Comentarii la Psalmi – 2

Posted: 25/03/2009 in Psalmii
Etichete:, , , ,

PSALMUL 2 – Al lui David.

 

            „Uneori, nedespărţit de Psalmul 1, deşi având un conţinut diferit, acest psalm poate fi totuşi comparat cu primul: în Psalmul 1 se arată cele două căi de urmat pentru omul individual, ca persoană; în Psalmul 2 sunt indicate cele două căi de urmat pentru neamuri, pentru popoarele lumii. Psalm de tip regal (persoana regelui aflându-se tot timpul în planul de adâncime), el ar constitui un fel de primă proclamare a regelui către supuşii săi (Mowinckel).  După unii comentatori, care-l consideră anterior perioadei exilului iudeilor, Psalmul 2 ar anunţa întronarea  regelui David; după alţii, care-i atribuie o origine postexilică, ar vesti venirea Mântuitorului”[1].   „În colecţiile vechi de psalmi, acest psalm era considerat ca fiind primul.  Psalmul are consecinţe politice şi teologice importante, căci în el se stabileşte caracterul sacru al regalităţii. Regele Sionului, înscăunat de către Dumnezeu, este numit fiul lui şi, nu numai evreii, ci toate neamurile sunt îndemnate să-i sărute mâna în semn de supunere. În vechiul Israel exista o intensă luptă politico-teologică în jurul acestei probleme. Saducheii sprijineau supremaţia religioasă a regelui, în timp ce fariseii o respingeau. Mai târziu, acest psalm a fost interpretat de creştini ca o prorocire a regatului mesianic al lui Iisus Hristos”[2].   „Psalmul face parte din categoria psalmilor regali (sau împărăteşti): se presupune că iniţial era folosit la ceremonia de încoronare, ca şi Psalmul 109. Deşi sunt amintite elemente din istoria lui David, psalmul exprimă teologia regalităţii în general: aceasta are sens numai dacă regele este într-adevăr reprezentantul lui Dumnezeu şi cel care veghează la împlinirea voinţei Lui. După Exil, când dispare speranţa restaurării monarhiei davidice, se dezvoltă interpretarea mesianică şi eshatologică a psalmilor regali. Psalmul 2 şi Psalmul 109 devin texte mesianice clasice şi au intrat ca atare în liturghia creştină. Ciprian, Ambrozie, Ioan Gură de Aur şi Theodoret considerau Psalmul 2 reprezentativ pentru naşterea lui Hristos; Iustin, Lactanţiu şi Ilarie îl vedeau ca prevestind botezul lui Hristos în Iordan; în alte tradiţii liturgice este un imn pascal (cf. Ravasi, I, 89)”[3].

„Psalm profetic prin excelenţă, cu trimiteri mesianice şi eshatologice, fapt pentru care el stă alături de Psalmul 109. Personajul central al acestui psalm transcende cu mult circumstanţele istorice ale regelui David, aşa încât El a putut fi uşor identificat cu Iisus Hristos: fiul lui David[4].

 

1: De ce oare s-au întărâtat neamurile

 şi de ce-n deşert au cugetat popoarele?

2: S-au strâns laolaltă regii pământului,

 mai-marii între ei s-au sfătuit

 împotriva Domnului şi a Hristosului Său:

S-au strâns: „în originalul ebraic, verbul are sens de a ieşi înainte, a se pregăti de război (H.-J. Kraus)”[5].

Primele versete se referă, la o primă lectură, la „perioada dintre două domnii [care] era propice tulburărilor”[6].

            „De fapt deşarte cu adevărat sunt sfaturile neînţelepte ale Iudeilor împotriva lui Hristos. Căci nu putea muri Viaţa, nici nu Se putea face stăpânit de porţile iadului”[7]. Desigur, psalmul nu se aplică doar la neamul iudeilor, după cum şi psalmul indică a fi vorba despre toate popoarele; pretutindeni Hristos va fi şi negat, după cum va fi şi afirmat, inclusiv de către o parte dintre Iudei. Comentariul se referă la atitudinea conducătorilor iudei din vremea Patimilor Domnului, dar şi la atitudini ulterioare, ostile Bisericii.

