Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 1

Posted: 21/10/2010 in Proverbe

Introducere la Cartea Proverbelor lui Solomon

 

Cartea Proverbelor lui Solomon este o culegere de maxime şi zicători ale înţelepciunii iudaice. Biblia Hebraica numeşte cartea Mişley[1] sau, mai pe larg, Mişley Şlomo ben David melek Israel[2] (Proverbele lui Solomon, fiul lui David, regele lui Israel); cartea e aşezată după Iov. Septuaginta pune cartea după Ode (secţiune proprie versiunii greceşti), numind-o Παροιμίαι sau, cu numele întreg, Παροιμίαι Σαλωμωντος υιου Δαυιδ, ος εβασίλευσεν εν Ισραηλ. Vulgata aşează cartea după Psalmi, ca în Bibliile noastre, numind-o Liber proverbiorum Salomonis; primul verset, însă, dă şi un al doilea nume pentru proverbe, acela de parabole: Parabolae Salomonis filii David regis Israhel. Despre denumirea de parabolă se va vorbi în comentariul nostru.  Traducerile româneşti introduc şi un alt termen, acela de pildă.

Aparţinând genului didactico-poetic, cartea cuprinde un şir de maxime, cugetări ori sentinţe, arareori întâlnindu-se proverbul în accepţia sa obişnuită. De regulă, e vorba despre scurte maxime sub formă de distihuri, sub forma paralelismului sinonimic şi antitetic.  Nu există o ordine sistematică în gruparea proverbelor, chiar dacă sunt şi porţiuni închegate, pe alocuri. Cartea, însă, tratează despre adevărata înţelepciune a vieţii, înţelepciune ce nu poate fi despărţită de revelaţia dumnezeiască.

Cum o arată şi numele cărţii, cele mai multe dintre proverbe îi aparţin regelui Solomon, acestora adăugându-li-se şi ziceri ale altor înţelepţi, unii numiţi, alţii necunoscuţi. Septuaginta simplifică problema, faţă de Textul Masoretic, operând astfel încât toate zicerile să pară ca aparţinând lui Solomon.

Cartea Proverbelor poate fi împărţită în trei secţiuni:

1)      Cuvântări introductive (capitolele 1-9) care fac elogiul înţelepciunii;

2) Prima colecţie de ziceri ale lui Solomon (capitolele 10,1 – 22,16), alcătuită din proverbe propriu-zise, aparţinând lui Solomon, la care se adaugă două culegeri de ziceri ale unor înţelepţi necunoscuţi (22, 17 – 24, 22; 24, 23.24-34); aşadar, partea a II-a a cărţii s-ar întinde între 10, 1 şi 24, 34;

3) A doua colecţie a proverbelor lui Solomon (capitolele 25, 1 – 29, 28), la care se adaugă cuvintele lui Agur (cap. 30), sfaturile adresate regelui Lemuel de către mama sa (31, 1-9) şi cântarea alfabetică în care se face elogiul femeii harnice şi virtuoase (31, 9-31). Cum am spus-o deja, Septuaginta simplifică toate acestea, indicându-l pe Solomon drept autor al întregii cărţi.

Ca şi până acum, intenţia noastră este în primul rând aceea de a prezenta tâlcuirile Sfinţilor Părinţi la textul biblic şi de a descoperi, pe cât posibil, chipul lui Hristos ascuns în scrierile Vechiului Testament. Dar, chiar şi acolo unde ne vom opri la înţelesul imediat, socotim că parcurgerea Cărţii Proverbelor nu va rămâne fără folos.

 

 

 

 

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon

CAPITOLUL 1 – Cum se dobândeşte şi se pierde înţelepciunea.

 

Înainte de a aborda textul biblic, avem un cuvânt la începutul Proverbelor: „Orice om ştie, chiar cel care cunoaşte puţin această carte, că este greu de prins înţelesul proverbelor; dar nu trebuie să dăm înapoi în faţa acestei greutăţi: ne punem nădejdea în Domnul, Care, prin rugăciunile părintelui nostru, ne va da avânt la deschiderea gurii noastre (Efeseni 6, 19). Ştim că scrierile prea înţeleptului Solomon sunt, de toate, trei: Cartea Proverbelor, Ecclesiastul şi Cântarea Cântărilor. Fiecare dintre ele urmăreşte un scop deosebit, dar toate s-au scris spre folosul oamenilor. Cartea Proverbelor s-a scris pentru înfierarea moravurilor şi îndreptarea viciilor; pe scurt, este o învăţătură pentru viaţă, cuprinzând în ea reguli înţelepte pentru cele ce trebuie făcute. Ecclesiastul atacă problema naturii lucrurilor şi ne descoperă deşertăciunea celor din lumea aceasta, pentru ca să nu socotim vrednice de râvnit cele trecătoare şi nici să irosim strădaniile sufletului nostru cu lucruri deşarte.  În sfârşit, Cântarea Cântărilor ne arată chipul desăvârşirii sufletului: înfăţişează înţelegerea deplină dintre mireasă şi Mire, adică legătura strânsă a sufletului cu Dumnezeu-Cuvântul”[3].

