Arhivă pentru 09/05/2009

PSALMUL 90 – O cântare-laudă a lui David.

 

            „Siguranţa omului care se adăposteşte la Dumnezeu. Psalm foarte folosit pentru a exprima încrederea totală în Dumnezeu. Faptul că persoana verbului se schimbă foarte des creează unele obscurităţi şi a dat naştere la interpretări variate. La întrebarea: cui se adresează psalmistul? – poate cel mai judicios răspuns este al lui Eusebiu: psalmul se poate aplica oricărui om, credincioşilor care alcătuiesc Trupul lui Hristos, dar mai ales lui Hristos Însuşi în firea Lui omenească”[1].

„O simplă cântare sau o simplă laudă pot fi creaţii laice, dar o cântare-laudă nu poate fi decât dumnezeiască. Acest psalm, cu o mare putere duhovnicească împotriva demonilor şi a spaimelor pe care ei le pricinuiesc, trebuie citit la sfârşitul activităţilor zilei, spre căderea nopţii, pentru ca diavolul să ştie cui anume îi aparţinem noi: lui Iisus Hristos şi Bisericii Sale (Cassiodor). Psalmul e menit să inspire încredere”[2].

 

1: Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui-Preaînalt

întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui.

            „Fericitul Ieronim interpretează: Ajutor este traducerea numelui lui Ezdra, eroul-profet care a stat în fruntea poporului lui Israel la eliberarea sa din robia babilonică şi întoarcerea în Ţara Făgăduinţei (538 î. Hr.). Aplicând metoda tropologică (interpretarea alegorică a figurilor de stil), numele lui Ezdra se traduce Hristos, Cel ce a operat eliberarea din robia păcatului şi ne călăuzeşte spre noua Ţară a Făgăduinţei, Împărăţia Cerurilor. Aşadar, cel ce locuieşte în Iisus Hristos, Fiul Celui-Preaînalt, se va sălăşlui întru (nu sub, ci în interior) acoperământul Tatălui Însuşi, care, prin pana Sfântului Pavel, ne făgăduieşte casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri (II Corinteni 5, 1)”[3].

2: El Îi va zice Domnului: „Tu eşti ocrotitorul meu şi scăparea mea”;

El este Dumnezeul meu şi într-Însul voi nădăjdui.

3: Că El te va izbăvi de laţul vânătorilor

şi de cuvântul tulburător.

            „Se ştie că diavolul este vânătorul (în ebraică păsărarul) care le întinde oamenilor laţuri-capcană (vezi şi Psalmi 123, 7). Cât despre cuvântul tulburător: Atâta vreme cât ne păstrăm în har, sufletul nostru e liniştit; de îndată ce prindem însă a cocheta cu păcatul, sufletul se tulbură, limbajul lui devine un fel de bolboroseală, ca trosniturile unei corăbii izbite de valuri (Fericitul Ieronim)”[4].

4: Cu spatele te va umbri

şi sub aripile lui vei nădăjdui,

adevărul Său ca o pavăză te va înconjura.

            „Verbul a umbri (episkiazo) are în Sfânta Scriptură o conotaţie specială: acţiunea prin care Dumnezeu Îşi exercită puterea sau Îşi revarsă harul asupra uneia sau mai multor persoane. Moise era umbrit de un nor (Ieşirea 40, 32-35); puterea Celui-Preaînalt a umbrit-o pe Sfânta Fecioară în momentul zămislirii (Luca 1, 35); la schimbarea la faţă a Domnului un nor luminos i-a umbrit pe cei trei apostoli prezenţi (Matei 17, 5; Marcu 9, 7; Luca 9, 34); bolnavii din Ierusalim, pe margini de uliţe, aşteptau să treacă Petru şi măcar umbra lui să-i umbrească spre a se vindeca (Fapte 5, 15). Aici spatele (lui Dumnezeu), în sensul primar al cuvântului metafrenon, ar fi omoplaţii, adică aria din care pornesc aripile. Vezi stihul următor”[5].  „Pentru Irineu (Adv. Haer. 3, 11, 8), aripile reprezintă darurile Duhului Sfânt”[6].

5: Nu te vei teme de frica de noapte,

de săgeata ce zboară ziua,

6: de lucrul ce umblă în întuneric,

de reaua întâmplare şi de demonul cel de amiazăzi.

            „Demonul cel de amiazăzi: demonismul lucid, cel ce determină păcatul nu ca pe un accident al simţurilor, ci la nivelul intelectului, în mod elaborat, deliberat, cu o motivaţie aparent logică şi atrăgătoare, asemenea ispitei pe care diavolul, în plină zi, a pus-o în faţa protopărinţilor Adam şi Eva. Asemenea demoni de amiazăzi populează opera lui Dostoievski, ca precursori ai ateismului ştiinţific. Textul Masoretic: de molima ce bântuie în plină amiază, cu explicaţia lui Osty că psalmul ar fi fost inspirat de o epidemie devastatoare, al cărei punct critic e determinat de zăpuşeala amiezii…”[7].  La Evagrie Ponticul, boala demonului de amiază este akedia, lehamitea sau letargia care îi încearcă pe nevoitori, mai ales sub dogoarea soarelui. Akedia e socotită a fi unul dintre cele opt duhuri rele.

7: Cădea-vor dinspre latura ta o mie

şi zece mii de-a dreapta ta,

dar de tine nu se vor apropia.

8: Cu numai ochii tăi vei privi

şi răsplătirea păcătoşilor o vei vedea.

9: Căci Tu, Doamne, Tu eşti nădejdea mea;

pe Cel-Preaînalt ţi L-ai făcut scăpare.

            „Acest verset n-ar avea nici un sens dacă nu i s-ar acorda dimensiunea profetică om-Hristos-Dumnezeu”[8].

10: Lucruri rele nu se vor apropia de tine

şi bici nu se va apropia de sălaşul tău.

            „Cei mai mulţi nu ştim că toate gândurile nu sunt nimic altceva decât numai năluciri de ale lucrurilor sensibile şi lumeşti. Iar dacă stăruim mult timp în rugăciune, cu trezvie, rugăciunea goleşte cugetarea de toată nălucirea materială a gândurilor rele. Iar pe de altă parte îi face cunoscute gândurile vrăjmaşilor şi marele câştig al rugăciunii şi al trezviei”[9].

11: Că îngerilor Săi le va porunci pentru tine

ca să te păzească în toate căile tale;

            Psalmistul spune acestea „fiindcă nu el este cel ce biruie pe vrăjmaşi, ci Dumnezeu, Care poartă grijă de el prin credinţă”[10]. Din voia lui Dumnezeu, îngerii ne vor păzi în toate căile noastre, urmând că ne-am putea şi abate de la calea către Dumnezeu: „Deci nu în simpla auzire stă cuvântul mântuirii, nici numai în suflarea lui vie, ci în a păzi ceea ce s-a auzit şi a face din cuvântul dumnezeiesc o normă hotărâtoare a vieţii”[11].

12: pe mâini te vor înălţa,

ca nu cumva piciorul tău să ţi-l izbeşti de piatră;

            „Recunoscând valenţa profetică a versetelor 11 şi 12, diavolul însuşi i le va cita lui Iisus în pustie. Fericitul Ieronim observă însă că citatul e incomplet: ispititorul omite stihul 2 al primului verset: ca să te păzească în toate căile tale, ştiind bine că el i se rosteşte împotrivă: dacă Dumnezeu Îl păzeşte pe Fiul Său în toate căile Lui, atunci Îl va păzi şi în împrejurarea de faţă. (De altfel, diavolul nici nu duce citatul până la capăt: el omite şi versetul 13, parte inseparabilă de corpul textului). De aici: citatul trunchiat, cu intenţia de a duce în eroare, e operă demonică”[12].

