Comentarii la Estera – 8

Posted: 16/03/2009 in Estera
Etichete:, , ,

CAPITOLUL 8 – Răzbunarea Iudeilor.

 

1: În ziua aceea, regele Artaxerxe i-a dat Esterei tot ce-i aparţinea potrivnicului Aman. Şi l-a chemat regele pe Mardoheu – căci Estera îi spusese că-i este rudă. Estera

2: Şi regele şi-a scos inelul – pe care-l luase de la Aman – şi i l-a dat lui Mardoheu; iar Estera l-a pus pe Mardoheu peste toate câte avusese Aman.

„Era vorba despre inelul regal cu pecete pe care i-l dăruise Artaxerxes lui Aman în semn de preţuire şi încredere (3, 10). O dată trecut lui Mardoheu, acesta era învestit cu autoritatea de a abroga decretul adversarului său”[1].

3: Şi din nou i-a vorbit regelui şi i-a căzut la picioare şi i s-a rugat să înlăture nedreptatea lui Aman şi tot ceea ce făcuse el împotriva Iudeilor.

4: Atunci regele şi-a întins asupra Esterei sceptrul de aur, iar Estera s-a ridicat şi a şezut lângă rege.

5: Şi a zis Estera: „Dacă regele crede că e bine şi dacă eu am aflat bunăvoinţă [în ochii săi], să fie trimisă o poruncă prin care scrisorile trimise de Aman să fie anulate – cele scrise pentru nimicirea Iudeilor din regatul tău.

„Deşi Aman fusese condamnat la moarte, decretul împotriva iudeilor nu fusese încă retras”[2].

6: Căci – nu-i aşa? – cum aş putea eu să mă uit la necazul poporului meu, şi cum aş putea să rămân vie când neamul meu piere?”

7: Atunci regele a zis către Estera: „De vreme ce ţi-am dat – şi de bunăvoie ţi-am dăruit – tot ceea ce avea Aman, şi de vreme ce l-am spânzurat fiindcă el îşi ridicase mâna împotriva Iudeilor, ce mai vrei de la mine?

8: Dacă vă place, scrieţi şi voi în numele meu şi pecetluiţi cu inelul meu; căci tot ceea ce se scrie din porunca regelui şi e pecetluit cu inelul meu nu poate să cunoască împotrivire”.

„Artaxerxes nu uită să îi atragă atenţia reginei că decretele regale, o dată adoptate, nu pot fi abrogate. Ceea ce îi cere regele Esterei este să găsească o formulă (declinându-şi totuşi responsabilitatea – cum găsiţi de cuviinţă: gr: ως δοκει υμιν) care să neutralizeze într-un fel efectele concrete ale decretului precedent, fără însă a-l abroga formal”[3].

9: Grămăticii au fost astfel chemaţi în cea de a treia lună, adică Sivan, în ziua a douăzeci şi treia, în acelaşi an; şi li s-a scris Iudeilor ceea ce li se poruncise guvernatorilor şi căpeteniilor satrapilor, din India până-n Etiopia, în o sută douăzeci şi şapte de satrapii, după ţinutul şi limba fiecăreia;

Sivan: „Nume postexilic dat lunii a treia din calendarul religios evreiesc (care începe cu luna Nisan) şi lunii a noua din calendarul civil ebraic (care începe cu Tişri). Are 30 de zile şi coincide, în mod normal, cu lunile mai-iunie. Semnul său zodiacal este reprezentat de Gemeni. Tradiţia rabinică asociază această lună cu Revelaţia de pe Muntele Sinai şi cu dăruirea Torei către israeliţi, la şapte săptămâni după ieşirea din Egipt. Unele pasaje din Biblie se referă la a treia lună, dar termenul Sivan nu apare decât o singură dată (Estera 8, 9)”[4].  Sivan (= timpul soarelui dogoritor).

10: s-a scris în numele regelui şi s-a pecetluit cu inelul său, iar scrisorile au fost trimise prin ştafete;

Ştafete sau purtătorii de scrisori (SEP 3), gr. βιβλιαφόροι – „Termenul îi desemnează pe curierii oficiali din Imperiul pers, faimoşi pentru organizarea lor în cel mai rapid serviciu de acest fel din lumea antică”[5].