Prologul. Primele şase versete constituie prologul cărţii: solemnitatea acestuia este marcată, în Septuaginta, prin repetarea particulelor τετε καί, imposibil de redat în româneşte fără o alterare stilistică (şişi de asemenea)”[4]:

 

1: Proverbele lui Solomon, fiul lui David, cel ce a domnit în Israel:

Proverbele: în gr. παροιμίαι, de unde ciclul de lecturi numite paremii în [liturgica] bizantină şi neologismul românesc paremiologic. Termenul grecesc îl traduce pe ebraicul mişley (sg. maşal), al cărui prim sens este acela de comparaţie. Aquila îl traduce pe maşal prin παραβολή, parabolă, al cărui sens exact este punere a două lucruri unul lângă altul, prin urmare, compararea lor. Proverbul poate fi considerat mai degrabă un gen literar, spre deosebire de parabolă, la origine, figură de stil. De unde şi opţiunea traducătorului Septuagintei pentru prima variantă. ♦ Pentru Origen, proverbul este o sentinţă care ascunde şi revelează, în acelaşi timp, aparţinând genului ezoteric (Com. Cant. Prol. 3,8). În acelaşi sens, Vasile cel Mare, In Princ. Pr. 2. Evagrie: Proverbul este o sentinţă care desemnează, prin intermediul realităţilor materiale, realităţi spirituale (Schol. Pr. 1)”[5].

„Cuvântul proverb este clasat de învăţaţii elini printre cuvintele populare, printre cuvintele care de obicei se rostesc pe drum. Cuvântul parimia (proverb) este format din două cuvinte: para şi imos, iar cuvântul imos înseamnă drum. De aceea, învăţaţii elini definesc proverbul: un cuvânt comun, întrebuinţat de mulţime, cu putinţa de a fi aplicat de la cazuri singulare la cazuri multiple similare. La noi, creştinii, proverbul este un dicton folositor, exprimat cu oarecare obscuritate, care cuprinde în el însuşi mult folos, iar în adâncul său ascunde mult înţeles.  Proverbele lui Solomon, adică cuvinte sfătuitoare, folositoare în tot cursul vieţii. S-a adăugat şi numele autorului pentru ca, prin celebritatea persoanei, să atragă pe cei ce-i ascultă cuvintele. Că vrednicia de credinţă a învăţătorului face să fie primit cu uşurinţă cuvântul său şi-i face mai atenţi pe cei ce se instruiesc. S-a adăugat şi tatăl, ca să cunoşti că Solomon era înţelept, născut dintr-un tată înţelept şi profet: că din copilărie s-a instruit din cărţile sfinte, că n-a căpătat la sorţi domnia şi nici n-a luat cu forţa o împărăţie ce nu i se cuvenea, ci prin dreapta judecată a tatălui său şi prin voia lui Dumnezeu a luat sceptrele împărăteşti”[6].

2: Pentru a cunoaşte înţelepciunea şi învăţătura,

pentru a înţelege spusele adânci,

Învăţătura traduce sensul restrâns al cuvântului paidéia (pedia) care înseamnă, îndeosebi, educarea sau instruirea copiilor, formarea lor prin cultură; aşadar, un sens pedagogic. De altfel, terminologia pedagogică nu va lipsi din Proverbe”[7].  „După Evagrie, infinitivele greceşti redate în româneşte prin spre a cunoaşte; a înţelege etc., ar depinde nu de substantivul proverbele, ci de verbul a domnit. Prin urmare, după el, regatul lui Israel este ştiinţa spirituală care înţelege lucrurile privitoare la Dumnezeu (Schol. Pr. 2-3)”[8].

„Al doilea verset al Cărţii Proverbelor enumeră foloasele acestei cărţi, care sunt şi la câte pot da naştere în sufletele celor care învaţă aceste proverbe. Şi în primul loc din Cartea Proverbelor putem cunoaşte înţelepciunea şi învăţătura[9].  „Înţelepciunea este ştiinţa lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti şi cunoaşterea cauzelor lor. Cel ce teologhiseşte bine cunoaşte înţelepciunea”[10].

3: pentru a dezveli învăluirile cuvintelor,

pentru a pricepe dreptatea, adevărul,

şi a-i face judecăţii dreptar,

Învăluirile: SEP 4 a tradus cu întorsătură (gr. στροφή): „termen rar în Septuaginta. Mai apare doar în Înţelepciunea lui Solomon 8, 8 şi Sirah 39, 2, cu acelaşi sens, expresie alambicată, obscură, specifică limbajului ezoteric al celor înţelepţi. Vorbele întoarse sunt menite să protejeze conţinutul parabolelor de curiozitatea profană, ele revelându-şi sensul doar celor iniţiaţi/înţelepţi. ♦ adevărata dreptate [la Anania: dreptatea, adevărul]: Clement Alexandrinul o opune falsei dreptăţi păgâne (Strom. II, 2, 7). Vasile cel Mare (In. Princ. Pr. 2) identifică adevărata dreptate cu Iisus şi interpretează pasajul în lumina faimosului episod al judecăţii lui Solomon din III Regi 3,16 sq.”[11].

„Cum să nu fie vrednici de lăudat cei care vor să înveţe şi cei care pot, după cum spune Solomon (că există şi o altă dreptate, care nu-i după adevăr, aceea învăţată de legile elene şi de ceilalţi filosofi)?”[12].  „Aşadar, pentru a putea ţine piept asalturilor cuvintelor meşteşugite, Cartea Proverbelor ne dăruieşte mare folos. Că cel ce citeşte cu luare aminte Cartea Proverbelor şi ascultă fără lenevire sfaturile ei, înarmat cu experienţa proverbelor, primeşte fără vătămare întorsăturile cuvintelor, nu este nici fermecat de ele şi nici nu se îndepărtează de adevăr”[13].

