Comentarii la Estera – 6

Posted: 16/03/2009 in Estera
Etichete:, , ,

CAPITOLUL 6 – Aman trebuie să-i dea cinstire lui Mardoheu.

 

1: În noaptea aceea Domul a alungat somnul regelui, iar acesta i-a zis slujitorului său să-i aducă Cronica însemnărilor zilnice şi să-i citească.

„Spre deosebire de Textul Masoretic, Septuaginta arată clar că Dumnezeu a intervenit în acest moment, luându-i somnul regelui Artaxerxes. Textul Masoretic are: regelui îi fugea somnul  Nici dascălul[1] nu apare în Textul Masoretic, ci verbele sunt la forme impersonale”[2].

2: Şi a aflat însemnările care fuseseră scrise asupra lui Mardoheu, cum îi spusese el regelui despre cei doi eunuci ai regelui, când ei stăteau de pază şi plănuiau să pună mâna pe Artaxerxe.

3: Şi a zis regele: „Ce cinste sau răsplată i-am dat eu lui Mardoheu?”  Iar slujitorii regelui au zis: „N-ai făcut nimic pentru el”.

În preambulul capitolului 1 se arată că Mardoheu, pentru fapta sa, a fost răsplătit cu daruri şi adus să slujească la curte, pesemne într-un rang mai înalt, odată ce şi până atunci el se afla la curte.

4: Şi-n vreme ce regele punea întrebări asupra bunăvoinţei lui Mardoheu, iată că Aman se afla în curte. Şi a zis regele: „Cine e în curte?”  Că Aman venise în curte ca să-i spună regelui să-l spânzure pe Mardoheu în spânzurătoarea pe care o pregătise.

5: Slujitorii regelui au zis: „Iată, în curte stă Aman”.  Iar regele a zis: „Chemaţi-l!”

6: Iar regele a zis către Aman: „Ce-i voi da eu omului pe care vreau să-l cinstesc?”  Atunci Aman a zis întru sine: – Pe cine vrea regele să-l cinstească, dacă nu pe mine?…

7: Iar către rege a zis: „Pentru omul pe care regele vrea să-l cinstească

8: să aducă slujitorii regelui vestmântul de vison cu care însuşi regele se îmbracă şi calul pe care însuşi regele călăreşte

9: şi să-i fie date unuia din nobilii prieteni ai regelui, iar acela să-l îmbrace pe omul pe care regele îl iubeşte şi să-l urce călare pe cal şi să strige pe uliţele cetăţii, zicând: – Aşa i se va da fiecărui om pe care vrea regele să-l slăvească!”

„Alai princiar, de care avusese parte şi Iosif la curtea lui Faraon (Facerea 41, 41-43). Mai târziu, la curtea otomană, făcea parte din ceremonialul de învestitură a marelui vizir”[3].

10: Iar regele a zis către Aman: „Bine ai zis! Aşa fă-i iudeului Mardoheu, cel ce slujeşte la curte; şi să nu laşi pe dinafară nici un cuvânt din cele pe care le-ai spus!”

„Regele îl onorează pe Mardoheu la foarte scurtă vreme după ce dăduse un edict pentru exterminarea neamului acestuia! E de observat însă că edictul descrie caracteristicile neamului incriminat, fără să-i pomenească şi numele, ceea ce înseamnă că, în momentul de faţă, regele nu face nici o legătură între Mardoheu şi obiectul decretului, după cum nu face nici o legătură între Mardoheu şi Estera”[4].

11: Aşa că Aman a luat vestmântul şi calul şi l-a îmbrăcat pe Mardoheu şi l-a urcat pe cal şi a străbătut uliţele cetăţii şi a strigat, zicând: „Aşa i se va da fiecărui om pe care vrea regele să-l slăvească!”

„Îndeplinirea fără crâcnire a poruncii regelui nu lasă loc pentru consemnarea imediată a reacţiilor sufleteşti. Cu laconismul extrem al exprimării se atinge punctul critic al cărţii: din acest moment, soarta iudeilor şi tonul relatării se schimbă radical”[5].

Mărirea lui Mardoheu urmează exerciţiului său  ascetic, în fapt un doliu anticipativ: „Să nu ne ruşinăm de pânza de sac nici de cei ce o poartă! căci este armă biruitoare. Cel înveşmântat în ea îndură încercarea smereniei care biruie toate. Pânza de sac l-a plecat pe trufaşul Aman înaintea celui smerit. Postul a adus cu gura lacomă [a lui Aman] rugăminţile pentru postitorul cel mut. Binecuvântat fie Cel ce ne-a dat postul, care a luptat cu Aman cu propria sa gură împotriva lui însuşi!”[6].

12: Apoi Mardoheu s-a întors la curte, iar Aman s-a întors acasă cătrănit, cu capul în pământ.

13: Aman a povestit soţiei sale, Zereş, şi prietenilor săi cele ce se întâmplaseră, iar prietenii şi femeia sa i-au zis: „Dacă Mardoheu este din neamul Iudeilor şi dacă tu ai început a fi umilit în faţa lui, vei cădea negreşit şi nu vei fi în stare să-i ţii piept, căci Dumnezeul-Cel-Viu e de partea lui”.

„Numai în mediu privat, Aman îşi poate recunoaşte deziluzia şi, mai mult, primeşte confirmarea temerilor sale: urmează dezonoarea. Episodul este ilustrativ pentru neajunsurile orgoliului şi a fost comentat ca atare. ♦ Căci Dumnezeul Cel viu este cu el: nu apare în Textul Masoretic”[7].