11: le-a poruncit ca în fiecare cetate să trăiască după legile lor, să-i ajute şi pe aţii [să facă la fel], iar cu vrăjmaşii lor să facă după cum le este voia

„Textul Masoretic – în concordanţă cu o seamă de codici ai Septuaginta – adaugă: să nimicească, să ucidă şi să dea pierzării – cu femeile şi copiii lor – pe toţi cei puternici din popor şi din ţară care ar îndrăzni să-i atace, iar averea lor să o jefuiască[6].

12: într-o singură zi în tot regatul lui Artaxerxe, şi anume în ziua a treisprezecea din luna a douăsprezecea, adică Adar.

„Adică exact în ziua în care Iudeii urmau să fie exterminaţi ca efect al primului decret”[7].

Urmează scrisoarea alcătuită de Mardoheu, conţinând decretul contrar celui emis de Aman, prezentă doar în Septuaginta. Vulgata preia fragmentul în finalul Cărţii Estera (16, 1-24). În ediţia Rhalfs, adaosul e notat ca reprezentând versetele 12a-x.  „După Elias Bickermann, stilul celor două edicte este o imitaţie a prozei birocratice eleniste din vremea lui Lisimah şi retorica greacă ce stă la baza edictului era cea întrebuinţată la Ierusalim în timpul lui Alexandru Ianeus (103-76 î. Hr.)”[8].

13: Iată copia scrisorilor cu porunca:

Marele rege Artaxerxe către guvernatorii ţărilor din cele o sută douăzeci şi şapte de satrapii, din India până-n Etiopia, şi către cei ce cu credincioşie îi sunt supuşi: Salutare!

Mulţi din cei răsplătiţi cu cinste prin nemărginita bunătate a binefăcătorilor lor ajung de se trufesc peste măsură şi caută să le facă rău nu numai supuşilor noştri, ci mai mult, neputându-şi sătura mândria, se silesc să uneltească şi împotriva binefăcătorilor lor, pierzând nu numai recunoştinţa omenească, dar, semeţindu-se şi înălţându-se cu bunurile pe care le au, cred că pot fugi şi de certarea lui Dumnezeu, Cel ce pe toate pururea le vede. Şi de multe ori se întâmplă ca aceia pe care stăpânitorul i-a făcut mai apropiaţi şi mai de credinţă – încredinţându-le chiar cârma regatului – i-au vârât în foarte mari primejdii chiar pe stăpânii lor, căutând a se folosi de ei spre a-şi acoperi nedreptăţile, mergând până la a vărsa sânge nevinovat. Ei înşală mintea stăpânitorilor lor – care nu ştiu ce e înşelăciunea – şi amăgesc înţelepciunea prin viclenie şi minciuni.

„Textul, în oglindă cu cel de la 3, 13 a-f, pune întreaga responsabilitate a gestului necugetat pe seama lui Aman”[9].    

 Acest lucru este dovedit şi de povestirile vechi, precum am arătat, şi de cele ce se întâmplă sub ochii noştri, cum că, prin relele îndemnuri ale unora, bunăvoinţa regilor se întoarce spre rău. De aceea avem noi grijă ca între toţi oamenii din regatul nostru să fie păzită pacea, neluând în seamă învinuirile cu care unii se străduiesc să ne înşele şi cumpănind cele ce se aduc în faţa ochilor noştri şi cercetându-le cu blândă socotinţă.

„Motivul păcii şi al bunăstării regatului fusese invocat şi de Aman, însă pentru a legitima pogromul”[10].

Iată, îl avem în vedere pe Aman, fiul lui Hamadata macedoneanul, străin de neamul Perşilor şi mult deosebit faţă de chipul nostru blând de a cârmui, pe care noi l-am primit ca pe un străin. Şi devenindu-ne apropiat, s-a învrednicit de nemărginita noastră iubire de oameni până într-atât, încât să fie numit părintele nostru şi să fie de către toţi cinstit ca al doilea după cel de pe tronul regesc.

„Iubirea pentru celelalte neamuri pe care o afirmă decretul lui Artaxerxes poate fi şi un răspuns voalat al iudeilor la acuzaţia de xenofobie pe care lumea antică o aducea poporului ales”[11].  Dar nu numai lumea antică a adus această acuzaţie iudeilor şi, în plus, acuzele n-au fost niciodată întru totul nefondate, chiar dacă au existat şi exagerări.

