Comentarii la Psalmi – 113

Posted: 18/05/2009 in Psalmii
Etichete:, , ,

PSALMUL 113 – Aliluia.

 

            „În Textul Masoretic îi corespund Psalmul 114 (primele 8 versete, care constituie vădit o unitate de mare simetrie şi rafinament poetic) şi 115. Pornind de la evenimentul fondator al poporului israelit, eliberarea din Egipt, psalmul presimte cu bucurie venirea în slavă a lui Dumnezeu la sfârşitul veacurilor. Partea a doua e mai cu seamă o ironizare a idolatriei şi o afirmare a atotputerniciei şi atotprezenţei unicului Dumnezeu”[1].

 

1: Când a ieşit Israel din Egipt

şi casa lui Iacob din mijlocul unui popor barbar,

2: Iudeea a devenit locaşul Său cel sfânt,

Israel, stăpânirea Lui.

Traducerea de aici, ca şi cea de la SEP 4, „a urmat interpretarea dată de Ioan Gură de Aur. Atanasie înţelege însă că Iuda devine izvor de sfinţire: se profeţeşte astfel harul care va fi dăruit tuturor neamurilor”[2].

3: Marea a văzut şi a fugit,

Iordanul s-a întors înapoi;

            „Pentru Ioan Gură de Aur, este o imagine stilizată, care exprimă prin verbele de mişcare iuţeala şi uşurinţa cu care s-a înfăptuit minunea. Elementele sunt personificate pentru a arăta ascultarea creaţiei faţă de Creator”[3].

            „Pentru că înainte de venirea în trup marea L-a văzut şi a fugit şi Iordanul s-a întors, Domnul a luat trup ca marea să-L suporte când Îl va vedea, iar Iordanul să-L primească fără frică”[4].

4: munţii au săltat ca berbecii,

şi dealurile ca mioarele.

            „Hiperbole pentru a sublinia bucuria (Ioan Gură de Aur)”[5].  „Tocmai neconcordanţa textului davidic cu faptele istorice pledează pentru faptul că psalmul are o dimensiune profetică, ştiut fiind, de exemplu, că Iordanul nu s-a întors înapoi, ci s-a oprit în amonte şi s-a scurs în aval spre a-i lăsa pe fiii lui Israel să treacă în Ţara Făgăduinţei (Iosua 3, 15-17); de asemenea, nu cunoaştem că munţii şi dealurile ar fi săltat. De aici concluzia că noi, creştinii, suntem casa lui Israel şi casa lui Iacob, de vreme ce, fiind fii ai lui Hristos, suntem şi sămânţa lui Avraam (Galateni 3, 29) (Fericitul Augustin)”[6].

            Sunt două săltări, una, mare, şi o alta, mai mică. David „vorbeşte despre cei desăvârşiţi şi despre cei începători, căci ar fi fost nepotrivit să spună despre munţi şi dealuri că saltă, acestea fiind fără viaţă”[7].

5: Ce ţi-a venit, mare, de ai fugit?

dar ţie, Iordane, de te-ai întors înapoi?

„Ce ai…?: întrebarea scoate în evidenţă caracterul extraordinar al evenimentului (Ioan Gură de Aur)”[8].

6: dar vouă, munţilor, de aţi săltat ca berbecii?

dar vouă, dealurilor, ca mioarele?

7: De faţa Domnului a tremurat pământul,

de faţa Dumnezeului lui Iacob,

8: Cel ce a prefăcut stânca în iezer de răcoare

şi piatra în izvoare de apă.

9: Nu nouă, Doamne, nu nouă,

ci numelui Tău să-i dai mărire,

pentru mila Ta şi adevărul Tău,

10: ca nu cumva să zică păgânii:

„Unde este Dumnezeul lor?”

11: Dar Dumnezeul nostru este în cer;

în ceruri şi pe pământ

pe toate câte le-a vrut le-a făcut.

12: Idolii neamurilor sunt argint şi aur,

lucruri de mâini omeneşti:

            „Cu toate că Scriptura spune (acestea), totuşi nu opreşte închinarea la cele neînsufleţite sau la lucrurile făcute de mâini, ci închinarea la icoanele demonilor”[9].

13: gură au şi nu vor grăi,

ochi au şi nu vor vedea,

„Căci vederea dinăuntru şi mintală a Sinagogii e cu adevărat lipsită de frumuseţe şi suferind mult de boală”[10], nerecunoscând dumnezeirea lui Hristos.

14: urechi au şi nu vor auzi,

nări au şi nu vor mirosi,

15: mâini au şi nu vor pipăi,

picioare au şi nu vor umbla,

cu gâtlejul lor nu vor glăsui.

