Comentarii la Iov – 10

Posted: 21/03/2009 in Iov
Etichete:, , ,

CAPITOLUL 10 – Răspunsul lui Iov (continuare).

 

1: Trudit pân-la durere e sufletul din mine;

de-acum voi da frâu liber cuvintelor spre El,

grăindu-I din amarul ce sufletu-mi cuprinde.

Trudit pân-la durere îl traduce pe grecescul kamno = a munci cu efort, a fi ostenit de lucru, a fi cuprins de durere, verb care e folosit numai în Cartea lui Iov, şi numai de două ori: aici şi în 17, 2. El exprimă condiţia obiectivă care motivează ieşirile violente ale eroului ce se descoperă victima unei apăsări fără ieşire. Textul Masoretic: sufletul meu e dezgustat de viaţa mea, ceea ce înseamnă o implicare a personajului în propria sa deznădejde, pe când sufletul trudit e rezultatul unor eforturi lăuntrice care, ajunse la limită, anunţă epuizarea”[1].

2: Voi zice către Domnul: – Nu mă-nvăţa păgân!

De ce? din ce pricină m-ai judecat aşa?

„După Augustin, Iov cere să nu fie încercat peste puterile sale şi să nu vină asupra lui ceea ce l-ar putea face nelegiuit (Annotationes in Iob 10)”[2].

3: Ţi-e bine Ţie dacă fac eu o strâmbătate?

că Tu nu iei aminte la plăsmuirea Ta,

ci-n sfatul strâmbătăţii, acolo-Ţi e amintea!

4: Vezi Tu aşa cum vede un pământean de rând?

Au vei vedea Tu lumea precum o vede omul?

 „În Textul Masoretic primul stih este: Ai Tu cumva ochi de carne? Septuaginta face distincţie între acţiunea simplă de a vedea, proprie omului, şi privirea de sus, descendentă. Se manifestă din nou preocuparea traducătorului grec de a evita orice antropomorfizare a lui Dumnezeu şi de a exclude vocabularul şi imaginile care i se păreau nepotrivite cu ideea transcendenţei divine”[3]. Dar, prin Întrupare, Dumnezeu a ajuns să cunoască cele ale omului asemenea omului.

 

5: Au sunt zilele Tale ca viaţa omenească

şi anii Tăi sunt oare ca anii omeneşti

6: ca să Te ţii de urma fărădelegii mele

şi să-mi scrutezi păcatul la fiecare pas,

7: atunci când Tu ştii bine că n-am făcut nimic

şi că din mâna-Ţi tare nu-i nimeni să mă scape?

„Aici textul lui Ioan Gură de Aur diferă: Căci ştiu că sunt nevinovat[4].

8: Cândva mâinile Tale mi-au plăsmuit un chip

şi m-au făcut; pe urmă, sucind-o, m-ai lovit.

„În gândirea lui Iov, formarea embrionului, ca şi naşterea fătului, e opera directă a lui Dumnezeu”[5].  „Hesychius vorbeşte aici despre o dublă creaţie: una exterioară, cea a plăsmuirii (omul exterior), şi una interioară, cea prin suflare (omul lăuntric). Pentru creaţia materială Dumnezeu a dat doar o poruncă; pentru crearea omului Dumnezeu a deliberat de două ori: când a plăsmuit şi când a creat. Această distincţie a dublei creaţii se găseşte şi la Origen. Omul lăuntric şi omul exterior sunt expresii din Romani 7, 22 (cf. Omilii la Iov, XIII, 10, 8a): ♦ Te-ai răzgândit: literal: Te-ai întors, Te-ai schimbat, [sucind-o]. Augustin spune că nu Dumnezeu, ci omul s-a răzgândit crezând că Dumnezeu se răzgândeşte, la rândul Său, asemenea ochilor obişnuiţi cu întunericul pentru care soarele pare să se fi schimbat (Annotationes in Iob 10)”[6].

