Comentarii la Iov – 1

Posted: 21/03/2009 in Iov
Etichete:, , ,

 

cop_usca_iov1

 

Introducere la Cartea Iov

 

Cu Cartea Iov deschidem seria scrierilor biblice numite poetice, deoarece sunt scrise în versuri, cu toate că poezia vetero-testamentară e prezentă, pe alocuri, şi în cărţile istorice şi, în mod masiv, în cărţile profetice.

Cartea de faţă are acelaşi nume în toate textele originale, după personajul principal: Iob[1] în Biblia Hebraica, unde e plasată după Psalmi; Iov[2] în Septuaginta, unde-şi are locul după Cântarea Cântărilor şi înainte de Înţelepciunea lui Solomon; Liber Iob în Vulgata, care aşează cartea la fel ca în Bibliile româneşti, după Cartea Estera şi înainte de Psalmi.

Cuprinsul Cărţii Iov:

I. Prolog (capitolele 1-2): este scris în proză şi cuprinde câteva date generale despre eroul principal al scrierii, Iov. Apoi e prezentat diavolul care, înfăţişându-se înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor, cere lui Dumnezeu învoirea, pe care o primeşte, de a-l supune pe Iov la încercări grele, pentru a dovedi că evlavia aceluia e doar conjuncturală. În finalul prologului, după loviturile abătute asupra lui Iov, trei prieteni ai acestuia vin ca să-i aducă mângâiere.

II. Partea I (3, 1 – 31, 40): scrisă în versuri, e partea cea mai extinsă a cărţii şi prezintă disputa dintre Iov şi cei trei prieteni ai săi asupra cauzelor nenorocirilor abătute asupra oamenilor.

III. Partea a II-a (32, 1 – 37, 24): scrisă în versuri, cuprinde intervenţia unui nou personaj, Elihu, care-i aduce mustrări lui Iov, în patru cuvântări.

IV. Partea a III-a (38, 1 – 42, 6): scrisă tot în versuri; aşa cum a cerut Iov, Dumnezeu intervine şi grăieşte despre lucrările Sale minunate. Iov recunoaşte că a vorbit fără să înţeleagă lucruri mai presus de puterea lui şi se căieşte.

V. Epilog (42, 7-42): scris în proză, arată rânduirea lui Iov într-o stare mai fericită decât cea iniţială.

În comentariul nostru, nu vom mai recurge la o subîmpărţire a cărţii, urmând doar împărţirii în capitole, aşa cum este ea în versiunea lui Anania.

Despre autorul Cărţii Iov şi timpul scrierii acesteia nu se poate spune nimic precis; cel mai probabil, cartea a fost alcătuită în epoca preexilică, scrierea fiind cunoscută profeţilor Ieremia (20, 14), Iezechiel (14, 14-20) ori Amos (5, 8). Cartea a fost atribuită, în timp, fie lui Moise, fie lui Solomon, fie lui Ieremia, fie altor autori. Autorul, necunoscut, pare a fi fost un iudeu familiarizat cu Legea şi cultura israelită, fără a putea, însă, spune mai mult despre el. Indiferent cine ar fi fost autorul, nu ne vom îndoi de istoricitatea personajului Iov, atestat în Scriptură de Iezechiel (14, 14-20), Iisus Sirah (49, 10) şi Sfântul Apostol Iacob (5, 11). Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Iov la 6 mai, iar cea Romano-Catolică, la 10 mai. Tot aici, fără a intra în detalii, vom susţine unitatea Cărţii Iov, în pofida a numeroase voci care consideră drept adaosuri ulterioare fragmentele cuprinse între 32, 1 şi 42, 42.

Cartea Iov tratează în principal despre problema suferinţei dreptului pe pământ, oferind în persoana lui Iov un model de răbdare în suferinţă. Un alt scop al cărţii pare a fi acela de a stăvili scrutarea cu prea mare uşurinţă a Providenţei divine. În ce ne priveşte, dorim ca toate acestea să se dezvăluie treptat, pe măsură ce avansăm în comentariul nostru.

Capodoperă a culturii universale, Cartea Iov a inspirat, de-a lungul timpului, numeroşi artişti. Amintim aici, doar din domeniul literaturii, două alte capodopere tributare, parţial, Cărţii Iov: Faust al lui Johann Wolfgang von Goethe, al cărui Prolog în cer urmează prologului cărţii de faţă (însă şi personajul Mefistofel credem să datoreze mult Cărţii Iov), şi romanul Fraţii Karamazov al lui Feodor Mihailovici Dostoievski, în care apropierea viitorului stareţ Zosima de Dumnezeu se conturează, în copilăria acestuia, în urma unei lecturi în biserică din Cartea Iov (tot prologul e, şi aici, cel evocat, cu referiri, însă, şi la epilog).

Cum, în cazul Cărţii Iov, diferenţele între Septuaginta şi Textul Masoretic sunt considerabile, vom juxtapune adeseori traducerea textului ebraic, urmând în aceasta mai cu seamă Septuaginta 4, tomul II[3]. Mai mult, textul actual al Septuagintei diferă considerabil de cel folosit în vechime[4], astfel că, deseori, e necesar să recurgem la modul în care autorii patristici citau Cartea Iov, după cum, uneori, în cazul comentariilor provenind de la autori apuseni, se impune şi recurgerea la versiunea Vulgatei.

Ca şi în volumele noastre anterioare, vom căuta şi aici, în mod predilect, chipul lui Hristos ascuns în această carte, mai învăluit, însă nu absent, precum şi celelalte învăţături ce izvorăsc din text, o pondere deosebită având, de data aceasta, revelaţia naturală.

 

 

 


Comentarii la Cartea Iov   

 

CAPITOLUL 1 – Prolog: bunăstarea, nenorocirile şi înţelepciunea lui Iov.

 

1: A fost cândva în ţinutul Uz un om pe care-l chema Iov; acesta era un om adevărat, neprihănit, drept, cinstitor de Dumnezeu, ferindu-se de tot lucrul rău.

Uz (uneori transcris Uţ; în Vulgata, Huz): după toate probabilităţile, regiune situată în sud-estul Palestinei, în aria Moabului, care cuprindea şi o parte din deşertul Arabiei. Numele e redat aici după Textul Masoretic. Se pare însă, potrivit unor exegeţi, că autorul a folosit într-adins un nume incert spre a-i da istorisirii un caracter de generalitate. E posibil ca aceasta să fi fost raţiunea pentru care Septuaginta îl desemnează cu numele de Avsitis, a cărui rădăcină poate fi pusă în relaţie cu grecescul avsteros = sec, pustiu, aspru, auster”[5]. Avsitis, „după unii (Iosif Flaviu şi tradiţia care-l urmează) era situat în regiunea Hauran (= Trahonitida), la nord-est de Marea Galileii; cea mai răspândită părere e totuşi că este vorba de o zonă din Edom, la sud-est de Marea Moartă (cf. Plângeri 4, 21; Facerea 36, 28) – în orice caz, eroul [Iov] nu este un israelit”[6].

Iov: nume propriu care poate fi pus în relaţie cu ebraicul iib = a duşmăni, a trata pe cineva drept duşman, ceea ce ar duce la însemnarea: cel duşmănit şi persecutat. Deşi cu nume simbolic, Iov a fost un personaj istoric, atestat ca atare de proorocul Iezechiel (14, 14), care-l aşează alături de drepţii Noe şi Daniel, precum şi de Sfântul Iacob (5, 11), care-l dă exemplu de răbdare. Sfinţii Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni, sunt unanimi în a-i recunoaşte existenţa istorică. În calendarul ortodox e prăznuit la 6 mai; în cel catolic, la 10 mai”[7].  „Un nume asemănător (A-ia-ab) apare pe una din tăbliţele descoperite la Tell el-Amarna; este al unui principe din Başan care a avut mult de suferit”[8]. Revenind la cele de până aici, Iov (= cel duşmănit; persecutat) era un om drept din ţinutul Uz (= consiliu; sfat; trăinicie; pământ nisipos).

