Comentarii la Iov – 31

Posted: 21/03/2009 in Iov
Etichete:, , ,

CAPITOLUL 31 – Răspunsul lui Iov (continuare).

 

„În cap. 31, Iov face un examen de conştiinţă, care îmbracă forma unui jurământ de imprecaţie împotriva propriei persoane. În acest protest de nevinovăţie, morala Vechiului Testament atinge cea mai mare puritate. Iov începe cu greşelile cele mai tainice, dorinţele rele provocate de privire. Primul stih are o importanţă generală: Iov şi-a interzis şi greşelile lăuntrice”[1]:

 

1: Un legământ de taină-am făcut cu ochii mei:

să nu-i opresc vreodată, cu gânduri, spre fecioară.

„Fericitul Iov şi-a pus dintru început această lege de a nu se uita la fecioare. Lupta e mai mare după ce te-ai uitat cu poftă la o femeie dar n-ai trăit cu ea. Că nu gustăm atâta plăcere de pe urma uitatului cu poftă la o femeie, câtă suferinţă avem de pe urma creşterii poftei; împuternicim pe potrivnic, facem loc larg diavolului şi nu mai suntem în stare să-l îndepărtăm, după ce l-am băgat în gândurile noastre cele mai intime, după ce i-am deschis lui mintea. De aceea Hristos spune: Nu fi desfrânat cu ochii şi nu vei fi desfrânat cu mintea! (cf. Matei 5, 28)”[2].

2: Şi? ce mi-a dat ca parte din ceruri Dumnezeu,

sau, jos, ca moştenire din cele preaînalte?

3: Au nu-i sortit să piară în beznă cel nedrept

şi-n grea înstrăinare nelegiuiţii toţi?

4: Au El nu vede care e calea mea de-aici,

şi nu e El Acela ce-mi numără toţi paşii?;

5: ori de-am umblat alături cu batjocoritorii,

sau pasul meu grăbit-a cumva spre viclenie?

„Articolele din examenul de conştiinţă al lui Iov au o formă stereotipă: dacă am făcut aceastasă mi se întâmple aceasta. Această construcţie sintactică este specifică articolelor de lege din vechile coduri (Codul lui Hamurabi, Codul Legământului). Apodoza unui jurământ începe în general cu dacă, de unde rezultă şi fraze precum cele din vv. 17 şi 17, unde nici o pedeapsă eventuală nu este exprimată. Iov jură că este nevinovat”[3].

6: Dar eu am stat cu totul în cumpăna cea dreaptă,

ca-n ea să vadă Domnul neprihănirea mea.

7: Că pasul meu vreodată de se-abătu din cale,

sau ochiul meu târât-a şi inima cu el,

sau m-am atins cu mâna de daruri necurate,

„E propriu înţelepciunii duhovniceşti să păzească pururea neînaripat dorul privirilor. La aceasta ne îndeamnă şi mult încercatul Iov, zicând: Inima mea nu s-a luat după ochii mei. Lucrul acesta este cu adevărat semnul celei mai de pe urmă înfrânări”[4].

8: atunci eu să seamăn, şi altul să mănânce,

şi făr-de rădăcină să fiu pe-acest pământ!

„Al doilea stih în Textul Masoretic: Şi vlăstarele mele să fie smulse din rădăcini[5].

9: Dac-am dorit o alte decât femeia mea

şi dac-am stat la pândă pe lângă uşa ei,

„Iov nu a păcătuit nici cu ochii, şi cu atât mai puţin cu inima. El nu a permis ca vreun lucru să-i pervertească mintea şi nici trupului său nu i-a îngăduit să greşească. Ioan Gură de Aur (cf. Comentariu la Iov, XXXI, 5) leagă acest verset de avertismentul lui Hristos: Oricine priveşte o femeie dorind-o a şi săvârşit adulter cu ea în inima sa (Matei 5, 28)”[6].