„Mai întâi, ce deosebire este între creare şi plăsmuire sau modelare? Şi, în al doilea rând, cum trebuie să înţelegem Mâinile lui Dumnezeu?  Cei care nu înţeleg aceste expresii şi altele asemenea din Sfânta Scriptură să nu-şi închipuie că noi atribuim lui Dumnezeu înfăţişare omenească, potrivit căreia ar trebui să credem că Dumnezeu are un corp, prevăzut chiar cu aripi, pentru că Scriptura se exprimă în felul acesta despre Dumnezeu”[7].  Versetul e pus în legătură cu Facerea 2, 7, unde se vorbeşte despre crearea omului de către Dumnezeu: „Scriptura aproape că ne arată că omul a fost făcut cu mâinile lui Dumnezeu, precum spune şi un alt profet: Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit. Spune-mi, te rog, dacă Dumnezeu ar fi poruncit doar atât ca omul să se facă din pământ, oare nu s-ar fi făcut ce poruncise? Negreşit că da! Dar pentru ca, prin felul prin care am fost creaţi, să ne statornicească în suflet învăţătura de a nu ne închipui despre noi lucruri mai mari decât ne e firea, de aceea istoriseşte pe toate în chip precis şi spune: A făcut Dumnezeu om, luând ţărână din pământ (Facerea 2, 7)”[8].

9: Adu-Ţi aminte astăzi: din lut m-ai plăsmuit

şi-n lut mă vei întoarce.

„Aluzie la Facerea 3,19: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce[9].

10: Nu Tu, ca pe un lapte, m-ai muls din nefiinţă

şi, precum caşul proaspăt, cu cheag m-ai închegat?

Imaginea cheagului şi a brânzei a inspirat un comentariu privind puterea unificatoare (coagulantă) a Bisericii lui Hristos: „Unde altundeva izvorăsc cuvintele vieţii veşnice (cf. Ioan 6, 68) şi se vestesc limpede cuvintele lui Dumnezeu dacă nu în Biserica lui Dumnezeu? Din care scoţând credincioşii curgeri de mântuire ca nişte curgeri curate nu mai însetează, întrucât îmbrăţişează dorul izbăvirii în ea, ţin neclintit unirea ei, mulţumindu-se şi ţinând cu tărie laptele psalmodiilor şi citirilor săvârşite în adunările de obşte. De aceea, întrucât o astfel de cugetare şi sârguinţă nu le îngăduie nicicum să alerge spre învăţătura tulbure, înşelătoare şi absurdă a celor depărtaţi şi smulşi de Biserică, ei nu se destramă în rătăcirea cuvintelor strâmbe ale acestora, care târăsc sufletul ca nişte ape şi-l îneacă în înstrăinarea de cugetul drept. Ci mai degrabă se întăresc şi fixează în înţelegerea întreolaltă şi se adună la biserică ca brânza, şi se fac toţi un duh, îşi sporesc râvna, îşi înmulţesc adunările şi domnesc ca peste un pământ (cf. Facerea 1, 27) peste învăţătura celor îndepărtaţi de Biserică”[10].

11: În piele şi în carne tot Tu m-ai îmbrăcat

şi mi-ai ţesut lăuntrul din oase şi din nervi;

„Creatorul mădularelor este înţelept. Cine a pregătit pântecele mamei pentru naşterea de copii? Cine a însufleţit pe pruncul neînsufleţit din ea? Cine a aşezat în noi nervii şi oasele, îmbrăcându-le cu carne şi piele? Cine este Cel care scoate izvoare de lapte din sâni odată cu naşterea pruncului? Cum creşte pruncul şi se face copil, din acesta tânăr, apoi bărbat, apoi iarăşi aceeaşi persoană ajunge bătrân, fără ca cineva să priceapă cu de-amănuntul această schimbare? Cum se preface o parte de hrană în sânge, alta se dă afară, iar alta se transformă în carne? Cine mişcă necontenit inima? Cine a ferit înţelepţeşte gingăşia ochilor cu îmbrăcămintea pleoapelor? […] Cine a distribuit o singură respiraţie în tot trupul? Vezi, omule, pe Meşter! Vezi pe înţeleptul Creator!”[11].

