi!

„După Evagrie, Înţelepciunea se adresează aici începătorilor, dat fiind că nu aminteşte de carnea spirituală, hrana destinată celor desăvârşiţi, conform învăţăturii pauline din Evrei 5, 14 (ibid., 107)”[17].

„Prin aceasta se îmbie înţelepciunea celor flămânzi şi Domnul laudă pe cei ce flămânzesc (cf. Matei 5, 6) după o astfel de hrană”[18].  „Hrănită cu astfel de pâine a Înţelepciunii, mintea s-a înnoit iarăşi în întregime şi cu toată deplinătatea, aşa cum fusese creat omul la început, după chipul lui Dumnezeu şi după asemănarea Lui”[19].  „Hrana trupului se face lunecoasă prin dinţi, dar fapta acestora e cale spre viaţă. Iar lucrurile virtuoase şi grele ale înţelesurilor dumnezeieşti sunt sfărâmate ca de un dinte de forţa cugetării şi fapta aceasta hrăneşte sufletul. Astfel, înţelepciunea, întinzându-ne masa dumnezeiască şi duhovnicească, zice: Veniţi [şi] mâncaţi pâinea mea”[20].

„Tu, Doamne, care eşti înţelepciunea celor săraci de înţelegerea cea dreaptă, ai spus: Veniţi, mâncaţi pâinea Mea şi beţi vinul pe care l-am pregătit vouă. Drept aceea, crezând iubirii Tale negrăite de oameni, vin, Doamne, eu cel ce sunt cu adevărat sărac cu înţelegerea, ca unul ce greşesc în cele ce le săvârşesc, şi mă rog Ţie: Dă-mi darul Tău, Preaîndurate, ca hrană duhovnicească, şi Duhul Tău ca băutură”[21].  Această unire a omului cu Dumnezeu are, desigur, şi efecte: „Căci din belşugul puterii dătătoare de viaţă se întinde sfânta hrană şi băutură. Şi vor vieţui inimile celor ce Te mănâncă pe Tine în veacul veacului (Psalmi 21, 27). Căci, fiind veşnic şi nestricăcios, îi faci pe cei ce Te mănâncă nestricăcioşi şi-i călăuzeşti spre veşnicie, prin lucrarea covârşitoare proprie Ţie. […] Astfel, prin toate simţurile înţelegătoare hrăneşti pe ai Tăi, veselindu-i, Prea Iubitorule de suflet, Doamne, făcându-Te lor lumină, viaţă şi desfătarea mai presus de toate bunătăţile cele mai presus de fire”[22].

