Comentarii la Iov – 14

Posted: 21/03/2009 in Iov
Etichete:, , ,

CAPITOLUL 14 – Răspunsul lui Iov (continuare).

 

1: Născutul din femeie e om cu viaţă scurtă

şi plină de necazuri.

„Pentru Ioan Gură de Aur în acest verset e vorba de descurajare, nu de tristeţe”[1].

„De nu va fi bucuria în Domnul, nu numai că nu va avea bucurie cineva, dar aproape niciodată nu se va bucura. Căci Iov, cercetând viaţa omenească, a aflat-o cuprinzând tot necazul”[2].

2: Ca floarea înfloreşte, şi după-aceea cade,

şi fuge ca o umbră, şi n-are vreun răgaz.

„Grigorie cel Mare (Moralia in Iob XI, 68) explică de ce viaţa omului este comparată cu umbra şi nu cu soarele, care şi el îşi urmează cursul fără sfârşit, fără a se fixa, fără a fi stabil: pentru că omul a pierdut iubirea faţă de Creatorul său, a pierdut şi căldura inimii sale şi a rămas în răceala răutăţii sale; fără căldura inimii, omul fuge ca o umbră”[3].

„Cine a înţeles frumuseţea miresei [sufletului – n. n.] pe care Mirele, Cuvântul lui Dumnezeu, o iubeşte, adică a sufletului care înfloreşte într-o frumuseţe supracerească şi suprapământească, acela se va sfii să preţuiască cu acelaşi nume şi frumuseţea trupească a unei femei, a unui copil sau a unui bărbat, căci frumuseţea deplină nu o cuprinde carnea, aceasta fiind în întregime stricăcioasă. Căci orice trup este ca iarba şi strălucirea lui, cum se arată în aşa numita frumuseţe a femeilor şi a pruncilor, se aseamănă cu o floare”[4].

3: Nu-i el acel pe care l-ai luat la cercetări

şi l-ai silit să-Ţi vină sub ochi la judecată?

4: În cazu-acesta, cine-i curat de tină? Nimeni,

chiar dacă-i va fi viaţa o zi doar pe pământ.

„O seamă de ediţii greceşti leagă acest verset de cel precedent. Textul a fost astfel interpretat ca o aluzie inspirată asupra păcatului originar şi folosit, în secolul IV, împotriva ereziei pelagiene. Doctrina asupra păcatului originar va începe însă, în mod explicit, odată cu Sfântul Apostol Pavel, prin Epistola către Romani 5, 12-14: solidară cu Adam (arhetipul), specia umană moşteneşte, din generaţie în generaţie şi din individ în individ, păcatul acestuia. În funcţie de mentalitatea vremii, Iov nu-i putea concepe omului decât o impuritate funciară, legată de propria sa natură, dar o fulguraţie a Revelaţiei nu poate fi exclusă, aşa cum se întâmplă în foarte numeroase texte biblice”[5].  „Acest verset afirmă impuritatea omului: omul este necurat şi slab înaintea lui Dumnezeu. Această impuritate radicală este prezentată ca o scuză, ca un fapt de care Dumnezeu ar trebui să ţină cont. Exegeza creştină a văzut în acest pasaj cel puţin o aluzie la păcatul originar; pasajul a fost folosit pentru a susţine doctrina privitoare la acesta împotriva pelagianismului. Această idee apare şi mai limpede dacă versetul următor este citit ca o continuare a ideii din v. 4. ♦ Hesychius afirmă că nici un om nu poate spune Sunt curat! – cu excepţia lui Hristos, care nu a săvârşit păcat şi nici vicleşug nu s-a aflat în gura Lui (I Petru 2, 22). Nici măcar copilul de o zi nu e lipsit de murdărie, pentru că nu ştie să facă distincţia dintre bine şi rău şi pentru că are întinarea lui Adam. Harul noului Adam ne-a făcut să ne dezbrăcăm de vechiul Adam şi ne-a curăţit murdăria prin baia renaşterii şi a reînnoirii (Tit 3, 5) (cf. Omilii la Iov, XVII, 14, 4-5a). ♦ Vulgata are: Quis potest facere mundum de immundo conceptum semine? Nonne tu, qui solus est? (Cine poate curăţi ce e zămislit din sămânţă necurată? Oare nu Tu, singurul care eşti?).  Textul latinesc este astfel explicat de Grigorie cel Mare: numai o fiinţă pură prin ea însăşi are privilegiul de a purifica necurăţia. Omul trăieşte într-un trup coruptibil şi poartă în el ispitele necurate. Plăcerile trupeşti sunt interpretate ca fiind necurăţie. Omul zămislit dintr-o fiinţă impură nu poate fi purificat decât de Cel pur prin Sine însuşi. Grigorie cel Mare vede în acest pasaj o profeţie a lui Iov cu privire la Întruparea Mântuitorului, Cel care nu a fost zămislit dintr-un bărbat şi o femeie, ci Îşi are originea omenească de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria (cf. Moralia in Iob XI, 70)”[6].