Cinstitor de Dumnezeu: „Ebraică: temător de Dumnezeu. Grecescul theoseves înseamnă cinstitor de Dumnezeu, aşa cum e folosit şi în Faptele Apostolilor 16, 14. Verbul sevo înseamnă a onora, a venera, a cinsti, cu referire specială la divinităţi, şi numai în al doilea rând, ca sens derivat, poate însemna şi a se teme, dar o teamă vecină cu respectul, care, la rându-i, e impus de sentimentul cinstirii. Aşadar, teologic vorbind, fără ca frica de Dumnezeu să fie eliminată sau ignorată, principala legătură a lui Iov cu Dumnezeu este aceea a cinstirii, pe care se întemeiază şi actele rituale relatate în versetul 5”[9]. 

Eraun oarecare om: Hesychius din Ierusalim accentuează termenul om folosit aici pentru a-l descrie pe Iov, spunând că este numit om cel care poartă chipul lui Dumnezeu, care poate alege între bine şi rău. Un astfel de om era Iov (Omilii la Iov, I, 1, 1a). ♦ Ioan Gură de Aur vede în expresia un om un elogiu care i se aduce lui Iov (Comentariu la Iov, I, 1). ♦ Grigorie cel Mare dă următorul sens alegoric primului verset: numele personajului, Iov, înseamnă cel suferind; prin numele său, Iov îl prefigurează pe Cel despre care profetul Isaia a spus: „El suferinţele noastre le-a purtat (Isaia 53, 4). ♦ Grigorie cel Mare spune despre Iov că este un atlet cu însuşiri morale deosebite, care va susţine o luptă cu demonul. Frica de Dumnezeu, cinstea, dreptatea, neprihănirea sunt calităţi care dovedesc cât de bine era înzestrat Iov din punct de vedere moral şi spiritual; totodată aceste virtuţi ne permit să întrevedem victoria lui finală (Moralia in Iob I, 4)”[10].

Drept: „Cuvântul dreptate are două sensuri: unul, când nu iei dreptul altuia; altul, când săvârşeşti toate faptele de virtute. Scriptura întrebuinţează cuvântul dreptate mai cu seamă în acest din urmă sens, ca atunci când zice: Iov era om drept, adevărat[11].  „Cuvântul cuvios (drept) înseamnă că Iov, în întreaga sa viaţă, a lucrat cele drepte înaintea lui Dumnezeu”[12].

„Întrucât [Scriptura] trebuia să descrie suferinţele lui [Iov], a amintit mai întâi ceea ce avea comun şi cu ceilalţi, şi a zis om; apoi îndată l-a deosebit prin ceea ce avea specific, adăugând cuvântul oarecare. Descrierea substanţei sale, care în ochii Scripturii nu avea nici un folos pentru scopul propus în istorisirea sa, l-a trecut cu vederea, pe când acest cuvânt oarecare îl caracterizează cu ajutorul unor semne particulare, arătând locul, însuşirile caracterului şi tot ce s-a putut aduna din afară şi care trebuia să deosebească acest personaj şi să-l depărteze de însemnarea comună, pentru ca descrierea celui despre care ne informa istoria să fie clară în toate privinţele graţie numelui, locului, însuşirilor sufleteşti proprii, precum şi însuşirilor exterioare pe care le putem lega de persoana respectivă”[13].

Un om adevărat: „adevărul mărturiseşte despre el că, pe lângă celelalte virtuţi, avea şi pe aceasta, de a spune adevărul”[14].

2: Şapte feciori şi trei fete i s-au născut.

Numărul 7 „e interpretat de Grigorie cel Mare ca semnificând perfecţiunea totală (Moralia in Iob I, 18)”[15].

3: Avea o turmă de şapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de asine păscătoare, precum şi mulţime mare de slugi; avea tot ce poate să aibă un om pe pământ; şi omul acesta era cel mai de seamă din tot ţinutul Soarelui-Răsare.

Avea tot ce poate să aibă un om pe pământ: „Textual: lucruri mari îi erau lui pe pământ; precizare proprie Septuagintei. Înalta stare socială a lui Iov e menţionată în propoziţia următoare, precum şi în capitolul 29”[16].   „Grigorie cel Mare face legătura între Iov şi Mântuitorul, cu ajutorul profetului Zaharia, care vorbeşte despre un om al cărui nume este Răsărit (Zaharia 6, 12). Cei de la Răsărit sunt cei care au credinţă. Hristos este mai presus decât ei, pentru că El este şi om, şi Dumnezeu, ca om fiind asemenea celorlalţi, dar ca Dumnezeu rămânând unic şi deasupra tuturor lucrurilor (Moralia in Iob I, 26)”[17].

O lungă tâlcuire la ultima parte a acestui verset, parte apărută în forma: Aceia erau de neam bun de la răsăriturile soarelui:

„Cei de neam bun de la răsăriturile soarelui sunt cei de la răsăriturile iluminărilor şi arătărilor soarelui înţelegător al dreptăţii, înnobilaţi şi îmbunătăţiţi prin privirea şi vederea înţelegerii îndreptată spre Dumnezeu; cei ce s-au născut nu din sânge, nici din voia bărbatului, nici din voia trupului, ci de la Dumnezeu (Ioan 1, 19). Sunt cei a căror inimă şi minte petrece în palatul dumnezeiesc din ceruri şi care s-au învrednicit de convorbirea cu Dumnezeu şi s-au împărtăşit de taine dumnezeieşti şi negrăite ale Împărăţiei. Sunt cei ce s-au făcut trupul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi mădulare în parte (I Corinteni 12, 27) şi contrupeşti cu El şi împreună moştenitori şi împreună părtaşi cu El (Efeseni 3, 6), avându-L ca moştenire pe El însuşi şi pe Tatăl, Dumnezeu dintru cele prea înalte, ajunşi părtaşi ai dumnezeieştii firi (II Petru 1, 4), mai presus de cuvânt. Sunt cei ce au fost pecetluiţi cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh (Efeseni 1, 13), de care se fac părtaşi şi întru care vieţuiesc şi văd. Sunt cei ce s-au îmbrăcat în veşmintele albe (Apocalipsa 4, 4) şi proprii ale Duhului şi în tunici cusute cu aur, în pietre scumpe şi mărgăritare. Sunt cei ce poartă coif şi cunună şi pietre de rubin şi diamante şi tot felul de pietre preţioase. Sunt cei ce mănâncă şi beau la masa împărătească o mâncare de care nu se satură şi un nectar de care nu se plictisesc. Căci toate sunt în Duh şi ei se împărtăşesc de cele duhovniceşti. Multe sunt minunile ce se săvârşesc în acele curţi împărăteşti. Se află acolo un foc ce răcoreşte şi se reaprinde, se mişcă împunsături ale iubirii, există o apă vie, grăitoare şi producătoare de râuri de viaţă veşnică; se află acolo un aer bine mirositor la respirat şi Duhul dătător de viaţă şi lumina razei unitare în trei străluciri, dar în acelaşi timp simplă şi mai presus de fiinţă.

De aceea, aceştia, ca nişte văzători şi părtaşi de mari desfătări, s-au despărţit de cele de jos şi s-au unit cu cele de sus. Au părăsit vederea celor văzute şi s-au dăruit întregi celor gândite. Au trecut peste cele trecătoare şi s-au statornicit în cele statornice. Stau jos pe rogojină şi umblă printre cele de sus. Trupul îi leagă şi îi trage în jos, dar Duhul se apleacă şi dezleagă legăturile arse. Îndată ce au fost dezlegaţi, zboară mai presus de ceruri cu uimire şi repeziciune. S-au unificat prin privirea unitară spre Dumnezeu. S-au însingurat dinspre toate în privirea singuratecă spre Dumnezeu. Sunt mutaţi de la o slavă la altă slavă (II Corinteni 3, 18) mai mare a Duhului şi trec de la o bogăţie la o bogăţie mai mare şi se desfată de cele negrăite. Şi-au zis: Bună este această bogăţie a slavei şi a desfătării, şi în timp ce priveau la ea, au fost uimiţi de una mai mare ca cele dinainte şi arătau lor înşişi goi de toate şi săraci. Au rămas înmărmuriţi, sau mai bine şi mai propriu-zis, au rămas cu gura deschisă de extaz şi o altă bucurie a cuprins inima lor. Urmează Împăratului puterilor şi petrec în convorbire cu El şi dănţuiesc împreună cu îngerii, copleşiţi de revărsările unui aşa de mare har, mai mult decât bucuraţi de acea negrăită moştenire şi nespusă iubire de oameni. Aceştia sunt, pe cât socotesc eu, cei de neam bun de la răsăriturile soarelui în Hristos Iisus, Domnul nostru”[18].  Dacă aşa sunt fiii Răsăritului, să nu uităm că Iov e numit drept cel mai de seamă între ei!