„Cu dreptate, deci, e lăudată de către Scripturi Înţelepciunea bună şi mai presus de înţelepciune, înfăţişând-o ca un pahar tainic şi iubind sfânta lui băutură, iar mai înainte de aceasta oferind cu glas înalt hrana tare celor ce o doresc din nevoia cea bună de ea. Deci Înţelepciunea dumnezeiască îmbie la hrana îndoită: la cea tare şi durabilă şi la cea lichidă şi curgătoare[23]; şi oferă şi procură din pahar bunătăţile ei providenţiale. Paharul, fiind rotund şi larg deschis, este simbol al providenţei fără început şi fără sfârşit venind peste toate şi cuprinzătoare a tuturor. Pe lângă aceea, deoarece îndreptându-se spre toate, rămâne în sine însăşi şi în identitatea nemişcată; sau rămâne totodată cu desăvârşire fixată fără ieşire de sine, paharul rămâne şi el statornic şi negolit. Se mai spune că Înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă şi în ea dăruieşte şi mâncările tari şi băuturile şi paharul, ca să fie tuturor celor ce se adună în chip dumnezeiesc la cele dumnezeieşti vădit ca Cel ce e Cauzatorul existenţei şi al bunei existenţe şi providenţa desăvârşită şi iese la toate şi este în toate şi cuprinde toate; şi iarăşi că este în Sine prin depăşirea tuturor şi nu e nimic în nimic prin nimic; ci e ridicat (scos) din toate, fiind Acelaşi în Sine la fel şi etern şi stând  şi rămânând şi fiind pururea  în acelaşi fel şi neieşind nicidecum în afară de Sine, nici din Scaunul său şi nepărăsind stăruirea în locaşul său nemişcat. Dar şi în aceasta se află lucrând toate cele bune şi împlinind purtările de grijă desăvârşite. Şi îndreptându-se spre toate, rămâne în Sine, şi stând pururea şi mişcându-se, nici nu stă, nici nu se mişcă, ci, cum ar zice cineva, având lucrările providenţiale în perseverenţă şi perseverenţa în providenţă, în mod conatural  cu toate şi totodată mai presus de fire[24]. Dar care e hrana tare şi cea lichidă? Căci acestea sunt lăudate ca dăruite şi providenţiate de înţelepciunea cea bună. Hrana tare socotesc că e mijlocul desăvârşirii şi identităţii înţelegătoare şi durabile, prin care cele dumnezeieşti se împărtăşesc – ca o cunoştinţă statornică, puternică, unitară şi neîmpărţită – acelor simţiri înţelegătoare prin care preadumnezeiescul Pavel, după ce a primit-o de la înţelepciune, o predă ca hrană cu adevărat tare (cf. Evrei 5, 14). Iar cea lichidă e cea care se varsă şi se îndreaptă spre toate printr-o curgere grăbită şi prin multe, variate şi împărţite forme călăuzind pe cei ce o primesc potrivit lor spre bunătatea şi cunoştinţa de Dumnezeu cea simplă şi neclătinată. De aceea Scripturile dumnezeieşti aseamănă cele dumnezeieşti şi inteligibile şi cu roua şi cu apa şi cu laptele şi cu vinul şi cu mierea, pentru puterea lor de viaţă născătoare ca prin apă şi crescătoare ca prin lapte, de viaţă întăritoare ca prin vin şi curăţitoare şi păzitoare ca prin miere. Căci acestea le dăruieşte Înţelepciunea dumnezeiască cu îmbelşugare celor ce se apropie, procurându-li-se şi revărsându-li-se printr-o bogăţie de ospeţe fără lipsuri. Căci aceasta înseamnă a se ospăta cu adevărat. Şi de aceea e lăudată ca făcătoare de viaţă şi hrănitoare de copii şi înnoitoare şi desăvârşitoare[25] (cf. 9, 5.11)”[26].

6: Lăsaţi deoparte nerozia şi veţi trăi,

pentru ca în veac să împărăţiţi;

căutaţi lucrarea minţii, ca să puteţi trăi,

şi drept călăuziţi-vă înţelegerea prin cunoaştere”.

Versetele 1-6 reprezintă „ospăţul Înţelepciunii: fragment des invocat de Părinţi, care-l interpretează în cheie hristologică, ecleziologică şi euharistică”[27].

Pentru ca în veac să împărăţiţi: „Stihul e preluat din Codicii Vaticanus şi Sinaiticus”[28].

Lucrarea minţii, aici, ca şi în alte locuri, înseamnă raţiunea, gândirea raţională.

7: Cel care-i ceartă pe cei răi îşi va atrage dispreţ,

iar cel care-l mustră pe cel necurat se necinsteşte pe sine.

8: Nu-i mustra pe cei răi, ca să nu te urască;

mustră-l pe cel înţelept, şi el te va iubi.

„După Evagrie, cei răi nu trebuie certaţi atunci când greşesc, ci trebuie să li se vorbească despre frica de Dumnezeu (ibid., 108)”[29].

