Arhivă pentru 04/05/2009

PSALMUL 60 – Pentru sfârşit: printre cântările lui David.

 

            „Rugăciunea unui pribeag. Theodoret spune: În psalmul precedent profetul ne-a spus să ne întoarcem la Dumnezeu, iar în aceasta ne arată ce rugăciune să-I înălţăm; Îl vesteşte pe Hristos şi prevesteşte întoarcerea păgânilor”[1].

 

1: Ascultă, Dumnezeule, la ruga mea,

la rugăciunea mea ia aminte.

2: De la marginile pământului către Tine am strigat

întru mâhnirea inimii mele;

Tu pe piatră m-ai înălţat,

Piatra ar fi, conform BJ, „stânca templului, obiectul nostalgiei psalmistului”[2].  „Părinţii fac legătura cu I Corinteni 10, 4 (Stânca era Hristos)”[3].

3: Tu m-ai călăuzit, că Tu Te-ai făcut nădejdea mea,

turn de tărie în faţa vrăjmaşului.

            „Smerita cugetare este acoperământ dumnezeiesc, spre a nu fi văzute izbândirile noastre. Smerita cugetare e adâncul fără fund al puţinătăţii noastre, care nu poate fi furat de nici un tâlhar. Smerita cugetare este turn tare dinspre faţa vrăjmaşului[4].

4: În locaşul Tău voi locui pe veci,

cu acoperământul aripilor Tale mă voi acoperi.

Locaşul: SEP 4 are cortul. „Origen aminteşte Psalmul 14 în care se spune că cel desăvârşit va locui sub acest cort. Este locuirea Treimii: cine locuieşte acolo e ocrotit sub aripile lui Dumnezeu”[5].

5: Că Tu, Dumnezeule, mi-ai ascultat rugăciunile;

celor ce se tem de numele Tău le-ai dat o moştenire.

Moştenire: pentru Origen, ea înseamnă puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu (Ioan 1, 12); pentru Ilarie, ea este viaţa, împărăţia, locuirea cu Dumnezeu”[6].

6: Zile vei adăuga la zilele regelui,

anii lui până-n zile din neam în neam;

7: în veac va rămâne el în faţa lui Dumnezeu.

Cât despre mila şi adevărul Său, cine le va pretinde?

Primul stih, în SEP 4: Va dăinui în veac înaintea lui Dumnezeu: „după exil, cei eliberaţi fac această rugăciune pentru Zorobabel; dar, după interpretarea lui Theodoret, menţionarea veşniciei nu se poate referi decât la Hristos, pentru că este Fiul care era cu Tatăl din veşnicie. Aşadar, Zorobabel este prefigurarea lui Hristos, care îi va aduce înapoi în Patrie pe cei eliberaţi”[7].

            „Aici ekzeteo  înseamnă a reclama, a pretinde. Sensul textului: mila şi adevărul lui Dumnezeu sunt daruri, ele nu pot fi pretinse ca fiind un drept al cuiva”[8].

8: Aşa voi cânta numelui Tău în veacul veacului,

pentru ca zi de zi să-mi plinesc făgăduinţele.

Rugăciunea însoţeşte permanent lucrarea dreptului.


[1] SEP 4/I, p. 167

[2] PSALM, p. 387

[3] SEP 4/I, p. 167

[4] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXV, 25

[5] SEP 4/I, p. 167

[6] SEP 4/I, pp. 167-168

[7] SEP 4/I, p. 168

[8] BBVA, p. 681

PSALMUL 59 – Pentru sfârşit: cu privire la (stihurile) ce se cântă cu schimbul; mai departe, pentru o inscripţie pe stâlp a lui David, când el a ars Mesopotamia Siriei şi Ţoba Siriană şi s-a întors Ioab şi l-a bătut pe Edom, douăsprezece mii, în Valea Sărată.

 

            Istoria e cuprinsă în II Regi, capitolul 8.  Cât priveşte cuvintele introductive, explicaţiile sunt similare cu cele aflate în preambulul Psalmului 44.  Psalmul este o „rugăciune a poporului asuprit de duşmani ca urmare a păcatului; acum el cere ajutor în lupta împotriva vrăjmaşilor”[1].

 

1: Dumnezeule, Tu ne-ai lepădat şi ne-ai doborât,

Tu Te-ai mâniat şi Tu ai avut milă de noi.

„Augustin interpretează: Ne-ai nimicit ca să ne zideşti iarăşi; ai dărâmat zidirea veche pentru a o înlocui cu cea a omului nou”[2].

            „Lepădat-ai pe măsura păcatelor lor pe cei ce s-au depărtat de Tine. Nimicit-ai mulţimea răutăţii noastre, pentru că ne-ai făcut bine din pricina slăbiciunii noastre”[3].

2: Tu ai cutremurat pământul şi l-ai răvăşit.

Vindecă-i dărâmăturile, că de cutremur a fost cuprins.

3: Lucruri aspre ai arătat poporului Tău,

cu vinul umilinţei ne-ai adăpat.

4: Celor ce se tem de Tine datu-le-ai un semn,

ca să poată fugi din faţa arcului,

            Semn: „Părinţii văd în acesta semnul cu care am fost însemnaţi pentru a fi scăpaţi de osândă, prefigurat de sângele mielului la ieşirea din Egipt (cf. Ieşirea 12, 7). Atanasie vede în acesta şi lumina pentru a deosebi binele de rău. Eusebiu şi Theodoret amintesc şi de semnul Tau din Iezechiel 9,4, echivalat cu σφραγίς, semnul crucii”[4].

            „Moisi a însemnat pragurile caselor israeliţilor cu sânge de oaie, iar Tu ne-ai dat nouă semn însuşi sângele Mielului celui nevinovat, Care S-a junghiat pentru păcatele lumii”[5].

5: pentru ca cei iubiţi ai Tăi să fie izbăviţi;

mântuieşte Tu cu dreapta Ta şi auzi-mă!

            „Mulţi Părinţi comentează: dreapta Tatălui este Hristos”[6].

6: Dumnezeu a grăit în locul Său cel sfânt:

„Bucura-mă-voi şi voi împărţi Sichemul,

iar valea Sucot o voi măsura;

În locul Său cel sfânt: „Unii Părinţi interpretează gr. εν τω αγίω în Sfântul Său, adică Dumnezeu ne răspunde în Hristos (Eusebiu, Atanasie, Ilarie, Augustin). Pentru Theodoret, aceasta înseamnă că Dumnezeu a vorbit prin Duhul Său Sfânt, care se foloseşte de profet ca de un instrument”[7].

Sichem: primul oraş canaanean vizitat de Avraam (Facerea 12, 6). Oraşul a fost distrus de Simeon şi Levi, fiii lui Iacov, din cauza necinstirii surorii lor, Dina (Facerea 34). Oraşul a devenit cetate a leviţilor şi apoi, la împărţirea regatului, a devenit capitala lui Ieroboam. Sichem a fost numit Neapolis de către romani, iar din această denumire provine numele actual al oraşului aflat în teritoriile palestiniene: Nablus”[8].

Valea Sucot (Valea Corturilor): vale unde era localizată cetatea Sucot, care aparţinea tribului Gad”[9].

7: al Meu este Galaadul, al Meu este Manase,

iar Efraim este coiful Meu;

Iuda e regele Meu,

            „Galaad: fiul lui Machir, nepotul lui Manase. Ca toponim, Galaad este o regiune la estul râului Iordan”[10].

            „Manase şi Efraim: fiii lui Iosif[11] şi Asenath. Atunci când Iacov i-a binecuvântat, acesta şi-a încrucişat mâinile în aşa fel încât binecuvântarea[12] nu a căzut asupra lui Manase, întâiul născut, ci asupra lui Efraim. Aceste nume proprii denumesc triburile întemeiate de cei doi fraţi, precum şi teritoriile în care aceste triburi locuiau”[13].  Efraim şi Manase evocă Regatul de nord, iar Iuda, pe cel de sud. E anticipată o unire a acestora, în viitor.

8: Moab, iezerul nădejdilor Mele!;

spre Idumeea Îmi voi întinde sandala,

străinii Mie Mi s-au supus”.