„Încă şi despre Iov s-a scris aşa: Iar Iov era om drept, fără de prihană, adevărat, cinstitor de Dumnezeu, ferindu-se de orice rău. Dar el se învinuia, zicând: Nimeni nu este lipsit de întinăciune, de-ar fi o zi viaţa lui[7].  „El n-a zis: Nimeni nu-i lipsit de păcat, ci nimeni nu este curat. Pentru că necurăţia nu este sinonimă cu păcatul, şi pentru ca să ştiţi că necurăţia înseamnă un lucru, şi păcatul, altul”[8].  „Cei care vor să invoce o scuză a păcatelor lor afirmă că nimeni nu-i fără păcat şi în acest scop se referă la o mărturie aflătoare în Cartea Iov. Însă din această mărturie ei scot numai înţelesul formal, din înţelesul ei moral n-au prins nimic. Acelora, noi le răspundem scurt că a fi fără păcat se poate înţelege, în Sfânta Scriptură, în două feluri, sau a nu fi păcătuit niciodată sau a fi încetat a mai păcătui[9].  „Se poate adăuga la aceasta că se cere aflată cauza pentru care, botezul fiind dat Bisericii pentru iertarea păcatelor, este dat ca regulă şi pruncilor. Desigur, dacă în prunci nu ar fi nimic care să trebuiască a obţine iertarea şi clemenţa, harul botezului ar părea inutil”[10].  „Chiar şi despre cel ce se naşte, fie de sex masculin, fie de sex feminin, se pronunţă Scriptura: nu este curat de murdărie, chiar dacă viaţa lui ar fi de o zi. Şi să ştii că există în aceasta ceva important, nu ştiu ce şi de ce fel, care nu apare, după enunţ, în cazul nici unui sfânt, nici unul dintre sfinţi nu este descoperit că a făcut zi de sărbătoare sau petrecere mare în ziua lui de naştere, nici unul nu este găsit veselindu-se în ziua naşterii fiului sau fiicei sale: doar păcătoşii se bucură de naşterea de acest fel”[11].  „Iar întinăciunea este plăcerea potrivnică curăţiei sufletului, care e amestecată în multe chipuri şi în multe feluri în viaţa omenească, în suflet şi în trup, în gânduri, în simţiri, în mişcările cu voia, în cele ce se lucrează în trup”[12].  „Doar Hristos ca om a fost fără păcat, chiar şi Fecioara Maria s-a născut cu păcatul strămoşesc. Sufletul (lui Hristos) a fost uns cu untdelemnul bucuriei atunci când a fost unit cu Logosul dumnezeiesc printr-o legătură nestricată şi din această pricină numai El din toate sufletele n-a fost în stare să păcătuiască întrucât îl avea înlăuntru pe Fiul lui Dumnezeu în chip negrăit şi deplin”[13]. De regulă, se susţine ca şi aici, că Hristos era incapabil de păcat şi că, în cazul Său, ispitirea nu putea fi decât pur exterioară. Susţinem că, pentru a birui păcatul, trebuie o apropiere mai mare de acesta. Avem o proprie teorie în această privinţă, pe care nu-i aici locul s-o expunem în amănunt.