            Împotriva unsului Său: la un prim nivel de lectură este vorba de noul rege, care, conform ritualului, este consacrat prin ungere; la Qumran, primele două versete vizau războiul pe care îl vor avea de dus membrii comunităţii, socotiţi aleşii lui Israel, cu regii neamurilor păgâne (4 Q 174.I.18-19). Lectura creştină le aplică biruinţei lui Iisus, Unsul (ebr. Maşiah; gr. Χριστός) lui Dumnezeu (cf. Fapte 4, 24-25). Oprire[8], literal Interludiu; Textul Masoretic are selah: expresie liturgică al cărei sens nu se cunoaşte cu certitudine. Ar putea fi o indicaţie pentru cântarea psalmului. Vulgata şi Aquila au întotdeauna. Grigore al Nyssei dă termenului o interpretare spirituală: cursul psalmului se întrerupe în clipa în care Duhul Sfânt îl luminează pe profet şi-i dă un surplus de cunoaştere cerească, spre folosul celor care vor primi cuvântul (2, cap. X)”[9].

3: „Să rupem legăturile lor de pe noi

 şi jugul lor de pe noi să-l azvârlim!”

Legătura lor trebuie înţeleasă ca legătură de supunere faţă de Domnul şi de unsul Său”[10].

E glasul celor ce-L resping pe Hristos. Sau, în sens pozitiv: „lanţurile cu care ne leagă pe noi sunt patimile şi viciile noastre”[11]; pe acestea se cuvine să le îndepărtăm de la noi.

4: Cel ce locuieşte-n ceruri Îşi va râde de ei,

 Domnul îi va lua-n bătaie-de-joc.

Uneltirile împotriva lui Hristos se vădesc a fi, toate, zadarnice, atrăgând doar sporul de osândă asupra autorilor lor.

5: Atunci va grăi către ei întru pornirea Sa

 şi întru mânia Sa îi va îngrozi:

Atunci, adică odată cu propovăduirea Împărăţiei de către Mântuitorul Hristos; însă, din cum sună versetul, ne putem gândi şi la glasul Mântuitorului, afirmându-şi dumnezeirea şi împărăţia în ziua Judecăţii.

6: „Eu Împărat sunt pus de El peste Sion

– muntele cel sfânt al Lui –

Sion, muntele Său cel sfânt: muntele lui Dumnezeu era, la început, muntele Sinai, unde Dumnezeu a încheiat legământ cu poporul Său şi i-a dat Legea; după ce Solomon construieşte templul pe colina Sionului, acesta devine muntele sfânt al prezenţei lui Dumnezeu, spre care vor urca toate popoarele. Sion se foloseşte metonimic şi spre a desemna Ierusalimul, cetatea sfântă, prefigurare a Ierusalimului ceresc (Apocalipsa 21, 10 şi Ilarie 9, 263 şi urm.)”[12].

„Ne învaţă cererea cea împărătească să cerem, fără plată, mântuirea oamenilor, ca noi să moştenim şi să ajungem în posesiunea Domnului”[13].  „Deci pe altul peste El nu vom primi nicidecum şi grumazul nu ni-l vom pleca sub jugurile străine. Pentru că unul ne este conducător, Hristos”[14].  „Dar precum nu când a strălucit trupeşte în Sion a primit începutul de a fi, nici de a împărăţi, ci fiind din veci Cuvântul lui Dumnezeu şi Împărat etern, a binevoit să facă să strălucească Împărăţia Lui omeneşte şi în Sion, ca răscumpărându-i pe ei de păcatul ce împărăţea în ei, să-i aducă astfel în Împărăţia părintească a Lui, la fel, fiind aşezat peste lucruri, nu a fost aşezat peste cele ce încă nu existau, ci peste cele ce existau deja şi aveau nevoie de îndreptare”[15].  „Cel ce împărăţeşte pururi împreună cu Tatăl, şezând ca Dumnezeu pe acelaşi tron şi scaun cu Dumnezeu care L-a născut, spune că a fost pus Împărat şi Domn, declarând că a luat ceea ce avea ca Dumnezeu când S-a arătat ca om, care nu are după fire faptul de-a împărăţi, ci dobândeşte numele şi calitatea domniei”[16].  „Urmează, deci, să spunem că Fiul este cu adevărat slava proprie a lui Dumnezeu Tatăl, că El este prin fire Domnul şi Împăratul tuturor, dar nu altfel, ci precum este şi Tatăl Însuşi”[17].

