Comentarii la Iov – 2

Posted: 21/03/2009 in Iov
Etichete:, , ,

CAPITOLUL 2 – Prolog: răbdarea lui Iov.

 

1: Şi a fost că-n ziua aceea când îngerii lui Dumnezeu au venit la-nfăţişare înaintea Domnului, venit-a şi Diavolul în mijlocul lor să I se-nfăţişeze Domnului.

„Versetele 1-6 alcătuiesc o paralelă destul de strânsă cu 1, 6-12”[1].

2: Şi Domnul i-a zis Diavolului: „De unde vii?”  Iar Diavolul a zis în faţa Domnului: „Străbătând prin cele de sub cer şi hoinărind de-a lungul şi de-a latul, iată c-am venit”.

3: Şi Domnul i-a zis Diavolului: „Luat-ai aminte la robul Meu Iov?, că dintre pământeni nu-i nici un om ca el, , neprihănit, drept, adevărat, cinstitor de Dumnezeu, ferindu-se de tot răul. Şi măcar că prin zisele tale ai făcut ca pe nedrept să-şi piardă averile, el încă se ţine statornic în neprihana lui!”

„Prin urmare, omul se face sfânt prin abţinerea de la rele (Iov 2, 3) şi prin lucrarea poruncilor (Psalmi 13, 15), nu întrucât se sfinţeşte cu totul prin fapte – fiindcă nici un suflet nu se îndreptează din faptele Legii (Romani 3, 20) -, ci ajungând prin lucrarea unor asemenea fapte familiar cu Dumnezeu Cel Sfânt”[2].

4: Şi răspunzând Diavolul, a zis către Domnul: „Cojoc pentru cojoc! Că dacă-i vorba de viaţa lui, dă omul tot ce are.

Cojoc pentru cojoc: „Textual: Piele pentru piele!  Expresie populară prin care Diavolul vrea să sugereze că legătura dintre om şi Dumnezeu e un fel de târg în folosul celui mai abil: dacă Iov, prin resemnare, izbuteşte să scape cu viaţă şi cu trupul întreg, tot ceea ce pierduse se poate reface”[3].

5: Nu aşa ne-a fost vorba! Dimpotrivă, ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de osul şi de carnea lui, şi vezi dacă nu Te va blagoslovi-n obraz!…”.

„Bolile provin câteodată şi la cererea celui rău, când Stăpânul cel iubitor de oameni pune la luptă ca un împotrivitor al acestuia pe un mare luptător şi dărâmă trufia lui prin răbdarea la cea mai înaltă treaptă a servilor Săi, ceea ce ştim că s-a întâmplat în cazul lui Iov”[4].

„Diavolul a acuzat şi a doua oară pe Iov. Însă, învins de eroul virtuţii, diavolul e dovedit mincinos, căci deşi Iov a suferit cele mai grozave chinuri, a rămas neclintit şi n-a păcătuit întru nimic cu buzele înaintea lui Dumnezeu. Două lupte a susţinut Iov şi a ieşit învingător, o a treia nu o mai începe, căci trebuia să fie păstrată lupta întreită pe seama Mântuitorului, precum este scris în cele trei Evanghelii [sinoptice – n. n.], Mântuitorul întrupat ca om învingând în trei lupte pe cel potrivnic”[5].  „Nu trebuie trecute cu uşurinţă cele scrise despre Iov, anume cum a cerut satan să-l (ispitească). Pentru că (satan) nu putea să-i facă nimic cu de la sine putere. Dar ce a zis diavolul către Domnul? Lasă-l în mâinile mele, şi te va ocărî în faţă. Tot aşa şi acum există acelaşi Iov. Acelaşi Dumnezeu, şi acelaşi diavol. Îndată ce obţine cineva ajutor de la Dumnezeu, îndată ce este plin de zel şi clocoteşte de har, satan cere Domnului (să-l ispitească) şi zice Pentru că îl ajuţi şi îl sprijineşti îţi [slujeşte] Ţie; lasă-l şi dă-l pe mâna mea (şi vei vedea) că te ocărăşte în faţă! (1, 10 ş. u.). Prin urmare, după ce sufletul a fost mângâiat, harul se împuţinează, iar sufletul este dat ispitelor. Vine diavolul şi îl copleşeşte cu mii de rele: cu descurajare, disperare, gânduri rele, şi supune sufletul la necazuri, pentru ca să-l slăbească şi să-i răpească nădejdea în Dumnezeu”[6].

