Comentarii la Neemia – 7

Posted: 15/03/2009 in Neemia
Etichete:, , ,

CAPITOLUL 7 – Paza cetăţii. Lista celor întorşi cu Zorobabel.

 

1: Şi a fost că după ce am isprăvit zidul şi am pus uşile şi am rânduit portarii, cântăreţii şi leviţii,

2: le-am poruncit lui Hanani, fratele meu, şi lui Anania, căpetenia palatului din Ierusalim – că era om adevărat şi temător de Dumnezeu mai mult decât alţii –

3: şi le-am zis: Porţile Ierusalimului să nu se deschidă înainte de răsăritul soarelui; de închis, să fie zăvorâte la vremea când voi aveţi ochii încă deschişi; străjerii rânduiţi-i dintre cei ce locuiesc în Ierusalim; fiecare să stea de strajă înaintea casei sale.

Cu paza cetăţii sunt însărcinaţi Hanani (= graţios) şi Anania (= Iahve este îndurător).

4: Cetatea însă era întinsă şi mare, poporul din ea era puţin, iar case nu se zideau.

„Expresia: case nu se zideau poate fi citită şi: familii nu se întemeiau[1].

5: Dar Dumnezeu mi-a dat gândul de a-i aduna pe nobili şi pe dregători şi poporul după spiţa neamurilor; şi am aflat condica cu spiţele de neam ale celor ce veniseră întâia oară, şi iată ce am găsit scris în ea:

6: Iată-i pe fiii ţării care au venit din robie, după numărul celor pe care Nabucodonosor, regele Babilonului, îi strămutase departe şi care s-au întors la Ierusalim şi în Iuda, fiecare la cetatea sa,

7: împreună cu Zorobabel, Iosua, Neemia, Azaria, Raamia, Nahamani, Mardoheu, Bilşan, Misperet, Bigvai, Nehum şi Baana.  Oamenii poporului lui Israel:

Căpeteniile primului val de repatriaţi: Zorobabel (= vlăstar al Babilonului): Iosua (= Domnul este mântuire), Neemia (= mângâierea lui Iahve), Azaria (= ajutorul lui Iahve), Raamia (= înduioşarea lui Iahve), Nahamani (= compătimitor; cel care mângâie este Dumnezeu), Mardoheu (= adoratorul lui Marduk; cel care macină), Bilşan (= elocvent), Misperet (= număr; scriere), Bigvai (= bucuria poporului), Nehum (= mângâiere) şi Baana (= cel răbdător şi evlavios). E, în mare, aceeaşi listă ca la Ezdra 2, 2, dar unele nume au o formă mai mult sau mai puţin diferită. La fel se întâmplă cu lista ce urmează, aceeaşi, cu unele deosebiri, cu cea de la Ezdra 2, 1-70:

8: Fiii lui Paroş: 2172;

9: fiii lui Şefatia: 372;

10: fiii lui Arah: 652;

11: fiii lui Pahat-Moab (adică fiii lui Iosua şi Ioab): 2818;

12: fiii lui Elam: 1254;

13: fiii lui Zatu: 845;

14: fiii lui Zacai: 760;

15: fiii lui Binui: 648;

16: fiii lui Bebai: 628;

17: fiii lui Azgad: 2322;

18: fiii lui Adonicam: 667;

19: fiii lui Bigvai: 2067;

20: fiii lui Adin: 655;

21: fiii lui Ater (din neamul lui Iezechia): 98;

22: fiii lui Haşum: 328;

23: fiii lui Beţai: 324;

24: fiii lui Harif: 112;

25: fiii lui Gabaon: 95;

26: fiii din Betleem şi Netofa: 188;

27: fiii din Anatot: 128;

28: oamenii din Bet-Azmavet: 42;

29: oamenii din Chiriat-Iearim, din Chefira şi din Beerot: 743;

30: oamenii din Rama şi din Gheba: 621;

31: oamenii din Micmas: 122;

32: oamenii din Betel şi din Ai: 123;

33: oamenii din Nebo Aher: 52;

34: oamenii din Elam: 1254;

35: fiii din Harim: 320;

36: fiii din Ierihon: 345;

37: fiii din Lod, Hadid şi Ono: 721;

38: fiii lui Senaa: 3930;

39: Preoţi: fiii lui Iedaia, din casa lui Iosua: 973;

40: fiii lui Imer: 1052;

41: fiii lui Paşhur: 1247;

42: fiii lui Harim: 1017.