7: ca să vestesc porunca Domnului.

 Zis-a Domnul către Mine: – Fiul Meu eşti Tu,

 Eu astăzi Te-am născut;

Porunca Domnului, gr. προσταγμα, literal decret. În ceremonia înscăunării regelui se proclama protocolul regal, decretul de învestitură (cf. IV Regi 11, 12). Aici, autorul acestuia este Însuşi Dumnezeu. Fiul Meu eşti tu, Eu astăzi te-am născut: legătura deosebită care se instituie între Dumnezeu şi rege era exprimată prin metafora înfierii. Aceasta apare şi la popoarele învecinate, dar în Israel este transformată într-un sens pur spiritual. Pornind de la făgăduinţa mesianică din II Regi 7, 13-14, versetul i-a fost aplicat prin excelenţă lui Iisus Hristos, începând cu Fapte 13, 30-33, unde Pavel îl citează ca pe o profeţie despre învierea lui Iisus; acelaşi verset este citat şi în Evrei 1, 5 şi 5, 5 despre preoţia lui Hristos derivând din filiaţia lui divină; tradiţia şi liturghia creştină au înţeles mai apoi acel astăzi te-am născut ca referindu-se la naşterea din veşnicie a Cuvântului. ♦ Ilarie înţelege acest verset ca referindu-se la învierea şi glorificarea lui Iisus, punându-l în legătură cu Matei 26, 64 şi Ioan 17, 5: este o naştere din morţi[18].  „Sfântul Grigorie de Nyssa pune acest text în relaţie cu profeţia din Isaia 9, 6. Pe de altă parte, Fericitul Augustin crede că dacă Sion înseamnă contemplaţie, acest cuvânt nu se poate referi decât la Biserică, potrivit textului din II Corinteni 3, 18; aşadar, traducerea lăuntrică ar fi: Eu Împărat sunt, pus de El peste Biserică[19].

„Arătând originea naşterii, Domnul declară că nu mai are alţi fii prin naştere, afară de Acesta”[20].  Tatăl „Se înveseleşte neîncetat de Cel Care, la rândul Său, Se bucură de Persoana Sa [a Tatălui]”[21]. „Cuvântul astăzi nu înseamnă: de curând, ci: veşnic; astăzi înseamnă: în afară de timp, mai nainte de toţi vecii”[22]. E un prezent continuu acest astăzi, în care Fiul Se naşte din Tatăl. Putem, însă, înţelege aceste cuvinte şi ca fiind raportate la pogorârea Fiului în timp: „Dar, existând ca Fiu al lui Dumnezeu şi Tatăl născut din fiinţa Lui înainte de întrupare, mai bine-zis înainte de toţi vecii, nu Se supără deloc când, făcându-Se om, Îi spune Dumnezeu şi Tatăl: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Căci zice că pe Cel ce este Dumnezeu dinainte de veci, născut din El, L-a născut azi ca să ne primească pe noi în El spre înfiere (Efeseni 1, 5), fiindcă toată firea noastră a luat existenţa înnoită prin El, întrucât a fost om”[23].  „Pe Cel ce a făcut toate, Părintele veacurilor zice că L-a născut astăzi, pentru că prin acest cuvânt a aşezat numele vremelnic lângă numele naşterii. Cuvântul a arătat aici nu existenţa cea mai dinainte de veci, ci existenţa cea în trup, naşterea cea de sub vreme, spre mântuirea oamenilor”[24].

8: cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile să-Ţi fie moştenire

 şi marginile pământului să-Ţi fie stăpânire.