6: Domnul i-a zis Diavolului: „Iată, ţi-l dau ţie pe mână; numai de viaţa lui să nu te-atingi!”

7: Diavolul a plecat de dinaintea Domnului şi l-a lovit pe Iov cu bubă rea din tălpi până-n creştet.

„Nu e vorba de lepră, ca în unele traduceri, ci de boala care constituise a şasea plagă a Egiptului (Ieşirea 9, 9-11), termenul grecesc fiind acelaşi şi desemnând o explozie de inflamaţii purulente şi dureroase pe toată suprafaţa corpului uman”[7].  Mai jos, o altă propunere pentru boala lui Iov.

„În Cartea Iov, care e anterioară chiar şi lui Moise[8], scrie despre diavolul s-a înfăţişat înaintea Domnului şi i-a cerut putere împotriva lui Iov, ca să-l supună celor mai grele ispite; mai întâi pierderea întregii averi şi a copiilor, iar apoi să-i acopere tot trupul cu boala cea cumplită numită elefantiazis”[9].  Oare să înţelegem din Scriptură că, „dacă cineva urmează poruncile, nu pătimeşte nici o boală, adică nu face febră şi nu încearcă alte dureri ale trupului? Nu cred că poruncile divine promit aşa ceva celor ce le păzesc. De altfel, îl avem ca dovadă pe Iov, preadrept şi observator foarte atent al întregii evlavii, care este umplut de o ulceraţie foarte rea, de la cap până la picioare[10].

„Nu este, nu este suferinţă omenească ce nu poate dobândi mângâiere şi uşurare prin suferinţele lui Iov. Că toate suferinţele ce sunt pe lume, toate s-au strâns la un loc şi au tăbărât asupra trupului lui Iov. Ce iertare dar va mai avea acela care nu poate îndura cu mulţumire o parte din suferinţele îndurate de Iov, când el, după cum se vede, n-a îndurat numai o parte, ci toate suferinţele ce se pot întâmpla tuturor oamenilor?”[11].

8: Şi a luat Iov un ciob ca să-şi radă puroaiele şi s-a aşezat pe gunoi, în afara cetăţii.

„În afara oraşului se afla un loc în care se depozitau gunoaiele, cărora, din când în când, li se dădea foc. Aşa se face că Textul Ebraic îl aşază pe Iov în mijlocul cenuşii sau printre cenuşi. Deşi nu erau lepră, bubele puteau indica un început al acestei boli, ceea ce presupunea izolarea suferindului, evitându-se astfel posibila contaminare”[12].  „Augustin interpretează acest verset ca fiind o prefigurare a pătimirii Mântuitorului, prin care toate păcatele le sunt iertate celor care le mărturisesc (Annotationes in Iob 2)”[13].

În imaginea lui Iov lovit cu răni e văzut chipul celui ce se căieşte cu duh umilit: „El singur va fi despărţit de toată făptura de sub cer şi va şedea pe gunoiul a nenumărate păcate şi va fi cuprins de întunericul ştiinţei[14] şi întristării, care nu are sfârşit. Iar puroiul rănilor lui nu îl va scărpina cu un ciob ca Iov, ci cu unghiile mâinilor lui din pricina intensităţii chinului inimii lui; fiindcă Iov era rănit la trup, dar avea sufletul ocrotit de Dumnezeu (2, 6), dar acesta îşi are sufletul împreună cu trupul otrăvit de păcate şi, de aceea, durerea omului aceluia va fi de zece ori mai rea decât rana lui Iov. După acestea îl vor părăsi rudele după trup şi toţi cunoscuţii şi prietenii lui din lume; căci, însoţindu-l puţină vreme şi lăcrimând împreună cu el pentru necazul său cel fără leac şi văzând nemângâierea sufletului său, socotindu-l ca pe o urâciune, fiecare se va întoarce la ale sale şi, lăsat singur şi văzând pustiul şi nedumerirea şi necazul şi durerea care-l învăluie, va plânge întru durerea sufletului său şi va striga în deznădejde spre Domnul Atotţiitorul!”[15].