Dreptatea este facultatea de a da fiecăruia ce i se cuvine. Şi pentru că acest lucru este greu de realizat atât de cei care, din pricina puţinătăţii minţii lor nu găsesc soluţiile juste de a da fiecăruia ce i se cuvine, cât şi de cei care, din pricina patimilor omeneşti de care sunt stăpâniţi, fac să dispară dreptatea, dispreţuind pe cei săraci şi neţinând de rău pe cei puternici care săvârşesc nedreptate. De aceea, Cartea Proverbelor făgăduieşte să dea ucenicilor săi cunoştinţa adevăratei dreptăţi”[14].  „Să îndrepte judecăţile: nu e vorba aici de judecăţile cele de la tribunale, ci de criteriul de judecată sănătos, care este în noi şi despre care spune că nu trebuie să greşească”[15].

4: pentru a le da celor simpli isteţime

şi celor tineri pricepere şi cugetare;

Cei simpli: „literal: celor lipsiţi de răutate. Aici însă cuvântul akakos are sensul de simplu (necomplicat, ingenuu, naiv, candid)”[16]Isteţime, „adică însuşirea de a pricepe din experienţă (nu din studiu). Pricepere: „esthesis exprimă facultatea de a percepe în primul rând prin simţuri şi în al doilea rând prin inteligenţă; conştientizare; pricepere. În Ieşirea 28,3 se vorbeşte de un duh al priceperii (pnevmatos estheseos) dăruit de Dumnezeu celor înţelepţi”[17].  SEP 4 a tradus termenul prin discernământ, justificând: „am tradus astfel termenul αισθεσις care în greacă înseamnă în mod curent senzaţie, simţământ. Or, αισθεσις traduce, în Septuaginta, ebr. da’athcunoaştere, ştiinţă. Clement Alexandrinul citează alte versete din Proverbe înlocuind termenul γνωσις cu αισθεσις, dovadă că în mintea sa cele două cuvinte erau echivalente. Aquila, Symmachos şi Theodotion traduc aproape tot timpul ebr. da’ath cu gr. γνωσις. Aşadar, subst. αισθεσις face parte din panoplia virtuţilor morale (precum înţelepciunea şi cumpătarea), nefiind un simplu proces fizic sau psihologic. Sensul de discernământ este, în aceste contexte din Proverbe, cel mai verosimil, chiar dacă, în greacă, discernământul se exprimă prin cuvântul διάκρισις[18].

„Lipsa de răutate sau inocenţa are două sensuri. Înseamnă sau inocenţa dobândită cu ajutorul raţiunii prin înstrăinarea de păcat, printr-o îndelungată luare aminte şi studiere a faptelor bune, tăind din rădăcină viciul, sau înseamnă neexperimentarea viciului, fie din pricina tinereţii, fie din pricină că n-a cunoscut încă viciul”[19].

5: – pe acestea auzindu-le, înţeleptul mai înţelept va fi,

iar cel grijuliu duh de cârmuire va dobândi –

Grijuliu „= atent la ce face; prudent; înţelept; circumspect”[20]Duh de cârmuire: SEP 4 are arta cârmuirii: „cf. lista harismelor din I Corinteni 12, 28. Vasile cel Mare comentează cuvântul plecând de la o serie de imagini marine (In Princ. Pr. 15-17); pentru Hipolit, cârmaciul este Duhul Sfânt care-l ajută pe cel botezat să pătrundă în tainele înnegurate ale Scripturii (Fr. Pr. 6-7, p. 76)”[21].

Cartea, „prin proverbul de mai sus, nu cheamă pe orice om la conducere, ci pe cel inteligent, căci ce este conducerea decât o ştiinţă a sufletului despre nestatornicia lucrurilor omeneşti cu ajutorul căreia învăţăm cum se cuvine să o traversăm?”[22].  „Cuvintele acestea dau mărturie de marea putere a Cărţii Proverbelor, pentru că înţelepciunea lor depăşeşte înţelepciunea înţelepţilor, iar învăţăturile cuprinse în această carte sunt mai adânci decât învăţăturile înţelepţilor”[23].

6: pentru a cunoaşte vorba cu tâlc şi cuvântul neguros

şi spusele înţelepţilor şi ghicitorile lor:

Cuvântul nelămurit/obscur [la Anania: neguros] (gr. σκοτεινον λόγον): Aquila şi Theodotion redau termenul ebraic corespunzător (meliţah) prin ερμηνεία, interpretare. Symmachos are πρόβλημα, cu sensul de enigmă[24].

„În filosofia barbară profeţia este numită şi paremie şi pildă şi enigmă; este numită şi înţelepciune, dar şi ca ceva deosebit de ea; este numită şi învăţătură şi cuvinte de pricepere şi întorsături de cuvinte şi dreptate adevărată şi învăţătură pentru îndreptarea judecăţii şi iscusinţă pentru cei fără răutate, dobândită în urma învăţăturii, şi simţire şi gândire dobândite de cei de curând catehizaţi”[25].  „Cel care este convins că trebuie să asculte de porunci mai înţelept va fi în ce priveşte gnoza. Că cei inspiraţi de Dumnezeu nu rostesc cuvinte false şi nici cei care au legături cu aceştia, nici nu se gândesc să întindă curse, cu care încurcă pe tineri mulţi sofişti, care nu se preocupă de adevăr”[26].

7: Începutul înţelepciunii e frica de Dumnezeu,

iar cunoaşterea e bună pentru toţi cei ce o săvârşesc;

evlavia faţă de Dumnezeu e începutul priceperii,

iar cei necredincioşi defaimă înţelepciunea şi învăţătura.