„Aruncarea sandalelor asupra unei ţări simbolizează luarea ei în stăpânire”[14].

Moab: „fiul lui Lot şi al fiicei mai mari a acestuia. Ţara unde locuiau moabiţii, popor din antichitate al cărui strămoş biblic este Moab”[15].

            Moabiţii, ne amintim, erau socotiţi necuraţi şi excluşi din adunarea Domnului. „Totuşi, pentru că botezul dă iertare de păcate şi este prilej de lipsă de grijă pentru datornici, psalmistul arată răscumpărarea prin botez şi apropierea de Dumnezeu când zice (aceasta)”[16].

9: Cine mă va duce la cetatea-ntărită?

Cine mă va călăuzi până la Idumeea?

Idumeea: ţara unde locuiau edomiţii, popor din antichitate al cărui strămoş biblic este Esau, numit şi Edom, fratele lui Iacov”[17].

„După ce a rostit profeţia, profetul vorbeşte în nume propriu: cetatea întărită este Ierusalimul, iar profetul, ştiind că zidurile ei fuseseră distruse, are o dorinţă puternică de a le vedea refăcute. Vrea să-i vadă şi pe locuitorii Idumeii supuşi lui Dumnezeu (Theodoret). Pentru alţi Părinţi (Eusebiu, Atanasie, Ieronim), cetatea întărită e Biserica; pentru alţii, Ierusalimul ceresc”[18].

            Cetatea întărită: „Poate că psalmistul vorbeşte aici de Biserică; îi zice cetate pentru că este o adunare în care se locuieşte în chip legal; îi zice întărită pentru că-i întărită datorită credinţei”[19].  „Mintea care se află, în vremea rugăciunii, înăuntrul cugetării sale, se va afla ca mirele ce stă de vorbă cu mireasa în cămara nunţii. Iar cea care nu e lăsată să intre, stând afară, strigă cu suspine: Cine mă va duce pe mine în cuprinsul cetăţii?”[20].

10: Oare nu Tu, Dumnezeule, Cel ce Te-ai lepădat de noi?

Oare nu Tu vei ieşi, Dumnezeule, cu oştile noastre?

11: Dă-ne ajutor să ieşim din necaz,

că deşertăciune este mântuirea de la om.

            „În vreme de încercare să nu alergăm la nădejdi omeneşti şi nici să aşteptăm de acolo ajutor, ci să facem cererile noastre cu lacrimi şi suspine, cu rugăciune stăruitoare şi cu priveghere prelungită. Acela primeşte ajutor în necaz, care dispreţuieşte ca deşert ajutorul omenesc şi se sprijină pe nădejdea Celui Ce poate să mântuiască, Iisus Hristos Domnul nostru”[21].

12: Întru Dumnezeu vom face noi fapte viteze,

El îi va nimici pe cei ce ne supără.

„Psalmistul vrea să evoce epoca de aur a războaielor sfinte şi cuceririle regatului lui David”[22].

În înţeles mai înalt: „Aşadar, desăvârşirea prin Hristos şi puterea Tainelor Lui ne face şi înţelepţi şi mai tari ca moartea”[23].


[1] SEP 4/I, p. 165

[2] SEP 4/I, p. 165

[3] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XII, 3

[4] SEP 4/I, p. 166

[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XII, 3

[6] SEP 4/I, p. 166

[7] SEP 4/I, p. 166

[8] PSALM, p. 387

[9] PSALM, p. 387

[10] PSALM, p. 387

[11] În text apare, greşit: Iacov.

[12] Pentru întâiul născut.

[13] PSALM, p. 387

[14] SEP 4/I, p. 166

[15] PSALM, p. 387

[16] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XII, 4

[17] PSALM, p. 387

[18] SEP 4/I, p. 167

[19] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XII, 4

[20] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 176

[21] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XII, 5

[22] PSALM, p. 387

[23] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, III

PSALMUL 58 – Pentru sfârşit: Nu nimici! (Un psalm) al lui David pentru o inscripţie pe stâlp, când Saul a trimis şi i-a urmărit casa, ca să-l ucidă.

 

            Istoria e cuprinsă în I Regi 19, 11-12.  Este „rugăciunea unui om încolţit de duşmani. Pentru mulţi Părinţi, David prooroceşte în acest psalm pătimirea lui Hristos. După Augustin, ceea ce s-a întâmplat cu trupul lui Hristos se întâmplă şi cu noi: duşmanii, adică diavolul şi îngerii săi, continuă să lucreze. Grigore al Nyssei […] comentează astfel: Acest psalm este foarte adânc. Titlul îl închină Biruitorului îndelung-răbdător (cf. Psalma iuxta Haebreos: Victori ut non disperdas), care nu vrea să nimicească. Preamăreşte răbdarea supremă şi blândeţea Celui care e mereu gata, din iubire, să-i copleşească cu bunuri pe duşmanii care I-au făcut tot răul cu putinţă: nu-i omorî/nimici. După o lungă şi dureroasă rătăcire în căutarea Cuvântului, se vor întoarce seara (v. 6), adică la sfârşitul timpului. Iar în dimineaţa (v. 16) zilei veşnice, fără de sfârşit, voi cânta (este un viitor care se referă la veşnicie) biruinţa şi îndurarea Ta”[1].

 

1: Scoate-mă de la vrăjmaşii mei, Dumnezeule,

şi de cei ce se scoală împotriva mea mântuieşte-mă;

2: izbăveşte-mă de cei ce lucrează fărădelege

şi de oamenii vărsărilor de sânge mântuieşte-mă!

3: Că, iată, ei mi-au vânat sufletul,

cei tari mi-au stat împotrivă.

Nu-i nici fărădelegea mea, Doamne, şi nici păcatul meu;

Ultimul stih, literal: „Nici nelegiuirea mea, nici păcatul meu. Părinţii atrag atenţia că numai Hristos putea spune aceasta”[2].

4: eu în afara nelegiuirii mi-am îndreptat alergarea;

scoală-Te întru întâmpinarea mea şi vezi.

            „Aşadar, fără patimă trupească, să împlinim cu uşurinţă modul de viaţă din ceruri”[3].

5: Şi Tu, Doamne, Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel,

ia aminte să cercetezi toate neamurile;

să nu ai milă de nimeni din cei ce lucrează fărădelege.

6: Ei se vor întoarce seara şi vor flămânzi ca nişte câini

şi vor umbla-mprejurul cetăţii;

7: iată, din gura lor urlete vor scoate

şi sabie le este pe buze; căci (zic ei) cine i-a auzit?

            „Unii exegeţi cred că aceasta poate fi întrebarea psalmistului. În realitate, ea este o întrebare-blasfemie a oamenilor păcătoşi”[4]. La fel e comentat şi în SEP 4.

8: Iar Tu, Doamne, vei râde de ei,

Tu de nimic vei face toate neamurile.

„Eusebiu pune versetul în paralel cu Psalmul 2, 1-4: oricât s-ar agita duşmanii, Dumnezeu râde de ei”[5].

9: O, Tu, Puterea mea, spre Tine voi veghea,

că Tu, Dumnezeule, Tu eşti ocrotitorul meu.

            „Augustin interpretează astfel: Cu cât mă apropii de Tine, sunt mai puternic; cu cât mă îndepărtez de Tine, cu atât mă prăbuşesc. În De Civitate Dei 12, 6, cu privire la îngerii răzvrătiţi, spune că: ei nu au voit să-şi păzească puterea în Dumnezeu.  Ilarie face o apropiere cu cuvintele lui Iisus: Tată, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu (Luca 23, 46)”[6].

10: O, Dumnezeul meu, mila Ta mă va cuprinde;

Dumnezeu mi-o va arăta în mijlocul vrăjmaşilor mei.

            „Aşadar, puterea de a păzi în noi liniştea din minte şi inimă, din care nasc toate virtuţile, ne vine din ajutorul Domnului, care a dat şi poruncile şi care, strigat de noi neîncetat, alungă de la noi uitarea păcătoasă, care strică liniştea inimii, ca apa focul”[7].

11: Să nu-i omori, ca nu cumva să uite ei vreodată legea Ta;

risipeşte-i cu puterea Ta

şi doboară-i, Doamne, Tu, apărătorul meu.