4: Feciorii lui, adunându-se unul la altul, făceau pe rând ospeţe-n fiecare zi, aducându-le şi pe cele trei surori ale lor să mănânce şi să bea împreună cu ei.

5: Iar când se isprăveau zilele ospăţului, Iov îi chema si-i supunea curăţirii; şi sculându-se dis-de-dimineaţă aducea pentru ei jertfe, după numărul lor, şi un viţel pentru păcat, pentru sufletele lor, căci zicea Iov: „Nu cumva feciorii mei să fi gândit în cugetele lor ceva rău asupra lui Dumnezeu”.  Aşa făcea Iov în toată vremea.

„În calitate de cap de familie, Iov îşi asuma rolul sacerdotal al purificării”[19].  „Ioan Gură de Aur atrage atenţia că nu este vorba de o curăţire de o murdărie trupească, ci de una interioară. Iov oferă jertfe pentru greşelile lor ascunse şi pentru greşelile nemărturisite (Comentariu la Iov, I, 6-7). Acelaşi Părinte vede aici o împlinire a cuvintelor lui Hristos: Căci din inimă izvorăsc gândurile viclene. Acestea îl fac pe om necurat (Matei 15, 19-20). El spune că practica împlinită de Iov este o practică apostolică, iar Iov nu este doar un tată, ci şi un preot care se îngrijeşte de copiii săi (Comentariu la Iov, I, 6-7). ♦ […] după numărul lor: Hesychius din Ierusalim, pornind de la numărul copiilor lui Iov, şapte băieţi şi trei fete, adică zece, spune că aceste zece jertfe aduse de Iov sunt o dovadă a faptului că respecta cele zece porunci din Lege (Ieşirea 20, 1-17) şi, mai mult decât atât, că trăia după Evanghelie. Pentru Hesychius, Iov, figură a Vechiului Testament, este un personaj care acţionează după comportamentul lui Hristos şi care trăieşte în conformitate cu Evanghelia şi cu harul. De altfel, în interpretarea sa, Iov este o prefigurare a lui Hristos. Jertfa pe care o oferă acesta este o imitare[20] a comportamentului lui Hristos, care S-a jertfit. Jertfirea sub formă de ardere de tot a fost împlinită de Hristos în trupul Său (cf. Evrei 9, 12) (Omilii la Iov I, 5, 2b-d). ♦ […] aşa făcea Iov în toate zilele: evlavia lui Iov nu se limita la un număr de zile, ci era continuă (Ioan Gură de Aur, Comentariu la Iov, I, 7). ♦ Grigorie cel Mare pune accent pe ziua a opta, în care Iov aducea şapte jertfe, după ce cei şapte fii ai săi dădeau ospeţe timp de şapte zile invitându-se rând pe rând la câte unul dintre ei. Această zi a opta este pentru Grigorie dovada faptului că Iov cinstea misterul Învierii. Ziua numită acum duminică este ziua a treia de după moartea Mântuitorului, dar, fiind prima zi a săptămânii, poate fi numită şi ziua a opta, pentru că o urmează pe a şaptea în trecerea zilelor. Iov, care oferea şapte jertfe în ziua a opta, era plin de cele şapte daruri ale Duhului Sfânt şi Îl slujea pe Domnul având speranţa Învierii (Moralia in Iob I, 12)”[21].

„Nu trebuie trecut cu vederea […] eroicul Iov, care, aducând jertfe pentru fiii săi, zice: Se poate că feciorii mei să fi păcătuit şi să fi cugetat cu păcat împotriva lui Dumnezeu, căci până şi pentru păcatele de care nu era sigur că au ajuns la buze, el tot aducea jertfe”[22].  „Aşa curăţea Iov păcatele fiilor săi. Dacă aducea jertfă pentru păcatele lor neştiute, cu atât mai mult le cerea socoteală pentru cele ştiute”[23].  „Dacă Iov, un om care a trăit înainte de darea harului, înainte de darea Legii evanghelice, care nu s-a bucurat de nici o învăţătură, avea atât de mare grijă de copiii lui încât tremura chiar pentru bănuitele lor păcate, cine ne va scăpa de pedeapsă pe noi care suntem în har, care am avut parte de atât de mulţi dascăli, care avem astfel de pilde şi sfaturi atât de bune, noi, care nu numai că nu ne înfricoşăm de bănuitele păcate ale copiilor noştri, ci, dimpotrivă, nu ţinem seama nici de cele vădite, şi nu numai că nu ţinem seama, dar chiar izgonim pe cei care vor să se îndrepte?”[24].  „Aşadar, dacă judecata este atât de inflexibilă pentru cei ce păcătuiesc din neştiinţă, iar jertfa este necesară pentru curăţire, pe care şi dreptul Iov mărturiseşte că o aducea pentru fiii săi, ce poate să spună cineva despre cei ce păcătuiesc cu ştiinţă sau despre cei care sunt indiferenţi dintre aceştia?”[25].

Iov e opus, în cele ce urmează,  celor ce intră în monahism numai pentru dragostea de slavă, dar cuvântul s-ar putea extinde la toţi cei ce se apropie de cele sfinte cu astfel de gând, mai ales atunci când vor să fie sfătuitori şi altora, fără să fi deprins întâi adevărata evlavie: „Ruşineze-i pe aceştia şi Iov, fie ca să aibă aceeaşi grijă de cei supuşi ca şi acela, fie ca să renunţe la o astfel de supraveghere, deoarece nu ştiu să facă aceleaşi lucruri ca şi acela şi nu voiesc să depună aceeaşi străduinţă pentru cei de sub grija lor. Căci dacă acela, voind ca fiii săi să fie curaţi şi de întinăciunile din cuget, aducea în fiecare zi jertfe pentru ei, zicând: Se poate ca fiii mei să fi cugetat în inima lor rele împotriva lui Dumnezeu, cum îndrăznesc aceştia, care nu pot deosebi nici măcar păcatele văzute, pentru că praful din lupta cu patimile întunecă încă judecata lor, să ia asupra lor supravegherea altora, şi cum primesc să tămăduiască pe alţii, până ce nu şi-au tămăduit încă patimile lor şi încă nu pot, pe temeiul biruinţii lor, să-i călăuzească pe alţii de asemenea la biruinţă?”[26].

6: Şi iată că-n ziua aceea când îngerii lui Dumnezeu au venit la-nfăţişare înaintea Domnului, împreună cu ei a venit şi Diavolul.

Ziua aceea: Targumul interpretează în prima zi a anuluiRo’ş haşşanah[27].

Îngerii lui Dumnezeu: „Ebraică: fiii lui Dumnezeu, ca în Facerea 6,1-4: Psalmi 28,1. Septuaginta echivalează prin îngerii lui Dumnezeu, ca în Tobit 5,4: fiinţe spirituale, superioare omului, care alcătuiesc curtea împărătească a lui Dumnezeu, slujitori cărora Acesta le acordă audienţe în zile anumite”[28].

Diavolul: „Ebraică: Satanul. Articulat, el nu e un nume propriu (devine astfel în I Paralipomene 21, 1), ci conotează un atribut care în limba ebraică înseamnă Acuzatorul (aşa cum îl traduce TOB). Textul însă nu-l prezintă astfel, ci ca pe un duh iscoditor, intrigant, gata să facă rău. Diavolul e o noţiune mai precisă, desemnând duhul rău prin excelenţă, care însă nu acţionează decât cu ştirea şi îngăduinţa lui Dumnezeu”[29].  „Ioan Gură de Aur explică astfel prezenţa diavolului alături de îngeri în faţa lui Dumnezeu: îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, iar diavolul nu este. Diavolul a venit cu îngerii, pentru că şi el face parte din această lume a duhurilor. Aşa cum există oameni buni şi oameni răi, la fel există îngeri buni şi îngeri răi, demonii (Comentariu la Iov, I, 9)”[30].

