Comentarii la Psalmi – 41

Posted: 25/04/2009 in Psalmii
Etichete:, , ,

PSALMUL 41 – Pentru sfârşit: fiilor lui Core, spre învăţătură.

 

            „Vezi istoria lui Core în Numeri 16; fiii săi n-au murit odată cu el: Numeri 26, 11. Sub regele David, urmaşii lui Core deveniseră cântăreţi”[1].  „Dorul unui exilat după Templu devine expresie a setei omului după Dumnezeu”[2].

            „Cuvintele introductive: [pe lângă indicaţia spre învăţătură] apare şi indicaţia fiilor lui Core (< τοις υιοις Κορε (fiilor lui Core) < livnei qorakh[3] (fiilor lui Core). Acest psalm nu i se atribuie lui David, ci fiilor lui Core. Core, fiul lui Izhar, împreună cu Datan şi Abiram, s-au răzvrătit împotriva lui Moise. Dumnezeu i-a părăsit pe răsculaţi făcând ca pământul să-i înghită. Core şi familia lui au fost cruţaţi, iar fiilor lui li s-a încredinţat oficierea cântărilor religioase (între care se numărau şi psalmii) şi paza porţilor Templului”[4].

 

1: În ce chip tânjeşte cerbul după izvoarele apelor,

aşa tânjeşte sufletul meu după Tine, Dumnezeule.

            „Cine s-a făcut, aşadar, cerb? Căci cerbul, după câte se povesteşte despre el, este duşmanul şerpilor şi nu pătimeşte nimic de pe urma veninului de şarpe”[5].  „Cuvântul aseamănă cu setea caracterul cel irezistibil şi violent al dorinţei, cercetând firea animalului celui mai însetat. El arată şi mai mult caracterul excesiv al dorinţei, prin animalul care este cel mai excesiv în sete. Acest animal este cerbul. Hrana cerbului este de aşa fel că înghite şi şerpi otrăvitori. Umorile acelor şerpi sunt calde şi fierbinţi şi, înghiţindu-le, cerbul se usucă şi trebuie neapărat să se vindece, eliminând umorile şerpilor. De aceea doreşte fierbinte apa, ca să se vindece de uscăciunea pe care i-a pricinuit-o acest fel de hrană. Deci cel ce este începător în viaţa virtuoasă, prin prima parte a Psaltirii, luând cunoştinţă de dulceaţa binelui prin gustare, doreşte bunătatea. El îşi consumă orice fel de dorinţe josnice în sine însuşi. Şi devorând cu dinţii cumpătării patimile ca pe nişte şerpi, este însetat de împărtăşirea cu Dumnezeu mai mult decât cerbul de izvoarele apelor”[6].

2: Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel Tare, cel viu;

când oare voi veni şi mă voi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu?

„Pentru Ioan Gură de Aur, setea exprimă iubirea, stăruinţa în iubire, nerăbdarea ei. Profetul ştie că-L va vedea pe Dumnezeu când va ieşi din această lume, dar nu poate să aştepte şi spune: când?”[7].

            „Căci nu mai pot suporta în mine puterea dorului şi caut spre frumuseţea nemuritoare pe care mi-ai dat-o înainte de lut”[8]. Însetat-a sufletul meu ca după vin: „Numai cel ce a băut din vinul acesta şi după aceea s-a lipsit de el ştie în ce ticăloşie a căzut şi ce s-a luat de la el, datorită moleşelii lui”[9].

3: Pâine mi-au fost lacrimile, ziua şi noaptea,

în timp ce zilnic mi se spunea: „Unde este Dumnezeul tău?”

            „Nu vom fi învinuiţi, fraţilor, la ieşirea sufletului, că n-am săvârşit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns pentru păcatele noastre”[10].

4: De acestea mi-am adus aminte, şi sufletul mi l-am revărsat pe mine,

căci voi merge la locul cortului celui minunat, chiar la casa lui Dumnezeu,

în glas de bucurie şi laudă, al sunetului de sărbătoare.

            Sufletul „adaugă la cuvintele pline de înţeles alte cuvinte pline de înţeles în înaintarea sa în contemplaţiile dumnezeieşti, sporind totodată în veselia minţii pentru cele văzute, adică în bucuria şi mulţumirea corespunzătoare”[11].

5: De ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi de ce-n adâncul meu mă tulburi?

 Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci Lui mă voi mărturisi;

Mântuirea feţei mele e Dumnezeul meu.

6: Sufletul mi s-a tulburat înlăuntrul meu;

pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine

din ţinutul Iordanului şi al Ermonului, de la muntele cel mic.

„Augustin interpretează: îndreptat spre Cel neschimbător, sufletul meu se înviorează, este refăcut; îndreptat spre mine, se tulbură: sunt sigur de dreptatea lui Dumnezeu, dar nu de a mea. Aşadar, să nu rămâi închis în tine!”[12].

7: Adânc pe adânc se cheamă în vuietul cascadelor Tale;

toate talazurile şi valurile Tale au trecut peste mine.

„Grandioasă, superbă imagine-simbol a tuturor relelor ce s-au abătut asupra psalmistului. Încercările la care Dumnezeu îl supune pe om îl ajută pe acesta să-şi cunoască propriile profunzimi. Mai mult, aşa cum într-o cascadă apa de deasupra pragului se prăvăleşte în străfundul celei de jos, sfredelind-o şi răscolind-o, tot astfel, prin suferinţă, adâncurile lui Dumnezeu se năpustesc în acelea ale omului, ajutându-l să I le cunoască şi să şi le cunoască”[13].  Adâncurile sunt interpretate tradiţional ca abisul mizeriei umane care cheamă abisul îndurării lui Dumnezeu. Ieronim are o interpretare originală: e vorba de cele două Testamente, care se cheamă unul pe altul, iar glasul căderilor de apă e glasul profeţilor care vestesc venirea Domnului”[14].

            „Prin aceasta a indicat poate că toată mintea contemplativă care se aseamănă, din pricina invizibilităţii naturale şi a adâncimii şi mulţimii cugetărilor, cu un adânc, după ce a străbătut toată orânduirea celor văzute şi a ajuns în ţara celor inteligibile şi apoi s-a ridicat şi peste aceasta prin mişcarea fulgerătoare a credinţei, oprindu-se în sine cu totul fixată şi nemişcată, odată ce toate au fost trecute, invocă precum se cuvine înţelepciunea duhovnicească, sau adâncul cu adevărat de nestrăbătut prin cunoaştere, ca să-i dăruiască zvonul căderilor sale de apă, dar nu căderile însele; adică cere să-i dăruiască o oarecare înţelegere a credinţei, care să-i facă cunoscute modurile şi raţiunile providenţei dumnezeieşti referitoare la toate cele ce sunt”[15].

8: Ziua porunci-va Domnul mila Sa;

noaptea, cântarea Lui va fi cu mine,

rugăciune către Dumnezeul vieţii mele.

„După Grigore cel Mare, îndurarea lui Dumnezeu ne e trimisă ziua: e recunoscută şi primită în timp de pace; se dezvăluie noaptea: darul primit în pace se manifestă în vreme de restrişte (cf. Moralia, SC 32, p. 128)”[16].

9: Îi voi zice lui Dumnezeu: Tu eşti ocrotitorul meu: de ce m-ai uitat?

De ce umblu eu mâhnit când mă necăjeşte vrăjmaşul?

10: Când oasele mi se zdrobeau, duşmanii mei rosteau ocări asupră-mi,

da, când zilnic îmi spuneau: „Unde-i Dumnezeul tău?”

11: De ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi de ce-n adâncul meu mă tulburi?

Pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, că Lui mă voi mărturisi;

Dumnezeul meu e mântuirea feţei mele.

            Nu vom nădăjdui doar că ne vom izbăvi de patimă, ci şi în bunătăţile viitoare, iar nădejdea în acelea e judecătoare patimii „şi o omoară cu desăvârşire”[17].


[1] BBVA, p. 662

[2] SEP 4/I, p. 130

[3] לבני־קךח

[4] PSALM, p. 382

[5] Origen, Filocalia, XXVII, 6

[6] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, I, 5

[7] SEP 4/I, p. 130

[8] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXIX, 15

[9] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XIII

[10] Sf. Ioan Scărarul, Scara, VII, 73

[11] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 27

[12] SEP 4/I, p. 131

[13] BBVA, p. 663

[14] SEP 4/I, p. 131

[15] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 179    

[16] SEP 4/I, p. 132

[17] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XIII, 10

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s