            Dumnezeu e chemat asupra vrăjmaşilor dar, totodată, e şi o rugăciune pentru aceştia, ca şi cum s-ar cere o amânare a sfârşitului lor, spre a li se da timp de pocăinţă.  „Grigore al Nyssei (2, XVI): Nu-i ucide, ci scoate-i din adâncurile răului la viaţa în duh! […] Dacă omul ar fi nimicit, lucrarea lui Dumnezeu ar deveni inutilă. Numai păcatul va pieri”[8].

12: Păcat al gurii lor e cuvântul buzelor lor;

fie ei prinşi în trufia lor!;

din blestem şi din minciună se va vesti nimicirea lor,

13: întru mânie le va fi nimicirea, şi ei nu vor mai fi;

şi vor cunoaşte că Dumnezeu este Stăpânul lui Iacob, al marginilor pământului.

14: Ei se vor întoarce seara şi vor flămânzi ca nişte câini

şi vor umbla-mprejurul cetăţii;

            „După Grigore al Nyssei (2, XVI), cel care trăieşte în cetate, acela este om, dar cel care, printr-o viaţă nedemnă, se îndepărtează de asemănarea cu Dumnezeu, acela trăieşte afară din cetate, îşi pierde înfăţişarea de om şi se aseamănă cu un animal”[9].

15: se vor împrăştia ca să mănânce,

iar dacă nu se vor sătura, vor murmura.

Acestea sună mai apropiat de un blestem, totuşi.

16: Iar eu îi voi cânta puterii Tale

şi mă voi bucura dimineaţa de mila Ta,

că Te-ai făcut ocrotitorul meu.

Bucuria din zori e referită de mulţi Părinţi la bucuria Învierii lui Hristos”[10].

17: Tu eşti ajutorul meu, Ţie Îţi voi cânta,

că Tu, Dumnezeule, Tu eşti ajutorul meu,

Tu, Dumnezeul meu, Tu eşti mila mea.

Alipirea dreptului de Dumnezeu.


[1] SEP 4/I, p. 163

[2] SEP 4/I, p. 163

[3] Sf. Macarie Egipteanul, Epistola

[4] BBVA, p. 679

[5] SEP 4/I, p. 164

[6] SEP 4/I, p. 164

[7] Isichie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului şi mântuitor despre trezvie şi virtute, 99

[8] SEP 4/I, p. 164

[9] SEP 4/I, p. 164

[10] SEP 4/I, p. 165

PSALMUL 57 – Pentru sfârşit: Nu nimici! (Un psalm) al lui David pentru o inscripţie pe stâlp.

 

            „Invectivă împotriva judecătorilor nelegiuiţi. Reproşurile şi blestemele sunt exprimate în limbajul colorat al Orientului, dar ele afirmă mai presus de toate că dreptatea lui Dumnezeu nu poate fi pervertită de ticăloşia omului şi până la urmă se va arăta biruitoare”[1].

 

1: Grăiţi voi, într-adevăr dreptate?

Judecaţi voi oare drept, fii ai oamenilor?

„În Textul Masoretic întrebarea se adresează unor zei, dumnezei, sau fiinţe divine, dacă ei îi judecă cu dreptate pe fiii omului sau fiii lui Adam, ceea ce face ca traducerile să fie foarte nesigure. Potrivit Septuagintei, întrebarea psalmistului, amară, se referă la incapacitatea omului de a judeca drept; o judecată dreaptă se face în cunoştinţă de cauză; or, numai Dumnezeu este Acela Care cunoaşte şi lăuntrul omului, nu doar aparenţele. În acest sens este construit finalul psalmului”[2].

2: Fiindcă-n inimă fărădelege lucraţi voi pe pământ

strâmbătate mâinile voastre împletesc.

3: Încă din zămislire s-au înstrăinat păcătoşii,

încă din pântece s-au rătăcit, grăit-au minciuni.

SEP 4 traduce: S-au abătut păcătoşii [încă] din sânul [mamei]…: „Chiril al Alexandriei interpretează s-au îndepărtat păcătoşii de la sân – adică de la sânul duhovnicesc, care ar putea da roade bune fiindcă a primit sămânţa de la Dumnezeu. Respinge interpretarea încă din sân pentru că i se pare maniheistă”[3].

            „Cei ce se supun, după Sfântul Botez, voii celui rău, şi împlinesc cele voite de el, se înstrăinează de sfântul sân al Botezului”[4].

4: Mânia lor este aceea a şarpelui,

ca a unei aspide surde, care-şi astupă urechile,

„Mânia este iscată uneori de diavoli, pentru care este o principală însuşire, şi prin ea omul ajunge să li se asemene, pe când blândeţea, din contra, îl scoate pe om din starea demonică şi-l apropie de starea îngerească”[5].

5: care nu va auzi glasul celor ce o descântă,

nici nu e vrăjită de vrăjile celui ce farmecă.

Cei ce o descântă: „Pentru Părinţi, aceştia sunt sfinţii care vorbesc în Lege şi Profeţi, precum şi vestitorii Evangheliei, cărora li se opune neascultarea încăpăţânată şi obraznică a şarpelui străvechi (Ilarie). ♦ vipera surdă: conform cunoştinţelor zoologice ale vremii, unii Părinţi explică: şarpele veninos, dacă ascultă cuvintele îmblânzitorului, îşi varsă la pământ veninul şi devine inofensiv. Augustin pune în legătură cu Fapte 7, 57 (călăii lui Ştefan îşi astupau urechile). ♦ farmecelor: gr. φάρμακον înseamnă medicament/otravă[6] şi vrajă. Augustin interpretează ca medicament: Oare medicamentul are glas? Există un medicament care are glas: este medicamentul pe care îl purtăm cu noi; ascultaţi-i glasul şi nu faceţi ca viperele surde, pentru că de acum a venit Hristos să împlinească Legea şi Profeţii”[7].

            Cuvântul vrea „să arate pe cei care-şi astupă urechile când li se dau învăţături despre virtute”[8]. Adeseori, „(noi) ne astupăm auzul, ca o viperă surdă care-şi astupă urechile, şi ne ambiţionăm să nu ascultăm de glasul celor ce ne sfătuiesc, ca să nu fim vindecaţi cu doctoriile înţelepciunii cu care se vindecă sufletul bolnav”[9].  Cei ce-şi astupă urechile sufletului „nu aud nicidecum cuvintele Duhului, căci le aud trupeşte cu urechile lor de carne şi cu urechile duhovniceşti ale inimii lor acoperite cu un văl (II Corinteni 3, 15), şi de aceea nu pot să-L audă deloc pe Dumnezeu. Fiindcă nu pot nicicum să ridice de pe ei vălul înfumurării şi al nesimţirii, pentru că şi l-au pus ei înşişi de bunăvoie, şi vor să-şi astupe ochii şi urechile, şi de aceea cred că văd şi aud”[10].

6: Dumnezeu le va zdrobi dinţii din gură,

măselele leilor le-a sfărâmat Domnul.

            „Cine este atât de fără minte încât să creadă că Dumnezeu, menţinând trupurile celor păcătoşi, le va zdrobi doar dinţii?”[11].

7: Ca o nimic pieri-vor, ca apa ce trece;

El Îşi va întinde arcul până ce ei vor slăbi.

8: Precum ceara ce se topeşte vor fi nimiciţi;

căzut-a foc peste ei şi n-au văzut soarele.

            „Tocmai când întreg neamul omenesc zăcea îngropat într-o noapte întunecoasă şi în beznă adâncă din pricina ispitirii nelegiuiţilor diavoli şi uneltirii duhurilor celor vrăjmaşe, atunci S-a arătat El odată pentru totdeauna şi a dezlegat multele lanţuri ale nelegiuirilor ca o ceară care se topeşte când se apropie de foc”[12].

9: Înainte ca spinii voştri să-şi cunoască ghimpii,

încă de vii îi va înghiţi El întru mânie.

            „Adică: încă în stare crudă, înainte de a atinge maturitatea”[13].  „Poate aici este o aluzie la o expresie devenită proverbială. Tradiţia patristică interpretează: mai înainte ca spinii voştri, adică păcatele, să ajungă în culmea răutăţii, mai înainte de a ajunge faptă, mânia dumnezeiască vă va pedepsi” (cf. Mortari, nota ad loc.)”[14].