10: atunci şi-a mea să-i facă plăcere altui om

şi pruncii mei să fie de-a pururi umiliţi;

„Al doilea stih în Textul Masoretic: Şi deasupra ei [femeii – n. n.] să se plece alţii[7].

11: că ne-nfrânată este pornirea-nvăpăiată

de-a pângări cu trupul femeia altui om;

„În Textul Masoretic: Căci aceasta este o ticăloşie şi o fărădelege [pedepsită de] judecători[8]. Pornirea-nvăpăiată a fost redată de SEP 4/II prin urgia poftei (θυμος οργης).

12: că-n curgere de zile foc este, arzător,

iar cel la care vine-i pierdut din rădăcină.

13: De n-aş fi luat în seamă dreptatea slugii mele,

şi-a slujnicei, când ele s-au socotit cu mine,

14: ce-o să mă fac când Domnu-mi va cere socoteală?,

sau, de va fi-ntrebare, ce oare voi răspunde?

15: Ei [servii mei] în pântec n-au fost la fel ca mine?

La fel am fost în pântec!

„În Textul Masoretic: Cel care m-a făcut pe mine în sân[ul mamei], oare nu i-a făcut şi pe ei? Şi Cel care ne-a plămădit în pântece[le ei] e unul şi acelaşi[9].

16: Pe nevoiaşii-n lipsă eu nu i-am înşelat,

nici c-am trecut pe-alături de lacrima vădanei.

17: Dac-am mâncat vreodată eu singur pâinea mea

şi nu i-am dat dintr-însa şi celui necăjit

18: – eu, cel ce, ca un tată, de tânăr l-am hrănit

şi de la maica-n pântec am prins a-i da poveţe -,

19: sau de-am trecut pe lângă cel gol ce sta să piară

şi nu l-am îmbrăcat,

20: de-a fost sărman pe lume şi nu mi-a mulţumit

că-i ţine cald la umeri tunsoarea turmei mele,

21: de-am ridicat eu mâna să-l bat pe cel sărman

nădăjduind că astfel îmi sunt într-ajutor,

22: atunci al meu umăr din zgârci să se dezghioace

şi braţul meu, de-asemenea, din cot să se zdrobească.

23: Căci frica mea de Domnul m-a luat în stăpânire

şi, când mă ia El Însuşi, de-abia că pot să-ndur.

„Al doilea stih în Textul Masoretic: Şi măreţia Lui nu o puteam [îndura]”[10].

24: De-am socotit vreodată că-n aur stă puterea

sau de mi-am pus nădejdea în piatra nestemată,

25: dac-am icnit prea vesel de multa mea avere

şi mâna mi-am întins-o spre bunuri fără număr,

„Iov a fost bogat, dar n-a fost rob lui mamona; nu era stăpânit de mamona, ci-l stăpânea; era stăpân, nu rob. Stăpânea toate averile lui, ca şi cum ar fi fost administratorul unor averi străine; aşa le stăpânea. Nu numai că nu răpea averile altora, ci chiar pe ale sale le dădea celor nevoiaşi. Şi, ceea ce-i mai minunat, este că nici nu se bucura de averile sale; el însuşi a arătat-o, spunând: De m-aş fi bucurat de multa avuţie pe care am avut-o[11].  „De aceea nici nu s-a tulburat când averile i-au fost răpite, pentru că nu le dorea nici când le avea”[12].

26: dac-am văzut lumina din soare cum păleşte

sau luna în scădere – că-n ele n-au nimic –

„Pentru Ioan Gură de Aur (Comentariu la Iov, XXXI, 11), e o referire la caracterul pieritor al lumii pământeşti. Dacă ce e folositor şi necesar dispare, cu atât mai mult ceea ce e superfluu – bogăţia”[13].