„Şi îngerii se trimit spre slujiri… Iar dacă Duhul toate le umple şi e de faţă în cuvântul în mijlocul tuturor, iar îngerii sunt în această privinţă mai mici şi, unde se trimit, acolo pleacă, e neîndoielnic că Duhul nu e dintre cele create, nici nu e înger, ci este mai presus de firea îngerilor”[31]. Acestea rămân valabile, chiar dacă locul biblic nu părea să impună o discuţie despre dumnezeirea Duhului.

7: Atunci Domnul i-a zis Diavolului: „Tu de unde-ai venit?”  Şi răspunzând Diavolul, a zis către Domnul: „Dac-am dat un târcol pământului şi-am hoinărit prin cele de sub cer, iată-mă şi-aici!”

„Ioan Gură de Aur atrage atenţia: discuţia dintre Dumnezeu şi Satana este o ficţiune pentru a explica sensul încercării care îl va lovi pe Iov: Dumnezeu îi dă ocazia de a lupta şi de a birui (Comentariu la Iov, I, 10-11). ♦ Dialogul dintre Dumnezeu şi Satana este astfel interpretat de Grigorie cel Mare: modul în care Dumnezeu îi vorbeşte Satanei este diferit de modul în care Satana Îi vorbeşte lui Dumnezeu. Când îi vorbeşte Satanei, Dumnezeu îi reproşează acţiunile şi îl mustră cu o rigoare misterioasă. Când Satana Îi răspunde lui Dumnezeu, nu poate ascunde nimic în faţa maiestăţii Lui atotputernice. Dumnezeu vorbeşte cu Satana în patru moduri: îi reproşează căile rele, îi pune înainte dreptatea aleşilor Săi, îi dă voie să le pună la încercare sfinţenia şi uneori îi interzice să-i ispitească; iar Satana vorbeşte lui Dumnezeu în trei feluri: îşi mărturiseşte acţiunile, îi acuză de greşeli imaginare pe cei aleşi, cere voie să le pună la încercare sfinţenia (Moralia in Iob II, 12)”[32].

O încercare, sub formă de dialog, de a lămuri în oarecare măsură acestea: „Întrebare: Ce-nseamnă că, după ce diavolul fusese întrebat (de Dumnezeu): De unde ai venit?, el i-a răspuns: Am cutreierat pe sub bolta cerului (adică pământul în sus şi-n jos, în lat şi-n lung) şi (acum) sunt prezent?  Răspuns: Cele mai multe din aceste (întâmplări) sunt cu neputinţă de rezolvat; eu însă înţeleg dimpotrivă că magicienii au demoni în subordinea lor şi se-ntâmplă câteodată că 20 sau 30 dintre ei, folosind descântece, spre a face rău, cheamă în aceeaşi oră pe aceeaşi demoni. Şi fiecare dintr-aceştia, aflându-se în latura apuseană sau răsăriteană, se grăbesc să apară tuturor în aceeaşi oră şi lucrează spre rău. Aşadar, astfel se grăbeşte Cel Rău[33] să se supună în aceeaşi clipă şi, deci, cu-atât mai mult puterea cea bună va putea să se arate şi să ajute tuturor celor ce o invocă![34]  Dar cea mai mare parte din aceste (întrebări) depăşesc slăbiciunea noastră”[35].  „Să cunoşti, aşadar, că nu vei evita lupta împotriva celui răzvrătit, nici nu-l vei învinge fără să-ţi asumi multe osteneli pentru observarea poruncilor evanghelice. Căci cum vei putea să refuzi lupta împotriva vrăjmaşului în timp ce trăieşti în tranşeul luptei? Dar acesta este tot pământul, unde vrăjmaşul, cum învăţăm din Cartea lui Iov, dă târcoale şi se, ca un câine turbat, căutând pe cine să apuce”[36].

8: Iar Domnul I-a zis: „Luat-a cugetul tău în seamă şi pe robul meu Iov?, că dintre pământeni nu-i nici un om ca el, neprihănit, adevărat, cinstitor de Dumnezeu, ferindu-se de tot lucrul rău?”

„Sfânta Scriptură numeşte om numai pe cel virtuos, iar pe ceilalţi nici nu-i socoteşte oameni […].[…] Mai este şi un alt drept, căruia Scriptura i-a dat numele de om în loc de altă mare laudă; şi că, înainte de toate celelalte laude, îl laudă cu numele de om, nume care-i arată desăvârşit virtutea.  – Cine-i acesta?  – Fericitul Iov, atletul credinţei, încununatul lumii, singurul care a îndurat acele îngrozitoare rele, care, primind de la vicleanul demon săgeţi mii de mii, a rămas nerănit şi, ca un diamant, a putut îndura toate acele atacuri; Iov, care nu numai că n-a fost înecat de atâtea valuri, ba dimpotrivă, a biruit valurile. A îndurat cu trupul său toate suferinţele cunoscute pe lume; şi ele l-au arătat şi mai strălucitor. Lanţul de nenorociri nu numai că nu l-a plecat de frică cu capul la pământ, ci l-a deşteptat să mulţumească şi mai mult; prin toate faptele sale şi-a arătat recunoştinţa sa; a dat diavolului lovitură de moarte şi i-a arătat că se străduieşte zadarnic şi că loveşte cu piciorul în bolduri. Aşadar, iubitorul de oameni Dumnezeu, lăudându-l pe sfântul acesta chiar înainte de lupte şi de atâtea nevoinţe, zice diavolului: Ai luat aminte în sufletul tău la robul Meu Iov, că nu este om ca el pe pământ, om nevinovat, drept, adevărat, cinstitor de Dumnezeu, ferindu-se de tot lucrul rău? Ai văzut că lauda a primit-o, mai întâi, de la numele de om? Ai luat aminte, spune Dumnezeu, la robul Meu Iov, că nu este om asemenea lui. Toţi oamenii sunt la fel în ce priveşte chipul, nu însă în ce priveşte virtutea. Atunci omul este om, când se fereşte de rău şi face fapte de virtute”[37].

9: Iar Diavolul, răspunzând în faţa Domnului, a zis: „Oare pe degeaba îl cinsteşte Iov pe Dumnezeu?

Cinsteşte: gr. σέβομαι, a cinsti, a venera, a aduce cult. Diavolul pare aici a ironiza cuvintele lui Dumnezeu”[38].

10: Oare n-ai făcut Tu[39] gard ocrotitor împrejurul curţii lui şi-mprejuru-a tot întinsul bunurilor lui? oare nu Tu ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi-ai făcut ca turmele lui să umple pământul?

11: Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de tot ce are, şi să vedem dacă nu cumva o să Te blagoslovească drept în faţă…”.

Tot ce are: Hesychius din Ierusalim vorbeşte despre o bogăţie nevăzută a lui Iov, care este bogăţia interioară, spirituală, bogăţia propriei sale persoane. Această bogăţie nevăzută i-a permis să rămână bogat chiar dacă a devenit sărac şi în felul acesta nu i-a fost ruşine cu goliciunea sa. Deşi bolnav, aşezat pe o grămadă de gunoi, el nu-şi pierde înfăţişarea regală. Din contră, porneşte o luptă cu Duşmanul sau Trădătorul, aşa cum îl numeşte Hesychius pe Satana. Tot ce vrea Iov este să intre la judecată cu Dumnezeu (Omilii la Iov, III, 1, 12d)”[40].