Nimeni nu e curat de întinare, nici măcar o singură zi din viaţa lui şi nimeni nu se va lăuda că are inima curată; [de aceea] strigă către Dumnezeu cu multe lacrimi: Doamne, iartă-mi mie toate câte am greşit cu lucrul, cu cuvântul, cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Căci multe greşim şi nu ştim”[14].  „Căci dacă nimeni nu este fără de păcat, chiar dacă viaţa lui ar fi doar o zi, şi nimeni nu poate să aibă inima fără de prihană, e vădit că, pe cât îi stă cu putinţă, omul nu trebuie să petreacă fără căinţă şi lacrimi nici măcar o singură zi din toată viaţa lui. Şi chiar dacă nu are lacrimi, trebuie totuşi să le caute din toată puterea şi din tot sufletul său. Fiindcă altfel nu e cu putinţă să ne facem fără de păcat, nici fără prihană cu inima”[15].  Trebuie ca fiecare să „fi învăţat de la Sfânta Scriptură că nu poate fi curat de orice pată. Şi ca să nu se întâmple aceasta [să se creadă curat – n. n.] sufletului celui ce se apropie de Dumnezeu, Cuvântul îi porunceşte să nu privească la faptele lui cele bune, ci să-şi aducă din nou aminte de greşelile de obşte ale firii omeneşti, de care se face fără îndoială şi el părtaş, ca unul ce e părtaş firii; şi să roage pe Judecătorul să-i dăruiască iertare de păcate”[16].  „Vezi că şi neamul cel bun şi mai preţuit dintre noi al celor aleşi nu e cu totul fără prihană. Căci nimeni nu e curat de întinăciune, chiar dacă ar fi dintre cei lăudaţi. Sfinţenia desăvârşită e păstrată pentru veacul viitor”[17].  „Căci cum ne-ar putea introduce în Sfintele Sfinţilor numai curăţia şi dreptatea păzite de noi, care nu au în chip desăvârşit nevinovăţia şi lipsa de păcat? Că cine va fi curat de întinăciune?  Dar ne introduce Hristos, eliberându-ne fără nici o pomenire a răului şi iertându-ne tot păcatul”[18].

Indirect, se arată trebuinţa Întrupării Fiului: „se cuvenea ca biruitorul să fie biruit de către firea cea biruită şi ca înşelătorul să fie înşelat. Pentru aceasta se cuvenea şi era de trebuinţă să existe un om care să nu fi gustat din păcat. Dar aceasta era dintre cele cu neputinţă, căci Scriptura spune: Nimeni nu este fără de păcat, chiar dacă o singură zi ar fi viaţa lui pe pământ[19].

5: Că Tu la socoteală şi lunile i-ai pus;

i-ai pus hotar în vreme, hotar de netrecut.

Aici, un cuvânt despre judecată şi milă, destul de depărtat de contextul biblic: „Aici, mila este fără judecată, că Domnul n-a venit să judece lumea, ci să mântuiască lumea; dincolo, însă, judecata fără milă, pentru că nu se poate găsi om fără pată, chiar de-ar fi trăit o zi de la naşterea lui”[20].

6: Mai lasă-l din privire, dă-i timp să se-odihnească,

să-i placă şi lui viaţa măcar cât unei slugi!

Mai lasă-l din privire e redat, în SEP 4/II, prin: Întoarce-Te de la el: „Grigorie cel Mare interpretează astfel: întoarce-Te înseamnă îndepărtează de la el asprimea loviturii Tale! Însă, dacă Dumnezeu se îndepărtează, cine se poate odihni, dat fiind că El este odihna şi, cu cât suntem mai departe de El, cu atât ne pierdem odihna? Primul vers. Întoarce-Te de la el, ca să se odihnească, înseamnă: Opreşte loviturile vieţii şi arată-i bucuria odihnei veşnice (Moralia in Iob XII, 4)”[21].