„Nu e de folos mustrarea fără o dreaptă judecată, nici să se osândească toţi cu asprime, ci să se ţină seama de ceea ce s-a scris: Nu învinui pe cei răi, ca să nu te urască. Căci ura e păgubitoare. De aceea trebuie să vorbim, după cum s-a scris, mai degrabă la urechile celor ce ascultă (v. 9). Căci lumea este iubitoare de păcate, iar Domnul e îndreptător al celor ce nu se cade să fie săvârşite. Iar îndreptarea se cuvine să fie făcută de multe ori prin certare. Căci păcatului i se pune capăt prin certarea celor care-L iubesc şi mustrarea răutăţii înseamnă lovirea celor ce o practică. Când, deci, necesitatea cheamă pe învăţător şi modul vindecării porunceşte să se recurgă la mustrări, cel îndrumat fără voie prin ele se supără. Şi atunci odrăslesc relele, desigur relele din ură”[30].

Înţeleptul, prin care vom înţelege pe înduhovnicit, „chiar dacă se întâmplă să cadă cândva în vreo greşeală din răpire sau neştiinţă, dacă i se aduce aminte acest lucru de către unul din fraţi, nu respinge îndată aducerea-aminte socotind-o un sfat al unui frate oarecare; ci, primind-o ca pe un îndemn al întâi-stătătorului, sau, mai bine zis, ca pe porunca lui Hristos, se îndreaptă. Şi mai întâi slăveşte pe Dumnezeu Care l-a pus în mişcare pe fratele să-i spună din iubire cele cuvenite; după care, socotind intervenţia lui ca pe o poruncă şi mustrarea lui ca pe o judecată dumnezeiască, se arată pe sine însuşi din faptele lui înţelept şi drept”[31].

9: Deschide-i înţeleptului o cale, şi el va fi mai înţelept;

învaţă-l pe cel drept să cunoască, şi el mai multă cunoaştere îşi va dobândi.

Deschide-i înţeleptului o cale „= Dă-i înţeleptului o şansă”[32].  „Formula […] dă-i înţeleptului prilej… a devenit formulă de încheiere în stilul epistolar, mai ales la monahi. Cf. Vasile cel Mare, Scrisori 159, 2; 260, 5 etc.”[33].  „Aceste cuvinte spuse în rezumat sunt suficiente pentru creştini, căci cu seminţele mici se va putea cultiva cea mai mare parte a credinţei, cu ajutorul ce-l va da Duhul”[34].

„Cei ce au primit talantul, îndată au pus în lucrare talantul şi l-au adus Stăpânului. Căci aşa se arată cu adevărat sufletele care îl află şi îl păzesc, neavând nevoie de cuvinte îndelungate ca să-l folosească, nici de mulţi ani sau multe luni ca să nască rodul, ci cuprind sfârşitul înţelegerii chiar în începutul învăţăturii primite ca ucenici. Căci zice Sfânta Scriptură: Dă înţeleptului prilej, şi va fi mai înţelept; dă cunoştinţă dreptului, şi va adăuga în a primi”[35].  „Păcatul se porneşte totdeauna cu multă furie împotriva virtuţii; dar nu numai că nu o vatămă, dimpotrivă, o face mai puternică în luptă. Atât de mare e puterea virtuţii, că biruie pe cei ce o fac să sufere; iar când e pusă să lupte este mai tare decât cei ce-i duc război”[36].

10: Începutul înţelepciunii e frica de Domnul,

iar sfatul celor sfinţi e cunoaşterea;

căci a cunoaşte legea e datul cugetului bun;

Ultimul stih apare doar în Septuaginta. „Evagrie glosează pe marginea acestui verset afirmând, paradoxal, că practicarea poruncilor precede cunoaşterea lor, întrucât purificarea este anterioară cunoaşterii (contemplaţiei). După Evagrie, există în om o credinţă înnăscută, naturală, care-l călăuzeşte pe drumul desăvârşirii înainte ca el să cunoască Legea (ibid., 109)”[37].

11: că-n acest chip vei trăi mult

şi anii vieţii tale ţi se vor adăuga.