            Mâini: „Umerii, braţele şi mâinile înseamnă puterea făcătoare, lucrătoare şi activă”[13]. Iar prin aceea că suntem purtaţi pe mâini „se poate înţelege că cei ce au primit (dobândit) înscrierea în cer se odihnesc, fără îndoială, în Hristos, Care îi poartă pe umeri şi-i are ca pe nişte copii”[14].

13: peste aspidă şi vasilisc vei merge

şi vei călca peste leu şi peste balaur.

Vasilisc: reptilă fabuloasă în stare să ucidă numai cu privirea sau cu suflarea”[15].

            Omul înduhovnicit „calcă peste toată pofta neraţională şi mânia grăbită, ca peste aspidă şi vasilisc, şi calcă peste urgie ca peste un leu şi peste plăcere ca peste un balaur”[16]. La acest război se cuvine să pornim înarmaţi: „De porneşti la luptă împotriva vreunei patimi, să ai smerenia ca aliată”[17].  După Sfântul Maxim Mărturisitorul, aspida înseamnă neascultarea de cuvintele dumnezeieşti; vasiliscul, primirea gândurilor rele; leul, mânia; iar balaurul, pofta[18].  „Nu vei putea să calci peste aspidă şi vasilisc dacă nu vei primi de la Dumnezeu, prin multă rugăciune, Îngeri apărători, care să te ridice cu mâinile lor şi să te facă să fii mai presus de cugetul trupesc”[19].  „Este imposibil să păşească cineva peste aspidă şi vasilisc şi să calce peste lei şi balauri, dacă mai înainte nu s-a curăţit – pe cât este posibil omeneşte – şi n-a fost întărit de Cel (Puternic)”[20].

14: „Că el în Mine şi-a pus nădejdea, iar Eu îl voi izbăvi;

îl voi adăposti, fiindcă a cunoscut numele Meu.

15: Striga-va spre Mine şi-l voi auzi;

împreună cu el sunt Eu în necaz

şi-l voi scăpa şi-l voi preamări;

            „Deci în orice patimă nimic nu e mai de folos decât a chema numele lui Dumnezeu”[21].

16: cu lungime de zile îl voi umple

şi-i voi arăta mântuirea Mea”.

În lungime de zile vedem mai degrabă făgăduirea zilei celei neînserate.  Dar care este mântuirea lui Dumnezeu şi Tatăl? „Dumnezeu Cuvântul, Cel din El, Cel ce S-a făcut în mod iconomic pentru noi ca noi şi în chip de rob”[22].


[1] SEP 4/I, p. 236

[2] BBVA, p. 720

[3] BBVA, p. 720

[4] BBVA, p. 721

[5] BBVA, p. 721

[6] SEP 4/I, p. 237

[7] BBVA, p. 721

[8] BBVA, p. 721

[9] Isichie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului şi mântuitor despre trezvie şi virtute., 152

[10] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, I

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI

[12] BBVA, p. 721

[13] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia cerească, XV, 3

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XI

[15] SEP 4/I, p. 237

[16] Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreşti

[17] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXV, 63

[18] cf. Epistolele, 34

[19] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 28

[20] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XXV, 2

[21] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 304

[22] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, IV

PSALMUL 89 – O rugăciune a lui Moise, omul lui Dumnezeu.

 

            „Precaritatea existenţei şi a înfăptuirilor omului este luminată şi răscumpărată doar de Dumnezeu”[1].

„Singurul psalm atribuit lui Moise, probabil din cauza asemănării cu principala operă a acestuia. Cartea Facerii prezintă crearea universului, a omului, a omenirii; psalmul 89 înfăţişează natura omului, condiţia sa fragilă şi efemeră în raport cu eternitatea lui Dumnezeu”[2].  „Ca unul care încă nu fusese îndrumat prin Lege, Moise era omul lui Dumnezeu, care va ajunge să dea altora Legea”[3].

 

1: Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam şi în neam.

            „Şi de ce aşa? Fiindcă Tu, zice, eşti mai înainte de zidirea toată (vezi versetul 2) cuprinzând în Tine toată veşnicia. De la Tine şi-a luat început firea timpului, în Tine îşi are sfârşitul acela ce trece. Căci limita unui lucru fără sfârşit este infinită”[4].

2: Mai înainte de a se fi făcut munţii

şi de a se fi plăsmuit pământul şi lumea lui,

din veşnicie până-n veşnicie Tu eşti.

            „Munţii erau socotiţi partea cea mai solidă şi mai stabilă a pământului, un fel de schelet al lui. A plăsmui (plasso) = a fasona, a modela, a da o formă; lumea lui (ikumeni) = omenirea. Aşadar, suita: pământul ca osatură, pământul ca formă deplină, pământul cu oameni”[5]Din veşnicie până-n veşnicie: „Literal: din veac până-n veac, ceea ce ar însemna că trebuie citit: din secol până-n secol. Grecescul eon are înţelesul de timp ca durată nedeterminată şi, mai mult, de eternitate (în limbajul filosofiei: ceea ce există din eternitate, entitate divină). În limbajul nostru biblic şi liturgic expresiile în veacul veacului, în veacul vecilor sau în vecii vecilor înseamnă în veşnicie[6].

            „Din veac şi până-n veac Tu eşti: prin aceste cuvinte Scriptura nu pune hotar existenţei lui Dumnezeu”[7].   „Trebuie să se ştie că numele de veac are multe sensuri, căci înseamnă multe lucruri. Veac se numeşte şi viaţa fiecărui om. Veac se numeşte iarăşi şi timpul de o mie de ani. Iarăşi se numeşte veac toată viaţa prezentă. Veac se numeşte şi veacul ce va să fie, cel fără de sfârşit, după înviere. Se numeşte iarăşi veac nu timpul, nici o parte din timp, care se măsoară cu mişcarea şi cu drumul soarelui, adică cel format din zile şi nopţi, ci un fel de mişcare şi un interval de timp care merg împreună cu cele veşnice”[8].

3: Să nu-l întorci îndărăt pe om în umilinţă,

Tu, cel ce ai zis: „Întoarceţi-vă, fii ai oamenilor!”

„Atanasie şi majoritatea Părinţilor citesc: Nu-l lăsa pe om pradă înjosirii (cf. Nesmy, ad loc.). Augustin: Nu îngădui ca omul să-şi abată privirea de la cele veşnice pentru a dori şi a gusta ce este pământesc!”[9].

            „Acest cuvânt este o învăţătură care are în vedere firea, şi aici este înţeleasă vindecarea relelor. Căci fiind, zice, voi, oamenii, schimbători, aţi alunecat de la bine, dar iarăşi aveţi nevoie de schimbare pentru a ajunge la bine şi a vă întoarce iarăşi de unde aţi căzut, fiindcă, la libera lor alegere, oamenii (pot) să-şi facă parte de ceea ce voiesc, fie aceasta virtutea, fie păcatul”[10].

4: Că o mie de ani în ochii Tăi, Doamne,

sunt ca ziua de ieri care a trecut

şi cât o strajă în noapte.

            „O strajă era, în vechime, durata de 3 ore a unei santinele”[11].  De la acest loc şi altele asemănătoare s-au făcut speculaţii asupra a ceea ce-ar însemna timpul înaintea lui Dumnezeu, Cel supratemporal. Socotim astfel de calcule ca fiind riscante; psalmistul subliniind astfel doar distanţa dintre creatură şi Creator.  „Ca ziua de ieri: tot ce este circumscris în limitele timpului trebuie considerat ca fiind deja trecut (Augustin)”[12].