10: Veseli-se-va dreptul când va vedea răzbunarea împotriva necredincioşilor,

 mâinile şi le va spăla în sângele păcătosului.

„Părinţii atrag atenţia că drepţii se bucură nu pentru pieirea păcătoşilor, ci pentru instaurarea dreptăţii divine. Chiril al Alexandriei spune despre spălarea mâinilor în sânge că este o metaforă inspirată din vechiul vocabular războinic”[15].

            „Smerenia răzbună şi veseleşte pe cel drept, căci zice (Psalmistul): Veseli-se-va dreptul când va vedea răzbunarea, care este dispariţia mândriei lipsite de Dumnezeu. Arătând aceasta, proorocul adaugă: Şi-şi va spăla mâinile în sângele păcătosului. Fiindcă în dispoziţia slavei deşarte – căci aceasta o arată sângele păcătosului -, dreptul are inima sa curată – fiindcă aceasta înseamnă îşi va spăla mâinile – rămânând nevăzut în această viaţă din pricina lipsei slavei deşarte şi aşteptând să se arate împreună cu Hristos din pricina lucrării sale ascunse de oameni, din pricina smereniei”[16].  „Spune acestea nu ca şi cum s-ar bucura de răul altuia, ci pentru că abia în astfel de clipe ajung ei să înţeleagă cât de sănătoasă este viaţa virtuoasă a celor drepţi, întrucât prin cuvintele spuse ni se dă să înţelegem că deosebirea dintre oamenii cinstiţi şi cei răi ne aduce un spor de bucurie şi de putere. De aceea vorbele mâinile sale îşi va spăla în sângele păcătosului tocmai acest înţeles îl arată, că viaţa şi faptele lui curate sunt puse în lumină îndeosebi prin pierzania păcătosului. Doar însuşi cuvântul a spăla ne duce cu gândul la o lucrare de curăţire. Pe de altă parte, nimeni nu are obicei să se spele în sânge, pentru că atunci se pătează mai tare, aşa încât vădeşte şi mai limpede că aici se înfăţişează tocmai deosebirea dintre opusul virtuţii şi al fericirii”[17].

11: Şi va zice omul: „Dacă într-adevăr este o roadă pentru cel drept,

da, este un Dumnezeu Care-i judecă pe pământ”.

Credinţa şi nădejdea noastră sunt adeseori întărite de dreptatea divină manifestată şi în viaţa de aici.


[1] SEP 4/I, p. 161

[2] BBVA, p. 679

[3] SEP 4/I, p. 161

[4] Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, 216

[5] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXIV, 2

[6] Din farmakon provine cuvântul farmacie.

[7] SEP 4/I, pp. 161-162

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXIII, 4

[9] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, XX

[10] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, LII

[11] Metodiu de Olimp, Aglaofon sau despre înviere, I, XXIV

[12] Eusebiu de Cezareea, op. cit., X, 4, 13

[13] BBVA, p. 679

[14] SEP 4/I, p. 162

[15] SEP 4/I, p. 162

[16] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, XIV, 9

[17] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre pruncii morţi prematur, către Hierios

PSALMUL 56 – Pentru sfârşit: Nu nimici! (Un psalm) al lui David, când a fugit el în peşteră din faţa lui Saul.

 

            Istoria cu David fugind de Saul e cuprinsă în I Regi, capitolul 22.  Psalmul este „rugăciunea unui om încolţit de duşmani”[1].

            „Cuvintele introductive: Indicaţie pentru dirijor: al tashkheit[2] ([după melodia] nu distruge). Această precizare apare în Septuaginta ca: μη διαφθείρης (nu distruge, nu devasta)”[3].

 

1: Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă,

că în Tine s-a încrezut sufletul meu

şi în umbra aripilor Tale voi nădăjdui

până va trece fărădelegea.

„După Atanasie, profetul înalţă această cântare în numele omenirii. Pentru Ilarie, Hristos este cel care vorbeşte. Pentru Augustin, e glasul lui Hristos şi glasul nostru: trebuie să răbdăm până la sfârşit, până trece fărădelegea”[4].

            „Având încredere în Dumnezeu şi asigurarea clară că va primi ca o arvună mila Lui, cântăreţul nostru cere cu credinţă să i se împlinească cererea până va trece fărădelegea[5], adică până la restaurarea omului în Hristos.

2: Striga-voi către Dumnezeul Cel-Preaînalt,

către Dumnezeu Care mi-a făcut bine.

3: Trimis-a din cer şi m-a mântuit,

spre ocară i-a dat pe cei ce mă călcau în picioare.

Trimis-a Dumnezeu mila Sa şi adevărul Său

            Trimis-a Tatăl pe Fiul Său din cer, „ca dăruindu-mi cea mai mare binefacere, să nimicească cu puterea Lui însăşi momeala păcatului şi să surpe idolii cugetării pătimaşe”[6].

4: şi mi-a izbăvit sufletul din mijlocul puilor de lei;

m-am culcat să dorm ca un ins tulburat.

Cât despre fiii oamenilor, dinţii lor sunt arme şi săgeţi,

iar limba lor e sabie ascuţită.

M-am culcat să dorm ca un ins tulburat: „mulţi Părinţi pun expresia în legătură cu spusele lui Iisus din grădina Măslinilor: Întristat e sufletul Meu până la moarte (Marcu 14, 34; Matei 26, 38)”[7].

            Dinţii lor sunt arme şi săgeţi: „Dar iubitorii de argint nu muşcă cu dinţii. Dare-ar Dumnezeu să muşte cu dinţii, şi nu cu săgeţile lăcomiei, care-s mai dureroase decât dinţii. Dinţii lor, arme şi săgeţi, spune Scriptura”[8].  „Într-adevăr, primele greşeli mi-au fost ca nişte pui de lei, adică nişte lei mai tineri, care printr-un căscat înfiorător şi prin labe puternice stăteau gata să spintece prada. Dar au venit ajutoarele, mila şi adevărul, această frumoasă pereche, căci nici mila nu se dă fără judecată şi nici adevărul nu-i fără milă. Iată de ce prin mijlocirea acestor virtuţi mă simt degajat chiar şi când mă distrez cu nişte pui de lei. Fiarele de felul acesta sunt şi ele, vorba psalmistului, ca un fel de fii ai oamenilor, ai căror dinţi sunt arme şi săgeţi şi limba lor sabie ascuţită. Nu se ştie dacă în structura organismului aceste săgeţi ale simţurilor sunt anume aşezate ca să ţină loc dinţilor din gurile oamenilor, în schimb, când s-ar face comparaţia ţinând seama de furia unora şi a altora şi s-ar aprecia până unde ar ajunge schimbarea în rău a înclinărilor lor, atunci, pierzând starea firească, animalul respectiv devine fiară. De aceea, aducându-ne aminte de lei, am numit pe fiii oamenilor fiare, ale căror dinţi şi limbă sunt mădulare de luptă”[9].

5: Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule,

şi peste tot pământul slava Ta!

„După Ieronim, profetul spune aceasta despre Înălţarea lui Hristos. Ilarie şi Atanasie leagă versetul de Efeseni 4, 9. Fiindcă S-a înălţat, a revărsat peste tot pământul pe Duhul Sfânt (Ilarie)”[10].

            „Să nu mai privim de acum înainte spre cele pământeşti, ci să ne legăm fiinţa de mărirea celor mai presus de ceruri”[11].

6: Cursă au gătit pentru picioarele mele

şi sufletul mi l-au împilat;

groapă au săpat înaintea feţei mele

şi au căzut în ea.

            „După ce a descris atacurile vrăjmaşilor, ne cere ca, întorcându-ne cu totul de la răutăţile proprii, să nu cădem în gropi”[12].

7: Gata este inima mea, Dumnezeule,

gata-mi este inima;

8: întru slava mea cânta-voi şi-Ţi voi aduce laudă.

Deşteaptă-te, tu, slava mea,

treziţi-vă, voi, psaltire şi alăută!;

în zori mă voi trezi.