9: Şi dac-a trecut o vreme şi înc-o vreme, zis-a către el femeia lui: „Până când oare te vei mai răbda, zicând: – Iată, încă puţin să mai aştept întru nădejdea mântuirii mele!?… Că iată, amintirea ta s-a şters de pe pământ, şi chiar aceea a feciorilor tăi şi a fiicelor tale, pe care-n dureri şi chinuri i-am purtat în pântece şi pentru care-n zadar cu osteneli m-am nevoit. Iar tu, tu zaci aici în putregaiul viermilor, nemişcat sub cerul deschis, în timp ce eu rătăcesc ca o slujnică şi umblu din loc în loc şi din casă-n casă, aşteptând să scapete soarele ca să mă odihnesc de ostenelile şi de durerile ce mă cuprind acum… Ci zi ceva, o vorbă către Domnul, şi mori!”

Şi dac-a trecut o vreme şi înc-o vreme: „Literal: Şi trecând vreme multă. Nuanţă proprie Septuagintei: izolarea lui Iov se consumă nu numai în spaţiu, ci şi în timp”[16].

„În Versiunea Masoretică versetul 9 sună astfel: Femeia lui i-a zis: – Încă te mai încăpăţânezi în neclintirea ta? Blesteamă-L pe Dumnezeu şi mori!  Dezvoltarea îi e proprie Septuagintei, iar ediţia Rahlfs o notează cu 9a-9e”[17].  „Femeia îl îndeamnă să-şi provoace o moarte rapidă: se considera că hulitorii lui Dumnezeu aveau să fie nimiciţi pe loc. ♦ […] Hesychius interpretează: Iov făcând acest lucru s-ar elibera de boală şi ar ieşi mai repede din această viaţă de chin. Spunând o vorbă Domnului L-ar mânia pe Acesta şi ar putea fi lovit de moarte ca o consecinţă a blasfemiei, fapt care i-ar da satisfacţie Satanei (Omilii la Iov, IV, 2, 9-9e)”[18].

„Or, se ştie că diavolul a rămas de ruşine pentru că îl defăimase pe Iov, care, deşi a îndurat aceste necazuri, nu a cârtit împotriva lui Dumnezeu, cum spusese vrăjmaşul, ci, chiar şi după ce a fost dat pe mâna ispititorului, Iov a continuat să laude mai departe pe Dumnezeu, mustrând şi pe femeia sa”[19].  „Dacă, însă, copleşit de dureri, ar fi spus un cuvânt de hulă, aşa cum l-a sfătuit femeia, atunci s-ar fi bucurat duşmanul”[20].  Iov „a fost încercat prin mulţimea de nenorociri vestitoare, l-a încercat chiar prin soţie […]. Nu e neînsemnată această încercare. Căci ştim că mai grele sunt încercările care vin prin femei”[21].

10: Iar el, uitându-se lung la ea, a grăit: „De ce vorbeşti tu ca o femeie fără minte? Dacă noi am primit din mâna Domnului pe cele bune, oare nu le vom răbda şi pe cele rele?…”.  Şi-n toate aceste întâmplări ce s-au petrecut asupră-i, nimic n-a greşit Iov cu buzele sale-n faţa lui Dumnezeu.