5: Anii lor vor fi ca o nimic;

el se va trece ca iarba dimineaţa,

            „Ce învăţătură luăm de aici? Că pentru cel ce s-a trezit şi revine iarăşi la virtute, după întoarcerea de la păcat, ca o mie de ani i se pare mulţimea relelor, iar lui Dumnezeu i se pare o nimic toată, dacă omul se întoarce. Căci ochiul lui Dumnezeu priveşte mereu ceea ce este prezent, neţinând seama de cele trecătoare. Stăruinţa în răutate este considerată de Dumnezeu ca o zi sau ca o seară a nopţii care a trecut şi a pierit, deşi este dispreţuită de cei ce păcătuiesc ca şi cum ar fi nimic. Dar de Dumnezeu este socotită ca o mulţime de ani. Căci zice: Nimicnicie vor fi anii lor. Foarte nimerit şi în înţeles propriu numeşte Psalmistul greşelile nimicnicie, căci în chip firesc cel ce face rău socoteşte greşeala ca nimic, şi găseşte o scuză pentru fiecare faptă rea”[13]

6: dimineaţa va înflori şi se va trece,

în seară va cădea, se va ofili şi se va usca.

„Cuvântul exprimă iarăşi caracterul trecător al firii noastre, ca să dispună şi mai mult spre milă pe Dumnezeu. Căci zice arătându-se care este nefericirea firii noastre, numind tinereţea dimineaţă şi bătrâneţea seară. În zori înverzeşte şi întinereşte şi trece. După aceea, cu vârsta, pierzându-şi seva şi floarea, trecând ceasul creşterii, ceea ce rămâne este numai uscăciune şi stricăciune. […] Aceasta este firea omenească”[14]

            7: Că-ntru urgia Ta ne-am istovit

şi-ntru mânia Ta ne-am tulburat.

8: Pus-ai fărădelegile noastre înaintea Ta,

veleatul nostru în lumina feţei Tale.

            „Termeni de comparaţie: păcatul cu lipsa de păcat, vremelnicia cu veşnicia”[15].  În cuvintele de mai sus, „atrage Psalmistul şi mai mult mila către om zicând că viaţa omului a fost cheltuită în mânie şi viscolită ea (ca) de un vânt de pornirea mâniei. Dar este limpede că prin mânie şi urgie vrea să arate lucrarea de răzvrătire a omului împotriva lui Dumnezeu. Căci din mânie vine peste oameni încetarea vieţii şi tulburarea celui ce se linişteşte în seninătate. Iar psalmistul spune că: am pierit de urgia Ta şi de mânia Ta ne-am tulburat. La aceasta adaugă, în următoarele cuvinte (v. 8), că răutatea omenească nu se cuvine să fie privită de Dumnezeu, nici veacul nostru cel întinat cu păcatele nu se cade să apară înaintea feţei Sale neprihănite. Astfel zic cei ce traduc în cuvinte acest gând: Pus-ai fărădelegile noastre înaintea Ta. Dacă cineva ar zice, în loc de pus-ai, de ce ai pus?, ar aduce citatul la mai multă claritate, căci acesta este înţelesul citatului, că Tu trebuie să ai mereu sub ochi numai binele, iar fărădelegea nu este vrednică să fie privită de Tine. Aşadar, fă ca firea omenească să nu fie nevrednică de zidirea Ta, ci să se facă veacul nostru vrednic de a se arăta Ţie”[16].

9: Că zilele noastre toate s-au istovit,

întru mânia Ta ne-am istovit,

anii noştri ca un păianjen şi-au depănat povestea.

Şi-au depănat: „Păianjenul e un animal foarte slab, care se trudeşte mult pentru a ţese o pânză subţire, care se rupe uşor; aşa şi înfăptuirile noastre, deşarte şi amăgitoare. De aceea, pentru ele se foloseşte aici acest verb, şi nu a lucra, pentru a spune că anii noştri au trecut fără folos şi fără rod bun (Cassiodor)”[17].

10: Zilele anilor noştri, în durata lor, sunt şaptezeci de ani,

iar de vor fi-n putere, optzeci de ani;

iar ce e mai mult decât aceştia, trudă şi durere.

Că liniştire s-a aşternut peste noi şi ne vom domoli.

„Spune acestea nu pentru că „viaţa, pentru cel ce trăieşte peste acest termen, este dureroasă, ci fiindcă cea mai mare parte a vieţii, care este atât de scurtă, se trece în osteneală şi durere. Pruncia este durere; tinereţea este osteneală; vârsta mijlocie se cheltuieşte mai mult în durere. Dar mai cu seamă bătrâneţea, prin părul cărunt şi prin riduri dovedeşte excesul în suferinţă. Iarăşi concepe Psalmistul şi un alt mod de a-L face milostiv pe Dumnezeu faţă de oameni, căci aşa se înţeleg aceste cuvinte”[18].

            Cuvintele psalmului au fost puse şi în legătură cu vieţuirea Sfântului Antonie cel Mare: „Când deci în toţi cei optzeci de ani, sau chiar în o sută, vom fi stăruit în nevoinţă, nu vom împărăţi numai ani egali cu cei o sută de ani, ci în loc de cei o sută vom împărăţi în vecii vecilor. Şi dacă am luptat pe pământ, nu vom avea moştenirea pe pământ, ci avem făgăduinţele celor din ceruri. Şi după ce am depus trupul stricăcios, îl vom primi iarăşi nestricăcios”[19].  „Dacă vei spune că prin aceste cuvinte David a vorbit în general despre orice viaţă omenească, şi nu despre a lui, atunci susţii mai mult decât doresc. N-am nevoie să spun mai mult, deoarece însuţi mărturiseşti că nu numai viaţa lui David, dar şi viaţa oricărui om are mai multe supărări decât bucurii. După cum însuţi bine spui, David a rostit această sentinţă nu numai după ce a cercetat bine viaţa lui, ci după ce a cercetat temeinic şi viaţa altora”[20].

11: Cine cunoaşte puterea urgiei Tale,

şi-n afara fricii de Tine cine-Ţi va măsura mânia?

            „Grămada păcatelor noastre atrage după ea o mare pedeapsă, iar substanţa firii noastre este de nimic (foarte slabă) aşa încât nu dă loc la mânie pe măsura greşelilor. Ci chiar dacă Dumnezeu ne pedepseşte cu blândeţe, este de-ajuns pentru îndreptare celor care suferim pedepse. Căci dacă blândeţea răsplătirii este de-ajuns pentru îndreptare şi pedeapsă, cine va suferi puternica mânie a lui Dumnezeu? Sau ce număr va putea să cuprindă frica din inimă?”[21].

12: Aşa că fă-mi mie cunoscută dreapta Ta,

şi celor ce-n inima lor şi-au cercat înţelepciunea.

„Pentru Augustin şi alţi Părinţi, dreapta lui Dumnezeu este Hristos”[22].

13: Întoarce-Te, Doamne; până când?…

şi mângâie-i pe robii Tăi!

            „Nu zice despre robii străini să-i împace, ci despre propriii robi ai lui Dumnezeu”[23]

14: Umplutu-ne-am dimineaţa de mila Ta

şi ne-am bucurat şi ne-am veselit

în toate zilele noastre;

15: să ne veselim pentru zilele în care ne-ai smerit,

pentru anii în care-am văzut rele.

            Bucuria urmează încercărilor prin care trecem în această viaţă, dacă le-am răbdat pentru Domnul.

16: Caută spre robii Tăi şi spre lucrurile Tale

şi călăuzeşte-i pe fiii lor;

17: şi fie peste noi strălucirea Domnului Dumnezeului nostru

şi lucrurile mâinilor noastre le îndreptează.