12: cu viaţă şi cu milă m-ai binecuvântat

şi veghea Ta de pază i-a stat suflării mele.

13: Din tot ce porţi în Tine, eu ştiu că Tu poţi totul

şi că nimic în lume nu-Ţi e cu neputinţă.

„Ioan Gură de Aur are: Având acestea în mine însumi. ♦ Al doilea stih în Textul Masoretic: ştiu că aceasta [era] la Tine[12].

14: De voi greşi, vei ţine asupră-mi ochi de pază;

de fac fărădelege, nu-Ţi sunt nevinovat.

15: De săvârşesc păcatul, e vai şi-amar de mine,

iar dacă-s drept, nici capul nu pot să mi-l ridic,

aşa cum sunt, cu mintea-mpănată de dispreţ.

16: Ca pe un leu în fugă Tu mă vânezi spre moarte

şi-apoi, sucindu-Ţi gândul, cu greu mă laşi din mână,

„Reversul versetului 8: Dumnezeu pare un atotputernic capricios care, după bunul Său plac, dă cu o mână şi ia cu alta, sau invers. În ambele versete e folosit verbul metavallo = a se răzgândi, a-şi schimba gândul sau părerea[13].

17: reînnoind asupră-mi ispite de tot felul;

cu marea Ta mânie Te-ai mâniat pe mine

şi-ai năpustit asupră-mi bulucuri de piraţi.

18: De ce m-ai scos din pântec? de ce nu mi-am dat duhul,

ca nici un ochi pe lume să nu mă fi văzut,

19: şi să fi fost atunci ca şi cum n-aş fi fost?

De ce din sânul mamei nu m-ai mutat în groapă?

20: Vieaţa mea nu-i oare, şi-aşa, destul de scurtă?:

Ci lasă-mă să-mi dărui o leacă de odihnă

21: nainte de-a purcede pe calea fără-ntoarceri,

acolo, în tărâmul de neguri şi-ntuneric,

22: în întuneric veşnic, tărâm fără lumină

şi fără văz în viaţă de oameni muritori”.

„În Textul Masoretic: Ţinut de întuneric precum bezna însăşi, umbra morţii şi neorânduială, [unde] şi lumina e ca bezna. ♦ şi nici nu se vede viaţă de muritori: după Ioan Gură de Aur, este vorba despre imposibilitatea reîntoarcerii la viaţa muritoare (Comentariu la Iov, X, 12)”[14].

„Ce voi grăi eu, cel vinovat şi plin de ruşine? N-am gură să vorbesc, fără numai acest cuvânt: am păcătuit, Doamne, am păcătuit, fie-ţi milă de mine şi iartă-mă. Lasă-mă puţin, ca să-mi plâng durerea, mai înainte de a pleca în pământul întunecos şi acoperit de umbra morţii. Ce ceri mai mult de la un vinovat şi biet păcătos, fără numai să se căiască adânc şi să se umilească pentru greşelile sale? În adevărata căinţă şi smerenie a inimii, acolo se naşte nădejdea iertării, se linişteşte cugetul tulburat, se întoarce harul pierdut, se adăposteşte omul de mânia viitoare şi se întâlnesc unul cu altul, într-o sfântă sărutare, Dumnezeu şi sufletul pocăit”[15].