„Eusebiu şi Atanasie referă [versetele 7-8] la aşteptarea Duhului Sfânt”[13].  „Conştient de prezenţa Duhului, psalmistul se însufleţeşte şi profeţeşte (Eusebiu). Slava mea este puterea de a profeţi. Rufinus vede în Deşteaptă-te, slava mea o profeţie a Învierii lui Hristos şi, pentru el, dis-de-dimineaţă [în zori – la Anania] e ceasul Învierii”[14].

            „Aminteşte de două ori, ca şi cum omul ar fi de două feluri, cel văzut şi cel ascuns; pe amândoi îi cheamă la cântare armonioasă spre preamărire dumnezeiască îndreptând urechea spre cel care le invită. Iar timpul când se execută aceste cântări este dimineaţa, căci mirarea lui Dumnezeu se trezeşte numai spre cei care s-au lepădat cu totul de faptele întunericului”[15].

9: Pe Tine Te voi mărturisi între popoare, Doamne,

Ţie Îţi voi cânta între neamuri,

            „Cu toate că-i deopotrivă pentru toţi, harul credinţei se împarte în două, după numele celor două grupuri de oameni, cel către popor şi cel către neamuri, (căci) Dumnezeu nu este numai al iudeilor, ci şi al neamurilor […], pentru aceea, dintr-un curent dublu al binecuvântării dumnezeieşti se toarnă printr-o singură revărsare atât peste popor, cât şi peste neamuri; tot aşa şi proorocia îmbrăţişează atât pe unii, cât şi pe ceilalţi, aducând în acest chip mulţumire lui Dumnezeu”[16].

10: că pân-la cer s-a mărit mila Ta

şi pân-la nori adevărul Tău.

            „Cu toată înmulţirea la nesfârşit a păcătoşeniei, mărimea milei dumnezeieşti este totuşi covârşitoare, ajungând să întreacă până şi înălţimile cerului”[17].

11: Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule,

peste tot pământul slava Ta!

            „Cu cât sporeşte pe pământ slava lui Dumnezeu, fiind înmulţită prin credinţa celor mântuiţi, tot atât de mult se bucură puterile cereşti de mântuirea noastră, cântând Domnului cuvinte de laudă şi de preamărire”[18].


[1] SEP 4/I, p. 159

[2] אל־תשחת

[3] PSALM, p. 386

[4] SEP 4/I, p. 159

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[6] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 68

[7] SEP 4/I, p. 160

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXXI, 3

[9] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[10] SEP 4/I, p. 160

[11] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[12] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[13] SEP 4/I, p. 160

[14] SEP 4/I, p. 160

[15] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[16] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[17] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[18] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

PSALMUL 55 – Pentru sfârşit: despre poporul care se îndepărtase de la cele sfinte. [Psalm] al lui David, pentru o inscripţie pe stâlp, când cei de alt neam l-au prins la Gat.

 

            „Omul nedreptăţit îşi dă seama că lui Dumnezeu îi pasă de rugăciunea şi de lacrimile oamenilor. Ilarie vede aici descrierea suferinţei lui David, dar şi a lui Hristos”[1].

„Istoria regelui David la Gat: vezi I Regi 21, 10-15. Cât despre cei de alt neam: cuvântul grecesc este allofili, nume prin care, în Septuaginta şi Vulgata, sunt desemnaţi Filistenii”[2].

            „Cuvintele introductive: În ebraică: al ionat eilem rekhoqim[3] (după [melodia] porumbelul tăcut al îndepărtării). Această indicaţie pentru dirijorul muzicanţilor a fost tradusă în mod surprinzător în Septuaginta: υπερ του λαου απο των αγίων μεμακρυμμένου (asupra poporului îndepărtat de cele sfinte). Biblia 1688 a tradus după Septuaginta: pentru norodul celor de la sfinte depărtat[4].

 

1: Miluieşte-mă, Doamne, că omul m-a călcat în picioare;

toată ziua, războindu-se, m-a necăjit.

„După cum, când cineva simte că va fi călcat de un hoţ sau va fi ucis prin jaf, ar chema într-ajutor câţiva prieteni […], tot aşa şi în cazul de faţă cel care a fost părtaş la luptă şi care-i legat de el în toate cele omeneşti (şi când vorbesc de om mă gândesc pe scurt la cele privind slăbiciunile firii) cere ajutorul lui Dumnezeu declarând că, muncit de cel potrivnic, toată ziua războindu-se, m-a călcat omul şi m-a necăjit[5].

2: Toată ziua m-au călcat duşmanii în picioare,

că mulţi sunt cei ce de pe înălţimi se luptă cu mine.

            „De pe înălţimi (literal: din înălţime) se poate referi la dealurile înalte din preajma Ierusalimului. În sens figurat: semeţia duşmanului care te priveşte de sus”[6].

3: Ziua-ntreagă nu mă voi teme, că-ntru Tine voi nădăjdui.

            „Cel care a făcut ziua, Acela a făcut-o pentru ca omul să nădăjduiască în lumină, căci din clipa în care apare lumina, în acea clipă dispare şi întunericul”[7], sau, de îndată ce-L chemăm pe Dumnezeu, încep să fugă şi să slăbească puterile vrăjmaşe.

4: Întru Dumnezeu îmi voi lăuda cuvintele de-a lungul zilei,

în Dumnezeu mi-am pus nădejdea, nu mă voi teme:

Ce-mi va face mie insul materialnic?

            Întru Dumnezeu îmi voi lăuda cuvintele: „Poetul e conştient că psalmii săi (cuvintele sale) merită laudă, dar nu pentru că ar fi opera lui, ci pentru că sunt inspiraţi de Duhul Sfânt: de aceea lauda sa este întru Dumnezeu[8]Ce-mi va face mie insul materialnic?: „Literal: Ce-mi va face mie carnea? La fel în Versiunea Ebraică. Ideea e constituită pe opoziţia spirit-materie: omul care se încrede în puterea (eminamente spirituală) a lui Dumnezeu nu are a se teme de cei ce se încred în materialitatea puterii lor (arme, armate, cetăţi, bani etc.). Vezi aceeaşi idee în Psalmul 19,7-8”[9].

5: Ei toată ziua mi-au urât cuvintele,

toate gândurile lor sunt spre rău împotriva mea.

6: Locui-vor aproape şi se vor ascunde,

ei îmi vor urmări călcâiul aşa cum mi-au aşteptat şi sufletul.

Vorbeşte despre vrăjmaşii care ne pândesc călcâiul, adică sfârşitul nostru, când ar vrea să ne aibă sub stăpânire.

7: Cu nici un chip îi vei mântui,

întru mânia Ta popoare vei surpa, Dumnezeule.

            „Întreagă înşiruirea logică a Psaltirii e legată de ideea mântuirii omului, al cărui centru neşters este fapta împotriva celui potrivnic, după cum şi ideea de bază a iubirii faţă de Dumnezeu aduce aminte făpturilor că toate sunt datoare să preamărească pe Dumnezeu”[10].

8: Viaţa mea Ţi-am povestit-o Ţie,

lacrimile mele pune-Ţi-le înainte.

9: Precum în făgăduinţa Ta,

întoarce-i îndărăt pe vrăjmaşii mei

în orice zi Te voi chema;

iată, am cunoscut că Tu eşti Dumnezeul meu.

10: Întru Domnul voi lăuda graiul,

întru Domnul voi lăuda cuvântul;

11: în Dumnezeu mi-am pus nădejdea, nu mă voi teme:

Ce-mi va face mie materia?

12: În mine, Dumnezeule, sunt făgăduinţele pe care le voi aduce-ntru lauda Ta,

13: că Tu mi-ai izbăvit sufletul din moarte,

picioarele din alunecare,

aşa ca eu să-I fiu bineplăcut lui Dumnezeu în lumina celor vii.

„Pentru Eusebiu, lumina celor vii este Hristos care luminează pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1,9)”[11].

            „Prin alunecare înţelegem abaterea de la drumul poruncilor, pentru care (abatere) trupul omului a ajuns să fie numit cadavru. Drept aceea, prin răscumpărarea din moarte şi prin restaurarea lui din păcat, omul devine iarăşi chip al lui Dumnezeu”[12].