            Biblia 1688: faptele mîinilor noastre îndireptează preste noi şi lucrul mîinilor noastre îndireptează. Altă versiune: Îndreptează pentru noi lucrurile mâinilor noastre şi lucrul mâinilor noastre îl îndreptează. Psalmistul spune acestea, „prin lucruri înfăţişând modurile ascezei săvârşite în trup iar prin lucru însemnând rugăciunea din gândire, şi rugându-se ca amândouă să se îndrepteze, faptele bune săvârşindu-se fără slavă deşartă, iar rugăciunea fără vagabondare”[24].  „Prin cele din urmă cuvinte ale psalmului, cântăreţul uneşte firea omenească cu Dumnezeu prin curăţie, cerând prin rugăciune strălucirea lui Dumnezeu şi rugându-se ca viaţa noastră să strălucească precum fulgerul prin curăţia ei”[25].


[1] SEP 4/I, p. 234

[2] BBVA, p. 719

[3] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[4] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[5] BBVA, p. 719

[6] BBVA, p. 719

[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, V, 3

[8] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 1

[9] SEP 4/I, p. 234

[10] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[11] BBVA, p. 719

[12] SEP 4/I, p. 234

[13] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[14] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[15] BBVA, p. 720

[16] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[17] SEP 4/I, p. 235

[18] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[19] Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XVI

[20] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, III, 9

[21] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[22] SEP 4/I, p. 235

[23] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

[24] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, VI, 9

[25] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 7

PSALMUL 88 – Spre învăţătură, lui Etam Israelitul.

 

            „Psalmul este o amintire a făgăduinţelor făcute lui David şi care par năruite într-un moment greu al istoriei poporului israelit. Preamărirea lucrării minunate a lui Dumnezeu în creaţie şi în istorie e totuşi dătătoare de nădejde pentru viitor. Nu se poate determina exact la care rege se face aluzie, dar creştinii au văzut în el o profeţie despre Regele-Mesia”[1].

„Etan; posibil strămoş al lui Asaf (I Paralipomena 6, 27) sau, mai degrabă, Etan Ezrahiteanul (pe care Septuaginta îl transcrie Israeliteanul), menţionat în III Regi 5, 11 , ca termen de comparaţie pentru înţelepciunea lui Solomon. Semnificaţia numelui: îndelung înzilit; ca adjectiv: necontenit, pururi curgător (L. Hicks). Potrivit acestei semnificaţii, Cassiodor îl propune drept etalon de statornicie şi rezistenţă duhovnicească”[2].

 

1: Milele Tale, Doamne, în veac le voi cânta,

cu gura mea din neam în neam voi vesti adevărul Tău.

2: Că ai zis: „Mila pe veci se va zidi,

în ceruri se va întări adevărul Tău.

3: Făcut-am legământ cu aleşii Mei,

juratu-M-am lui David, robul Meu:

4: – Până-n veac îţi voi întări seminţia

şi din neam în neam îţi voi zidi tronul”.

5: Cerurile vor mărturisi minunile Tale, Doamne,

şi adevărul Tău în adunarea sfinţilor.

6: Că cine fi-va în nori asemenea Domnului?

şi cine se va asemăna cu Domnul între fiii lui Dumnezeu?

            „Spune deci adevărul în Duh şi Psalmistul, strigând că Domnul nostru Iisus Hristos e mai presus de toată mulţimea strălucită a sfinţilor. […] Căci norii spirituali, adică Sfinţii Prooroci, vor recunoaşte pe Domnul ca biruitor. Şi vor socoti că nu trebuie să se întreacă nicidecum cu El în cinste, ca unii ce ar fi de o măsură egală cu El, Cel cunoscut de Dumnezeu mai mult decât toţi”[3].

7: Dumnezeu, cel preamărit în sfatul sfinţilor,

mare este şi de temut peste toţi cei dimprejurul Său.

            „Dacă vede pe cineva căzând, Dumnezeu îi întinde mâna iubirii de oameni; dacă vede pe altul stând, îi bagă frica în oase. Aceasta este o faptă de dreptate şi de dreaptă judecată. Pe omul drept îl întăreşte prin frică, iar pe cel păcătos îl ridică prin iubire de oameni”[4].

8: Doamne, Dumnezeul puterilor, cine este asemenea Ţie?

Tare eşti, Doamne, şi adevărul Tău e împrejurul Tău.

            Asemenea lui Dumnezeu Şi Tatăl este Dumnezeu Fiul: „numai despre El s-a scris că e singurul Chip adevărat şi prin fire al Tatălui. Căci deşi am fost făcuţi şi noi după chipul şi ne numim după slava lui Dumnezeu, dar nu pentru noi înşine, ci pentru chipul şi slava lui Dumnezeu sălăşluită în noi, care este Cuvântul Lui şi prin care, făcându-Se pe urmă pentru noi trup, am primit harul acestei numiri”[5].

9: Tu stăpâneşti puterea mării,

pornirea valurilor ei Tu o potoleşti.

10: Tu l-ai smerit pe cel mândru ca pe un rănit,

cu braţul puterii Tale Ţi-ai risipit vrăjmaşii.

11: Ale Tale sunt cerurile, al Tău este pământul;

lumea şi plinirea ei Tu le-ai întemeiat,

Lumea ca ikumeni: omenirea, totalitatea oamenilor care locuiesc pământul”[6].

12: miazănoaptea şi marea Tu le-ai făcut,

Taborul şi Ermonul în numele Tău se vor bucura.

            „Taborul şi Ermonul sunt munţi din nordul Palestinei, cei mai înalţi din Semiluna Fertilă; canaanenii îi considerau munţi sacri”[7].

13: Al Tău este braţul care are putere;

întărească-se mâna Ta,

dreapta Ta să se înalţe!

14: Dreptatea şi judecata sunt temelia tronului Tău,

mila şi adevărul vor merge înaintea feţei Tale.

            „David dă mărturie că şi judecata şi binefacerea aparţin aceleiaşi puteri. În aceste două activităţi se vede puterea dreptăţii lui Dumnezeu, Care deosebeşte pe cele contrarii”[8].

15: Fericit e poporul care cunoaşte strigăt de bucurie;

Doamne, în lumina feţei Tale vor merge

Lumina feţei Tale: pentru Atanasie, este Fiul; pentru Theodoret este venirea Domnului şi iluminarea omului prin botez”[9].

            „Socotesc că este vădit fiecăruia că Cuvântul procură firii noastre luminarea, ca celei ce are nevoie de ea, iar aceasta, primind ceea ce nu are, se mântuieşte”[10].

16: şi întru numele Tău ziua-ntreagă se vor bucura

şi întru dreptatea Ta se vor înălţa.

            Se vor veseli, „se înţelege, de veselia cea duhovnicească, dat fiind că Soarele înţelegător şi negrăit trimite în omul dinăuntru razele nepătate şi de viaţă făcătoare ale sale şi, prin aceasta, începe să strălucească în minte uimirea de cele mai presus de lume”[11].  „Iar dacă dreptatea este Fiul, nu El are nevoie să fie înălţat, ci noi suntem cei ce suntem înălţaţi întru dreptate, care este El”[12].

17: Că Tu eşti lauda puterii lor

şi întru bunăvoinţa Ta ni se va înălţa nouă fruntea.

18: Că de la Domnul ne este apărarea,

de la Sfântul lui Israel, Împăratul nostru.

„Înţelegând cât se poate de bine cine era Dăruitorul şi Îndrumătorul puterii aflate în ei, împleteau pe seama Lui cununa slavei”[13].

19: Pe-atunci le-ai grăit în vedenii sfinţilor Tăi

şi ai zis: „Celui puternic i-am dat ajutor,

pe cel ales din poporul Meu l-am înălţat;

Desăvârşirea nu poate fi atinsă fără ajutor de sus. „Şi nu spun asta ca să golesc de sens eforturile omeneşti, încercând a reţine pe vreunul de la orice preocupare şi râvnă de a se osteni, ci ţin să precizez limpede şi foarte hotărât […] că desăvârşirea nu poate fi atinsă cu nici un preţ fără aceste eforturi, dar nici numai cu ele nu se poate obţine, dacă lipseşte harul lui Dumnezeu”[14].