7: Că până şi copacul, tot are o nădejde:

chiar dacă-l tai, trupina mai poate să-nflorească,

şi nici lăstarii fragezi din ea nu vor lipsi;

8: chiar dacă rădăcina-n pământ îmbătrâneşte

şi trunchiul printre pietre se macină murind,

9: adulmecarea apei îl face s-odrăslească

şi va rodi crenguţe ca un răsad de ieri.

10: Dar omul, dacă moare, se prăbuşeşte-n hău,

şi dacă muritoru-a căzut, mai mult nu e.

Omul, când s-a sfârşit: Grigorie cel Mare spune că omul care s-a sfârşit este omul păcătos, omul care încetează să ducă o viaţă de dreptate (cf. Moralia in Iob XII, 12)”[22].

Textul va fi prezentat, în cele ce urmează, în ton dubitativ, schimbându-se înţelesul. Reamintim că am anunţat la 7, 10 că aici se va combate opinia conform căreia nu există învierea morţilor. La începutul explicaţiei, se va relua pasajul de acolo: „Cu privire la textul: Dacă se va pogorî omul în iad, nu se va mai sui, vezi continuarea textului, căci este scris: nu se va mai sui, nici nu se va întoarce la casa lui (7, 9-10). La învierea morţilor va pieri toată lumea şi orice casă va fi stricată. Cum are să se întoarcă la casa lui, odată ce are să fie alt pământ, nou? Cei care aduc acest text ca o dovadă împotriva credinţei în învierea morţilor, trebuiau să audă aceste cuvinte ale lui Iov: Pentru copac este nădejde; căci dacă se va tăia, iarăşi va înflori şi odrasla lui nu va lipsi. Dacă va îmbătrâni în pământ rădăcina lui şi în piatră va muri trunchiul lui, prin reveneala apei va înflori şi va face roade ca şi unul de curând sădit. Dar omul care a murit, a pierit? Nu mai există oare muritorul odată ce a căzut?  Iov, când face acest reproş, se ruşinează oarecum: – cuvintele nu mai există trebuie să se citească sub formă de întrebare – dacă pomul cade şi se scoală, spune Iov, oare omul, pentru care au fost făcuţi pomii, nu se scoală? Şi ca să nu crezi că eu forţez textul, citeşte cele ce urmează! După ce a spus sub formă de întrebare: Nu mai există oare muritorul odată ce-a căzut? spune: Căci dacă va muri, omul, va trăi (14, 14)[23]; şi îndată spune: Voi aştepta până ce iarăşi voi fi (14, 14); iar în altă parte spune iarăşi: Cel care va învia pe pământ pielea mea, care suferă acestea (19, 26)”[24].

11: Că prin lucrarea vremii chiar marea scade-n maluri

şi râu-şi pustieşte zăvoaiele şi seacă;

„Cu timpul scade marea, zice Iov, şi cu timpul şi prin răbdare se nasc şi se desăvârşesc cele spuse în noi”[25].

12: la fel, şi omu-adoarme şi nu se mai ridică,

şi pân-ce va fi cerul, el nu se mai trezeşte,

nu, nu se mai deşteaptă din somnul său adânc.

„Autorul e foarte departe de reprezentarea unei vieţi viitoare în care suferinţele de pe pământ ale omului pot fi compensate printr-o anume stare de fericire, aşa cum o va aduce în lume creştinismul; el măsoară totul la scara vieţii pământeşti”[26].  Adormit: Hesychius vede în acest cuvânt o aluzie la înviere (Omilii la Iov, XVII, 14, 12). ♦ Grigorie cel Mare spune că Iov vorbeşte aici despre omul adormit şi despre somn referindu-se la moartea trupească şi păstrând speranţa învierii (Moralia in Iob XII, 12)”[27].