[1] SEP 4/I, p. 157

[2] BBVA, p. 677

[3] על־יונת אלם רחקים

[4] PSALM, p. 386

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[6] BBVA, p. 677

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[8] BBVA, p. 677

[9] BBVA, p. 677

[10] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[11] SEP 4/I, p. 159

[12] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

PSALMUL 54 – Pentru sfârşit: printre cântările de învăţătură ale lui David.

 

            „Strigătul unui om prigonit tocmai de cei apropiaţi. Începând cu Părinţii, creştinii au văzut în autorul psalmului o prefigurare a lui Hristos trădat de ai Săi, rugându-Se în agonie etc.”[1].

 

1: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea,

ruga mea n-o trece cu vederea;

2: ia aminte la mine şi mă ascultă.

Mâhnitu-m-am întru tânguirea mea

3: şi m-am tulburat de glasul vrăjmaşului

şi de apăsarea păcătosului,

căci ei au abătut fărădelege asupra mea

şi cu mânie m-au duşmănit.

4: Inima mea s-a tulburat întru mine

şi frica morţii a căzut asupra mea,

Se pare că David a scris acest psalm când Absalom ajunsese în Ierusalim, dar psalmul pare potrivit tuturor celor ajunşi în necazuri, datorită păcatelor din trecut, ale căror urmări se prelungesc mult după săvârşirea lor. Conform psalmistului, unica soluţia în atare situaţie este rugăciunea rostită cu zdrobirea inimii.

5: teamă şi tremur au venit peste mine

şi întuneric m-a acoperit.

            „Sfântul Atanasie cel Mare tâlcuieşte: Înainte de Întruparea Domnului, moartea era înspăimântătoare chiar pentru sfinţi, care-şi plângeau moartea ca pe o nimicire. Acum însă, de vreme ce Domnul a înviat cu trupul, moartea nu mai înspăimântă; toţi cei ce cred în Hristos o tratează ca pe o nimic-toată şi preferă să moară decât să-şi tăgăduiască credinţa în El”[2].

6: Şi am zis: „Cine-mi va da aripi ca de porumbel

ca să zbor şi să mă odihnesc?”

„Pentru Origen, aripile sunt contemplaţia prin care se trece de la creaţie la odihna în Dumnezeu”[3].

            „Prin aripi se arată acoperământul lui Dumnezeu şi marea Lui purtare de grijă”[4].  „Ce este mai liniştit decât o privire nevinovată? Cine este mai slobod decât cel ce nu posteşte nimic pe pământ? Aşadar, omul trebuie să se ridice mai presus de orice făptură şi să se lepede cu desăvârşire de sine însuşi şi, într-un avânt al sufletului, să vadă că Tu, Ziditorul tuturor, nu ai nimic asemenea cu făpturile Tale”[5].   „Omul are voinţa să fie curat, fără prihană, neîntinat, fără răutate, şi să fie pururea cu Dumnezeu, dar nu are puterea să împlinească acest lucru. Desigur, el vrea să zboare în văzduhul cel dumnezeiesc şi în totalitatea Duhului Sfânt, dar de nu primeşte aripile (Duhului) nu poate. Să rugăm, deci, pe Dumnezeu să ne dea aripile de porumbel ale Duhului Sfânt, ca să zburăm şi să ne odihnim la El şi să îndepărteze şi să înceteze din sufletul şi din trupul nostru vântul cel rău, care sălăşluieşte în mădularele sufletului şi ale trupului nostru, adică păcatul”[6].

7: Iată, am fugit departe

şi m-am sălăşluit în pustie.

            „De este cu putinţă, în nici un chip să nu te arăţi prin cetate. Căci nu vei vedea acolo nimic de folos şi nimic bun pentru petrecerea ta”[7].  Reluând întregul text de până aici, un alt comentariu arată: „Desigur, prin cuvântul său, psalmistul arată oboselile luptelor, mâhnirea, bârfeala şi tulburarea inimii […], la toate acestea nerămânând decât un singur gând, cel de mai bine şi de desăvârşire: să-şi ia aripi ca de porumbel ca să zboare în văzduh şi să se odihnească în tărâmurile unde se înalţă, căci pentru cei îndumnezeiţi până şi pustietatea e de preferat oricăror tărâmuri nelegiuite”[8].

8: L-am aşteptat pe Cel ce mă mântuieşte

de nevolnicie şi vifor.

9: Aruncă-i, Doamne, în adâncul mării

şi împarte limbile lor,

că am văzut fărădelege şi dezbinare în cetate.

10: Ziua şi noaptea se rotesc pe zidurile ei;

în mijlocul ei: fărădelege şi trudă şi nedreptate;

11: din uliţele ei n-au plecat camăta şi vicleşugul.

12: Că, dacă vrăjmaşul m-ar fi ocărât, aş fi răbdat;

şi dacă cel ce mă urăşte s-ar fi năpustit asupra mea cu gură mare, m-aş fi ascuns de el.

13: Dar tu, omule cu sufletul întocmai ca al meu,

tu, povaţa mea şi apropiatul meu,

14: tu, cel ce împreună cu mine te-ai îndulcit de bucatele mele,

cu tine în acelaşi gând am umblat eu în casa lui Dumnezeu;

            Cuvintele se pot aplica lui Iuda Iscarioteanul (şi, desigur, nu numai lui): „Căci, fiind de un suflet egal şi cunoscut şi comesean şi nelipsindu-i nimic din cele ce-l puteau apropia, a devenit vânzătorul Mântuitorului, deşi era unul ce fusese numărat între ceilalţi Sfinţi ucenici, care aveau acelaşi scop ca Mântuitorul şi străbăteau ţara iudeilor, făcându-se slujitori grabnici ai minunilor şi grăbindu-se să facă toate cele spre cinstea şi slava Lui. Dar cel astfel cunoscut, şi de un suflet egal cu ei, a schimbat harul Celui ce l-a cinstit, prin porniri urâte”[9].

15: moarte să vină peste unii ca aceştia

şi de vii să se pogoare ei în iad,

că vicleşug se află în sălaşele lor, în mijlocul lor.

„Ieronim consideră că vorbirea în chip de blestem e folosită de psalmist pentru a-şi arăta mai bine durerea inimii; imaginile sunt preluate din istorisirea despre Datan şi Abiron (Numeri 16, 23)”[10].

            16: Dar eu către Dumnezeu am strigat

şi Domnul m-a auzit.

17: Seara şi dimineaţa şi-n amiazăzi voi povesti,

voi vesti şi El va asculta glasul meu.

18: Cu pace îmi va mântui El sufletul de cei ce se apropie de mine,

că în multe lucruri erau cu mine.

            „E vorba de vechii prieteni ai psalmistului, care l-au trădat”[11].  „Faptul că peste atâţia vrăjmaşi David s-a dovedit superior, numai prin aceea că şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, ne ajută să înţelegem că, printr-un fel de uitare a tuturor suferinţelor, el a dobândit curaj chiar faţă de cei mai puternici şi mai întăriţi dintre potrivnicii lui”[12].

19: Dumnezeu îi va auzi şi îi va smeri,

El, Cel ce este mai înainte de veci.

Că-n ei nu se află îndreptare,

fiindcă nu s-au temut de Dumnezeu.

            Cel ce refuză să se smerească va fi smerit de către Dumnezeu, dar acea smerire nu-i va fi de nici un folos.

20: El Şi-a întins mâna să plătească,

ei I-au pângărit făgăduinţa;

21: risipiţi au fost de mânia feţei Sale

şi inimile lor mi s-au apropiat;

buzele li s-au făcut mai moi decât untdelemnul,

dar ele sunt lănci.

            „Adică: După ce şi-au dat seama că au greşit (în urma pedepsei lui Dumnezeu), prietenii mei de ieri şi duşmanii de acum încearcă să mi se înfăţişeze din nou ca prieteni”[13].

22: Aruncă-ţi grija spre Domnul, şi El te va hrăni;

El în veac nu va îngădui ca dreptul să se clatine.

            „Sfântul Ioan Damaschin ilustrează acest vers cu exemplul Mariei, sora Martei, care asculta cuvintele lui Iisus (Luca 10, 41-42)”[14].