„Hesychius (Omilii la Iov, IV, 2, 10 a-c) interpretează acest verset făcând aluzie la şarpele din Geneză: Iov vede şarpele ascuns în limba soţiei sale. Mai sunt şi alţi comentatori care afirmă că soţia lui Iov vorbeşte sub influenţa demonului (Didim, Iulian Arianul). ♦ Iov n-a păcătuitcu buzele înaintea lui Dumnezeu: Hesychius spune că Iov nu a păcătuit nici prin cuvinte, dar nici prin gânduri, pentru că limba este oglinda gândirii, pentru că ceea ce zămisleşte gândirea naşte limba (Omilii la Iov, IV, 2, 10 d-e)”[22].

„Cu alte cuvinte, dacă am primit pe cele bune şi dulci, care au venit la noi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, oare nu vom primi cu curaj şi pe cele amare şi grele?”[23].  „Putem noi sili pe Judecător să ne dea veşnic aceleaşi lucruri? Putem noi oare învăţa pe Stăpân cum trebuie să ne cârmuiască viaţa? El Însuşi are putere asupra hotărârii Sale. Rânduieşte cum vrea cele ale noastre. Este înţelept şi dă slugilor Sale ce le este de folos. Nu iscodi judecăţile Stăpânului! Iubeşte numai pe cele rânduite de înţelepciunea Lui! Primeşte cu plăcere orişice îţi dă!”[24].  „Căci, cine-i mulţumit cu ce se întâmplă, acela a devenit, de pe acum, liber de asuprire şi nu mai ridică mâna împotriva lui Dumnezeu, care rânduieşte totul în vederea mântuirii noastre, nici nu mai murmură în ascuns fără ca să-l audă cineva. Cârtirea aceasta seamănă cu a slujitorilor celor răi care nu-şi varsă necazul în chip văzut împotriva poruncilor Domnului, ci cârtesc doar fără să ridice glasul, fiind porniţi cu totul împotriva Providenţei divine, ca şi cum ar vrea să ascundă în faţa Providenţei şi a lui Dumnezeu, Cel peste toate, nemulţumirile de care se plâng. La aceasta cred că se referă cartea Iov”[25].  La fel suntem sfătuiţi şi noi a grăi, în feluritele împrejurări ce se abat asupra noastră. De pildă, „dacă ai avut sănătate trupească, dar spre încercare ţi-a venit şi o mică suferinţă, pentru ce nu-ţi aduci aminte de Iov, care zice: Dacă am primit din mâna lui Dumnezeu Cele bune, nu vom răbda şi cele rele?  Gândeşte-te că cei ce voiesc odihna în toate, vor avea sa audă: Aţi luat cele bune ale voastre în viaţa voastră (Luca 16, 25). Să nu ne descurajăm. Avem un Dumnezeu milostiv care cunoaşte mai mult ca noi neputinţa noastră; şi dacă pentru a ne încerca aduce asupra noastră câte o boală, avem pe Apostolul care ne îmbie mângâierea, zicând: Credincios este Dumnezeu, care nu vă va lăsa săi fiţi încercaţi peste ceea ce puteţi, ci va aduce odată cu încercarea şi sfârşitul ei, ca să puteţi răbda (I Corinteni 10, 13)”[26].

„Când urâtorul de oameni a văzut că Iov este din nou biruitor, a îndreptat ispita chiar asupra trupului lui, i-a lovit trupul cu răni, de nespus cu cuvântul, l-a pogorât pe bărbat de pe scaunul strălucit pe care sta şi l-a pus să stea pe gunoi. Iov însă a rămas nemişcat, cu toate că l-au lovit atâtea dureri, şi păstra nejefuită vistieria credinţei în ascunzişul sufletului său. Aşadar, vrăjmaşul nemaiavând ce să mai facă, a imitat vechea viclenie, a ademenit mintea femeii lui Iov, cu gând păgân şi hulitor şi, prin femeie, a încercat să turbure pe atlet. Nici una din nenorocirile de mai înainte nu l-a întristat pe Iov atât de mult cât l-au întristat cuvintele femeii”[27].