16: Cum sunt ei să fie cei care-i făuresc

şi toţi cei ce se încred în ei!

„Grigore al Nyssei (In Cant. 5, PG 44,866) interpretează astfel: după cum cei care îşi îndreaptă privirea spre Dumnezeul adevărat primesc în ei însuşirile dumnezeieşti, la fel cei care s-au ataşat de idolii deşerţi s-au transformat în ceea ce contemplau şi din oameni au devenit pietre”[11].

            „Cei care se încred în idoli sunt, într-adevăr, asemenea zeilor lor, fără înţelepciune şi fără de minte, ei s-au schimbat parcă în piatră şi lemn. Degeaba au mai văzut ei atâta frumuseţe în creaţie, atâta rânduială, atâta armonie şi ordine, atâta frumuseţe în lume, căci tot nu vor să vadă pe Creator din făpturi”[12].

17: Casa lui Israel a nădăjduit în Domnul:

El este ajutorul şi apărătorul lor;

18: casa lui Aaron a nădăjduit în Domnul:

El este ajutorul şi apărătorul lor;

19: cei ce se tem de Domnul au nădăjduit în Domnul:

El este ajutorul şi apărătorul lor;

20: Domnul Şi-a amintit de noi şi ne-a binecuvântat:

a binecuvântat casa lui Israel,

a binecuvântat casa lui Aaron,

21: i-a binecuvântat pe cei ce se tem de Domnul,

pe cei mici împreună cu cei mari.

            „Theodoret spune că această binecuvântare e rodul nădejdii”[13].

            „Se vor binecuvânta împreună cu cei mari (şi) cei ce se cheamă mici, care nu se pot lăuda cu aceeaşi tărie şi sunt mai prejos în putinţa de-a răbda necazurile cu inimă bună, dar sunt poate egali în râvnă şi în credinţă şi Îl bucură pe Hristos prin vigoarea potrivită cu puterea lor”[14].

22: Domnul să vă dea mai mult decât aveţi,

vouă şi copiilor voştri!

            E un spor în cele duhovniceşti.

23: Voi sunteţi binecuvântaţii Domnului,

Cel ce a făcut cerul şi pământul.

            „Deci îi vom afla binecuvântaţi pe unii din Israel şi împodobiţi cu buna mireasmă a celor plăcute lui Dumnezeu. Iar prin ei, pe cei îndreptaţi prin credinţa în Hristos şi făcuţi strălucitori prin harul Sfântului Duh”[15].

24: Cerul cerului este al Domnului,

dar pământul l-a dat fiilor oamenilor.

            Viziune care plasează pe Dumnezeu într-un cer al cerului (o uranos tu uranu), spre a arăta distanţa dintre Creator şi creaţia Sa.  „Pentru Ioan Gură de Aur, e un fel de a spune pentru a fi pe înţeles; în sens spiritual, Dumnezeu locuieşte în credincioşii Săi”[16].

25: Nu morţii Te vor lăuda pe Tine, Doamne,

nici careva din cei ce se pogoară în iad,

26: ci noi, cei vii, noi Îl vom binecuvânta pe Domnul,

de acum şi până-n veac.

            „Sfântul Macarie cel Mare: Când un om a părăsit lumea şi toate dulceţile ei de dragul lui Hristos, dar nu a fost în stare s-o înlocuiască cu lumea duhovnicească şi cu nepieritoarele ei dulceţi, atunci el devine ca o sare fără gust, cea mai mizerabilă dintre fiinţele omeneşti, pentru că, pe de o parte, a pierdut, şi, pe de alta, nu a câştigat. Dacă el nu a izbutit ca, prin Duhul Sfânt, să intre într-o nouă vârstă, atunci devine un om mort; fiindcă în afară de moartea văzută există şi alta, nevăzută, după cum în afara vieţii care se vede există şi o alta, care nu se vede, a celor cu adevărat vii, a celor ce pururi Îl laudă pe Domnul”[17].


[1] SEP 4/I, p. 281

[2] SEP 4/I, p. 281

[3] SEP 4/I, p. 281

[4] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XII, 15

[5] SEP 4/I, p. 281

[6] BBVA, p. 748

[7] Sf. Grigorie Sinaitul, Învăţătură despre liniştire şi rugăciune, 5

[8] SEP 4/I, p. 282

[9] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, I, 26

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VI

[11] SEP 4/I, pp. 282-283

[12] Origen, Omilii la Evanghelia după Luca, XXII, 9

[13] SEP 4/I, p. 283

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IV

[15] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VII

[16] SEP 4/I, p. 283

[17] BBVA, p. 749

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s