            „Cu cât îşi pune cineva mai mult nădejdea într-Însul în toate cele ale sufletului şi ale trupului său, cu atât Îl află pe Acela mai mult purtând grijă de el, încât se socoteşte pe sine mai jos decât toată zidirea, din pricina multelor daruri ale lui Dumnezeu, arătate şi nearătate, sufleteşti şi trupeşti”[15].  „De crezi că Dumnezeu poartă grijă de tine, pentru ce te îngrijeşti de cele vremelnice şi de trebuinţele trupului tău? Iar de nu crezi că Dumnezeu poartă grijă de tine şi de aceea te îngrijeşti de cele trebuitoare ţie, eşti mai de plâns decât toţi oamenii”[16].  „Aşa ne-a voit Dumnezeu să fim: nepătimitori, fără griji şi având numai lucrarea îngerilor, ne-a voit adică să lăudăm fără sfârşit şi veşnic pe Făcătorul şi să ne desfătăm numai de privirea Lui din singura cercetare a făpturilor Lui”[17].

23: Dar Tu, Dumnezeule, îi vei pogorî în groapa stricăciunii;

oamenii sângeroşi şi vicleni nu vor ajunge la jumătatea zilelor lor,

dar eu, Doamne, voi nădăjdui întru Tine.

Nu întotdeauna păcătoşii sunt pedepsiţi cu scurtimea vieţii, însă zilele lor rămân oricum neîmplinite, ca un răstimp de care nu s-au folosit spre a dobândi fericirea veşnică.


[1] SEP 4/I, p. 154

[2] BBVA, p. 675

[3] SEP 4/I, p. 155

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXIV, 3

[5] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, II, XXI, 1

[6] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, II, 3

[7] Evagrie Ponticul, Schiţă monahicească, în care se arată cum trebuie să ne nevoim şi să ne liniştim, 6

[8] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 13

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX

[10] SEP 4/I, p. 156

[11] BBVA, p. 676

[12] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 14

[13] BBVA, p. 676

[14] BBVA, p. 676

[15] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, I

[16] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, V

[17] Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului, 13

PSALMUL 53 – Pentru sfârşit: printre cântările de învăţătură ale lui David; când au venit Zifiţii şi i-au zis lui Saul: Iată, nu cumva s-a ascuns David la noi?

 

            „Rugăciune plină de încredere a dreptului prigonit”[1].

Zifiţii (sau Zifinii) pare numele simbolic al unui popor necunoscut. Fericitul Augustin îl tâlcuieşte stropirea feţei, ritual prin care preotul israelit stropea împrejur cu sângele animalului de jertfă. Oricum, psalmul exprimă suferinţa lui David”[2].  După altă opinie, Zifiţii ar închipui puterile vrăjmaşe: „Aşadar, când am apucat neîmpiedicat să păşim pe calea cea strâmtă, Zifeii ne şi pârăsc la tiranul (diavol) ca să nu dobândim mântuirea”[3].  „Mulţi Părinţi pun psalmul în rostirea lui Hristos, care vorbeşte şi suferă ca om (Ilarie). Eusebiu pune însă accentul asupra autorului uman – vorbeşte David şi vorbeşte orice om care suferă”[4].

 

1: Dumnezeule, întru numele Tău mântuieşte-mă

şi întru puterea Ta mă judecă.

„Numele Îl reprezintă pe Dumnezeu Însuşi (cf. Ieşirea 3, 14); aici, în paralelism cu puterea, Îi subliniază atotputernicia. Pentru creştini, acest Nume este şi numele lui Iisus, care a primit Numele care este mai presus de orice nume (Filipeni 2, 6)”[5].

2: Dumnezeule, auzi rugăciunea mea,

ia aminte la cuvintele gurii mele.

3: Că s-au ridicat străinii împotriva mea

şi oameni tari au căutat după sufletul meu;

ei nu L-au pus pe Dumnezeu înaintea lor.

            Dacă nu-I urmăm lui Dumnezeu, vom urma negreşit celui potrivnic. Iar Zifiţii sunt numiţi străini pentru vrăjmăşia arătată lui David; ei s-au arătat, prin trădare, străini şi de harul lui Dumnezeu.

4: Iată, Dumnezeu îmi ajută mie

şi Domnul este ocrotitorul sufletului meu.

5: Pe cele rele le va întoarce asupra vrăjmaşilor mei;

cu adevărul Tău îi vei nimici.

„Părinţii (Origen, Ilarie) subliniază că Adevărul este Hristos. Beda parafrazează: aşază-i în adevărul Tău, în iubirea celor veşnice, şi spulberă-le minciuna, dragostea pentru cele pământeşti! – cerând să piară doar păcatul”[6].

„Adică să nimicească învinuirile aduse împotriva adevărului pentru că, în fond, pe ele le nimiceşte adevărul lui Dumnezeu”[7].  „Cel care se întoarce la Dumnezeu va lăsa răutăţile pe seama celor care le-au scornit, nimicind prin adevăr tot ce este duşman şi străin de adevăr. Eu, zice cântăreţul iarăşi, în al Cărui nume m-am mântuit, Acestuia îi voi rămâne recunoscător pentru că ne-a făcut un mare bine, celor care nu se mai întristează şi care au văzut cu ochii lor nimicirea vrăjmaşilor. Căci de aceea se bucură ochiul proorocului atunci când nu mai contemplă altceva decât virtutea. Căci odată înlăturată răutatea, pe care vrăjmaşul o pusese în locul virtuţii, despre duşman nu va mai rămâne nici măcar numele”[8].

6: De bunăvoie Îţi voi jertfi Ţie,

mărturisi-mă-voi numelui Tău, Doamne, că este bun;

„După interpretarea lui Eusebiu, David se afla atunci în pustiu şi nu putea oferi decât voinţa sa; ştia că Dumnezeu, de atunci încolo, voia doar jertfe spirituale. Ilarie şi Ieronim accentuează jertfa de bunăvoie a lui Hristos. Augustin şi Cassiodor vorbesc mai ales de îndatorirea credinciosului de a aduce jertfă spirituală de laudă şi mulţumire”[9].

            „Într-adevăr, are mai multă valoare ceea ce este dăruit fără încetare decât ceea ce este împlinit la intervale de timp, şi darul de bunăvoie este mai plăcut decât lucrările făcute printr-o constrângere canonică”[10].

7: că din tot necazul m-ai izbăvit

şi ochiul meu i-a privit de sus pe vrăjmaşii mei.

            Dreapta socoteală „se naşte din smerita cugetare. Iar ea naşte, în cel ce o are, puterea de a străvedea, încât cel ce o are prevede uneltirile ascunse ale vrăjmaşului şi retează pricinile lor înainte de vreme”[11].  „Negrija totală de cele pământeşti şi ocuparea neîntreruptă cu Sfânta Scriptură aduce sufletul la frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu aduce trezvia atenţiei. Atunci sufletul începe să vadă pe dracii care îl războiesc prin gânduri şi începe să se apere”[12].


[1] SEP 4/I, p. 153

[2] BBVA, p. 674

[3] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 13

[4] SEP 4/I, p. 153

[5] SEP 4/I, p. 154

[6] SEP 4/I, p. 154

[7] Origen, Contra lui Celsus, VII, 1

[8] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 13

[9] SEP 4/I, p. 154

[10] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, III

[11] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, I

[12] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, 18

PSALMUL 52 – Pentru sfârşit: o învăţătură a lui David asupra lui Maelet.

 

            „Psalmul este aproape identic cu Psalmul 13”[1].

„Fericitul Augustin: Maelet e un nume ebraic care înseamnă Cineva care se află în durerile naşterii sau, în general, Cineva care este în chinuri. Pe de-o parte, Iisus Hristos este Cel care a zis: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? (Fapte 9, 4). Pe de alta (şi în continuare), Pavel (fostul Saul) va exclama către Galateni: O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi (Galateni 4, 19). De altfel, acest psalm este o variantă (cu foarte mici deosebiri) a Psalmului 13”[2].