Frica de Dumnezeu: „Textual: frica lui Dumnezeu. Acest genitiv însă nu înseamnă câtuşi de puţin că frica ar fi o însuşire a lui Dumnezeu, ci caracterul ei excepţional, superlativ, aşa cum este omul lui Dumnezeu. Despărţind-o de frica obişnuită, comună, care pune sufletul în dezordine, Sf. Grigorie Sinaitul o defineşte drept veselie cu cutremur şi cu multe lacrimi, când harul mângâie sufletul. Monahul Calist şi Monahul Ignatie Xanthopol[27] împart frica de Dumnezeu în două categorii: aceea a începătorilor, ilustrată prin texte din Proverbe 1, 7; Psalmi 33, 11; Sirah 2, 7; 2, 16, dar şi prin spusele Cuviosului Isaac Sirul: frica de Dumnezeu e începutul virtuţii şi rodul credinţei; a doua categorie, a celor cu viaţă duhovnicească îmbunătăţită, este ilustrată de Psalmi 111, 1; 127, 4 şi Proverbe 10, 30, iar Sf. Petru Damaschin o atribuie celor aproape de desăvârşire duhovnicească: ea iubeşte virtutea şi se teme de schimbare. Textul Masoretic: Frica de Dumnezeu este începutul (principiul) cunoaşterii[28].  „Intelectul percepe lucrurile sensibile prin simţuri; în acelaşi fel, el contemplă ceea ce este inteligibil prin virtuţi (Evagrie, Schol. Pr. 5)”[29].

„Scriptura vorbeşte de punerea în practică a înţelepciunii, care este frică de Dumnezeu şi călăuzitoare spre înţelepciune. Iar dacă legea aduce în suflet frica şi dacă cunoaşterea legii este începutul înţelepciunii, atunci urmează că, dacă n-ar exista lege, n-ar exista înţelept. Deci cei care îndepărtează legea sunt neînţelepţi şi consecinţa este că aceştia trebuie socotiţi oameni fără Dumnezeu. Învăţătura este începutul înţelepciunii”[30].  Unde „este Dumnezeu, acolo este şi frica de Dumnezeu, acolo se află tăria în cinste, siguranţa în toate, căldura sufletului, o grijă mereu trează, o alegere îndelung chibzuită, o vorbire cumpănită, o înaintare într-un loc de cinste bine meritată, supunere religioasă, slujbă cucernică, purtare modestă, Biserica în unire şi toate ale lui Dumnezeu”[31].

„Poartă numele de început şi lucrul din care se face ceva şi care există în el, ca de pildă temelia casei sau carena corabiei, după cum este scris început al înţelepciunii este frica de Domnul; că evlavia este temelia şi fundamentul desăvârşirii”[32].  „Pentru că frica de Domnul este începutul înţelepciunii, de aceea sunt instruiţi prin frică cei care gândesc cele pământeşti. Teama trebuie înţeleasă neapărat ca o îndrumătoare spre buna credinţă, iar dragostea desăvârşeşte pe cei pe care i-a luat şi care fuseseră crescuţi de teama aceea dătătoare de ştiinţă”[33].  „Înţelepciunea curăţeşte mai întâi, cu frica de Dumnezeu, sufletele celor ce vor să se ocupe de ea”[34].  „Dar şi acestui început îi stă altceva înainte. Început al învăţării meseriilor sunt elementele meseriei. Aşadar, element al înţelepciunii este frica de Domnul; dar este ceva anterior acestui început, şi anume starea sufletească a celui care n-a fost încă înţelept şi n-a primit în el frica de Dumnezeu”[35].  „Pentru cei care abia acum se iniţiază în viaţa de pietate, învăţarea prin teama de Dumnezeu este mai folositoare, potrivit sfatului înţeleptului Solomon”[36].  „Să sădim deci în sufletul copilului această înţelepciune şi să i-o întărim, ca să cunoască bine valoarea lucrurilor omeneşti; ce este bogăţia, slava, puterea, ca să ajungă în stare să le dispreţuiască şi să dorească bunurile cele mari”[37].

„Numeşte început frica începătoare. După ea e cea desăvârşită, cea a sfinţilor.. Frica începătoare ţine de alcătuirea noastră. Aceasta păzeşte sufletul, ca şi cunoştinţa, de tot păcatul”[38].  „Temerea de Dumnezeu este îndoită. Una se naşte în noi din ameninţările chinurilor. Aceasta face să se nască în noi, pe rând: înfrânarea, răbdarea, nădejdea în Dumnezeu şi nepătimirea, din care răsare dragostea. Iar cealaltă e împreunată cu dragostea. Ea susţine pururea în suflet sfiala evlaviei, ca nu cumva, pentru îndrăzneala dragostei, să ajungă la nesocotirea lui Dumnezeu”[39].  Conform unei scolii: „Prin frica lui Dumnezeu [Sfântul Maxim] a indicat filosofia activă, arătând sfârşitul prin început. Căci începutul înţelepciunii este frica lui Dumnezeu[40].  Şi, „precum, când e vorba de cele şapte daruri ale Duhului, dacă nu începe cineva de la frică, nu poate urca la celelalte, aşa şi în fericirile Domnului”[41]. Altfel zis, învăţăturile evanghelice nu abolesc cele din Vechiul Testament, ci le desăvârşesc.

„Cel ce a început de la frica de osândă şi înaintează la curăţia inimii, prin lacrimile pocăinţei, se umple mai întâi de înţelepciune, deoarece temerea este începutul ei, supă cuvântul Scripturii; apoi de înţelegere, după aceea de sfat, prin care îmbrăţişează cu bun sfat cele de folos. Înaintând până aici prin lucrarea poruncilor, se înalţă la cunoştinţa lucrurilor şi primeşte ştirea adevărată despre lucrurile dumnezeieşti şi omeneşti. După aceea, făcându-se întreg locaş al evlaviei, se desăvârşeşte urcându-se în cetăţuia de pe vârf a iubirii. Şi îndată îl primeşte temerea curată a duhului spre a păzi vistieria Împărăţiei cerurilor sălăşluită în sine. Această temere fiind foarte mântuitoare, face pe cel ce s-a înălţat la locul dragostei să fie plin de cutremur şi să susţină lupta, de teamă să nu cadă de la o asemenea înălţime a dragostei lui Dumnezeu şi să fie aruncat iarăşi în temerea înfricoşătoare de chinuri”[42].

