Comentarii la Estera – 5

Posted: 16/03/2009 in Estera
Etichete:, , ,

CAPITOLUL 5 – Estera intervine la rege. Aman la ospăţul reginei.

 

1: Şi a fost că în ziua a treia, când ea a încetat să se roage, şi-a dezbrăcat hainele tristeţii şi s-a îmbrăcat cu cele de slavă.

„De aici până la sfârşitul versetului 2, text propriu Septuagintei, în care autorul se arată preocupat de starea de spirit a Esterei prilejuită de venirea ei la rege”[1].  „Pasajul constituie o largă amplificare faţă de Textul Masoretic vv. 1-2. Din punct de vedere literar, aduce un plus de dramatism. În felul în care este descrisă slava regelui pers, unii comentatori au văzut elemente comune cu apocaliptica iudaică”[2]: 

Şi având înfăţişare strălucită şi chemându-L pe Dumnezeu-Cel-Atoatevăzător şi Mântuitor, a luat cu ea două slujnice; una de care se sprijinea ca într-o alintare femeiască, şi una care-i mergea în urmă ţinându-i trena. Înfloritoare era în desăvârşirea frumuseţii sale şi faţa ei era veselă ca şi cum ar fi fost plină de iubire, dar inima îi era apăsată de frică. Şi, după ce a trecut prin toate uşile, s-a oprit în faţa regelui; acesta şedea pe tronul regal, îmbrăcat în toate vestmintele slavei sale, în aur şi pietre scumpe, dar cu chipul posomorât. Şi dacă şi-a ridicat capul încărcat de strălucire, a privit cu cumplită mânie. Atunci regina a căzut şi s-a schimbat la faţă din pricina slăbiciunii care o cuprinsese şi şi-a aplecat capul pe slujnica ce-i mergea alături. Dar Dumnezeu a schimbat duhul regelui în blândeţe; cuprins de simţăminte puternice, s-a ridicat de pe tronul său şi a cuprins-o în braţele lui până ce ea şi-a venit în fire; şi a mângâiat-o cu vorbe bune şi i-a zis: „Ce ai, Estera? Eu sunt fratele tău. Linişteşte-te, tu nu vei muri, căci stăpânirea mea e şi a ta. Apropie-te!”

Eu sunt fratele tău: „În mentalitatea şi limbajul antichităţii, adeseori soţul îi spunea soţiei soră, iar soţia îi spunea soţului frate, în semn de iubire şi egalitate (vezi şi Cântarea Cântărilor). Cât despre schimbarea stării de spirit a regelui, Dumnezeu a avut un aliat: frumuseţea Esterei”[3].

2: Şi, ridicându-şi sceptrul de aur, i-a atins grumazul şi a îmbrăţişat-o şi i-a zis: „Vorbeşte-mi!”  Iar ea i-a zis: „Te-am văzut, domnul meu, ca pe un înger al lui Dumnezeu, şi inima mi s-a tulburat de spaima slavei tale; că minunat eşti, stăpâne, şi faţa ta e plină de haruri”.  Şi-n timp ce vorbea, a căzut din nou, leşinată; iar regele s-a tulburat şi toată curtea căuta s-o aline.

3: Şi i-a zis regele: „Ce vrei tu, Estera? şi care-ţi este cererea? [cere-mi] chiar şi jumătate din regat, şi ţi-l voi da!”

4: Atunci Estera a zis: „Astăzi e ziua mea de sărbătoare; dacă regelui i se pare că e bine, atunci să vină împreună cu Aman la ospăţul pe care-l voi face astăzi”.

Ziua mea cea mare: Estera, ca şi Iudit (cf. 12, 8), înţelege importanţa zilei respective ca moment al împlinirii misiunii sale. Ambiguitatea exprimării Esterei, ziua cea mare (gr. επίστημος, literal: însemnată) trimite, probabil, la obiceiul pers de celebrare fastuoasă a zilei de naştere (cf. Herodot, Istorii, I, 133). Cu acest prilej îi va fi invitat Estera pe suveran şi pe Aman la banchet”[4]. „Estera urmăreşte să alimenteze infatuarea lui Aman (şi aşa, excesivă: vezi versetele 11-12). Căderea lui va fi astfel şi mai spectaculoasă”[5].

„Din Scripturi aflăm că numai Estera s-a împodobit în chip îndreptăţit; femeia aceasta s-a împodobit tainic pentru împăratul ei, că frumuseţea ei a fost preţ de răscumpărare pentru poporul său, sortit morţii”[6].

5: Iar regele a zis: „Chemaţi-l degrabă pe Aman, ca să plinim poftirea Esterei!”  Şi au mers amândoi la ospăţul despre care vorbise Estera.

6: Iar la băutură a zis regele către Estera: „Ce doreşti, regină Estera? Îţi voi da ca şi celor vrednici de cinstire”.

La băutură: „este partea a doua a ospăţului, dedicată băuturii şi discursurilor”[7].

7: Ea a zis: „Cererea şi rugămintea mea sunt:

8: Dac-am aflat bunăvoinţă în faţa regelui, atunci regele împreună cu Aman să vină şi mâine la ospăţul pe care-l voi face pentru ei; mâine voi da şi răspunsul”.

9: Aşa că Aman a ieşit de la rege foarte vesel şi voios. Dar când Aman l-a văzut în curte pe iudeul Mardoheu, s-a aprins de mânie.

„Autorul îi adaugă lui Mardoheu apoziţia iudeul, pentru că unghiul de vedere este al lui Aman. În felul acesta subtil, o exprimare ultraconcentrată trimite la episodul relatat în 3, 2-3”[8].