„Legea făgăduieşte nemurirea celor care voiesc să trăiască înţelept şi drept”[38].

12: Fiule, dacă eşti înţelept pentru tine, înţelept vei fi şi pentru vecinii tăi;

dar dacă te dovedeşti rău, singur îţi vei purta răul.

Cel ce se reazemă pe minciună, acela păstoreşte vânturile

şi tot aşa se ţine după păsări zburătoare;

fiindcă el a părăsit căile propriei sale vii

şi osia gospodăriei sale a abătut-o de la drumul cel drept;

el umblă prin pustiu fără de apă

şi prin pământ făcut pentru secetă,

şi nerodire-şi adună cu mâinile.

La primele două versuri, „Ioan Gură de Aur explică: Dacă nu şi-ar fi de folos decât lui însuşi, n-ar mai fi înţelept (Patm. 161)”[39].  Via: „Evagrie trimite la Ioan 15, 1.5, identificând via cu Iisus (ibid., 111)”[40].

„Aşa e natura răului: este pierzătoare numai pentru cei ce-l au. Virtutea, dimpotrivă, este de folos nu numai celor ce o au, ci poate folosi şi semenilor”[41].

Stihurile 3-9 apar doar în Septuaginta.  „Paşte vânturile şi [urmăreşte] păsările-n zbor sunt expresii proverbiale curente în greacă”[42].  Stihurile se pot aplica ereticilor; aceştia, „dispreţuind întărirea în cele necesare spre folosul lor şi pe cei umpluţi de adevăr declarându-i nepricepuţi, cultivă minciuna şi nu primesc rodul evlaviei ca necesar. Mintea lor tinde spre acestea din mândrie până [la] a se socoti nedreptăţiţi când li se spune lor că nu cunosc pe Dumnezeu, ci aceasta aparţine numai Lui”[43].  La fel: „Sunt de părere că în textul acesta Cuvântul nu vorbeşte de filozofie, cu toate că filozofia în multe cazuri încearcă cele ce par adevărate şi lucrează cu probabilităţi, ci mustră ereziile. […] Acestea sunt ereziile care au părăsit dintru început Biserica. Astfel, cel ce s-a lăsat purtat de erezie străbate o pustie fără apă pentru că a părăsit pe Cel cu adevărat Dumnezeu, pentru că este lipsit de Dumnezeu şi caută apă acolo unde nu-i apă”[44].

13: Femeia nemintoasă, obraznică şi neruşinată

se face că-i lipseşte dumicatul,

„Interpretarea lui Evagrie: ruşinea este un dat natural, nu se învaţă. Aici, ea semnifică, de fapt, conştientizarea propriilor păcate (ibid., 113)”[45].

14: se aşază în uşa casei sale

pe un scaun cu faţa spre uliţă

15: chemându-i pe trecători

şi pe cei ce merg de-a dreptu-n drumul lor:

16: „Cel care-ntre voi e mai zăbăuc, să treacă pe la mine;

iar celor nemintoşi le poruncesc, zicând:

17: – Atingeţi-vă dulce de pâinea tăinuită

şi de apa cea dulce a furtului!”

„Când Scriptura vorbeşte aici de pâine şi apă nu se gândeşte la altceva decât la ereziile care nu folosesc, după rânduiala Bisericii, pâinea şi apa la aducerea Darurilor, că sunt unii care fac Euharistia numai cu apă”[46].

18: Acela nu ştie că muritorii acolo mor, lângă ea,

şi că-n fundul iadului se duc.