20: pe robul Meu David l-am aflat,

cu untdelemnul Meu cel sfânt l-am uns;

            „Cf. II Regi 7. În David, Părinţii văd prefigurarea lui Hristos”[15]. Despre aceasta, amănunte ceva mai jos.

21: pentru că mâna Mea îi va veni într-ajutor

şi braţul Meu îl va întări;

22: duşmanul nu va avea nici un spor împotrivă-i

şi nici fiul nelegiuirii nu-i va mai face rău;

23: pe vrăjmaşii lui îi voi despica înaintea feţei sale

şi pe cei ce-l urăsc îi voi pune pe fugă.

24: Şi adevărul Meu şi mila Mea cu el vor fi

şi fruntea lui în numele Meu se va înălţa;

25: şi mâna lui o voi pune-n mare

şi dreapta lui o voi pune-n râuri.

            „Pe cât se pare, Tatăl opreşte Împărăţia Fiului, supunând pe vrăjmaşii Lui şi făcându-i să se schimbe pe cei ce-L urau. Căci asta s-a spus prin David”[16]. Fiul nu se mai arată ca Stăpân, ci ca Frate celor ajunşi la desăvârşire; într-un fel, nu mai e Împărat al acelora, împărţind împărăţia cu ei. Desigur, nu este cazul celor mai mulţi.

26: El mă va chema: – Tatăl meu eşti Tu,

Dumnezeul meu şi ocrotitorul mântuirii mele!

            „David poate fi o referire profetică la Iisus Hristos, Cel ce Îl va numi pe Dumnezeu Tatăl Meu; Acesta îi va avea ca fii duhovniceşti pe membrii Bisericii; în timpul vieţuirii Sale pe pământ, Se va bucura de asistenţa Tatălui, dar tot El, ca om, va avea sentimentul că a fost părăsit. Textul următor trebuie citit pe ambiguitatea voită David-Hristos (hristos însemnând uns, atribut pe care îl are şi David; vezi vv. 20 şi 38)”[17].

27: Pe el Mi-l voi face întâi-născut,

mai înalt decât regii pământului;

28: în veac îi voi păstra mila Mea

şi legământul Meu credincios îi va fi;

29: seminţia lui o voi aşeza în veacul veacului

şi tronul său ca zilele cerului.

            „Dacă s-ar sili (cineva) să spună că aceste cuvinte au fost zise despre David sau Solomon sau chiar despre altul din împăraţii ce au urmat, să arate cum tronul acestuia, cel proorocit de profeţi, este ca zilele cerului şi ca soarele înaintea lui Dumnezeu şi ca luna desăvârşită în veac[18].

30: Dacă fiii lui vor părăsi legea Mea

şi nu vor umbla după judecăţile Mele,

31: de vor necinsti dreptăţile Mele

şi poruncile Mele nu le vor păzi,

32: atunci cu toiag le voi cerceta fărădelegile

şi cu biciuiri păcatele;

            „El te cercetează, deci, după ce ai săvârşit păcatul, te previne, te încearcă şi cu biciul şi cu vergeaua pentru păcatul pe care ţi l-a sugerat diavolul”[19].

33: dar mila Mea nu o voi risipi de la ei,

nici nu voi fi nedrept întru adevărul Meu,

34: nici legământul nu Mi-l voi necinsti,

iar cele ce ies din buzele Mele nu le voi desfiinţa.

35: Juratu-M-am odată întru sfinţenia Mea

că lui David nu îi voi minţi;

36: seminţia lui în veac va dura

şi tronul său va fi ca soarele înaintea Mea

37: şi ca luna pe-ntotdeauna aşezată

şi martor credincios în cer”.

38: Dar Tu te-ai lepădat de unsul Tău

şi l-ai înjosit şi Te-ai aruncat asupră-i;

39: legământul robului Tău l-ai rupt

şi sfântul său locaş pe pământ l-ai batjocorit.

Toate acestea se pot citi şi în cheie mesianică.

40: Toate gardurile i le-ai doborât,

întăriturile lui i le-ai făcut spaimă.

41: Toţi cei ce treceau pe drum l-au jefuit,

ocară li s-a făcut el vecinilor săi.

42: Dreapta celor ce-l necăjesc ai înălţat-o,

pe toţi vrăjmaşii lui i-ai veselit;

43: ajutorarea săbiei lui ai luat-o de la el

şi-n război nu l-ai ajutat.

44: Stării lui de curăţie i-ai pus capăt,

tronul i l-ai doborât la pământ;

45: zilele vieţii i le-ai micşorat,

ruşine ai revărsat asupră-i.

46: Până când, Doamne, Te-ndepărtezi întru totul?

Până când mânia Ta ca focul se va aprinde?

47: Aminteşte-Ţi ce anume e fiinţa mea;

oare-n zadar i-ai făcut Tu pe toţi fiii oamenilor?

            Fiinţa traduce grecescul ipostasis, fiinţă, substanţă.

48: Cine este omul care va trăi şi nu va vedea moartea

şi sufletul şi-l va izbăvi din mâna iadului?

49: Unde sunt, Doamne, milele Tale de odinioară

pe care-ntru adevărul Tău i le-ai jurat lui David?

50: Adu-Ţi aminte, Doamne, de ocara robilor Tăi

pe care eu de la multe neamuri o port în sân,

51: de ocara cu care vrăjmaşii Tăi m-au ocărât,

cu care au ocărât reîmpăcarea unsului Tău.

            Reîmpăcarea: „Primul sens al cuvântului antallagma = schimb (aşa cum e folosit la Matei 16, 26 şi Marcu 8, 37); al doilea sens = reconciliere. Teologia vorbeşte frecvent despre împăcarea survenită între Dumnezeu şi om prin Iisus Hristos”[20].  Pentru Origen, „aici e vorba de Hristos dat ca preţ de răscumpărare pentru lume”[21].

52: Binecuvântat este Domnul în veci!

Amin! Amin!

O dublă întărire a binecuvântării (am putea vedea o aluzie la cele două firi ale Mântuitorului).  „Cu binecuvântarea din acest verset se încheie cartea a treia a Psalmilor”[22].


[1] SEP 4/I, p. 229

[2] BBVA, p. 716

[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I, 9

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, VII

[5] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, III, X

[6] BBVA, p. 717

[7] SEP 4/I, p. 230

[8] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 87, 3

[9] SEP 4/I, p. 231

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I, 8

[11] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 76

[12] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, I, XLI

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, VI

[14] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, XII, 14

[15] SEP 4/I, p. 231

[16] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, VI

[17] BBVA, p. 718

[18] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, VII, 2

[19] Origen, Omilii la Cartea Ieşirii, VIII, 6

[20] BBVA, p. 719

[21] SEP 4/I, p. 233

[22] SEP 4/I, p. 233

PSALMUL 87 – Un psalm-cântare, fiilor lui Core; pentru sfârşit, privitor la răspunsul lui Maelet, în legătură cu înţeleptele învăţături către Emon Israelitul.

 

            „Fericitul Augustin vede în Psalmul 87 o prefigurare a patimilor Domnului. Răspunsul este urmarea (imitarea) lui Hristos de către orice creştin care îşi asumă pătimiri asemănătoare (Cf. I Petru 2, 21; I Ioan 3, 16)”[1].  La un prim nivel, psalmul e o „lamentaţie şi implorare de ajutor a unui nefericit care îşi vede moartea cu ochii. Părinţii au văzut în el expresia sentimentului de părăsire al lui Iisus pe Cruce”[2].