13: Măcar de m-ai ascunde în iadul cel de jos,

sub pază, pân-la vremea când Ţi-a trecut mânia

şi-ai rânduit o vreme să-Ţi aminteşti de mine;

„Vulgata are: Quis mihi tribuat ut in inferno protegas me? (Cine-mi va da ca Tu să mă ocroteşti în lăcaşul morţilor?). Comentând acest verset, Grigorie cel Mare vorbeşte despre existenţa în lăcaşul morţilor a două zone: o zonă superioară, pentru odihna celui drept, şi una inferioară, pentru suferinţa celui nedrept. Iov cere ocrotire din partea Creatorului pentru ca atunci când va coborî în locuinţa morţilor să fie ferit de chinuri (Moralia in Iob XII, 13)”[28].

„Ca să nu ne înălţăm din deşertăciune, amăgiţi de simţuri, bine este să luăm aminte la cel ce zice: Mergi, poporul meu, intră în cămara inimii tale, ascunsă oricărei închipuiri sensibile, în locaşul acela fără idoli, luminat de nepătimire şi de umbrirea sfântului har. Închide uşa ta tuturor celor ce te văd, ascunde-te câtuşi de puţin, căci puţină este toată viaţa omenească, şi după aceea zi: Până ce va trece mânia Domnului[29].

14: că dacă omul moare şi înc-ar mai trăi

chiar când şi-ncheie viaţa cu ziua cea din urmă,

aş aştepta-n tăcere pân-ce din nou voi fi.

„Textul e foarte dificil. După punctuaţia ediţiei Rahlfs ar fi literal: Căci dacă va muri omul, va trăi după ce şi-a sfârşit zilele vieţii sale; voi aştepta… Ioan Gură de Aur are un text interogativ: Dacă ar muri, va mai trăi oare… ?, soluţie pe care o adoptă şi unii traducători moderni. ♦ Vulgata are la stihul al treilea: exspecto donec veniat immutatio meaaştept până va veni schimbarea mea. Grigorie cel Mare interpretează aşteptarea schimbării ca fiind o certitudine a învierii (Moralia in Iob XII, 17). ♦ Textul Masoretic are: Dacă omul/războinicul moare, oare va mai trăi? Toate zilele slujbei mele ostăşeşti aş aştepta până mi-ar veni schimbul[30].

15: Apoi mă vei chema, şi eu Îţi voi răspunde:

Nu-ndepărta zidirea făcută chiar de Tine!

„Literal: lucrurile mâinilor Tale nu le îndepărta!  Punctuaţia versetului e proprie versiunii de faţă”[31].  „Al doilea stih în Textul Masoretic: După lucrarea mâinilor Tale ai tânji. În Textul Masoretic, acest dor al lui Dumnezeu după făptura Sa l-ar face să-l caute pe om şi după moarte. Dacă Iov ar şti sigur că Dumnezeu îl va chema, ar aştepta fără nerăbdare sfârşitul serviciului militar (v. 14). Cererea de pe urmă a lui Iov nu este să trăiască la nesfârşit, ci să recâştige încrederea Dumnezeului său. În contrast cu supravegherea poliţienească de acum, reînnoirea stării de iubire reciprocă dintre Creator şi făptura Sa ar duce la iertarea păcatelor şi curăţirea deplină (v. 17) (cf. Terrien[32], nota ad loc.)”[33].

16: Dar Tu ţii socoteala la tot ce fac eu zilnic

şi nu, nimic nu-Ţi scapă din bietele-mi păcate;

„Verset foarte controversat de traducători, datorită faptului că Textul Masoretic prezintă următoarea redactare: În loc ca Tu să-mi numeri astăzi paşii, / (atunci) nu vei mai ţine seama de păcatul meu; şi, în continuare (v. 17): pecetluită într-un sac va fi fărădelegea mea / şi Tu îmi vei albi greşeala. În acest caz, versetul ar fi o continuare a ceea ce Iov îşi îngăduie să viseze asupra unei posibile întâlniri paşnice cu Dumnezeu, la capătul căreia nu se va mai ţine seama de păcatele omului şi totul va fi iertat. Aceasta ar duce inevitabil la ceea ce s-a numit în teologie apocatastaza, adică restauraţia universală […]. Textul Septuagintei nu lasă loc unor asemenea controverse: după ce fantezia lui Iov emite ipoteza unei reconcilieri dintre om şi Dumnezeu, revine cu amărăciune la realitatea prezentă”[34].  „Dumnezeu ne numără paşii, adică faptele, spre a le răsplăti sau pedepsi (Grigorie cel Mare, Moralia in Iob XII, 20)”[35].