10: Şi ducându-se acasă, şi-a chemat prietenii şi pe Zereş, soţia sa,

Soţia lui Aman se numea Zereş (= aurita).

11: şi le-a arătat bogăţia şi mărirea cu care regele îl căftănise, şi cum îl făcuse mare dregător şi diriguitor în regat.

12: Şi a zis Aman: „Regina nu a chemat pe nimeni să vină la ospăţ împreună cu regele decât pe mine; ba încă şi pentru mâine m-a poftit.

13: Numai asta nu-mi place, când îl văd în curte pe iudeul Mardoheu”.

14: Atunci Zereş, soţia sa, şi prietenii i-au zis: „Porunceşte să-ţi facă o spânzurătoare înaltă de cincizeci de coţi; mâine vorbeşte-i regelui, Mardoheu să fie spânzurat, iar tu vei merge la ospăţ împreună cu regele şi te vei veseli”.  Lui Aman i-a plăcut ce i se spusese şi a pregătit spânzurătoarea.

„50 de coţi = circa 25 metri. Înălţimea hiperbolică e pe măsura trufiei lui Aman”[9].

„După ce s-a rugat timp de trei zile Domnului, Estera şi-a lepădat haina de jale, apoi s-a gătit şi, înveşmântată ca o crăiasă şi însoţită de două slujitoare, dintre care una o susţinea uşor iar cealaltă ţinea între degete capătul trenei care atingea pământul, s-a îndreptat spre casa regelui, cu obrajii rumeni, întreaga-i făptură revărsând măreţie şi vrajă. Abia ajunsă în preajma lui, a fost cuprinsă de teamă. Cum l-a văzut stând în tron, împodobit în haine din ţesături felurit colorate, cu aur şi pietre scumpe, Esterei i s-a părut înfricoşător. Iar când a şi privit-o cu faţa înroşită de mânie, i-au slăbit puterile datorită spaimei şi şi-a pierdut cunoştinţa, căzând în braţele slujitoarelor din preajma ei. Socot că, prin vrerea Domnului, purtarea regelui s-a schimbat ca prin farmec şi, speriat că i s-a întâmplat ceva rău soţiei sale, s-a ridicat de pe tron, şi, strângând-o în braţe, a reînviorat-o, i-a vorbit cu blândeţe şi a îndemnat-o să nu-şi piardă cumpătul şi să nu se aştepte la vreun ponos pentru faptul că a venit nechemată. Legea aceasta privea numai pe supuşii săi, fără să aibă nici o putere asupra reginei cu care împărţea puterea. După ce i-a vorbit astfel, i-a dat sceptrul în mână şi, conform legii, a atins-o cu bagheta, ca să-i alunge orice umbră de teamă. De îndată ce şi-a venit în simţuri, Estera i-a zis: «Nu-mi vine uşor, stăpâne, să-ţi explic slăbiciunea care m-a cuprins deodată. Când am văzut că eşti mare, chipeş şi înspăimântător, mi-au slăbit puterile într-atât încât n-am mai ştiut de mine!»  Ea a rostit aceste cuvinte cu greu, cu glas vlăguit, aşa că a sporit teama şi tulburarea regelui, care a căutat s-o încurajeze pe Estera, să-şi vină în fire şi să fie convinsă că el era gata să-i dea jumătate din împărăţia lui dacă şi-ar fi dorit-o. Estera s-a mărginit să-l poftească la masă, împreună cu prietenul lui, Aman; zicea că pregătise chiar ea ospăţul. Când şi-a dat încuviinţarea şi amândoi erau de faţă, înaintea cupelor pline, regele a poruncit Esterei să-i spună ce anume dorea: nimic nu-l împiedica să-i dea până la jumătate din împărăţia lui. Dar Estera i-a explicat să-şi păstrează dorinţa pentru ziua următoare, când va fi iarăşi oaspetele ei împreună cu Aman.   Regele şi-a dat cuvântul că va veni, şi Aman a plecat nespus de bucuros, fiindcă fusese singurul curtean pe care Estera îl găsise demn să fie invitat alături de rege, nimeni nemaifiind socotit vrednic de o asemenea cinstire. Dar când l-a văzut la poarta regelui pe Mardoheu, Aman s-a înfuriat din cale-afară: ca de obicei, nici de astă dată acela nu i-a arătat barem cel mai mic semn de respect. Întors acasă, a dat de soţia lui, Zaraza, şi de nişte amici. Celor de faţă le-a vorbit despre onoarea de care se bucură în faţa reginei şi a regelui: în ziua aceea fusese chemat singur de Estera, să ia masa în prezenţa suveranului, invitaţia păstrându-se şi pentru a doua zi. După aceea a spus că i-a displăcut profund faptul că a dat cu ochii de Mardoheu în faţa porţilor palatului. Atunci Zaraza l-a îndemnat ca, la porunca lui, să fie înălţat un stâlp de lemn înalt de cincizeci de coţi şi în dimineaţa următoare să ceară regelui ca Mardoheu să fie ţintuit pe el. Plăcându-i sfatul, el a poruncit slujitorilor lui să pregătească stâlpul şi să-l împlânte în curtea lui.  Acest stâlp a fost fixat imediat”[10].


[1] BBVA, p. 546

[2] SEP 3, p. 340

[3] BBVA, p. 546

[4] SEP 3, p. 341

[5] BBVA, p. 546

[6] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 12, 5

[7] SEP 3, p. 341

[8] SEP 3, p. 341

[9] SEP 3, p. 342

[10] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, VI, 9-10

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s