Dar el într-atât s-a înălţat întru semeţie, încât a vrut să ne răpească şi regatul, şi viaţa; căci prin multe minciuni şi uneltiri a cerut să fie nimicit nu numai Mardoheu, izbăvitorul nostru şi marele făcător de bine, dar şi pe neprihănita părtaşă la regalitatea noastră, Estera, împreună cu tot neamul lor.

„Răutatea lui Aman se îndrepta împotriva supuşilor lui Artaxerxes şi, o dată cu aceştia, împotriva regelui însuşi. Declinarea totalei responsabilităţi a suveranului şi delimitarea de Aman, slujitorul necredincios, devine şi mai limpede”[12].

El gândea că dacă-i va ucide pe ei, atunci noi vom rămâne singuri, iar regatul Perşilor să le fie dat Macedonenilor.

Macedonenii: aluzie transparentă la noul val de elenizare care cuprinsese Palestina. Anacronismul vădit ar fi un indiciu în plus al vârstei elenistice a Cărţii Esterei. În acest caz, macedonenii îi reprezintă pe seleucizi şi, mai puţin probabil, pe lagizi, dinaştii elenistici urmaşi ai diadohilor lui Alexandru cel Mare. Autorul adaosului manifestă o anumită nostalgie pentru epoca persă, mai favorabilă iudeilor decât cea elenistică”[13].  Despre această problemă, şi într-o notă de mai jos.  Macedonia (= ţara celor mari; ţara mamă a Iunonei).

Iar noi am aflat că Iudeii – pe care cel-de-trei-ori-spurcat îi osândise la moarte – nu sunt răufăcători, ci trăiesc după legi drepte şi sunt fii ai Preaînaltului şi Preamarelui Dumnezeu-Cel-Viu, Cel ce prin bunăvoinţa Sa ne-a dat nouă şi strămoşilor noştri regatul.

„Nici un rege pers nu a adoptat, în istoria reală, această poziţie faţă de Dumnezeul evreilor”[14].  Dar, să nu uităm, aici vorbeşte iudeul Mardoheu în numele regelui Artaxerxes.

Aşadar, nu veţi asculta de scrisorile trimise de către Aman, fiul lui Hamadata, cel care, din pricina răutăţii sale, a fost spânzurat, împreună cu toată familia lui, în faţa porţilor cetăţii Suza – Dumnezeu Atotţiitorul dându-i grabnic osânda pe care o merita. Iar copia acestei scrisori s-o vestiţi cu largă deschidere în fiecare loc şi să-i lăsaţi pe Iudei să trăiască după datinile lor şi să-i ajutaţi ca în cea de a treisprezecea zi a lunii a douăsprezecea, adică Adar, să se apere de cei ce li s-ar ridica împotrivă la vreme de primejdie.

„Textul scrisorii încearcă să justifice cu anticipaţie măcelărirea de către evrei a populaţiei perse ca act de legitimă apărare. Cum celălalt decret nu ieşise legal din uz, singura soluţie în această criză politică era permisiunea acordată evreilor de a se apăra în caz de necesitate”[15].

Fiindcă această zi, care era să fie spre nimicirea neamului celui ales de Atotputernicul Dumnezeu, Acesta le-a făcut-o zi de bucurie. De aceea, şi voi s-o ţineţi printre sărbătorile voastre de seamă şi s-o prăznuiţi în toată desfătarea, pentru ca, atât acum cât şi după aceea, să vă fie spre mântuire, vouă şi celor ce le sunt apropiaţi Perşilor; dar celor ce uneltesc împotriva noastră să le fie amintirea pieirii lor.

„Anunţarea sărbătorii Purim, o sărbătoare a bucuriei prilejuite de izbăvirea lui Israel şi a împlinirii dreptăţii divine”[16].

Şi fiecare cetate sau ţară în care nu se face aşa, aceea în urgie să piară de sabie şi de foc şi să fie nu numai neumblată de oameni, ci şi de-a pururi dezgustătoare pentru fiare şi păsări.

– Copiile [acestei scrisori] să fie puse la vedere în tot regatul, iar Iudeii să fie gata ca în ziua aceea să-şi lovească duşmanii”.