Cere-Mi şi-ţi voi da: cererea adresată lui Dumnezeu de noul rege făcea probabil parte din ritualul înscăunării (cf. III Regi 3, 5-15; II Regi 24, 12). neamurile: greaca biblică reflectă specializarea de sens care se conturează în ebraică: am denumeşte cu precădere poporul ales, spre deosebire de goyim, care se referă la toate celelalte popoare, adică la păgâni. În greacă, primul termen e tradus cu λαός (= lat. populus; rom. popor), iar cel de-al doilea, de obicei la plural, cu εθνη (= lat. gentes; pentru română, traducerea încetăţenită este neamuri). ♦ moştenire: cuvântul ebraic ce se traduce cu moştenire are un sens mai larg: se referă la posedarea stabilă a unor bunuri care îi îngăduie omului o viaţă independentă. Se află în relaţie cu legământul şi cu conştiinţa că Pământul făgăduinţei este darul pe care Dumnezeu i-l face poporului; de aceea termenul se situează în sfera sacrului. marginile pământului: această expresie a fost înţeleasă de creştini ca referindu-se la regalitatea universală a lui Hristos şi la misiunea Bisericii de a vesti tuturor popoarelor Evanghelia (cf. Matei 28, 19 şi par.)”[25].

A văzut „Dumnezeu Tatăl că mântuirea popoarelor numai prin El poate veni”[26].  În plus, „răsculându-se un neam împotriva Lui, anume cel al lui Israel, toate neamurile se vor preda lui Hristos şi, în loc de o ţară, adică Iudeea, toate marginile lumii”[27].  De observat că neamurile sunt căzute într-o altă stăpânire; dar, Fiul o redobândeşte şi o predă Tatălui, fără a rămâne lipsit de împărăţie.  Astfel, neamurile se alipesc la Israel: „căci, chiar dacă suntem gentili [din ginţi – n. n.] după carne [trup], întru duh suntem Israel, datorită Celui care a spus [cuvintele din psalm]”[28].

9: Pe ei îi vei păstori cu toiag de fier,

 ca pe un vas al olarului îi vei zdrobi în bucăţi”.

SEP 4 acordă păstorirea cu neamurile: „le vei păstori: Textul Masoretic are le vei zdrobi. Deosebirea s-ar putea explica printr-o vocalizare diferită. ♦ Ilarie atrage atenţia asupra călăuzirii şi ocrotirii de către păstor pe care le presupune verbul ποιμαίνω. ♦ cu toiag de fier: e vorba de sceptrul regal, care, într-o perioadă arhaică, putea fi şi un fel de ghioagă folosită în luptă. Trecerea triburilor evreieşti de la epoca bronzului la cea a fierului în jurul anului 1000 î. Hr. este atestată în I Regi 13, 19-20: fierul era încă rar şi, de aceea, preţios. Pasajul este citat după Septuaginta, în interpretare eshatologică, de Apocalipsa 2, 27; 12, 5; 19, 15”[29].

O prevestire pentru Iudeea, ca şi pentru toţi vrăjmaşii lui Hristos. Păstorirea cu toiag de fier se face „fiindcă Dumnezeu este milostiv şi vrea ca toţi oamenii să se mântuiască (I Timotei 2, 4)”[30].

10: Şi acum, voi, regilor, înţelegeţi,

 învăţaţi-vă voi toţi cei ce judecaţi pământul!

Învăţaţi-vă sau „primiţi învăţătură: Textul Masoretic are lăsaţi-vă mustraţi/primiţi îndreptare. Capacitatea de a accepta mustrarea spre îndreptare apare în cărţile sapienţiale ca o caracteristică a înţeleptului”[31].

Regi şi judecători ai pământului sunt casnicii Domnului, sau sunt chemaţi să devină astfel.

11: Slujiţi Domnului cu frică

 şi vă bucuraţi Lui cu cutremur!

Bucuraţi-vă de El cu cutremur: textul a pus de-a lungul timpului multe probleme exegeţilor. Textul Masoretic are aici gil, ce desemnează literal executarea unui dans ritual în jurul altarului, în strigăte de bucurie; acestuia i se alătură, oximoronic, cu cutremur, frica de Dumnezeu fiind o componentă esenţială a sentimentului religios”[32].