14: Şi-n timp ce ei încă vorbeau, au venit eunucii şi l-au grăbit pe Aman să se ducă la ospăţul pe care-l pregătise Estera.

„Domnul a luat în derâdere planul nelegiuitului Aman: ştia dinainte ce o să păţească, bucurându-Se de ceea ce urma să i se întâmple. În noaptea următoare, a alungat somnul regelui. Nevrând să stea de veghe şi să-şi irosească vremea degeaba, ci să se ocupe de lucrurile petrecute cândva în împărăţie, a dat ordin grămăticului său să-i aducă Cronica însemnărilor zilnice despre propriile fapte şi cele ale înaintaşilor lui, în vederea lecturii. În ceea ce a citit regelui, acesta a dat mai întâi peste unul care, drept răsplată pentru meritele sale deosebite, primise să cârmuiască o provincie al cărei nume era menţionat în scris. Apoi a citit despre altul, răsplătit cu daruri pentru credinţa lui. A urmat la rând conjuraţia eunucilor Bagathous şi Theodestes împotriva regelui, deconspirată de Mardoheu. Întrucât grămăticul n-a spus decât atât, şi s-a grăbit să treacă la alt capitol de întâmplări, regele l-a întrerupt şi a întrebat dacă era pomenită răsplata primită de Mardoheu. Când grămăticul a spus că cronica nu sufla nici un cuvânt despre asta, regele i-a poruncit să se oprească şi l-a întrebat pe străjer cât de înaintată era noaptea. Auzind că se şi iveau zorii zilei, s-a interesat dacă nu cumva vreunul dintre prietenii săi se şi prezentase la poarta palatului. Întâmplător, Aman era de faţă: el venise ceva mai devreme ca de obicei, să ceară pedeapsa cu moartea pentru Mardoheu. Anunţat de slujitori că la poartă aştepta deja Aman, regele a cerut ca acesta să fie chemat la dânsul. Cum a intrat, el i-a vorbit aşa: «Deoarece te recunosc numai pe tine drept cel mai apropiat dintre ceilalţi prieteni ai mei, sfătuieşte-mă, rogu-te, ce cinstire se cuvine să aduc, potrivit înaltului rang ce-l deţin, omului care mi-e drag?»  Ferm convins că părerea pe care i-o cerea se referea la propria lui persoană (căci îşi închipuia că doar el e iubit de rege), Aman i-a propus ceea ce i s-a părut mai presus de orice. I-a spus aşadar: «Dacă vrei să dai o aleasă preţuire omului despre care afirmi că-l iubeşti, atunci lasă-l să se plimbe călare pe cal, în veşmintele pe care le porţi tu însuţi, având în jurul gâtului un colan de aur, iar acela dintre prietenii tăi de nădejde care va păşi înaintea lui să proclame în întregul oraş că aceasta este onoarea cuvenită celui cinstit de rege!»  Aman fusese autorul acestei propuneri fiindcă socotea că lui îi erau hărăzite asemenea distincţii. Încântat de sfatul lui, regele i-a zis: «Du-te deci (căci îţi pun la îndemână calul, straiele regeşti şi colanul), caută-l pe iudeul Mardoheu şi, dându-i toate acestea, fă-te crainicul său şi păşeşte înaintea lui. Tu – a adăugat el -, prietenul meu de nădejde, înfăptuieşte ceea ce m-ai sfătuit cu înţelepciune să fac. Mardoheu să fie cinstit în felul acesta, întrucât el mi-a salvat viaţa!»  La auzul acestor cuvinte care contraziceau toate aşteptările sale, cu mintea buimăcită dar fără să poată da înapoi, Aman a plecat ducând cu el calul, veşmântul de purpură şi colanul de aur. Pe Mardoheu l-a întâlnit în faţa porţilor palatului, îmbrăcat într-un sac, şi i-a poruncit să-l dea jos ca să-şi pună veşmântul de purpură. Fără să cunoască adevărul şi crezând că-şi bate joc de dânsul, Mardoheu i-a zis: «O, tu, cel mai josnic dintre oameni, vrei să iei în derâdere nenorocirea noastră!»  Când însă Aman l-a asigurat că tocmai regele îi oferise această recompensă pentru că îi salvase cândva viaţa, dând la iveală uneltirile eunucilor, Mardoheu s-a îmbrăcat în veşmântul de purpură, purtat îndeobşte de rege, şi-a pus la gât colanul de aur, a încălecat pe cal şi a cutreierat oraşul, înaintea lui păşind Aman, care striga că aşa se poartă regele cu cei cinstiţi şi îndrăgiţi de dânsul. După ce a făcut înconjurul oraşului, Mardoheu s-a întors la rege iar Aman s-a îndreptat abătut spre casă şi, cu lacrimi în ochi, a povestit soţiei şi prietenilor păţania sa. Ei i-au spus că nu se va mai putea răzbuna pe Mardoheu, căci Dumnezeu era de partea lui.   În timp ce prietenii mai vorbeau între ei despre asta, au sosit eunucii Esterei, ca să-l poftească la ospăţ pe Aman”[8]. 


[1] La Anania: slujitorul.

[2] SEP 3, p. 342

[3] BBVA, p. 547

[4] BBVA, p. 547

[5] SEP 3, p. 343

[6] Sf. Efrem Sirul, Imnele la Postul celor 40 de zile, IV, 8

[7] SEP 3, p. 343

[8] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, VI, 10-11

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s