27: şi inima din mine pe-ascuns s-a înşelat

şi mâna mea mi-am dus-o la gură s-o sărut,

„Versetele 26-27 se referă la adorarea astrelor şi a fenomenelor cosmice, foarte frecventă în păgânătatea antică (şi chiar la Iudei, prin contaminare, în vremea regelui Manase, cf. IV Regi 21, 3-5). Adoraţia era deseori exprimată prin a duce mâna la gură şi a o săruta (gest pe care oamenii îl fac şi în zilele noastre, ca semn de afecţiune a unora către alţii)”[14].  „Ioan Gură de Aur are o interpretare interesantă cu privire la vv. 27-28 [26-27 la Anania]. Unii comentatori consideră că aceste versete fac trimitere la idolatrie. Ioan Gură de Aur este de părere că versetele descriu ceea ce fac cei care sunt cuprinşi de pasiune, atunci când obiectul pasiunii lipseşte. Acest obicei pare ciudat, pentru că se trimit sărutări celor care se îndepărtează, care pleacă”[15].

S-a văzut în gestul sărutării propriei mâini punerea încrederii în materie, în locul celor duhovniceşti: „De ce ne întoarcem nădejdea de la Dumnezeu şi ne-a sprijinim pe carnea braţului, punând purtarea de grijă a Stăpânului pe seama mâinilor noastre, lucru pe care Iov şi l-a socotit ca cel mai mare păcat?[16]  [Dar] mulţi au obiceiul să-şi sărute mâinile, zicând că de la ele le vine toată bunăstarea”[17].

28: atunci să-mi fie-aceasta cumplită făr-delege,

că L-am minţit pe Domnul Cel-mai-presus-de-ceruri.

„Textul Masoretic are: Şi aceasta ar fi păcat [vrednic de] osândă (literal: judecător – n. t.), căci L-aş fi renegat pe Dumnezeul de sus[18].

29: De mi-am văzut prieteni căzând, m-am bucurat

şi inima mi-am pus-o să zică: Bravo, bravo!,

30: urechea mea s-audă blestemul meu asupră-mi

şi-n neamul meu ocară să fiu, şi defăimat.

„Textul Masoretic are: N-am dat spre păcat cerul gurii mele, ca să ceară sufletul [duşmanului] printr-un blestem[19].

31: Iar slujnicele mele adesea de-ar fi zis:

O, cin’ ne-ar face saţul din cărnurile lui?

fiind eu foarte bun,

Scrie „Gură de Aur[20] că: e de trebuinţă să învăţăm ce este minunea Tainelor şi pentru ce s-a dat şi care e folosul acesteia. Suntem un trup (Romani 12, 5) şi mădulare ale trupului Domnului nostru Iisus Hristos şi din oasele Lui (Efeseni 5, 30). Iar cei ce au aflat aceasta, să urmeze celor spuse. Deci pentru ca aceasta să nu se înfăptuiască numai prin iubire, ci şi cu lucrul însuşi, să ne unim prin mâncare cu acel trup pe care ni l-a dăruit, voind să ne arate dorul ce-l are către noi[21]. Pentru aceasta S-a unit pe Sine cu noi şi ne-a dat trupul Său nouă, ca să ne facem un trup unit cu Capul. Acest lucru este propriu celor ce se iubesc cu tărie. Acest lucru l-a dat de înţeles Iov, vorbind despre casnicii lui, care-L iubeau în chip covârşitor[22], încât ziceau, arătându-şi iubirea lor: Cine ne va da putinţa să ne săturăm de carnea Lui?  De aceea, şi Hristos a făcut acest lucru, ridicându-ne la o prietenie şi mai mare şi arătându-ne dorul Lui către noi, căci nu Se dă pe Sine celor ce-L doresc numai ca să-L vadă, ci şi ca să-L atingă, să-L mănânce şi să se sădească în trupul Lui şi să se unească cu El şi să-şi sature întreg dorul”[23].

32: străinul niciodată nu-mi rămânea afară,

pe nou-venit o uşă-l întâmpina deschisă.

33: Dac-am greşit, nevrându-l, şi mi-am ascuns păcatul

„Textul Masoretic are: Dacă mi-am acoperit precum Adam răzvrătirea, ca să-mi ascund în sân greşeala[24].