Macedoneanul: „Denumire discordantă faţă de cea din 3,1; posibilă eroare a unui grămătic, dar şi posibilă intenţie polemică, prin raportare simetrică la vechiul Agag: mai nou, nume ca Macedonia, Macedoneanul (Alexandru şi urmaşii săi) aveau o rezonanţă lugubră nu numai în conştiinţa Perşilor, dar şi în aceea a Evreilor (vezi cărţile Macabeilor)”[17].

14: Atunci călăreţii au ieşit degrabă să îndeplinească porunca regelui; porunca a fost vestită şi în cetatea Suza.

15: Iar Mardoheu a ieşit îmbrăcat în vestmânt regesc, cu coroană de aur şi diademă de vison; şi poporul din Suza a văzut şi s-a veselit.

„Apariţia decretului şi a lui Mardoheu învestit cu însemnele regale provoacă bucurie în rândul locuitorilor Susei. Reacţia este contrară beţiei şi confuziei care se instaurase în acelaşi oraş după publicarea edictului lui Aman (3, 15)”[18].

16: Iar Iudeilor li s-a făcut lumină şi veselie

17: prin cetăţi şi prin ţări, oriunde a ajuns porunca aducătoare de bucurie şi de veselie pentru Iudei. Şi mulţi dintre păgâni se tăiau împrejur şi deveneau Iudei de frica Iudeilor.

„Astfel a pierit Aman, fiindcă a folosit peste măsură trecerea de care se bucura în faţa regelui: acesta [regele] a dăruit reginei avuţiile sale [ale lui Aman]. Apoi l-a chemat pe Mardoheu (căci între timp Estera îi dezvăluise legătura lor de rudenie) şi i-a înmânat inelul încredinţat mai înainte lui Aman. Apoi averile lui Aman au fost trecute de regină în stăpânirea lui Mardoheu, rugămintea ei fiind să scape neamul iudeilor de teama pentru viaţa lui, inspirată de scrisoarea trimisă în întreaga ţară de către Aman, fiul lui Amadathas: dacă patria îi va fi pustiită şi concetăţenii ucişi, nici ea n-ar mai dori să rămână în viaţă. Regele a promis să nu îngăduie nici o faptă care să-i displacă, neavând de gând să se împotrivească vreodată voinţei sale. I-a poruncit ca, privitor la iudei, să scrie în numele său tot ce crede ea de cuviinţă şi să pecetluiască cu propriul său inel mesajul, apoi să se îngrijească de trimiterea lui în întreaga împărăţie. Căci nici unul dintre cititorii scrisorii purtând pecetea inelului regal nu va cuteza să se opună conţinutului ei. Estera a chemat atunci pe grămăticii regelui şi le-a ordonat să scrie în favoarea iudeilor o scrisoare adresată tuturor popoarelor, aşijderea satrapilor celor o sută douăzeci şi şapte de provincii, din India şi până în Etiopia, precum şi guvernatorilor şi cârmuitorilor. Iată ce cuprindea această scrisoare:

Marele rege Artaxerxe către cârmuitorii şi supuşii noştri, cu urări de bine: «Mulţi dintre cei răsplătiţi prin mari favoruri şi cinstiri ce decurg din nemărginita bunătate a regilor îndrăznesc nu numai să-şi nedreptăţească supuşii, ci urzesc uneltiri chiar şi împotriva propriilor binefăcători; străini de simţământul recunoştinţei omeneşti şi stăpâniţi de trufia neghiobului lor noroc nesperat, îşi folosesc belşugul bogăţiilor în dauna celor de la care le-au primit, închipuindu-şi că Domnului pot să-i rămână ascunse asemenea fapte şi că vor scăpa de dreapta Lui răzbunare. Câţiva dintre cei ce, prin legăturile lor prieteneşti, ajung să deţină înalte demnităţi, mânaţi de apriga lor ură faţă de unii oameni, îi amăgesc pe deţinătorii puterii şi, cu ajutorul învinuirilor mincinoase şi al calomniilor, stârnesc mânia acestora împotriva nevinovaţilor, făcându-i să înfrunte primejdia morţii. Fapte de felul acesta decurg nu din nişte întâmplări petrecute în vremurile de odinioară sau pe care faima le-a transmis pe calea auzului: asemenea mişelii s-au desfăşurat sub privirile noastre cu o neasemuită îndrăzneală. De aceea am decis ca de-acum încolo să nu mai dăm crezare bârfelor şi acuzaţiilor neîntemeiate prin care caută unii să ne convingă, ci să judecăm numai după ceea ce cunoaştem îndeaproape, spre a constata limpede dacă pedepsirea unora este îndreptăţită şi răsplata altora meritată, ţinând seama doar de fapte, nu de vorbele oricui. Aşa se face că Aman, fiul lui Amadathas, un amalecit, străin de sângele persan, găzduit de mine, s-a folosit de ospitalitatea cu care întâmpin pe oricine. Astfel a ajuns mai târziu să fie numit tatăl nostru, toţi plecându-se necontenit înaintea lui cu faţa până la pământ, şi să aibă parte de onoruri regeşti, ca al doilea în rang după noi. Dar el n-a ştiut să-şi drămuiască norocul, nici să-şi strunească bine şi cu înţelepciune uriaşa lui avuţie, ci s-a străduit să ne răpească domnia şi suflarea, deşi ne datora puterea, iar pe Mardoheu, binefăcătorul şi salvatorul meu, ca şi pe Estera, cu care îmi împart viaţa şi împărăţia, să-i înlăture din drum prin vicleşuguri. În timp ce căuta astfel să mă priveze de prietenii apropiaţi, el urmărea să treacă puterea în mâinile altora.  Întrucât ne-am convins că iudeii, pe care ticălosul acela i-a sortit pieirii, nu sunt deloc nişte răufăcători, ci trăiesc după cele mai bune legi şi se închină lui Dumnezeu, Ocrotitorul împărăţiei mele şi a străbunilor mei, nu numai că îi cruţ de pedeapsa decretată de scrisoarea trimisă mai înainte de Aman, pe care bine faceţi dacă n-o luaţi în seamă, ci vreau să le acord toată cinstea ce li se cuvine. Pe cel ce a pus la cale această măcelărire a iudeilor am avut grijă ca, împreună cu întreaga lui familie, să-l ţintuiesc pe stâlp, în faţa porţilor Susei, atotvăzătorul Dumnezeu fiind Cel ce l-a pedepsit astfel. Vouă vă poruncesc să răspândiţi copii ale acestei scrisori în toate locurile din împărăţia noastră şi să-i lăsaţi pe iudei să trăiască în pace după datinile lor, ba chiar să-i şi sprijiniţi atunci când ei vor dori să se răzbune pe cei ce le-au făcut o nedreptate, în vremuri potrivnice lor. Aceasta se va întâmpla în a treisprezecea zi din a douăsprezecea lună, numită Adar. Domnul le-a hărăzit ca funestul soroc al pieirii să devină ziua izbăvirii lor. Ea să fie un bun prilej de bucurie pentru cei ce vor binele nostru şi o aducere-aminte a răzbunării pentru cei ce uneltesc ticăloşiile. Vrem să facem cunoscut fiecărui popor  şi fiecărui oraş în parte că oamenii care nu ascultă de porunca din cuprinsul scrisorii vor fi trecuţi prin foc şi sabie.  Acest edict să fie citit în toate ţinuturile împărăţiei noastre şi, la ziua sorocită, toţi iudeii să fie gata să se răzbune pe vrăjmaşii lor».  Călăreţii însărcinaţi să ducă scrisorile la destinaţie s-au aşternut degrabă la drum. Când l-au zărit pe Mardoheu al lor îmbrăcat în straie domneşti, având coroană de aur şi colan în jurul gâtului, cinstit ca un rege, iudeii din Susa au socotit că erau şi ei părtaşi la norocul lui”[19].


[1] SEP 3, p. 344

[2] SEP 3, p. 345

[3] SEP 3, p. 345

[4] DEI, p. 734

[5] SEP 3, p. 345

[6] BBVA, p. 548

[7] BBVA, p. 548

[8] SEP 3, p. 346

[9] SEP 3, p. 346

[10] SEP 3, p. 346

[11] SEP 3, p. 346

[12] SEP 3, p. 347

[13] SEP 3, p. 346

[14] SEP 3, p. 347

[15] SEP 3, p. 347

[16] SEP 3, p. 347

[17] BBVA, pp. 548-549

[18] SEP 3, p. 348

[19] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, VI, 12-13

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s