Bucuraţi-vă din pricina Domnului care a înviat; cu cutremur, din pricina cutremurului şi a îngerului care s-a arătat ca un fulger”[33].  „Dacă numai când faci răul îţi aduci aminte de judecător, că este înfricoşat şi nepărtinitor, încă n-ai învăţat să slujeşti Domnului cu frică şi să te bucuri de El cu cutremur. Căci să ştii că chiar în vremea de odihnă şi de ospătare trebuie să-i slujeşti Lui şi mai mult, cu evlavie şi cuviinţă”[34].

12: Luaţi învăţătură, ca nu cumva Domnul să Se-aprindă de mânie

 şi să pieriţi din calea cea dreaptă!

 Atunci, când degrab I Se va aprinde mânia,

  fericiţi vor fi toţi cei ce se încred într-Însul!

Luaţi învăţătură sau „prindeţi învăţătură: Textul Masoretic are misterioasa sintagmă naşqu bar (bar este echivalentul aramaic al ebraicului ben, fiu). S-au propus ca interpretări sărutaţi-l pe fiul, sărutarea fiind şi un gest de cult (cf. Osea 13, 2; III Regi 19, 18 etc.): Ieronim (Commentarioli) echivalează cu adorate Filium, dar propune ca posibilă şi lectura bor, adoraţi întru curăţie (cf. Ravasi, I, p. 109, n. 36); alte emendări propuse, pe baza Targumului, s-ar putea traduce sărutaţi-i picioarele (BJ). Septuaginta porneşte, probabil, de la alt text: verbul δράσσομαι înseamnă a apuca cu putere, a se agăţa [de ceva]. ♦ […] fericiţi…: acest final al grupului de psalmi introductivi răspunde primului cuvânt din Psalmul 1 (cu un termen tehnic, formează incluziune), Fericit…, sugerând tonalitatea întregii cărţi”[35].

Nu vor scăpa mâniei Domnului cei ce s-au abătut de la calea cea dreaptă. Spre a evita aceasta, suntem datori să luăm învăţătură; ignoranţa nu e îngăduită credinciosului care, după puteri, trebuie să-şi însuşească adevărurile de credinţă.


[1] PSALM, p. 371 [Ş. A. D.]

[2] PSALM, p. 370

[3] SEP 4/I, pp. 42-43

[4] BBVA, p. 621

[5] PSALM, p. 371 [Ş. A. D.]

[6] SEP 4/I, p. 43

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V

[8] Anania a omis aceste indicaţii, socotind că ele vizau mai mult modul în care trebuiau cântaţi psalmii. Totuşi, termenilor li s-au atribuit şi conotaţii mistice, chiar dacă acestea au lipsit iniţial.

[9] SEP 4/I, p. 43

[10] PSALM, p. 371 [Ş. A. D.]

[11] Origen, Omilii la Geneză, IX, 3

[12] SEP 4/I, p. 43

[13] Clement Alexandrinul, Stromate, IV,136, 1

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VIII

[15] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, II, 52

[16] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, III, 1

[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, VI

[18] SEP 4/I, p. 44

[19] BBVA, p. 621

[20] Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, I, 4, 33: Citatul e din Scrisoarea episcopului Alexandru al Alexandriei către episcopul Alexandru al Constantinopolului, dezbătând învăţătura ariană. Toate extrasele din lucrarea lui Teodoret  folosite în lucrarea de faţă aparţin, de fapt, episcopului Alexandru.

[21] Tertulian, Împotriva lui Praxeas, VII, 2

[22] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XI, 5

[23] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V, 2

[24] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, I

[25] SEP 4/I, p. 44

[26] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XI, 3

[27] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XII

[28] Origen, Omilii la Exod, VIII, 2

[29] SEP 4/I, p. 44

[30] Origen, Omilii la Exod, VIII, 6

[31] SEP 4/I, p. 44

[32] SEP 4/I, p. 45

[33] Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit., XIV, 13

[34] Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, 143

[35] SEP 4/I, p. 45

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s