Sfântul Grigorie Sinaitul, al cărui cuvânt a fost rezumat la început, distinge mai multe aspecte ale fricii: „trebuie să se ştie că frica dumnezeiască nu are cutremurare, dacă prin cutremurare se înţelege nu frica din bucurie, ci aceea din mânie, sau cea a certării povăţuitoare, ori cea a părăsirii; ci ea e o veselie cu cutremurare care vine din rugăciunea făcută în focul temerii de Dumnezeu. Iar prin frică nu înţeleg aici pe cea cu cutremurarea venită din mânie sau din osânda veşnică, ci pe aceea a înţelepciunii, care se şi numeşte începutul înţelepciunii. Iar frica se împarte în trei (deşi Părinţii Bisericii au împărţit-o în două): cea începătoare, cea desăvârşită şi apoi cea din mânie, care trebuie numită şi cutremurare propriu-zisă, sau tulburare, sau zdrobire”[43].  Pornind de la frica de Dumnezeu, „latura pătimitoare a sufletului nu e mortificată prin deprindere […] ci, înaintată la o lucrare de Dumnezeu iubitoare, agoniseşte străpungerea mântuitoare şi plânsul fericit, care aduce baia iertării, reînnoirea naşterii din Dumnezeu, adică lacrimile pocăinţei”[44].  „Fiindcă unde este frica, acolo e paza poruncilor. Iar unde e paza poruncilor, acolo e curăţirea trupului, a norului care se întinde peste suflet şi nu-l lasă să vadă raza dumnezeiască. Iar unde e curăţia, acolo e luminarea. Iar luminarea este împlinirea dorului pentru cei ce doresc lucrurile cele mai mari sau lucrul cel mai mare sau cele mai presus decât cele mari”[45].

Urmează versetele 8-19, care cuprind prima învăţătură majoră a Proverbelor; aceasta îndeamnă la evitarea răului şi a celor necredincioşi. Ea va fi reluată în primul discurs al Înţelepciunii (vv. 22-33):

8: Ascultă, fiule, învăţătura tatălui tău

şi nu lepăda rânduielile maicii tale;

„Pentru Hipolit, tatăl din acest verset îl simbolizează pe Dumnezeu, iar mama trimite la Înţelepciune (Fr. Pr. 8-9, pp. 76-77). Pentru Origen, învăţătura Tatălui este Scriptura, iar rânduielile mamei desemnează tradiţiile nescrise ale Bisericii (Epit. 1, 46)”[46].

Cartea „îşi îndreaptă cuvintele spre cel ce e încă prunc, potrivind cuvintele cu vârsta lui. […] Vezi din cele spuse tinereţea lui sufletească, cum are încă nevoie de poruncile maicii şi de sfătuirea tatălui”[47].

9: căci cunună de daruri vei primi pe creştet

şi lanţ de aur împrejurul grumazului.

„Colierul trimite la ideea de supunere, fapt speculat şi de Origen: aurul sunt cuvintele dumnezeieşti, dar gâtul se supune, purtând lanţ (Epit. 1, 49). ♦ După cum creştetul şi gâtul desemnează aici intelectul, la fel cununa şi lanţul desemnează ştiinţa (gnoza) (Evagrie, ibid., 7)”[48].

„Cu cât ascultă copilul mai mult de părinţi, cu atât i se făgăduieşte mai mult dobândirea podoabelor copilăriei, pentru râvna ce o are din învăţăturile primite. Iar podoaba copiilor este salba de aur ce străluceşte în jurul braţului şi cununa împletită din nişte flori gingaşe. Şi acestea trebuie înţelese astfel ca înţelesul ghiciturii să ducă spre ceea ce este mai bun”[49].  „De asemenea să ai şi altă podoabă, în jurul grumazului, anume credinţa evlavioasă şi sănătoasă, care înconjură de jur împrejur grumazul sufletului”[50].

„În luptele olimpice, după victorie, cununa nu-i altceva decât frunze de laur, apoi aplauzele şi strigătele mulţimii. Toate acestea se veştejesc şi pier o dată cu lăsarea serii. Cununa pentru virtute şi pentru ostenelile ei, însă, n-are nimic material, nu piere odată cu veacul acesta, ci este veşnică, nemuritoare, trăieşte de-a lungul veacurilor veacurilor. Osteneala pentru virtute este scurtă, pe când răsplata ostenelilor nu are sfârşit, nu se supune timpului, nu se vestejeşte”[51].

10: Fiule, să nu te amăgească necredincioşii,

nici să le faci pe voie,

chiar de te vor ruga, zicând:

11: „Vino cu noi, fă-te cu noi tovarăş-de-drum

şi cu vicleşug să-l băgăm în pământ pe omul cel drept,

Aici, lângă necredincioşi, „să adăugăm şi pe aceia care, abătându-se prosteşte de la credinţă, aleargă după trup, neprimind cuvintele Sfântului Duh, ci, dând atenţie duhurilor rătăcirii, care se arată în făţărnicia mincinoşilor, a celor cu mintea arsă. Aceştia, lepădând familiaritatea cu Hristos, s-au însoţit într-adevăr cu oameni de alt neam şi au primit sămânţa diavolească, rodind în rătăcire lucrurile rătăcirii şi ale pierzaniei”[52].