17: în sac ţii sub pecete a’ mele făr’delegi

şi însemnezi chiar orice-am greşit fără de voie.

18: Aşa precum un munte-n cădere se prăvale,

aşa precum o piatră în locu-i se-nvecheşte,

19: cum apele rod pietre

şi-ntinsele şuvoaie duc straturi de pământ,

aşa în om Tu spulberi puterea de-a-ndura:

„Hesychius face o alegorie a pietrelor vorbind despre Adam şi Eva, roşi, descompuşi de apele păcatului şi scoşi din paradis (Omilii la Iov, XVII, 14, 18-20)”[36].

20: întinzi de el pân’ vine sfârşitul, şi s-a dus,

îi schimbi înfăţişarea şi-apoi îl dai afară.

Îi schimbi înfăţişarea: „În sensul: îl desfigurezi (prin îmbătrânire sau moarte)”[37].

21: Şi de i-au fost feciorii la număr mulţi, nu ştie,

iar de i-au fost la număr puţini, nici asta ştie;

22: el ştie doar atâta: că trupul l-a durut

şi sufletul i-a plâns”.

În acest capitol, Iov se lamentează pentru suferinţele vieţii, dar nădăjduieşte, cam a arătat-o în cap. 13, că va putea discuta cu Dumnezeu în mod direct.


[1] SEP 4/II, p. 68

[2] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, 22

[3] SEP 4/II, p. 68

[4] Origen, Despre rugăciune, XXII, 2

[5] BBVA, p. 573

[6] SEP 4/II, p. 69

[7] Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, XVII, 3-4

[8] Origen, Omilii la Evanghelia după Luca, XIV, 3

[9] Origen, Omilii la Evanghelia după Luca, II, 1

[10] Origen, Omilii la Levitic, VIII, 3

[11] Origen, Omilii la Levitic, VIII, 3

[12] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre rugăciunea domnească, V

[13] Origen, Despre principii, IV, 4, 4

[14] Sf. Simeon Noul Teolog, Capetele morale, 2

[15] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, IV

[16] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre rugăciunea domnească, IV

[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IV

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVI

[19] Sf. Grigorie Palama, Omilii, XVI, 4

[20] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 4

[21] SEP 4/II, p. 69

[22] SEP 4/II, p. 70

[23] Adevărul este că, aici, cu greu s-ar putea extrage argumente în favoarea învierii morţilor, Iov urmărind prin cele afirmate tocmai să sublinieze tragismul omului, căruia şi copacul îi dăinuie. Sunt însă alte locuri în care, străfulgerat, Iov afirmă credinţa în înviere. Această precizare, însă, nu credem că anulează valabilitatea comentariului, atâta doar că, aşa cum se prezintă textul, ne pare, totuşi, o forţare a lui din partea autorului. De-a lungul timpului, însă, textul biblic a circulat în multe forme, fiind destule pasajele care se pretează la tâlcuiri, uneori, contradictorii.  Într-adevăr, la 19, 26, loc amintit aici, Iov vorbeşte lămurit despre nădejdea învierii, însă nu o face aceasta şi în capitolul de faţă.

[24] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVIII, 15

[25] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, VII, 21

[26] BBVA, p. 573

[27] SEP 4/II, p. 70

[28] SEP 4/II, p. 70

[29] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 91

[30] SEP 4/II, pp. 70-71

[31] BBVA, p. 573

[32] Terrien, S., 1963 Job, Editions Delachaux & Niestlé, Neuchâtel

[33] SEP 4/II, p. 71

[34] BBVA, pp. 573-574

[35] SEP 4/II, p. 71

[36] SEP 4/II, p. 71

[37] BBVA, p. 574

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s