34: – că-n faţa gloatei nu mi-am schimbat întâiul gând

de-a nu le fi eu martor chiar împotriva mea…,

de-a fost flămând să-mi iasă din prag cu mâna goală…

„Vrei să afli şi din altă parte că amintirea păcatelor este o foarte mare faptă bună? Auzi-l pe Iov! Precum se împodobea cu alte fapte, tot astfel se împodobea şi cu mărturisirea păcatelor, grăind aşa: De am păcătuit, chiar fără să vreau, nu m-am ruşinat de mulţimea poporului meu, de a vesti păcatele mele. Cu alte cuvinte, spune aşa: Nu m-am ruşinat de mulţimea celor dimpreună cu mine robi de a le spune păcatele mele. Ce folos am că oamenii nu-mi ştiu păcatele, când Dumnezeu le cunoaşte pe toate? Ce pagubă am că ştiu oamenii păcatele mele, când Dumnezeu mă scapă de pedeapsa pentru păcate? De m-ar osândi toţi, nu-mi pasă de osânda lor când Dumnezeu nu mă osândeşte. De m-ar lăuda toţi şi s-ar minuna de mine, nici un folos nu am de pe urma judecăţii lor, când Dumnezeu mă osândeşte!”[25].  „Când păcătuieşti, învinovăţeşte-te şi nu aştepta mustrările altora, ca să te asemenea omului celui drept, care, el cel dintâi, se învinovăţeşte, ca să fii ca Iov, care nu s-a ruşinat de mulţimea locuitorilor cetăţii de a mărturisi în faţa tuturor greşeala lui”[26].  „Aşadar, liberaţi de păcat, cumpăraţi cu preţul sângelui lui Hristos, să nu ne supunem robiei oamenilor, sau patimilor. Să nu ne fie ruşine să ne mărturisim păcatele. Vezi cât de liber era cel ce putea să spună: Nu m-am temut de mulţimea poporului, ci am vestit în faţa tuturor păcatul meu. Căci cel ce se mărturiseşte Domnului se eliberează de robie”[27].

35: O, cine-mi va da oare pe cel ce mă ascultă?

Dacă-ntru Domnul nu m-am temut de mâna Lui,

dac-am păstrat înscrisul datornicului meu

36: ca să-l citesc, purtându-l la gât ca pe-o cunună,

37: în loc de-a-l rupe-n două sau de a-l da-napoi,

aşa încât nimic să iau de la datornic,

Versetele 35-37, în Septuaginta, „sunt mai degrabă rescrise decât traduse”[28].  „În Textul Masoretic, începând de la stihul al doilea din v. 35: Acesta este taw-ul meu: Cel puternic să-mi răspundă. 36. Cât despre învinuirea scrisă de duşmanul meu, o voi purta pe umăr şi mi-o voi aşeza ca o cunună. 37. Îi voi da socoteală de paşii mei şi-i voi ieşi în cale ca un prinţ. ♦ Taw [ת]este ultima literă din alfabetul ebraic. Acest verset a fost tradus în diferite moduri. Asemenea literei Ω din alfabetul grec, taw are şi semnificaţia de concluzie, iar expresia înseamnă acesta este ultimul meu cuvânt. Unii exegeţi, pornind de la forma literei taw din alfabetul fenician, unde este asemenea crucii Sfântului Andrei, spun că Iov face o cruce în loc de semnătură. ♦ În Textul Masoretic este vorba de o imagine împrumutată din uzul juridic, şi anume de sulul care conţine actul de acuzare sau rechizitoriul. Iov îl poartă ca pe un însemn de onoare. Documentul rechizitoriu a devenit în greacă un document administrativ care conţinea datoriile”[29].