12: de viu să-l înghiţim, aşa cum face iadul,

şi amintirea lui de pe pământ s-o stingem;

Iadul: „Hades-ul înseamnă, în greaca clasică, sălaş al morţilor, în sens neutru; la fel şi în cea mai mare parte a Vechiului Testament, traducând ebr. şe’ol. Dar, în Proverbe, sensul acesta neutru lasă locul unui sens ce implică ideea unei pedepsiri a păcătoşilor, fie numai şi prin moarte prematură”[53].

13: să punem mâna pe strânsura lui cea de mult preţ

şi casele să ni le umplem de pradă;

Prăzi: termenul grecesc desemnează chiar prada de război. Nuanţa nu-i scapă lui Evagrie, care interpretează versetul în lumina pasajului celebru din Efeseni 6, 10-14, unde credinciosul e îndemnat să se înarmeze cu toată panoplia de arme ale lui Dumnezeu: adevăr, dreptate, evanghelia păcii (Scol. Pr. 9)”[54].

14: partea ta să ne-o pui nouă la mijloc

şi toţi să avem o singură pungă, obştească,

şi-o singură cămară să ne fie”;

Versetele 11-14: „Clement Alexandrinul vede în aceste versete o profeţie privitoare la Patimile lui Iisus (Pedagogul, 1, 94, 2- 95, 1)”[55].

„Aceştia [cei ce vorbesc aici – n. n.] se lasă fără frâu în voia plăcerilor şi caută să convingă şi pe cei din jurul lor să ducă o viaţă plină de plăceri, interpretând în chip ticălos cuvintele acestea ale Scripturii”[56].

15: nu-ţi face din ei tovarăşi de drum,

ci abate-ţi piciorul de la cărările lor;

16: că picioarele lor spre răutate aleargă

şi grabnice sunt spre vărsare de sânge;

17: – că-n zadar se-ntinde laţul când pasărea îl vede -;

„Verset corectat aici după Textul Masoretic”[57].  „Părinţii ignoră v. 16, interpretând pozitiv v. 17, fără să ţină seama de prezenţa, în context, a vărsătorilor de sânge iuţi de picior. Pentru ei, aripile simbolizează capacitatea oricărui om de a se ridica la cer, laţurile fiind pedeapsa pe care Dumnezeu o rezervă celor rămaşi la sol (Ilarie de Poitiers, In Ps. 118, 14, 18; Origen, Despre rugăciune 29, 16)”[58].  „Dacă, deci, nu în zadar se întinde laţul pentru păsări […] şi dacă fără voia Tatălui nici cea mai mică dintre zburătoare nu cade în cursă, atunci să ne rugăm ca să nu săvârşim nimic rău pentru care am merita să fim duşi în ispită, prin judecata dreaptă a lui Dumnezeu”[59].

Comentariile ce urmează, însă, nu interpretează pozitiv versetul, având şi o formă diferită a lui: „Nu lăsa necercetată vina celor neascultători, ci adaugă pricinile şi arată limpede că, după cuvântul din Pilde, nu pe nedrept se întind curse celor înaripate. Căci cei ce aleg să zacă în întuneric, deşi pot fi luminaţi, cum nu-şi hotărăsc ei înşişi suferinţele şi nu merg prin proprie pornire spre pătimirea celor pe care le puteau ocoli dacă ar fi voit să cerceteze drept lucrurile şi ar fi pus cele rele pe al doilea plan faţă de cele bune? Pe lângă, arată că voia omului este liberă de necesitatea lanţurilor şi că prin înclinările ei se poate mişca în amândouă direcţiile, ca să primească cu dreptate lauda pentru cele bune sau pedeapsa pentru cele potrivnice”[60].  „Că zice Scriptura: Că nu pe nedrept se întind laţuri păsărilor; vrea să spună că pe dreptate piere omul, care, cunoscând calea dreptăţii, merge pe calea întunericului”[61].

18: că părtaşii la ucidere îşi pun deoparte răul;

căci răul e al nelegiuitului care dărâmă.

„Legea dată nouă ne porunceşte să evităm adevăratele rele: adulterul, desfrâul, pederastia, ignoranţa, nedreptatea, moartea – nu aceea care desparte sufletul de trup, ci aceea care desparte sufletul de adevăr -; relele acestea şi consecinţele lor sunt cu adevărat cumplite şi înfricoşătoare”[62].

19: Aşa le va merge tuturor celor uniţi în fărădelege,

căci cu necredinţa lor îşi alungă sufletul.

Următorul fragment (1, 20-33) constituie „primul discurs al Înţelepciunii, care, în Septuaginta, se armonizează cu al doilea, din cap. 8. Spre deosebire de Textul Masoretic, unde registrul este acela de strigăt profetic, în Septuaginta intrarea în scenă a Înţelepciunii are o solemnitate regească”[63]:

20: Înţelepciunea prin răspântii îşi înalţă glasul

şi pe uliţe vorbeşte deschis,

„Origen, Ilarie şi Evagrie văd în apariţia Înţelepciunii venirea în lume a Dumnezeului-Treime şi sălăşluirea Acestuia în inima credincioşilor (apropiere etimologică între pieţe [la Anania: uliţe] şi lărgimea inimii, în greacă) (Catena palestiniană la Ps. 118, 32). ♦ vorbeşte răspicat [la Anania: vorbeşte deschis]: literal, aduce îndrăzneală. Termenul παρρησία [parrisia – în continuare, SEP 4 va reda prin parrhesia, formă urmând modului apusean de citire] desemnează: 1) libertatea de vorbire; 2) îndrăzneala cuviincioasă; 3) intimitatea cu divinitatea (în textele religioase). Înţelepciunea vorbeşte cu îndrăzneală, întrucât ea îşi are izvorul în Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan, parrhesia este atitudinea lui Iisus în timpul lucrării Sale publice; în epistolele pauline, ea este o trăsătură de caracter a apostolilor şi creştinilor. În Vechiul Testament, parrhesia îi caracterizează în primul rând pe profeţi”[64].