Diavolul lucrează şi astăzi împotriva noastră, chiar dacă nu i se îngăduie, de cele mai multe ori, să ne încerce precum pe Iov, şi el va încerca mai cu seamă să ne împiedice de la unirea cu Hristos Dumnezeu: „Astfel, în timp ce unii se pregătesc pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, tocmai atunci suferă imbolduri mai grele din partea satanei. Acest spirit ticălos, precum este scris în Cartea lui Iov, vine printre fiii lui Dumnezeu, ca să-i tulbure cu obişnuita lui viclenie, ori să-i facă peste fire de fricoşi şi de nehotărâţi, ca să le micşoreze evlavia sau, atacându-i, să le smulgă credinţa ca, dacă s-ar putea, să-i depărteze cu totul de la Împărtăşanie sau să se apropie cu răceală sufletească. Dar nu trebuie să se ţină seamă de vicleniile şi uneltirile lui, oricât ar fi de urâte şi de îngrozitoare, ci toate nălucirile acestea trebuie întoarse împotriva capului lui. Ticălosul acesta trebuie dispreţuit şi batjocorit şi nu trebuie să ne îndepărtăm de Sfânta Împărtăşanie din pricina năpădirilor lui şi a tulburărilor pe care le trezeşte el”[28].

„Diavolul, da, făgăduieşte multe, nu ca să dea, ci ca să ia. Ne făgăduieşte bunuri din furtişaguri şi răpiri, ca să ne răpească împărăţia şi dreptatea; pune înaintea noastră comorile cele de pe pământ, ca pe nişte curse şi laţuri, ca să ne lipsească şi de acestea şi de comorile cele din ceruri; voieşte să ne îmbogăţim aici, ca să nu ne îmbogăţim dincolo. Dacă nu poate cu bogăţia să ne scoată din moştenirea cea cerească, atunci apucă altă cale, calea sărăciei. Cum a făcut cu Iov. Când a văzut că bogăţia cu nimic nu l-a vătămat, împleteşte cu sărăcia curse, nădăjduind să-l biruie prin ea. Poate fi, oare, ceva mai fără judecată? Nu! Că cel ce poate îndura cu cuminţenie bogăţia, cu mult mai mult îndură cu bărbăţie sărăcia; cel ce nu doreşte averile când le are, nu le caută nici când îi lipsesc, aşa precum nici atunci fericitul acela, ci prin sărăcie a ajuns din nou mai strălucit. Acel demon viclean i-a putut răpi averile, dar nu i-a putut răpi dragostea cea către Dumnezeu, ci chiar mai puternic l-a făcut; şi încercându-l cu tot felul de necazuri, l-a făcut să se împodobească cu şi mai multe bunuri. De aceea diavolul era în încurcătură mare; cu cât îi dădea mai multe lovituri, cu atât îl vedea că ajunge mai puternic. De aceea, după ce a folosit şi a încercat toate mijloacele şi a văzut că nimic nu reuşeşte, a alergat la vechea lui armă, la femeie; femeia ia masca purtării de grijă, plânge cu mare jale suferinţele lui Iov şi, prefăcându-se că vrea să-l scape de necazuri, îi dă acel pierzător sfat. Dar nici aşa nu l-a biruit. Că acel minunat bărbat şi-a dat seama de momeala diavolului; şi cu multă înţelepciune a închis gura femeii prin care vorbea diavolul”[29].

11: Iar trei prieteni ai săi, auzind de toate nenorocirile ce căzuseră asupră-i, au venit la el, fiecare din ţara lui: Elifaz, regele Temanilor, Bildad, domnul Şuahilor, şi Ţofar, regele Naamahilor. Ei au ajuns la el toţi odată, ca să-l aline şi să-i stea la-ndemână.

Prietenii veniţi să-l aline pe Iov: Elifaz (= Dumnezeu este aur curat; Dumnezeu zdrobeşte) din Teman (= pustie) – numele unui trib descins din Esau şi al teritoriului ocupat de acesta în Edom;

Bildad (= Bel a iubit; fiul certei; cel ce îşi apără locul său) din Şuah (= depresiune; groapă; adâncime) – ţinut în provincia asiriană Suhu, la vest de Eufrat – mai jos, ipoteza că Şuah ar desemna arameii nomazi din sud-estul Canaanului;

Ţofar (= cel ce gângureşte) din Naama (= frumuseţe; prietenie) – localitate din nordul Arabiei; mai jos, alte propuneri pentru numele celor trei.