„Văzând, deci, binecuvântaţilor şi înţelepţilor iubitori ai fericitei frumuseţi a lui Hristos, multele căi ale virtuţilor dăruite de Domnul tuturor oamenilor, care au un singur scop şi duc toate spre unica ţintă a mântuirii, să nu fim fără grijă de mântuirea noastră, nici să nu pierdem timpul dat nouă spre mântuire, ştiut fiind că nu-l mai putem dobândi iarăşi. Ci, precum zice marele Iov, înainte de a ajunge acolo de unde nu ne vom mai întoarce, în loc întunecos şi înnegurat, în pământul întunericului veşnic, unde nu este lumină, nici nu se vede viaţa oamenilor, să ne silim să ni-L facem pe Dumnezeu îndurător, fiecare după puterea lui. Căci după felurimea şi deosebirea stărilor sufletelor noastre a rânduit, ca un Bun, în mod cuvenit, să fie multe şi căile ce duc spre sălaşurile veşnice pe cei ce călătoresc fără prihană spre ele, ca alegând fiecare pe cea potrivită lui şi făcându-şi drumul vieţii pe ea, să-şi primească locul prea slăvit ce-l aşteaptă în ceruri, potrivit nădejdii”[16].

Chiar dacă nu se vorbeşte despre iad în înţelesul de azi, ca despre locul şi starea în care petrec sufletele păcătoşilor după moarte, putem socoti că, prin imagini, iadul este aici anticipat: „Chinurile sunt felurite, precum şi răsplătirile cu bunătăţi. Iar acelea [chinurile] sunt în iad, potrivit Scripturii care zice: În pământ întunecat şi neluminat, în pământul întunericul[ui] veşnic, unde locuiesc păcătoşii şi înainte de judecată şi se întorc şi după osândă”[17].

Cel ce fuge din deprindere virtuţii şi a cunoştinţei se prăvăleşte, încă din viaţa aceasta, ca pe un fund al pământului, cum e locul în care petrece cugetarea ce zace cu plăcere în rele, cufundată în cele materiale. „Căci pământul acela fiind talpa celui mai jos adânc, e cu adevărat întunecat şi neguros, pământ al întunericului veşnic, în care nu e nici o licărire şi nu se poate vedea viaţă a muritorilor, cum zice undeva marele Iov, cel care a purtat cu izbândă mari războaie pentru adevăr”[18]. Acolo, „cade în deprinderea goală de orice simţire dumnezeiască şi lipsită de orice mişcare de viaţă a virtuţilor, adică într-o deprindere ce nu mai are nici o simţire pentru bunătate şi nici o dorinţă care să se mişte spre Dumnezeu. E deprinderea peste care apasă ca un abis întunericul neştiinţei şi noianul cumplit al răutăţii şi în care îşi au rădăcinile munţii rătăcirii, adică duhurile răutăţii, în ale căror crăpături afundându-se firea omenească, a devenit pe urmă bază pentru cea mai păcătoasă deprindere, ca una ce s-a făcut reşedinţă şi unealtă a rătăcirii şi a răutăţii lor. În această deprindere se află, ca nişte zăvoare veşnice, împătimirile sufletului după cele materiale, care nu lasă cugetarea să se izbăvească de întunericul neştiinţei, ca să vadă lumina adevăratei cunoştinţe. Această deprindere a indicat-o poate […], în chip acoperit, marele Iov prin cuvintele: Pământ întunecat şi neguros, pământ al întunericului veşnic. E pământ întunecat, fiindcă e pustie [deprinderea – n. n.] de orice cunoştinţă şi contemplaţie adevărată; şi neguros, pentru că e lipsită de orice virtute şi activitate. Şi continuă: în el nu este nici o licărire, se înţelege de cunoştinţă şi de adevăr, şi nu se poate vedea viaţă a muritorilor, adică o vieţuire demnă de fiinţele raţionale”[19].


[1] BBVA, p. 568

[2] SEP 4/II, p. 57

[3] SEP 4/II, p. 58

[4] SEP 4/II, p. 58

[5] BBVA, p. 568

[6] SEP 4/II, p. 58

[7] Origen, Contra lui Celsus, IV, 37

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere,  XIII, 1

[9] BBVA, p. 568

[10] Teolipt al Filadelfiei, Discursuri către filadelfieni, II, 2

[11] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, IX, 15

[12] SEP 4/II, p. 59

[13] BBVA, p. 568

[14] SEP 4/II, p. 59

[15] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, III, 168, 3

[16] Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistolele, 12

[17] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 33

[18] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 64

[19] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 64

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s