Diavolul „spune că bogatul numai când îi merge bine mulţumeşte lui Dumnezeu, dar când vin peste el unele împrejurări grele nu mai rămâne acelaşi. De acest fel este şi învinuirea pe care diavolul i-a adus-o lui Iov, spunându-i [Domnului] că nu pe degeaba cinsteşte Iov pe Domnul, ci că are bogăţia ca plată a evlaviei sale şi celelalte. De aceea Dumnezeu, ca să dovedească virtutea bărbatului, l-a lipsit de tot ce avea, ca prin toate să se arate mulţumirea pe care Iov I-o aducea lui Dumnezeu”[41].  „Diavolul Îl auzise pe Dumnezeu spunând de Iov că e om drept, adevărat, cinstitor de Dumnezeu, ce se fereşte de tot lucrul rău (1, 1) şi că nu mai este altul pe pământ asemenea lui – şi, în pofida unor atât de multe şi mari mărturii, a stăruit totuşi, zicând: Poate că aducând asupra lui rele mari unul după altul, voi putea birui şi surpa acest mare turn”[42].  „Numele de diavol, διάβολος, vine de la cuvântul διαβάλλειν care înseamnă a pârî. Diavolul a pârât pe om lui Dumnezeu, spunând: Oare degeaba Te cinsteşte Iov?… Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de ce are! În faţă Te va huli!. L-a pârât apoi pe Dumnezeu lui Iov, spunând: Focul lui Dumnezeu a căzut din cer şi a mistuit oile (1, 16). Se străduia să-l convingă că războiul acesta se dezlănţuise împotriva lui de sus, din cer. A pornit, deci, pe rob împotriva Stăpânului, şi pe Stăpân împotriva robului. Dar, mai bine spus, nu l-a pornit, ci a încercat; căci n-a putut”[43].

12: Atunci Domnul i-a zis Diavolului: „Iată, toată avuţia lui o dau pe mâna ta; numai de el să nu te atingi.”  Iar Diavolul a plecat din faţa Domnului.

Diavolul a plecat din faţa Domnului: „Vulgata are: Egressusque est Satan a facie Domini (Şi s-a depărtat diavolul dinaintea feţei Domnului). Pornind de la această expresie, dinaintea feţei Domnului, Grigorie cel Mare se întreabă cum poate cineva să se depărteze de Cel care este pretutindeni. Explicaţia este că atât timp cât era în prezenţa Domnului, fiind înconjurat de puterea divină, diavolul nu-şi putea realiza dorinţele rele, dar odată retras dinaintea Domnului, îşi va putea pune în aplicare planurile (Moralia in Iob II, 21)”[44].

„Este dată o dublă putere în raport cu noi, care ne duce fie la pedeapsă când greşim, fie la glorie când merităm, cum vedem că s-a făcut cu Iov din voinţa lui Dumnezeu”[45].  „Aşa trebuie să înţelegem lucrurile când suntem mântuiţi de cel rău. Dumnezeu l-a mântuit pe Iov nu prin aceea că nu i-ar fi dat diavolului putere să-l pună la tot felul de încercări, ci pentru că în toate necazurile prin care a trecut el n-a păcătuit în faţa Domnului, ci s-a dovedit drept”[46].  „Vedeţi că diavolului i se îngăduie să ispitească, pentru ca să fie puşi la încercare cei buni. Nedrept, el urăşte binele şi ispiteşte în felurite chipuri”[47]. „Toate acestea ne arată că tot ce se întâmplă în lume şi tot ce se crede că ar fi indiferent din punct de vedere moral sau care ar fi primejdios sau nefavorabil nu vine de la Dumnezeu , dar nici nu se întâmplă fără ştirea Lui; căci Dumnezeu  nu numai că nu împiedică puterile vrăjmaşe şi potrivnice în planurile lor, ci chiar le îngăduie în anumite timpuri şi faţă de anumite persoane; aşa trebuie înţelese cele spuse de Iov însuşi, anume că la un moment dat era gata să cadă sub puterea altora şi să-şi vadă casa jefuită de nelegiuiţi. Aceasta e pricina pentru care ne învaţă Scriptura să primim tot ce se întâmplă ca şi cum ar veni de la Dumnezeu, ştiind că nimic nu se întâmplă fără ştirea lui Dumnezeu”[48].  „Trebuie ca însuşi Dumnezeu să îngăduie, precum singur ştie, în grija Lui de lume şi în iubirea de oameni, diavolului să aducă, prin slujitorii lui, diferite pedepse[49] asupra noastră pentru păcatele săvârşite[50]. Aceasta se arată limpede în istoria lui Iov, unde se spune că diavolul n-a putut să se apropie de Iov fără îngăduirea lui Dumnezeu”[51].  La fel: „Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva, decât numai dacă li se îngăduie de Dumnezeu în scopul mântuirii, cum este cazul cu Iov […]. Dar odată ce Dumnezeu le îngăduie, au putere, se schimbă şi iau forma pe care o vor, după fantasia lor”[52].

„Diavolul a cerut de la Dumnezeu mai multe pedepse pentru Iov, nădăjduind să biruie, prin adaos de pedepse, dreapta credinţă a viteazului atlet; însă Dumnezeu i-a îngăduit şi i-a încuviinţat demonului celui viclean cererile lui viclene pentru ca să facă mai vestit pe atletul Său”[53].

13: Şi a fost că-ntr-o zi feciorii lui Iov şi fiicele lui beau vin în casa fratelui lor mai mare.

SEP 4/II începe versetul astfel: Şi când era ziua aceea… La Anania e o zi oarecare, în SEP 4/II, o zi anume: „Hesychius spune că aceasta este o zi însemnată, demnă de amintit, asemănătoare celei despre care David spunea: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa (Psalmi 117, 24). Este ziua luptei celui drept cu cel rău, motiv de veselie şi de bucurie (Omilii la Iov, III, 1, 13 a)”[54].

14: Şi iată că un vestitor a venit la Iov şi i-a spus: „Perechile de boi arau şi asinele păşteau pe lângă ei,

15: când prădătorii au năvălit asupră-le şi le-au dus, iar pe slugi le-au trecut prin sabie; eu singur am scăpat şi-am venit să-ţi dau de veste!”

Prădătorii: „Ebraică: Sabeenii = trib nomad din vecinătatea Medinei”[55].  „Iov nu este doborât de veştile dramatice pe care i le aduc solii, pentru că el fiind, aşa cum spune Hesychius, soldatul lui Dumnezeu, este înveşmântat cu armele virtuţilor şi în primul rând cu răbdare (Omilii la Iov, III, 1, 14-15)”[56].

16: În timp ce el încă grăia, un alt vestitor a venit la Iov şi i-a spus: „Foc din cer a căzut şi a mistuit oile, arzându-i şi pe păstori; eu singur am scăpat şi-am venit să-ţi dau de veste!”

Foc din cer: „Ebraică: Focul lui Dumnezeu, ceea ce ar sugera că această calamitate ar fi opera lui Dumnezeu. Textul Septuagintei trimite la fenomenul natural al fulgerului-trăsnet”[57].  „Primele lovituri pe care le primeşte ca venind de la Dumnezeu îl întăresc pentru a le îndura cu înţelepciune pe celelalte (cf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Iov, I, 18)”[58].

17: N-a sfârşit bine vorba când un alt vestitor a venit la Iov şi i-a spus: „Caldeii au năvălit asupră-ne în trei pâlcuri, au înconjurat cămilele şi le-au luat, iar pe slugi le-au ucis cu sabia; eu singur am scăpat şi-am venit să-ţi dau de veste!”

Caldeii: „Textual: Călăreţii. Prin Caldei se înţelegeau triburile aramaice ecvestre, care se ocupau cu jaful şi care puteau izbi dinspre răsărit sau dinspre miazănoapte”[59].

18: În timp ce încă vorbea, un alt vestitor a venit şi i-a spus lui Iov: „Feciorii tăi şi fetele tale mâncau şi beau vin în casa fratelui lor mai mare,

19: când iată că dinspre pustie un vânt puternic s-a stârnit de năprasnă, a zguduit cele patru colţuri ale casei, casa s-a prăbuşit peste copiii tăi, iar ei au murit; eu singur am scăpat şi-am venit să-ţi dau de veste”.