21: pe coamele zidurilor îşi face vestirea,

la porţile celor puternici se aşază

şi la porţile cetăţii cu îndrăznire grăieşte:

Se aşază: SEP 4 a redat prin sălăşluieşte, „gr. παρεδρεύει: verb unic în Septuaginta, îşi găseşte ecou în rugăciunea lui Solomon din Înţelepciune 9,4. În Înţelepciunea întronizată Părinţii recunosc Cuvântul lui Dumnezeu (cf. şi Proverbe 8, 21 sq.)”[65].

„Solomon spune că pretutindeni se vorbeşte de înţelepciune: pe drumuri, în pieţe, în fortăreţele cetăţii. Vorbeşte de porţi, de pieţe şi de ziduri, tocmai pentru a arăta, prin răspântii şi pieţe, strălucirea înţelepciunii, iar prin ziduri, folosul ei; pentru a arăta că înţelepciunea este îndestulătoare pentru întărirea vieţii”[66].

22: – Atâta timp cât nevinovaţii vor ţine de mână dreptatea,

ei nu vor fi ruşinaţi;

dar nemintoşii poftitori de batjocură,

necredincioşi făcându-se, au urât priceperea

23: şi vinovaţi s-au făcut spre mustrare.

Iată, graiul suflării mele clocotitor se face pentru voi

şi am să vă învăţ cuvintele mele.

24: Că am strigat şi nu m-aţi ascultat,

şi v-am întins cuvinte şi nu aţi luat aminte;

V-am întins cuvinte: SEP 4 traduce prin: am tot întins vorba; „Textul Masoretic are am întins mâna, imagine cu rezonanţă profetică (Isaia 65, 2). Ioan Gură de Aur explicitează acest am tot întins vorba: Prin mijlocirea profeţilor, a conştiinţei, prin legile păgâne, prin duşmani, prin prieteni, prin rude şi rugăciuni (Patm., p. 32)”[67].

„Ce este mai demn şi mai drept? N-am auzit, nu suntem auziţi; n-am respectat, nu suntem respectaţi. Cine, mă rog, dintre stăpânii trupeşti este mulţumit să se poarte cu ai săi conform unei astfel de condiţii, încât să dispreţuiască pe servii săi numai atât cât a fost şi el dispreţuit de ei?”[68].

25: ci sfaturile mele le-aţi defăimat

şi mustrările mele nu le-aţi luat în seamă.

Sfaturile mele le-aţi defăimat: SEP 4 are sfaturile mele le-aţi dat deoparte: „literal: (sfaturile mele) le-aţi făcut neimportante, fără autoritate; le-aţi desfiinţat. În Marcu 7, 13 şi Matei 15, 6 evangheliştii pun în gura lui Iisus acelaşi verb, α-κυρόω, atunci când Acesta denunţă abuzurile tradiţiei farisee în detrimentul prescripţiilor Decalogului”[69].

26: De aceea şi eu voi râde la nimicirea voastră

şi mă voi veseli când vă va veni pieirea

27: şi când fără de veste va da peste voi huietul

şi când ca un vifor se va-ntâmpla surparea

sau când vor da peste voi necaz şi împresurare,

sau când cu vuiet veţi pieri.

28: Atunci voi mă veţi chema şi eu nu voi auzi,

cei răi mă vor căuta şi nu vor da de mine;

„Să nu dea Dumnezeu să vină peste mine aceste cuvinte de la dreptul Judecător, Căruia Îi lăudăm în adevăr mila, dar totodată Îi lăudăm şi dreptatea”[70].

29: pentru că ei au urât înţelepciunea,

iar frica de Dumnezeu nu şi-au ales-o,

30: nici la sfaturile mele n-au vrut să ia aminte,

iar mustrările mele le-au batjocorit.

„Septuaginta are un plus faţă de Textul Masoretic: n-au vrut. Evagrie speculează glosa Septuagintei găsind în ea un argument pentru existenţa liberului arbitru. El pune versetul în legătură cu Isaia 1, 19-20 (Schol. Pr. 15)”[71].

31: De aceea mânca-vor ei din roadele purtării lor

şi de necurăţia lor vor fi sătui;

„Ioan Gură de Aur glosează astfel ultima parte a versetului: Vor fi dezgustaţi de propria lor poftă (Patm., p. 35)”[72].

„Dacă cineva e după înfăţişare născut fără de vreme, se zice că acum îşi mănâncă jumătate din cele trupeşti, iar cealaltă jumătate în veacul viitor. Căci fiecare îşi va mânca rodurile căii sale[73].

32: strâmbătatea făcută pruncilor îi va ucide

şi proba de foc îi va nimici pe cei necuraţi.

Proba de foc: cercetare amănunţită, exhaustivă, la capătul căreia se rostesc probele zdrobitoare asupra vinovăţiei”[74]Pruncii: „Didim apropie acest verset de tema celor foarte mici din Matei 18,6 (Epit. 1, 100). ♦ […] Precum copiii mici se află între cei drepţi şi cei nedrepţi, la fel toţi oamenii se află între îngeri şi demoni, fără a fi demoni şi fără a avea nume de îngeri, până la sfârşitul lumii (Evagrie, ibid. 16)”[75].

33: Dar cel ce mă ascultă întru nădejde va sălăşlui

şi fără spaima răului va avea odihnă.