38: de-a suspinat pământul asupra mea vreodată

sau de i-am plâns vreodată răzoarele-mpreună,

39: de i-am mâncat eu singur puterea, făr’ să-i dau,

sau sufletul din Domnul pământului l-am scos

afară, întristându-l,

40: atunci, în loc de grâne, urzică să-mi răsară,

şi-n loc de orz, ciulini!”

Iov este apropiat de Avraam, mai cu seamă în ce priveşte mulţimea averilor, dar şi în ceea ce priveşte virtutea: „Avraam a fost bogat, Iov a fost tot bogat; şi nu numai că bogăţia nu le-a adus vreo pagubă, ci dimpotrivă, i-a făcut şi mai străluciţi.  – Pentru ce?  – Pentru că n-au folosit bogăţia numai pentru folosul şi desfătarea lor, ci şi pentru ajutorarea celorlalţi. Ascultă ce spune unul din ei: N-am lăsat pe nimeni să iasă din casa mea cu sânul deşert (31, 35); iar pe cei neputincioşi, dacă erau în nevoi, nu i-am dezamăgit (31, 16). Şi nu i-a ajutat numai cu bani pe cei nevoiaşi, ci şi cu purtarea sa de grijă… Eram, spune Iov, picior şchiopilor şi ochi orbilor (29, 15); dintre dinţi am scos prada (29, 17). Iată-l pe Iov, că avea grijă şi de cei nedreptăţiţi, dar ţinea şi betegilor loc mădularelor lor betejite. Ar trebui ca noi cu toţii să-l imităm pe Iov; pe omul care a arătat atâta filozofie înainte de darea legii, înainte de venirea harului, pe omul care a arătat o atât de mare filozofie fără dascăl, fără înaintaşi virtuoşi, ci el, de la sine, cu ajutorul judecăţii lui drepte a ajuns la această bună vieţuire. Că fiecare din noi are sădită în firea lui cunoaşterea virtuţii. Şi nimeni n-ar pierde-o vreodată, dacă n-ar voi, din pricina trândăviei, să-şi vândă nobleţea sufletului său”[30].

 

[Aici] au încetat cuvintele lui Iov.

„Nici Dumnezeu cu pedepsele, şi nici prietenii cu sfaturile nu l-au putut convinge pe Iov că a păcătuit cu ceva. Începând cu versetul 7 al acestui capitol, el rosteşte o serie de blesteme condiţionate care, laolaltă, se constituie într-o amplă pledoarie asupra nevinovăţiei sale”[31].


[1] SEP 4/II, p. 112

[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XVII, 2

[3] SEP 4/II, p. 112

[4] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 56

[5] SEP 4/II, p. 113

[6] SEP 4/II, p. 113

[7] SEP 4/II, p. 113

[8] SEP 4/II, p. 113

[9] SEP 4/II, p. 113

[10] SEP 4/II, p. 114

[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXI, 1

[12] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXXIII, 6

[13] SEP 4/II, p. 114

[14] BBVA, p. 596

[15] SEP 4/II, p. 114

[16] Iov, dimpotrivă, afirmă hotărât că nu a făcut aceasta!

[17] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 14

[18] SEP 4/II, p. 115

[19] SEP 4/II, p. 115

[20] În Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 46 la Ioan, 2, spre sfârşit; P.G. 59, 260.

[21] Nu numai prin iubire ca simţire se susţine comuniunea în Biserică, oricât ar accentua unii aceasta, ci şi printr-o putere obiectivă, ontologică, dumnezeiască, ce ne vine prin trupul lui Hristos. Prin aceasta ne prinde chiar şi trupurile în această unire (n. trad.).

[22] De la Iov, ca tip, cuvântul suie la Mântuitorul Hristos, de aici decurgând majusculările pronumelor.

[23] Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete, 92

[24] SEP 4/II, p. 115

[25] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, E primejdios lucru şi pentru predicator…, IV

[26] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XX, 7

[27] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXVII, 45

[28] SEP 4/II, p. 115

[29] SEP 4/II, pp. 115-116

[30] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, LXVI, 4

[31] BBVA, p. 597

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s