            „Cuvintele introductive: […] Cuvintele ebraice al makhalat le’anot[3] ([după melodia] mahalat leanot) numesc probabil melodii cunoscute în epocă, după care acest psalm trebuia cântat. Mahalat leanot pare să însemneze, aproximativ, rugă de boală pentru a răspunde, dar sensul acestei expresii rămâne totuşi obscur. Septuaginta analizează cuvântul Mahalat ca nume propriu, traducând υπερ μαελεθ του αποκριθηναι (asupra lui Maeleth pemtru a răspunde) […] Textul ebraic atribuie acest psalm lui Heiman Ezrahitul […], adică Heiman din tribul lui Ezrah. Acesta pare a fi unul dintre două posibile personaje: 1) Heiman, fiul lui Zerah sau al lui Mahol, renumit pentru înţelepciunea sa (vezi III Regi 4, 31; I Paralipomene 2, 6) sau 2) Heiman, fiul lui Ioel Cahatitul, supraveghetor şi dirijor al muzicienilor în sanctuarul lui David (vezi I Paralipomene 6, 33; 15, 17-19 etc.)”[4].

 

1: Doamne, Dumnezeul mântuirii mele,

ziua am strigat şi noaptea înaintea Ta:

2: să ajungă rugăciunea mea înaintea Ta,

pleacă-Ţi, Doamne, auzul spre ruga mea!

3: Că sufletul mi s-a umplut de rele

şi viaţa mea de iad s-a apropiat.

            „Nu în sensul că s-a umplut de păcate personale, ci de acelea ale oamenilor; cu privire la Hristos, vezi Isaia 53, 4: păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere; în grădina Ghetsimani a prins a Se întrista şi a Se mâhni, spunând-o chiar El: Întristat de moarte Îmi este sufletul. În gura creştinului obişnuit, psalmul nu poate fi decât o rezonanţă a patimilor Domnului, pe care el şi le asumă”[5].

4: Socotit am fost cu cei ce se coboară în groapă,

ajuns-am ca un neajutorat,

liber printre cei morţi,

            „Ajuns în mormânt, robul e liber faţă de stăpânul său (vezi Iov 3, 19), dar şi de suferinţa vieţii”[6].  Sau, în alt sens: „numai Hristos e liber, pentru că nici un păcat nu-L făcea supus morţii (Atanasie). Liber printre morţi şi eliberator al morţilor (Chiril al Ierusalimului, Cat. 14, 1). Aceeaşi aplicare la moartea eliberatoare a lui Hristos – la Origen, Eusebiu, Grigore al Nyssei, Augustin etc.”[7].

            „N-a spus: făcutu-m-am om neajutorat, ci: ca un om neajutorat. În adevăr, Domnul a fost răstignit de buna Sa voie şi nu din pricina unui păcat propriu; moartea Sa nu s-a întâmplat din pricina slăbiciunii, ci prin propria Sa voie”[8].

5: ca nişte răniţi ce zac aruncaţi în mormânt,

de care Tu nu-Ţi mai aduci aminte,

lepădaţi de la mâna Ta.

„Chiar dacă şeolul înseamnă, până către sfârşitul Vechiului Testament, mai degrabă o supravieţuire diminuată şi nesemnificativă, de obicei se spune că Dumnezeu este stăpân şi peste şeol. Expresiile hiperbolice de aici sugerează intensitatea sentimentului de părăsire”[9].

6: Pusu-m-au în groapa cea mai de jos,

întru cele întunecate şi în umbra morţii.

            „Deci Tu eşti sus, mai presus decât toate stăpâniile (Efeseni 1, 21), acestea sunt în jurul Tău, Dumnezeul meu, iar noi suntem în groapa cea mai de jos – iar groapă numesc aici nu lumea văzută, ci întunericul păcatului -, groapă a răutăţii, groapă întunecată, groapă şi mormânt aflate cumplit în locul cel mai de jos, pe care soarele nu-l luminează nicicând. Căci noaptea păcatului este în afara lumii văzute şi viitoare, iar pe cei ce cad în ea fără minte îi ţine acum în puterea ei, iar după ce vor muri, îi va avea legaţi în vecii vecilor”[10].

7: Asupra mea s-a întărit mânia Ta

şi toate valurile Tale le-ai adus peste mine.

8: Depărtat-ai pe cunoscuţii mei de la mine,

urâciune m-au făcut loruşi,

9: predat am fost şi n-am putut să scap,

ochii mei au slăbit de întristare;

De întristare: „Literal: de sărăcie; metaforă pentru absenţa bucuriilor, adevărata bogăţie a sufletului”[11].

10: strigat-am către Tine, Doamne, toată ziua,

spre Tine mi-am întins eu mâinile mele:

11: Oare morţilor le vei face minuni?

Sau doctorii îi vor scula pe ei din morţi pentru ca aceia să-Ţi aducă laudă?

            „Doctorii nu au puterea de a învia morţi (desigur, nu e vorba de tehnica medicală a reanimării); numai Dumnezeu o poate face, dar fără să contrazică principiul dreptăţii. Aici, însă, doctorii pot fi şi o aluzie la medicii egipteni care îmbălsămau cadavrele prefăcându-le în mumii; ei puteau astfel să-i asigure cadavrului longevitate, ferindu-l de descompunere, dar nu şi înviere”[12].

12: Oare-n mormânt va povesti cineva despre mila Ta

şi-ntru pierzanie despre adevărul Tău?

13: Oare în întuneric vor fi cunoscute minunile Tale

şi dreptatea Ta, în pământ uitat?

14: Dar eu către Tine, Doamne, am strigat

şi dimineaţa rugăciunea mea Te va întâmpina.

15: De ce, Doamne, lepezi Tu sufletul meu

şi-Ţi întorci faţa de la mine?

16: Sărac sunt eu şi-n suferinţe din tinereţile mele,

înălţat am fost, dar şi umilit şi mâhnit.

17: Furiile tale au trecut peste mine,

înfricoşările Tale m-au tulburat,

ca nişte ape m-au împresurat,

toată ziua laolaltă m-au cuprins.

18: Depărtat-ai de la mine pe prieten şi pe vecin

şi pe cunoscuţii mei de la suferinţă.

Descurajarea cuprinde uneori şi pe drepţi; e, însă, şi o anticipare discretă a învierii celei de obşte.


[1] BBVA, p. 715

[2] SEP 4/I, p. 227

[3] על־מחלת לענות

[4] PSALM, p. 392

[5] BBVA, p. 715

[6] BBVA, p. 715

[7] SEP 4/I, p. 228

[8] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV, 8

[9] SEP 4/I, p. 228

[10] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XXIV

[11] BBVA, p. 715

[12] BBVA, p. 716

PSALMUL 86 – Un psalm-cântare, fiilor lui Core.

 

            „Este una din cântările Sionului. Textul, destul de corupt, a dat naştere la o mulţime de interpretări. Proclamare a stăpânirii universale a Dumnezeului lui Israel; datorită locuirii Lui în Templu, Sionul este mama tuturor popoarelor. Această viziune universalistă conferă psalmului un caracter mesianic şi eshatologic. Părinţii subliniază simbolismul Ierusalimului ceresc”[1].

 

1:Temeliile Lui sunt în munţii cei sfinţi;

            „Sunt şi munţi întunecoşi, munţii nopţii. […] Diavolul este munte întunecos; conducătorii veacului de acum, care sunt pieritori (I Corinteni 2, 6), sunt munţi întunecoşi”[2].

2: Domnul iubeşte porţile Sionului

mai mult decât toate sălaşele lui Iacob.

3: Lucruri slăvite s-au grăit despre tine, cetate a lui Dumnezeu.