„Cel ce păzeşte [gândul la judecată] neşters în cugetul său nu se va împotrivi niciodată în inima sa când va fi certat, sau sfătuit, sau mustrat. Fiindcă cel ce cade în asemenea rele, adică în contrazicere şi necredinţă faţă de părintele şi învăţătorul său duhovnicesc, se rostogoleşte jalnic în fundul şi în prăpastia iadului, încă trăind; şi se face casă satanei şi întregii lui puteri necurate, ca un fiu al neascultării şi al pierzaniei (Efeseni 2, 2; Ioan 17, 12)”[47].  „Ceea ce se spune în Pilde, în fundul iadului, arată că într-adevăr sunt unii în iad, dar nu în fundul iadului, care îndură [adică] o pedeapsă mai uşoară”[48].

Versetele care urmează, 19-20, apar doar în Septuaginta. Aici, Septuaginta „introduce un mic discurs conclusiv al înţeleptului, care pare să facă aluzie la mitul Euridicei, la apa infernului şi a uitării din mitologia greacă. Clement Alexandrinul citează şi comentează versetele în Pedagogul III, 71-72, o diatribă împotriva cochetelor seducătoare”[49]:

19: Tu însă fugi, în preajma ei nu zăbovi,

nici nu-ţi întoarce ochiul către ea,

căci numai aşa vei trece ca printr-o apă care nu te atinge,

ca printr-un râu străin vei străbate.

„După Evagrie, apa străină este apa diavolului, a răutăţii şi ignoranţei (ibid., 116)”[50].

„A numit în chip echivoc loc adunarea ereziei, n-a numit-o Biserică. Apoi Scriptura adaugă: aşa vei trece apă străină, că nu socoteşte botezul eretic apă proprie şi curată”[51].  „Ar fi de dorit să nu ne atingem de păcat; iar dacă păcatul ne ispiteşte încă o dată după experienţa făcută, să fugim de păcat ca de o rană pe care ne-ar face-o o fiară otrăvitoare, aşa cum a scris Solomon despre femeia cea rea”[52].

20: Îndepărtează-te de apa străină,

nu bea din izvor străin,

ca să trăieşti mult

şi anii vieţii să ţi se adauge!

„Dumnezeiescul Pedagog ne îndeamnă să trecem râul străin, adică femeia străină, femeia desfrânată – simbolizată prin acest râu străin – care trece pe la toţi, care, cu desfrânarea ei, revarsă asupra tuturor viaţa de desfrâu. Pedagogul ne îndeamnă să ne ferim de râul vieţii de plăceri, ca să trăim multă vreme şi să ni se adauge ani vieţii, dacă nu umblăm după plăcere străină şi dacă ne depărtăm de erezii”[53].  „Şi vei trece dincolo de râu străin,care te duce în  altă parte şi te târăşte în mare, unde este azvârlit cel care se abate de la drumul cel sigur al adevărului, fiind furat iarăşi de valurile cele păgâneşti şi fără de rânduială ale vieţii”[54].

---

[1] SEP 4/I, p. 430

[2] BBVA, p. 801

[3] SEP 4/I, p. 430

[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 11

[5] Origen, Omilii la Cartea Ieşirii, VI, 11

[6] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 3

[7] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 4

[8] Sf. Ioan Casian, Despre Întruparea Domnului, VII, 17, 3-4

[9] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, VIII, 4

[10] SEP 4/I, p. 430

[11] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 4

[12] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, II, 8 – Cuvânt rostit, cel mai probabil, în preajma unui mare praznic, dar valabilitatea sa e aceeaşi în orice vreme.

[13] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 35

[14] SEP 4/I, p. 430

[15] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 81, 1

[16] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 4

[17] SEP 4/I, p. 430

[18] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, XIX

[19] Origen, Despre principii, II, 1, 3

[20] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VIII

[21] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 42

[22] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 64

[23] Hrana tare e hrana celor sporiţi duhovniceşte, care îi ţine statornici în cunoştinţa lui Dumnezeu şi trăirea Lui, fiind ea însăşi o cunoştinţă adâncă şi unitară. Iar hrana lichidă e cea trecătoare, care nu se întipăreşte adânc şi permanent în suflet. Ea produce plăcere momentană, ca mierea, ca laptele, dar efectul ei e mai puţin adânc şi durabil. E bine când puterile şi înţelesurile dumnezeieşti se dau prin amândouă felurile de hrană, ca la nişte ospeţe îmbelşugate (n. trad.).