Cele patru colţuri ale casei: acestora le corespunde o listă de virtuţi stoice, respectiv curajul, cumpătarea, dreptatea, chibzuinţa. Această listă care se găseşte în omiliile lui Hesychius (Omilii la Iov, III, 1, 18-19) mai apare şi la alţi Părinţi ai Bisericii (Origen, Ieronim). ♦ Numai eu am scăpat şi am venit să-ţi dau de veste: Ioan Gură de Aur vede în acest ultim vestitor pe diavolul însuşi (Comentariu la Iov, I, 20)”[60].

„Unele rele ne sunt date de Dumnezeu ca nişte încercări, pentru arătarea bărbăţiei noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut într-o clipită toată averea sa şi a fost lovit cu bube; alte rele sunt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea păcatelor”[61].  Dar „nu necazurile care vin asupra sfinţilor, pentru a-i încerca, pricinuiesc bucurie duşmanilor noştri nevăzuţi, ci duşmanii noştri se bucură, bat din palme şi se veselesc atunci când, din pricina necazurilor, ne pierdem nădejdea, nu mai putem judeca şi renunţăm să ducem mai departe lupta. De pildă, Iov a pierdut averea, a rămas fără copii, trupul îi era plin de puroi şi viermi, dar nu i-a dat vrăjmaşului prilej de bucurie”[62].

20: Atunci Iov s-a sculat, şi-a sfâşiat hainele, şi-a tuns părul capului, şi-a presărat ţărână pe cap, a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat, zicând:

Şi-a presărat ţărână pe cap: „Acest ultim gest ritual nu se află în Textul Masoretic şi lipseşte din unele versiuni ale Septuagintei”[63].  „Ioan Gură de Aur vede în gestul lui Iov de a-şi sfâşia veşmintele nu un semn de înfrângere, ci unul de victorie, căci Iov rămâne un înţelept şi în suferinţă (Comentariu la Iov, I, 21). ♦ Grigorie cel Mare afirmă despre Iov că urmează regula adevăratei filozofii, păstrând un simţ deosebit al măsurii. El nu dispreţuieşte încercările din lipsă de sensibilitate şi nici nu este exasperat dintr-un exces de sensibilitate faţă de hotărârea Celui care îl pune la încercare. Gesturile pe care le face (sfâşierea veşmintelor, tăierea părului, căderea la pământ) arată că resimte durerea încercării. Ultimul gest, închinarea, ne arată că Iov nu se ridică împotriva hotărârii Celui care l-a lovit. Iov nu este nici complet lipsit de emoţie, pentru a nu-L dispreţui pe Dumnezeu prin lipsa de sensibilitate, dar nici nu cedează emoţiei, ca să nu cadă în păcat printr-o întristare excesivă. El împlineşte cele două porunci ale iubirii – iubirea faţă de aproapele şi iubirea faţă de Dumnezeu – plângându-şi copiii şi rugându-se în mijlocul lacrimilor (Moralia in Iob II, 29)”[64].

„N-a socotit vrednice de lacrimi nenorocirile venite peste el. Când, însă, a venit un crainic şi l-a vestit că un vânt puternic a prăbuşit casa bucuriei peste fiii şi fiicele lui, care erau la ospăţ, atunci numai şi-a sfâşiat haina, vădindu-şi durerea firească şi mărturisind prin cele ce făcea că este tată iubitor de copii. Dar şi atunci a pus hotar şi măsură durerii”[65].  „Era, oare, de oţel inima lui Iov? Era oare de piatră trupul lui? Într-o clipită de vreme i-au murit cei zece copii, fiind striviţi cu o singură lovitură în casa veseliei în timp ce se desfătau, dărâmând diavolul casa peste copii. A văzut masa plină de sânge, a văzut pe copiii săi, născuţi de-a lungul anilor, morţi în acelaşi timp; nu s-a văitat, nu şi-a smuls părul din cap, n-a dat drumul la strigăte nepotrivite, ci a rostit acea mulţumită celebră [v. 21] pe care toţi o laudă”[66]:

21: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele,

gol mă voi întoarce-n matca mea;

Domnul a dat, Domnul a luat;

cum I-a plăcut Domnului, aşa s-a făcut;

fie numele Domnului binecuvântat!”

Gol mă voi întoarce-n matca mea: „Textual: gol mă voi întoarce acolo. E vorba de dubla semnificaţie a cuvântului mamă: mama care-l aduce pe om în viaţă prin naştere şi mama universală, pământul, din care Dumnezeu l-a zidit pe Adam şi în care omul, prin păcat, avea să se întoarcă (vezi Facerea 2,7 ; 3, 19)”[67].  Iov se afla „nu gol de averi (că lucrul acesta este mic şi comun), ci, ca drept, a plecat gol de răutăţi, de păcat şi de chipul urât care însoţeşte pe cei care au trăit cu nedreptate”[68].

Cum i-a plăcut Domnului, aşa s-a făcut: expresie proprie Septuagintei.  E folosită ca argument indirect, într-un tratat, pentru a-L arăta pe Duhul Sfânt ca Persoană: „Să nu fim cumva seduşi de cei care spun că Duhul Sfânt este energie şi nu ipostas dumnezeiesc. Căci şi din multe alte locuri se arată că firea Duhului Sfânt este ipostatică şi potrivit cu ceea ce vor scrie Apostolii: Pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt şi noua (Fapte 15, 28), deoarece cuvintele părutu-s-a nu indică lucrarea, ci firea ipostatică, cu atât mai mult cu cât şi despre Domnul se întâlneşte ceva asemănător, cum ar fi: După cum i s-a arătat Domnului, aşa a fost[69].

„Diavolul a pierdut averile şi pe fiii lui. Dar auzi-l pe Iov zicând: Domnul a dat, Domnul a luat, cum a socotit Domnul aşa a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat în veci. Pentru ce, deci, nu numeşte pe pierzător, ci pe Cel îndelung răbdător şi în stare să împiedice şi să oprească răul?  Dar ia seama că pentru nimic altceva nu i-a spus aceluia: Iată ţi-l dau pe el în mâinile tale (1, 12), ci ca să-l arate pe Dumnezeu cauza mărturisirii dreptului Iov că de la El are toate binefacerile. Deci Dumnezeu este înfăţişat ca Cel ce i-a dat aceluia putere şi stăpânire, pentru că nu l-a împiedicat (de a face răul). Căci Dumnezeu i-a încredinţat la început o stăpânire bună şi dându-i-o, nu i-a luat-o înapoi; dar acela primind-o, s-a făcut neascultător şi în locul ei s-a îmbrăcat cu facerea celor rele. Deci Dumnezeu S-a arătat ca neîmpiedicându-l, pentru că e Cel ce i-a dat puterea.”[70].

Dumnezeu este Cel Care rânduieşte soarta noastră, Care pune capăt vremii de trăit pe pământ, Care l-a adus [pe om] în această viaţă şi tot Dumnezeu este Cel Care hotărăşte să plece din ea. Avem ca învăţătură în noianul durerilor pilda vestită a marelui Iov”[71].  „Adu-ţi aminte de firea ta! Gândeşte-te că gol ai intrat în lume şi gol ai să ieşi. Cine este oare mai sărac decât cel gol?”[72].  „Bogăţia, luxul şi desfătarea şi toată mulţimea celor la fel cu acestea, care cresc în jurul nostru din nebunia noastră în fiecare zi, nici nu intră odată cu noi în viaţă, şi nici nu pleacă odată cu noi, ci pentru fiecare om se adeveresc şi rămân cuvintele spuse odinioară de un drept: Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce[73].  Aşadar, „nimeni, din pricina nenorocirilor suferite să nu ajungă la încredinţarea de a gândi sau de a spune că purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu mai rânduieşte viaţa noastră şi nici să nu învinuiască iconomia şi judecata lui Dumnezeu”[74].  „De aceea, pentru toate trebuie să preamărim iubirea Lui de oameni şi să nu ne pierdem nădejdea, aducându-ne aminte de acea adâncă şi vestită vorbă rostită de marele luptător care a fost Iov, când a văzut la o cină cum i s-au prăpădit cei zece copii”[75].