            „Cetate a lui Dumnezeu, adică inimă credincioasă”[3].  Sau: „Biserica e cetatea lui Dumnezeu, căci e bogată şi înfrumuseţată cu darurile de sus şi din cer şi are o stabilitate, o întemeiere şi o fixare fermă din care nu poate fi desprinsă”[4].

4: Celor ce mă cunosc le voi pomeni de Rahab şi de Babilon;

şi, iată, străinii şi Tirul şi poporul Etiopienilor,

aceştia acolo s-au născut.

            Istoria desfrânatei Rahab e cuprinsă în capitolul 2 al Cărţii Iosua.  Dar, după o altă opinie, aici n-ar fi vorba de aceea, ci de „rahav: cuvânt ebraic cu sensul de nonşalanţă, folosit deseori pentru a se referi la Egipt”[5].    Etiopieni: Textul ebraic are kush: „Ţinutul Cuş este actuala Etiopie. Acest toponim pare să fi fost folosit, într-un sens mai amplu, pentru a desemna cursul superior al Nilului şi chiar unele părţi ale Asiei”[6].  Revenind la Rahab din Ierihon, în ea „Origen vede o prefigurare a Bisericii adunate dintre neamuri (Origen/Ieronim, ad loc.)”[7]. Apar aici câteva toponime şi etnonime: „După Eusebiu, enumerarea tuturor acestor nume e un fel de a exprima chemarea universală: Tyrul, Etiopia etc. fac parte din Cetatea lui Dumnezeu”[8].

5: Un om va spune: „Mamă Sion”

şi: „Omul acesta s-a născut în el”

şi: „Însuşi Cel-Preaînalt l-a întemeiat”.

„Theodoret interpretează: Orice om va numi Sionul MamăIerusalimul de sus este liber şi el este mama noastră (Galateni 4, 26)”[9].

6: Domnul o va povesti în scriptura popoarelor

şi a căpeteniilor lor, a celor ce s-au născut în ea.

Scriptura: „grafi = scriere, scriptură. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful vede în acest verset o profeţie referitoare la traducerea Vechiului Testament în limba greacă, Septuaginta, versiune menită să facă Scriptura cunoscută nu numai Evreilor, ci tuturor popoarelor”[10].

7: Cât de mult se veselesc toţi cei ce-şi au sălaşul în Tine!

Imagine a bucuriei drepţilor.


[1] SEP 4/I, p. 226

[2] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, XII, 12

[3] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 31

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[5] PSALM, p. 392

[6] PSALM, p. 392

[7] SEP 4/I, p. 227

[8] SEP 4/I, p. 227

[9] SEP 4/I, p. 227

[10] BBVA, p. 715

PSALMUL 85 – O rugăciune a lui David.

 

„Un credincios prigonit se refugiază la Dumnezeu”[1].

 

1: Pleacă-Ţi, Doamne, auzul şi ascultă-mă,

că sărac şi lipsit sunt eu;

„Atanasie spune că psalmistul vorbeşte ca un bolnav lipsit de putere, spre care medicul trebuie să se aplece ca să-l audă”[2].

            „Tu eşti bogat faţă de toţi (cei) care Te cheamă pe Tine, Tu, Care fără de grijă porţi grija noastră”[3].

2: păzeşte-mi sufletul, că sfânt sunt eu;

Dumnezeul meu, mântuieşte-l pe robul Tău,

pe cel ce nădăjduieşte-n Tine.

            Osios  a fost tradus aici prin sfânt (deşi sunt şi alte propuneri), urmând şi Vulgata: quia sanctus sum: „Fericitul Augustin interpretează stihul întemeindu-se pe sensul de sfânt, în care vede lumina profetică: Nu văd cine ar putea să afirme: eu sunt sfânt, în afară de Acela care a fost fără păcat în lume. Acela prin Care păcatele toate au fost nu săvârşite, ci iertate. El rosteşte aceste cuvinte din poziţia de rob pe care Şi-a asumat-o (Filipeni 2, 7). Iisus Hristos era în acelaşi timp: ca Dumnezeu, egal cu Tatăl; ca rob, cap al Bisericii. Aşadar, când aud: că sfânt sunt eu, Îi recunosc vocea. Dar nici pe a mea nu o exclud, de vreme ce Biserica e Trupul Său, inseparabilă de Cap, şi de vreme ce eu sunt mădular al Bisericii, de asemenea inseparabil de Capul ei. Dacă s-a spus: Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru (Levitic 19, 2), atunci Trupul lui Hristos poate să-şi ia îndrăzneală, iar Omul care de la marginile pământului către Tine a strigat (Psalmi 60, 2) poate îndrăzni împreună cu Capul său – şi sub Capul său – să strige: că sfânt sunt eu, deoarece el a primit harul sfinţeniei, harul Botezului şi iertarea păcatelor”[4].

3: Miluieşte-mă, Doamne, că spre Tine voi striga toată ziua;

4: veseleşte sufletul robului Tău,

că spre Tine, Doamne, mi-am ridicat sufletul.

5: Că Tu, Doamne, eşti bun şi blând

şi mult-milostiv tuturor celor ce Te cheamă.

6: Ascultă-mi, Doamne, rugăciunea

şi ia aminte la glasul rugii mele.

            „În aceste două stihuri sunt folosite două cuvinte cu înţeles foarte apropiat, dar deosebite ca nuanţă: în primul, prosevhi = rugăciunea pe care o face cineva pentru sine şi, în al doilea, deisis = rugăciunea pe care cineva o face pentru altul sau pentru alţii, rugăciune de mijlocire. Pe linia interpretării Fericitului Augustin se poate nota că prima e rugăciunea robului, iar cea de a doua e rugăciunea mijlocitorului. (Limbile moderne nu au echivalenţe pentru aceste nuanţe)[5].

7: Spre Tine am strigat eu în ziua necazului,

fiindcă Tu m-ai auzit.

8: Nimeni nu-i asemenea Ţie între dumnezei, Doamne,

şi nici oricare alte fapte nu sunt ca faptele Tale.

            „Sfântul Antonie cel Mare: Prin dumnezei se înţeleg aceia care, deşi creaţi, au devenit părtaşi ai Cuvântului, aşa cum El Însuşi spune: Scriptura (deci, Dumnezeu) i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 10, 35)”[6].  Dar, la atare opinie s-a ajuns în timp: „Poporul lui Israel, monoteist încă de la începutul existenţei sale, percepe treptat, mai ales sub influenţa profeţilor, inexistenţa zeilor celorlalte popoare. Apar arhaisme de exprimare, ca aici, unde se observă trecerea de la monolatrie (conştiinţa că trebuie să se închine doar Dumnezeului său) la monoteismul strict (conştiinţa existenţei unui singur Dumnezeu, Creator a toate şi Stăpân peste toţi)”[7].

            „Vechiul Testament obişnuieşte să îndrepte sufletele celor rătăciţi comparând pe cele ce nu se pot compara”[8].

9: Toate neamurile pe care le-ai făcut vor veni

şi se vor închina înaintea Ta, Doamne,

şi vor preamări numele Tău,

Lui Hristos „I se va aduce închinare de (către) tot poporul, mai bine zis de tot pământul”[9].

10: că mare eşti Tu, Cel ce faci minuni, numai Tu singur eşti Dumnezeu.

11: Călăuzeşte-mă, Doamne, pe calea Ta

şi voi umbla întru adevărul Tău;

veselească-se inima mea, ca să se teamă de numele Tău.

12: Mărturisi-mă-voi Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, cu toată inima mea

şi-n veac voi preamări numele Tău.

13: Că mare este mila Ta spre mine,

sufletul mi l-ai izbăvit din iadul cel mai de jos.

14: Dumnezeule, călcătorii de lege s-au ridicat împotrivă-mi

şi adunarea celor tari a căutat după sufletul meu;

şi nu pe Tine Te-au pus înaintea lor.