„Elifaz venea din Teman, ţinutul Edomului (vezi Facerea 36, 11); numele lui putea să însemne Dumnezeu zdrobeşte. Bildad aparţinea tribului Şuah (vezi în Facerea 25, 2), probabil înrudit cu Arameii nomazi din sud-estul Canaanului; numele său ar însemna iubit al Domnului. Cât despre Ţofar, al cărui nume, cu înţeles incert, ar putea să însemne pasăre fremătătoare sau cui ascuţit sau sprinten ca un căprior (cf. Paul Scherer), el trăia în ţinutul Naamah (pe care Septuaginta îl transcrie Minaios), în nord-vestul Arabiei. Septuaginta îi menţionează ca înalţi demnitari ai popoarelor lor, demnităţile implicând şi atributul înţelepciunii”[30].

12: Şi dacă l-au văzut de departe, nu l-au recunoscut. Atunci cu glas mare au strigat şi au plâns, şi şi-au sfâşiat fiecare veşmântul şi şi-au presărat capul cu ţărână.

Şi-au presărat capul cu ţărână: „Textul Masoretic are literal: şi au aruncat ţărână peste capetele lor înspre cer. Expresia a arunca ţărână spre cer mai apare în Ieşirea 9, 8.10. Poate fi un gest de indignare sau un mod de a lua cerul drept martor”[31].

13: Şapte zile şi şapte nopţi au şezut lângă el şi nici un cuvânt nu i-au vorbit, văzând cât de groaznică îi era durerea, şi mare foarte.

Anania armonizează aici cu Textul Masoretic. SEP 4/II încheie versetul: şi nici unul n-a scos un cuvânt/găsind că nenorocirea lui era cumplită şi prea mare. Prietenii, văzând mărimea loviturii, amână a spune cele ce le aveau de spus. De aici e deja un semn că ei nu veniseră tocmai pentru a-i aduce lui Iov vorbe de mângâiere (dar se poate înţelege şi aceea că, copleşiţi de nenorocirea lui Iov, socoteau neputincioasă orice mângâiere). E cert însă că, în logica vremii, doar păcătoşii aveau parte de lovituri, credinţă continuată, pe alocuri, până azi.


[1] BBVA, p. 556

[2] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, X

[3] BBVA, p. 556

[4] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 55, 4

[5] Origen, Despre rugăciune, XXX, 2

[6] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XXVI, 7

[7] BBVA, p. 556

[8] Presupunere îndoielnică; însă cele relatate în Cartea Iov sunt, într-adevăr, anterioare perioadei lui Moise.

[9] Origen, Contra lui Celsus, VI, 43

[10] Origen, Omilii la Exod, VII, 2

[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre mărginita putere a diavolului, III, 4

[12] BBVA, pp. 556-557

[13] SEP 4/II, p. 38

[14] Ştiinţa aceasta, sau cunoaşterea propriilor păcate, e un întuneric, dar unul ce duce la lumina cea veşnică pe acela ce se căieşte de ele.

[15] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, XXIII

[16] BBVA, p. 557

[17] BBVA, p. 557 – o greşeală de tipar face ca la Anania indicaţia să apară 9a-9c.

[18] SEP 4/II, p. 38

[19] Origen, Despre rugăciune, XXX, 2

[20] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VI, 2

[21] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XX, 16-17

[22] SEP 4/II, p. 39

[23] Origen, Filocalia, XXVI, 8

[24] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XXI, 11

[25] Origen, Despre rugăciune, X, 1

[26] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 74

[27] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XXI, 11

[28] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, V, 10, 2

[29] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XIII, 4

[30] BBVA, p. 557

[31] SEP 4/II, p. 39

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s