Iov e pildă vrednică de urmat pentru creştini, atunci când trec prin încercări ale căror raţiuni divine nu le înţeleg: „Ai văzut pe fiul tău răpit de moarte de tânăr? Zi şi tu ca dreptul Iov: Domnul a dat, Domnul a luat. Ţi-ai văzut averea risipită? Spune: Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în pământ!”[76].  „Nu poate fi corupt prin bani şi nici nu-l îmbolnăveşte pierderea averii, căci a învăţat că n-a venit cu ceva pe lumea aceasta şi nici nu poate să ia ceva cu el când pleacă din ea”[77].  „Dacă vrei să cunoşti, din Scripturile de Dumnezeu inspirate, adevărata iubire faţă de Domnul, gândeşte-te la Iov. Acesta s-a dezbrăcat, să zic aşa, de toate cele ce avea: de copii, averi, servitori şi de toate celelalte, a fugit şi s-a salvat. Şi scoţându-şi haina, i-a aruncat-o lui satan, fără să blesteme cu cuvântul sau cu inima, fără să ajungă pe buzele sale vreun cuvânt împotriva Domnului, ci binecuvântând pe Domnul […]. Deşi socotea că are multe lucruri, fiind încercat de Domnul, i s-a arătat că nu are nimic în afară de Dumnezeu”[78].  „Răbdând orice încercare, spune Domnul a dat, Domnul a luat. Un om ca acesta a fost Iov, care din dragostea de Dumnezeu, a răbdat să i se ia toate şi, împreună cu ele, şi-a dat şi sănătatea trupului său”[79].  „Tăria sufletească se sileşte şi ea spre asemănarea cu Dumnezeu, pentru că răbdarea are ca roadă apatia. Această răbdare va dobândi gnosticul, de vreme ce este gnostic. Va binecuvânta, dacă va fi ispitit şi încercat, aşa cum a făcut vrednicul Iov”[80].

„Ascultă ce a zis Iov atunci când i-a răposat toată ceata odraslelor: Domnul a dat, Domnul a luat; cum a voit Domnul, aşa s-a făcut. Merită să ne minunăm de cuvintele acestea la simpla auzire; iar dacă le vei cerceta cu de-amănuntul, mai desluşit vei vedea minunea. Căci ia gândeşte-te: nu jumătate din copii i-a luat diavolul, lăsându-i cealaltă jumătate; nu i-a luat cea mai mare parte din ei şi i-a lăsat măcar puţini – ci a cules toată roada, iar pomul nu l-a doborât; a tulburat toată marea cu valurile, iar luntrea nu a scufundat-o; şi-a cheltuit toată puterea, dar turnul nu l-a clătinat. Dimpotrivă: izbit din toate părţile, rămânea neclintit şi nori de săgeţi veneau asupra lui fără a îl răni; erau trimise, dar nu îl străpungeau. Gândeşte-te ce înseamnă să vezi pierind atâţi copii, fiindcă toate împrejurările erau dureroase: şi că îi fuseseră răpiţi toţi, şi că pieriseră deodată, într-o singură zi, şi că erau în floarea vârstei, şi că dovediseră multă îmbunătăţire, şi că viaţa le fusese curmată de asemenea urgie, şi că, după atâtea alte lovituri, aceasta venise cea din urmă, şi că Iov era un tată iubitor, şi că cei duşi îi erau dragi. Că de ar fi pierdut odrasle rele, s-ar fi îndurerat, dar nu atât de mult, căci răutatea celor răposaţi nu îngăduie durerii să se înteţească; dar când sunt îmbunătăţiţi, atunci rana nu se închide, pomenirea lor e neştearsă, necazul nu cunoaşte alinare, îndoită fiind durerea, atât de pe urma firii, cât şi de pe urma faptei bune a celor răposaţi. Iar că erau îmbunătăţiţi, asta se vede din următorul fapt: tatăl lor le purta multă grijă, şi sculându-se aducea jertfe pentru ei din teamă de păcatele lor cele neştiute, şi decât asta nimic nu îi era mai însemnat; iar asta arată nu doar viaţa cea îmbunătăţită a fiilor, ci şi iubirea tatălui.

Aşadar, dacă Iov era părinte, şi încă unul atât de iubitor, ce arăta nu numai dragostea cea din fire, ci şi pe cea din cucernicie, ba cei răposaţi erau încă şi atât de îmbunătăţiţi, înseamnă că întreit i-a fost focul necazului. Pe de altă parte: când odraslele sunt răpite doar în parte, suferinţa cunoaşte oarecare mângâiere, fiindcă cele rămase alină durerea pentru cele răposate; dar când moare întreaga ceată, spre cine va putea să caute părintele cu mulţi copii, ajungând deodată fără copii? Pe lângă acestea, poate fi arătată şi o a cincea rană. Care este aceasta? Faptul că au fost răpiţi toţi copiii pe neaşteptate: că dacă atunci când mor unii în trei, în cinci zile, toate femeile şi toţi apropiaţii se tânguie în primul rând pentru că cel ce s-a săvârşit a fost luat de la ei degrab şi fără veste, cu cât mai mult nu era să se întristeze Iov, care nu în trei zile, sau în două, sau într-una, ci într-un ceas a fost văduvit de ei în asemenea chip? Că necazul la care te aştepţi, chiar de ar fi tare nesuferit, se uşurează prin aceea că ai răgazul să te obişnuieşti cu gândul lui: dar cel care se întâmplă pe neaşteptate şi fără veste e de neîndurat. Când la ceva ce e în sine o nenorocire se adaugă şi faptul că se întâmplă pe neaşteptate, gândeşte-te cât de anevoie e de suferit: e ceva dincolo de cuvinte! Vrei să auzi şi o a şasea rană? I-a pierdut pe toţi fiind ei în floarea vârstei. Ştiţi cât de mult dor morţile timpurii, şi cât înmulţesc ele jalea; iar moartea aceasta nu numai că a fost timpurie, ci şi năprasnică – iată a şaptea rană: că Iov nu i-a văzut dându-şi duhul în pat, ci îngropaţi sub dărâmăturile casei. Gândeşte-te, dar, cum îi era ca, săpând în mormanul de ruine, să scoată când o piatră, când un mădular de odraslă, şi să vadă ba o mână ţinând încă paharul, ba altă mână pe farfurie, şi trupul copilului stâlcit, cu nasul sfărâmat, capul strivit, ochii scurşi, creierii împrăştiaţi – într-un cuvânt, cu toată înfăţişarea sluţită, încât din pricina mulţimii rănilor părintele nu putea să recunoască chipurile iubite. Vă tulburaţi şi plângeţi auzind asta: gândiţi-vă, atunci, ce simţea el văzând acestea. Că dacă noi, după atâta vreme, nu putem îndura fără să plângem povestirea acelei nenorociri, fiind vorba încă şi de necaz străin, ce simţea acel om de diamant care o vedea cu ochii săi şi filosofa în nenorociri nu străine, ci ale sale! Că nu s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, nici n-a grăit vreunele ca acestea: – Ce înseamnă asta? Aşa sunt răsplătit pentru binefacerile mele? De asta mi-am deschis casa străinilor, ca să o văd făcându-se mormânt copiilor? Pentru asta am arătat în privinţa lor toată fapta bună, ca să sufere asemenea moarte?  Nimic de acest fel n-a zis, nici n-a gândit, ci a răbdat toate cu vitejie, cu toate că rămăsese lipsit de ei după ce le purtase atât de grijă. Că precum un făurar de statui iscusit, lucrând [modelând] statui din aur, le înfrumuseţează cu multă migală, aşa şi el făcea cu sufletele lor, şlefuindu-le şi împodobindu-le. Şi precum un lucrător de pământ harnic petrece mereu udând, îngrădind, împrejmuind, în tot felul îngrijind tulpini de finici ori de măslini, aşijderea şi Iov nu înceta crescând sufletul fiecăruia, ca pe un măslin roditor, spre mai multă sporire în fapta bună. Dar a văzut tulpinile smulse de duhul rău, şi întinse pe pământ, şi suferind un sfârşit jalnic – şi n-a grăit nimic de hulă, ba a şi mulţumit lui Dumnezeu, făcând rană de moarte diavolului”[81].  „Marele şi viteazul Iov n-a […] mulţumit mult, mult de tot, numai când a primit darurile, ci şi când i-au fost luate, grăind aşa: Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat în veci. Dacă pentru amândouă trebuie să mulţumim şi dacă, în ea însăşi, luarea darurilor este tot atât de folositoare ca şi darea lor, spune-mi, te rog, ce iertare mai putem avea când lui Dumnezeu, Care-i atât de blând, atât de bun şi atât de purtător de grijă, Care-i mai înţelept decât un doctor, mai iubitor decât un tată, mai drept decât un judecător, mai purtător de grijă decât un vier, ce iertare, zic, mai putem avea când lui Dumnezeu, Care are grijă de sufletele noastre, Îi răsplătim cu nemulţumiri în loc de mulţumiri, când ne supărăm pe Acela Căruia trebuie să I ne închinăm?”[82].