15: dar Tu, Doamne, Dumnezeule, Tu eşti îndurat şi milostiv,

îndelung-răbdător, mult-milostiv şi adevărat.

16: caută spre mine şi mă miluieşte,

tăria Ta dă-i-o slugii Tale

şi mântuieşte-l pe fiul slujnicei Tale.

            Variantă: Dă stăpânirea Ta Pruncului Tău şi mântuieşte pe fiul slujnicei Tale. „Căci altul este Fiul cel prin fire şi adevărat al lui Dumnezeu şi alţii fiii slujnicei, care e firea celor create. De aceea Cel dintâi are stăpânirea de la Tatăl, iar cei din urmă au nevoie de mântuire”[10].  Sau, dacă acceptăm lectura ediţiei de faţă, înţelesul e altul: „Fiindcă suntem după fire slugi ale lui Dumnezeu şi fii ai slujnicei Sale, înţelepciunea, se roagă să ni se dea nouă întâi puterea, adică stăpânirea asupra patimilor. Pe urmă, prin aceasta vine mântuirea”[11].

17: Fă cu mine semn spre bine,

ca să vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze,

că Tu, Doamne, m-ai ajutat şi m-ai mângâiat.

Semn spre bine  va fi întruparea şi lucrarea mântuitoare.


[1] SEP 4/I, p. 224

[2] SEP 4/I, p. 224

[3] Fericitul Augustin, Mărturisiri, XI, 2

[4] BBVA, p. 713

[5] BBVA, p. 714

[6] BBVA, p. 714

[7] SEP 4/I, p. 225

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXXVII, 2

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VI

[10] Sf. Atanasie cel mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, II, L

[11] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 74

PSALMUL 84 – Pentru sfârşit: un psalm fiilor lui Core.

 

            „Bucuria întoarcerii din Exil şi încrederea în ajutorul lui Dumnezeu pentru a învinge greutăţile”[1].

 

1: Binevoit-ai, Doamne, ţării tale,

întors-ai robimea lui Iacob.

„Pentru Atanasie, Bine ai voit, Doamne… este echivalent cu I-a plăcut [lui Dumnezeu] să adune toate în Hristos (cf. Efeseni 1, 10). După Eusebiu şi Theodoret, binecuvântarea lui Dumnezeu anulează blestemul din Facerea 3, 17”[2], pentru cei ce se unesc cu Hristos, am adăuga noi.

2: Fărădelegile poporului Tău le-ai trecut cu vederea,

păcatele lor le-ai acoperit.

3: Mânia Ţi-ai potolit-o,

de la iuţimea mâniei Tale Te-ai întors.

            „Fericitul Augustin insistă asupra caracterului profetic al Psalmilor. Vechiul Testament nu e altceva decât prefigurarea celui Nou. Psalmistul vorbeşte de fapte viitoare folosind verbele la timpul trecut, pentru că în faţa lui Dumnezeu evenimentele ce se vor petrece sunt ca şi cum ele s-ar fi petrecut. Istoriceşte, fiii lui Iacob (ai lui Israel) au fost de mai multe ori duşi în robie şi eliberaţi; eliberaţi însă pentru că Dumnezeu le-a trecut cu vederea fărădelegile şi le-a acoperit păcatele. Aceasta înseamnă că adevărata robie a omului este de ordin spiritual: înrobirea la care-l supune păcatul. De îndată ce se căieşte şi păcatele îi sunt iertate, el redevine liber”[3].

4: Întoarce-ne şi pe noi, Dumnezeul mântuirii noastre,

mânia Ta întoarce-Ţi-o dinspre noi.

Întoarce-ne: nu stă în puterile noastre să ne întoarcem, spune Augustin”[4].

5: Oare în veci Te vei mânia pe noi,

sau din neam în neam Îţi vei întinde mânia?

6: Întorcându-Te Tu, Dumnezeule, pe noi ne vei via

şi poporul Tău se va veseli întru Tine.

7: Doamne, arată-ne mila Ta

şi dă-ne mântuirea Ta!

8: Auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu,

că pace va grăi El peste poporul Său

şi peste cei cuvioşi ai Săi

şi peste cei ce-şi întorc inima spre El.

            „Cel ce-şi păzeşte curăţia inimii cu toată sârguinţa va avea de învăţător pe legiuitorul ei Hristos, care-i şopteşte tainic voia Sa”[5].

9: Da, aproape-i mântuirea Lui de cei ce se tem de El,

pentru ca-n ţara noastră să-şi facă slava sălaş.

Să-şi facă slava sălaş apare, în SEP 4, ca să se aşeze slava: „În Iezechiel 10, profetul vede cum Slava (= Prezenţa) lui Dumnezeu părăseşte Ierusalimul. Reîntoarcerea ei e semnul refacerii – ea revine în Templul din timpurile mesianice (Iezechiel 43). În sens profetic, după interpretarea lui Atanasie, slava este Fiul Unul-născut care împacă în Sine toate, pe pământ şi în cer (cf. Coloseni 1, 20)”[6].

            „Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte e pretutindeni; căci e de faţă, fiind în toate şi în afară de toate. El este în toate şi aproape de cei ce se tem de El”[7].

10: Mila şi adevărul s-au întâmpinat,

dreptatea şi pacea s-au sărutat;

„Theodoret vede aici o profeţie a întâlnirii dintre Elisabeta, cea care purta dreptatea, şi Maria, cea care purta Pacea (cf. Luca 1, 40). Eusebiu leagă versetul de Ioan 1,17 (harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos), de I Corinteni 1,30 ([Iisus] a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune şi dreptate…) şi de Efeseni 2,14 (El este Pacea noastră)”[8].

11: adevărul din pământ a răsărit

şi dreptatea din cer a privit.

            „Aceste două versete reprezintă unul dintre cele mai frumoase pasaje ale Psaltirii. Cassiodor tâlcuieşte: E vorba de întâlnirea celor două Testamente: cel Nou, prin care mila (graţia, harul) lui Dumnezeu ne-a făcut liberi, şi cel Vechi, în care sălăşluieşte adevărul rostit prin lege şi profeţi. Ele se întâlnesc nu pentru a-şi menţine opoziţia, ci pentru a deveni una. Adevărul a răsărit din pământ atunci când Cuvântul S-a făcut trup din Fecioara Maria, iar dreptatea a privit din cer atunci când Fiul lui Dumnezeu va fi venit (pe norii cerului) să judece lumea. Ultimele două stihuri pot avea şi un înţeles duhovnicesc: adevărul răsare din pământ atunci când păcătosul, cu părere de rău, îşi mărturiseşte păcatele; dreptatea priveşte din cer în clipa când Dumnezeu, prin duhovnic, i le iartă”[9].

            S-au spus acestea „ca să înţelegem că s-a născut din trupul Fecioarei nu o închipuire a trupului, ci adevărul, atunci când Dumnezeu a privit din cer, adică atunci când a venit şi s-a coborât dreptatea”[10].

12: Că Domnul va da bunătate,

iar pământul nostru îşi va da rodul;

13: dreptatea va merge înaintea Lui

şi-I va pune paşii pe cale.

            „Iar în acest ogor, până aici plin de mărăcinişul patimilor, să crească florile virtuţilor”[11].


[1] SEP 4/I, p. 223

[2] SEP 4/I, p. 223

[3] BBVA, p. 712

[4] SEP 4/I, p. 223

[5] Isichie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului şi mântuitor despre trezvie şi virtute, 184

[6] SEP 4/I, p. 224

[7] Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, 1

[8] SEP 4/I, p. 224

[9] BBVA, p. 713

[10] Sf. Ioan Casian, Despre întruparea Domnului, V, 5

[11] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, II, 8