Va sălăşlui întru nădejde: expresia ebraică şakan betah este foarte răspândită în Biblie, desemnând adăpostul şi liniştea dăruite de Dumnezeu. ♦ Impasibilul, înduhovnicitul, după teoria evagriană, trăieşte în linişte, fără să se teamă de nici un gând rău (cf. Evagrie, ibid., 17)”[76].

Sfat pentru credincioşi, desprins din versetele 23-33: „Învăţaţi-vă să vă supuneţi, lepădând obrăznicia cea mândră şi îngâmfată a limbii voastre. Că e mai bine pentru voi să fiţi găsiţi mici, dar respectaţi, în turma lui Hristos, decât cu o părută vază să fiţi aruncaţi din nădejdea Lui”[77].  „Dacă Domnul a spus că îndepărtarea de rele aduce lipsa de teamă, pe care o lucrează frica de Domnul, atunci teama este bună; iar teama pe care ţi-o dă legea nu numai că este dreaptă, dar e şi bună, pentru că nimiceşte răul”[78].


[1] משלי

[2] משלי שלמה בן־דוד מלך ישראל

 

[3] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 1

[4] Septuaginta 4, tom I, Psalmii, Odele, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, (în continuare, abreviat: SEP 4/I), Colegiul Noua Europă/Polirom, Bucureşti/Iaşi, 2006, p. 401

[5] SEP 4/I, p. 401

[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 2

[7] Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania (în continuare, abreviat: BBVA), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare, abreviat: EIB), Bucureşti, 2001, p. 788

[8] SEP 4/I, p. 401

[9] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 3

[10] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 3

[11] SEP 4/I, p. 401

[12] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 7, 1

[13] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 7

[14] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 8

[15] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 7, 2

[16] BBVA, p. 788

[17] BBVA, p. 788

[18] SEP 4/I, p. 402

[19] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 11

[20] BBVA, p. 788

[21] SEP 4/I, p. 402

[22] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 15

[23] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 14

[24] SEP 4/I, p. 402

[25] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 130, 1

[26] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 7, 3

[27] Cele 100 de capete, 17

[28] BBVA, p. 788

[29] SEP 4/I, p. 402

[30] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 33, 3

[31] Tertulian, Despre prescripţia contra ereticilor, XLIII, 5

[32] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, I, 5

[33] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 6

[34] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 4

[35] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XVI, 1

[36] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 4

[37] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre creşterea copiilor, 86

[38] Ava Dorotei, Felurite învăţături, IV, 3

[39] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, 81

[40] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 48, Scolia 14

[41] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, I

[42] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, 89

[43] Sf. Grigorie Sinaitul, Învăţătură cu de-amănuntul despre liniştire şi rugăciune, 6

[44] Sf. Grigorie Palama, Despre rugăciune, 17

[45] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, XXII – Autorul citează aici pe Sf. Grigorie Teologul (Oratio 29, 8; PG 36, 344 A), şi continuă: „Spunând acestea, a arătat că sfârşitul fără de sfârşit al oricărei virtuţi este luminarea Duhului; ajungând la aceasta, cel care a atins-o a ajuns la sfârşitul şi la capătul tuturor celor sensibile, şi a găsit începutul cunoaşterii celor duhovniceşti”.

[46] SEP 4/I, p. 403

[47] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor

[48] SEP 4/I, p. 403

[49] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor

[50] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor

[51] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLII, 1

[52] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XII

[53] SEP 4/I, p. 403

[54] SEP 4/I, p. 403

[55] SEP 4/I, p. 403

[56] Clement Alexandrinul, Stromate, III, 105, 2

[57] BBVA, p. 789

[58] SEP 4/I, p. 404

[59] Origen Despre rugăciune, XXIX, 16

[60] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 1

[61] Barnaba, Epistola, IV, 4

[62] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 34, 3

[63] SEP 4/I, p. 404

[64] SEP 4/I, pp. 404-405

[65] SEP 4/I, p. 405

[66] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 4

[67] SEP 4/I, p. 405

[68] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, III, 9, 42-43

[69] SEP 4/I, p. 405

[70] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, CXIII

[71] SEP 4/I, p. 406

[72] SEP 4/I, p. 406

[73] Ioan Carpatiul, Capete de mângâiere, 8

[74] BBVA, p. 790

[75] SEP 4/I, p. 406

[76] SEP 4/I, p. 406

[77] Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, LVII, 2

[78] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 39, 4

 

Comentarii
  1. […] dintre cei mai cunoscuţi psalmi de încredere totală în ocrotirea lui […]

  2. […] Societate, Supravieţuitor, Adele Onete, Simon, Theodora Marinescu, Hai că se poate, Ana Usca, Vania, Carmen Negoiţă, Teo Negură, Cristian […]

  3. […] Olimpiu, Aliosa, Ana Usca, Caius, Basarica, Dispecer Blogosfera, Elisa, HAI CA SE POATE!, Vania, Ioan Sorin Usca,  Natasa, Orfiv, Supravietuitor, Transildania, World of Solitaire, Starea Natiunii, Teo, Daniela […]

  4. […] Tocilă, Caius, Camelia, Găbitzu, Gabriela Ilieş, Gând Licitat, Flavius, Giana, Ioan Usca, Laura Driha, Mirela Pete, Gabi, Adela, Nice, Melami, Se-cret, Auraş, Dan şi […]

  5. […] Usca, Angela Tocilă, Caius,Camelia, Găbitzu, Gabriela Ilieş, Gând Licitat, Flavius, Giana, IoanUsca, Laura Driha, Mirela Pete, Gabi, Adela, Nice, Melami, Se-cret,Auraş, Dan şi […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s