22: Întru acestea toate câte i s-au întâmplat, Iov nu a păcătuit în faţa Domnului şi nu L-a făcut pe Dumnezeu nebun.

„Întreagă Cartea Iov despre ce altceva vorbeşte, decât despre diavolul care cere să se atingă de tot ce are el, inclusiv de copiii lui şi chiar de sufletul lui? Cu toate acestea, ştim că el a fost biruit de răbdarea lui Iov. Multe ne-a învăţat Domnul, prin răspunsurile cuprinse în această carte, despre puterea potrivnică a diavolului”[83].  „Scriptura ne istoriseşte astfel de lucruri în legătură cu cazul lui Iov, când diavolul a cerut lui Dumnezeu îngăduinţa de a se face stăpân pe averile lui. Dar Scriptura ne învaţă totodată că suferinţele noastre nu sunt rodul unor întâmplări oarbe atunci când suntem loviţi în avuţiile noastre prin pagube de orice fel şi că nu întâmplător ni se dărâmă casele fără rost, nimicind acolo pe cei dragi ai noştri. În legătură cu Iov, vei putea băga de seamă că nici casa lui nu s-ar fi prăbuşit peste fiii lui dacă diavolul n-ar fi primit înainte putere de la Dumnezeu. În acest sens, nici tâlharii n-ar fi venit în trei cete să-i fure cămilele, boii şi celelalte vite, dacă n-ar fi fost împinşi de acel, ai cărui robi s-au făcut, ascultând orbeşte de voinţa lor”[84].  „Dacă cineva, cugetând la cele întâmplate cu Iov, ar putea întreba: Pentru ce diavolul, atacându-l pe acela, a putut face toate împotriva lui? Cum l-a sărăcit de toate avuţiile, i-a omorât fiii şi pe el l-a lovit cu buba rea?; să ştie că nu diavolul a putut face acestea, ci Dumnezeu care l-a predat lui spre cercarea lui Iov. De fapt, diavolul neputând face nimic, a cerut putere de la Dumnezeu şi, primind-o, a făcut acelea. Deci şi din acestea poate fi dispreţuit diavolul şi mai mult, că deşi a voit, n-a avut nici o putere împotriva unui om drept. Şi cerând nu o dată, ci şi a doua oară, se arată  şi din aceasta slab şi neputând face nimic”[85].  Dumnezeu „de multe ori îngăduie ca şi dreptul să cadă în nenorociri, spre a arăta altora virtutea ascunsă în el, după cum este cazul lui Iov”[86].  „Dumnezeu poartă de grijă întregii creaţii şi face bine prin întreaga creaţie şi ne instruieşte de multe ori chiar prin demoni, cum a fost cazul cu Iov”[87].


[1] איוב

[2] Ιωβ

[3] Septuaginta 4, tom II, Iov. Înţelepciunea lui Solomon. Înţelepciunea lui Iisus Sirah. Psalmii lui Solomon, (în continuare, abreviat: SEP 4/II),Colegiul Noua Europă/Polirom, Bucureşti/Iaşi, 2007

[4] În cazul Cărţii Iov, pentru a obţine un text inteligibil, ediţia Rahlfs a Septuagintei apelează masiv la traducerea lui Theodotion, ca şi la alte versiuni, în mai mică măsură.

[5] Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania (în continuare, abreviat: BBVA), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare: EIB), Bucureşti, 2001, p. 555

[6] SEP 4/II, p. 31

[7] BBVA, p. 555

[8] SEP 4/II, p. 31

[9] BBVA, p. 555

[10] SEP 4/II, p. 31

[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, IV, 4

[12] Clement Alexandrinul, Stromate, VII, 80, 7

[13] Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 38, 3

[14] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, IV, 6

[15] SEP 4/II, p. 31

[16] BBVA, p. 555

[17] SEP 4/II, p. 32

[18] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 55

[19] BBVA, p. 555

[20] Noi am spune aici, ca în toate cazurile de personaje veterotestamentare: anticipare.

[21] SEP 4/II, pp. 32-33

[22] Origen, Despre rugăciune, XXVIII, 10

[23] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XLII, 4

[24] Sf. Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii monahale, 20

[25] Sf. Vasile cel Mare, Asceticele, Cuvânt despre judecata lui Dumnezeu, 5

[26] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 23

[27] SEP 4/II, p. 33

[28] BBVA, p. 555

[29] BBVA, p. 555

[30] SEP 4/II, p. 33

[31] Sf. Atanasie cel Mare, Epistolele către Serapion, I

[32] SEP 4/II, pp. 33-34

[33] Majuscularea caută să arate caracterul personal al acestuia, nefiind o formă de cinstire.

[34] Cu alte cuvinte, în vreme ce Dumnezeu e atotprezent, diavolul e silit să cutreiere pentru a face răul.

[35] Sf. Macarie Egipteanul, Douăzeci şi una de Cuvântări despre mântuire, XV, C-1

[36] Sf. Vasile cel Mare, Asceticele, Cuvânt ascetic I, 2

[37] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXIII, 4

[38] SEP 4/II, p. 34

[39] Anania nu majusculează pronumele vizând pe Dumnezeu, atunci când acestea sunt rostite de către Diavol. Desigur, procedeul este intenţionat, însă noi ne-am îngăduit să-l amendăm; dacă ar fi să se majusculeze pronumele referitoare la Divinitate în funcţie de calitatea rostitorului lor, atunci ele n-ar fi majusculate aproape niciodată…

[40] SEP 4/II, p. 34

[41] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 10

[42] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Parabola despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv, I, 3

[43] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre mărginita putere a diavolului, II, 2

[44] SEP 4/II, p. 35

[45] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre rugăciunea domnească, XXV

[46] Origen, Despre rugăciune, XXX, 2

[47] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XX, 15

[48] Origen, Despre principii, III, 2, 7

[49] Mai bine zis: încercări.

[50] Nu întotdeauna, însă, lucrarea dracilor e o pedeapsă pentru păcat, cum nici în cazul lui Iov n-a fost.

[51] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 26

[52] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 4

[53] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Mucenicii egipteni, II

[54] SEP 4/II, p. 35

[55] BBVA, p. 556

[56] SEP 4/II, p. 35

[57] BBVA, p. 556

[58] SEP 4/II, p. 35

[59] BBVA, p. 556

[60] SEP 4/II, p. 36

[61] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, IX, 5

[62] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VI, 2

[63] BBVA, p. 556

[64] SEP 4/II, p. 36

[65] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XXI, 10

[66] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, IV, 6

[67] BBVA, p. 556

[68] Clement Alexandrinul, Stromate, IV, 160, 1

[69] Didim al Alexandriei, Despre Duhul Sfânt, II, 23

[70] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 127

[71] Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 301

[72] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, X, 4

[73] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XXI, 5

[74] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XXI, 10

[75] Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 5

[76] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani, IX

[77] Sf. Ioan Gură de Aur, Către acelaşi Teodor, 5

[78] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, V, 6

[79] Clement Alexandrinul, Stromate, VII, 80, 5-6

[80] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 103, 4

[81] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Parabola despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv, V, 4

[82] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre mărginita putere a diavolului, I, 6

[83] Origen, Despre principii, III, 2, 1

[84] Origen, Despre principii, III, 2, 6

[85] Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa cuviosului Părintelui nostru Antonie, XXIX

[86] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 29

[87] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 29

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s