            „Cuvintele introductive: În ebraică: al-makhalat[3] (la/cu/după makhalat). Makhalat este un termen muzical obscur. Este posibil să fie vorba despre un instrument muzical. În Biblia 1688: pentru Maeleth se traduce după Septuaginta: υπερ μαελεθ. Şi în acest psalm apare indicaţia: al priceperii (în ebraică: maskil)”[4].

 

1: Zis-a cel nebun întru inima sa: „Nu este Dumnezeu!”

Stricaţi au devenit şi urâţi s-au făcut în fărădelegi;

nu-i nimeni care să facă binele!

            „Într-adevăr, stricăciunea şi nimicirea conştiinţei de sine constituie cu adevărat o cumplită decădere din starea normală a omului! Căci cum ar putea spune cineva că trăieşte ca un om câtă vreme el nu dovedeşte că ar avea astfel de calităţi? Cum s-ar putea menţine cineva viu câtă vreme acela nu crede că mai e în viaţă. Doar numai Dumnezeu singur este Cel care are din Sine existenţa […]. Drept aceea cel care scoate din cugetul său ideea că Dumnezeu există prin Sine, dar ajunge să spună că tot nu există, acela şi-a nimicit fiinţa punând-o în afara celui care este existenţa însăşi”[5].

2: Din cer Şi-a plecat Dumnezeu privirea spre fiii oamenilor

să vadă dacă este cineva care-nţelege sau care-L caută pe Dumnezeu.

3: Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut,

nu-i nimeni care să facă binele, nu, nici măcar unul nu este!

            „Exclamaţie amară pentru vremurile în care lumea e stăpânită de răul extrem”[6]

            „Căci toţi cei ce eram pe pământ căzuserăm în păcat […], supunându-ne învinuirilor diavolului, şi trăiam o viaţă tristă şi fără bucurii. Şi avea ca zapis împotriva noastră blestemul ce atârna din Legea dumnezeiască peste cei păcătoşi, pronunţat împotriva lui Adam, ce a nesocotit acea poruncă de la început, şi care, după asemănarea aceluia, a trecut la tot neamul, întrucât de toţi a fost nesocotită voia lui Dumnezeu. Căci mânia lui Dumnezeu nu s-a oprit la Adam singur, ci a fost provocată şi de cei de după acela, care au dispreţuit voinţa Creatorului. Legea rostită asupra unuia s-a extins asupra tuturor celor ce au păcătuit. Deci eram blestemaţi şi osândiţi de hotărârea dumnezeiască pentru călcarea lui Adam şi pentru călcarea Legii rânduite după acela. Mântuitorul a desfiinţat acel zapis, pironind titlul vinei pe crucea Sa, pe care a asumat-o pentru mântuirea celor osândiţi”[7].

4: Oare nici unul din cei ce lucrează fărădelegea nu va ajunge la cunoaştere?

Cei ce-l mănâncă pe poporul Meu, aşa cum mănâncă pâine, nu L-au chemat pe Dumnezeu.

5: Cu frică s-au temut acolo unde nu era frică,

fiindcă Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor;

ruşinaţi au fost, căci Dumnezeu i-a făcut de nimic.

Dreptcredinciosul „nimic să nu facă uitându-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lapede necontenit gândurile care vin în inima lui şi îl laudă şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte”[8].  „Adeseori şi cele bune se săvârşesc pentru slava deşartă. Şi atunci sunt socotite de Dumnezeu la fel ca furtul, nedreptatea şi celelalte mari păcate. Aşadar, vrăjmaşul vrea să fie slujit şi prin cele bune, ca un amăgitor şi viclean şi uneltitor ce este”[9].

6: Cine va da din Sion mântuirea lui Israel?

Când Domnul va întoarce robia poporului Său,

atunci se va bucura Iacob şi se va veseli Israel.

Poporul văzător de Dumnezeu va fi întors din robia păcatului şi se va mântui, prin lucrarea lui Hristos.


[1] SEP 4/I, p. 153

[2] BBVA, p. 674

[3] על־מחלת

[4] PSALM, p. 385

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 13

[6] BBVA, p. 674

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XII

[8] Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, VII

[9] Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, 56

PSALMUL 51 – Pentru sfârşit: Învăţăturile lui David când a venit Doeg Idumeul şi i-a vestit lui Saul şi i-a zis: David a venit în casa lui Ahimelec.

 

            Istoria rezumată în titlu e cuprinsă în I Regi 22, 7-13.  Psalmul e un „violent rechizitoriu împotriva celor mincinoşi şi calomniatori”[1].

 

1: Ce te făleşti întru răutate, puternice,

şi toată ziua întru fărădelege?

„Este o imagine a păcătosului mândru că a dat lovitura, în opoziţie cu păcătosul căit din Psalmul 50 (Eusebiu)”[2].

2: Limba ta a uneltit nedreptate,

ca un brici ascuţit a făcut vicleşug.

3: Iubit-ai răul mai mult decât binele,

nedreptatea mai mult decât a grăi dreptatea.

4: Iubit-ai toate cuvintele pierzării,

limbă vicleană!

Pe scurt, amintim că Doeg Idumeul era în solda lui Saul, căutând permanent să alimenteze ura acestuia faţă de David, sporindu-i, cu ticluiri, bănuielile nejustificate.

5: Pentru aceasta Dumnezeu te va nimici până la urmă,

te va smulge şi te va muta din locaşul tău

şi rădăcina ta din pământul celor vii.

Acestea, pentru „ca să se cunoască temeiurile răutăţii şi ale amărăciunii şi ale altor câteva care se cuprind în chip logic în aceste cugetări”[3].

6: Vedea-vor drepţii şi se vor teme

şi vor râde de el şi vor zice:

7: „Iată omul care nu şi L-a făcut pe Dumnezeu ajutor,

ci s-a încrezut în mulţimea bogăţiei sale

şi s-a întărit întru deşertăciunea sa”.

E descris omul căzut pradă mândriei. Aceasta face cel mai mult să ne asemănăm cu îngerii răzvrătiţi.

8: Dar eu sunt ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu;

eu în mila lui Dumnezeu am nădăjduit

în veac şi în veacul veacului.

„Vecinătatea fonetică dintre cuvintele greceşti elea = măslin şi eleos = milă îl face pe Sfântul Nicodim Aghioritul să noteze că omul care oferă mila şi fapta bună experiază o bucurie mai mare decât acela care beneficiază de ele. El îl citează, în acest sens, pe Sfântul Grigorie Teologul: În nimic altceva nu este omul mai asemenea lui Dumnezeu decât în a face binele”[4].   „Ilarie trimite la Romani 11, 17 – măslinul sălbatic altoit pe cel bun”[5]

„Din acest enunţ se arată clar că omul drept şi sfânt este numit lemn de măslin”[6].  „Nu un măslin pământesc, ci unul spiritual, unul purtător de lumină! Lucrul lui Dumnezeu este deci de a sădi şi a uda, iar al tău de a aduce rod. Lucrul lui Dumnezeu este de a da harul, iar al tău de a-l lua şi a-l păstra”[7].  „Să nu-ţi pierzi niciodată nădejdea, ci să ai totdeauna, prin credinţă înfloritoare, mântuirea. Aşa vei imita acest pom care e totdeauna verde şi te vei lua la întrecere cu el în facerea de roade, dând din belşug milostenie în orice vreme”[8].  „Cel înrădăcinat ca un măslin roditor şi care s-a întărit în credinţă statornică şi neschimbată, sporindu-şi nădejdea prin mulţumirea măslinului celui dumnezeiesc al necunoaşterii deşertăciunii veacurilor, acela nu se lasă pradă nesimţirii, care e culmea nesăbuinţei”[9].

9: Slăvi-Te-voi în veac pentru ceea ce ai făcut

şi voi aştepta numele Tău,

că bun este el înaintea cuvioşilor Tăi.

Final cu subînţeles eshatologic.  „Ilarie vede trăirea în aşteptarea lui Hristos şi trimite şi la Romani 10, 13 (Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit)”[10].


[1] SEP 4/I, p. 151

[2] SEP 4/I, pp. 151-152

[3] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 13

[4] BBVA, p. 674

[5] SEP 4/I, p. 152

[6] Origen, Omilii la Levitic, XVI, 4

[7] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, I, 4

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, V, 6

[9] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 13

[10] SEP 4/I, p. 152