[24] Modul comunicării de către Dumnezeu a puterilor Lui sfinţitoare şi întăritoare, dar şi a învăţăturii Lui prin cuvinte, e închipuit şi prin paharul care pe de o parte ne oferă băutura care ne susţine şi ne întăreşte, pe de alta rămâne nesecat. El reprezintă însăşi providenţa lui Dumnezeu sau pe Dumnezeu însuşi care ne oferă pe de o parte puterile Lui ca o băutură, pe de alta rămâne neepuizat în Sine. E simbolul providenţei sau al lui Dumnezeu, având în el providenţa sau pe Dumnezeu. Căci paharul oferă băutura tuturor, dar rămâne şi plin de ea, asemenea lui Dumnezeu. Prin băutura oferită, Dumnezeu iese din Sine, dar rămâne prin infinitatea ei totodată în Sine. Dumnezeu rămâne în Sine ca Cel ce e cauza necauzată a tuturor, deasupra tuturor celor cauzate. El este etern şi stă nemişcat în Sine, dar întrucât lucrează în toate, creându-le, susţinându-le, sfinţindu-le, atrăgându-le spre Sine, se şi mişcă. Propriu-zis nici nu stă, nici nu se mişcă, în sensul în care stau şi se mişcă făpturile, silite şi la una şi la alta de Creatorul necauzat al lor (n. trad.).

[25] Ospăţul acesta spiritual îmbată pe om de entuziasm, dar îl face şi să iasă din sine, nemaiştiind decât de Dumnezeu, într-un adevărat extaz. Dar nu numai omul se îmbată de bucuria adâncă ce i-o dă experienţa lui Dumnezeu, ci şi Dumnezeu însuşi se arată ca îmbătat şi ieşit din Sine în om, datorită bucuriei ce i-o dă omul bucurându-se de El sau faptului că numai bucuria lui Dumnezeu de om sau dărnicia de Sine a lui, plină de bucurie, îl umple şi pe om de bucurie. De un astfel de ospăţ, dar veşnic şi cu mult mai bogat, ne va face Dumnezeu parte în viaţa viitoare. Această participare la ospăţul veşnic va fi totodată o odihnă de toate ostenelile, împărtăşirea de bunătăţile fără sfârşit şi fără eforturile spre ele, eforturi care sunt proprii vieţii noastre de pe pământ. Spre acest ospăţ ne cheamă Hristos să ne pregătim, prin haina de nuntă (n. trad.).

[26] Sf. Dionisie Areopagitul, Epistole, IX, 3-4

[27] SEP 4/I, p. 430

[28] BBVA, p. 802

[29] SEP 4/I, p. 431

[30] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 5

[31] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, IX, 10

[32] BBVA, p. 802

[33] SEP 4/I, p. 431

[34] Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 159, 2

[35] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 1

[36] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXIII, 2

[37] SEP 4/I, p. 431

[38] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 173, 4

[39] SEP 4/I, p. 431

[40] SEP 4/I, p. 432

[41] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre mărginita putere a diavolului, III, 1

[42] SEP 4/I, p. 431

[43] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, II

[44] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 95, 5-7

[45] SEP 4/I, p. 432

[46] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 96, 1 – Textul se referă la aşa-numiţii hidroparastaţi, erezie din grupa encratiţilor. Encratiţii, după alte mărturii, foloseau pentru împărtăşanie brânză şi lapte.

[47] Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, 59

[48] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 267

[49] SEP 4/I, p. 432

[50] SEP 4/I, p. 432

[51] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 96, 2

[52] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, I, 6

[53] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 9, 3

[54] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 96, 4

 

Publicitate