43: Leviţi: fiii lui Iosua şi ai lui Cadmiel, din casa lui Hodavia: 74.

44: Cântăreţi: fiii lui Asaf: 148.

45: Portari: fiii lui Şalum, fiii lui Ater, fiii lui Talmon, fiii lui Acuv, fiii lui Hatita, fiii lui Şobai: 138.

46: Natinei: fiii lui Ţiha, fiii lui Hasufa, fiii lui Tabaot,

47: fiii lui Cheros, fiii lui Sia, fiii lui Padon,

48: fiii lui Lebana, fiii lui Hagaba, fiii lui Şalmai,

49: fiii lui Hanan, fiii lui Ghidel, fiii lui Gahar,

50: fiii lui Reaia, fiii lui Reţin, fiii lui Necoda,

51: fiii lui Gazam, fiii lui Uza, fiii lui Paseah,

52: fiii lui Besai, fiii lui Meunim, fiii lui Nefişim,

53: fiii lui Bacbuc, fiii lui Hacufa, fiii lui Harhur,

54: fiii lui Baţlit, fiii lui Mechida, fiii lui Harşa,

55: fiii lui Barcos, fiii lui Sisera, fiii lui Tamah,

56: fiii lui Neţiah, fiii lui Hatifa.

57: Fiii robilor lui Solomon: fiii lui Sotai, fiii lui Soferet, fiii lui Perida,

58: fiii lui Iaala, fiii lui Darcon, fiii lui Ghidel,

59: fiii lui Şefatia, fiii lui Hatil, fiii lui Pocheret-Haţebaim, fiii lui Amon.

60: De toţi, natineii şi fiii robilor lui Solomon: 392.

61: Iată-i şi pe cei ce au plecat din Tel-Melah, din Tel-Harşa, din Cherub-Adon şi din Imer şi care n-au putut să arate din ce familie se trag şi din ce seminţie – şi că fac parte din Israel:

62: Fiii lui Delaia, fiii lui Tobie, fiii lui Necoda: 642.

63: Iar dintre preoţi: fiii lui Hobaia, fiii lui Hacoţ, fiii lui Barzilai – cel care, luându-şi de soţie pe una din fiicele lui Barzilai Galaaditul, şi-a însuşit numele acestuia;

64: aceştia, căutându-şi cartea spiţei neamului lor şi negăsind-o, au fost scoşi din preoţie;

65: iar Tirşata le-a zis să nu mănânce din cele sfinte până nu se va ridica un preot cu Urim şi Tumim.

„Din Ezdra 2, 63 şi Neemia 7, 65 aflăm că Urimul şi Tumimul n-au mai fost întrebuinţaţi după exil. Tradiţia iudaică afirmă de mai multe ori că Urimul şi Tumimul lipseau în perioada celui de-al doilea templu (al lui Zorobabel). Într-un text din Talmud (Sota 48 a) ni se spune că nu mai exista Urimul şi Tumimul după moartea primilor profeţi, care au fost Samuel, David şi Solomon”[2].

Reluăm aceste nume, cu traducerea lor. Dat fiind că au mai fost înşirate odată la Cartea Ezdra, aici le vom grupa pe toate, fără a mai intra în detalii; desigur, acolo unde apar variante la aceleaşi nume sau nume diferite, vom avea şi noi versiunile respective: Paroş (= săritor; fugar; purice), Şefatia (= Domnul a judecat), Arah (= călător), Pahat-Moab (= prinţul Moabului), Iosua (= Domnul este mântuire), Ioab (= Iahve este tată), Elam (= tinereţe), Zatu (= vlăstar), Zacai (= strălucitor), Binui (= rudenie), Bebai (= Dumnezeu este tată), Azgad (= tăria norocului), Adonicam (= Domnul S-a sculat), Bigvai (= fericirea poporului), Adin (= podoabă), Ater (= mut), Iezechia (= tăria mea este Iahve), Haşum (= cel bogat), Beţai (= Iahve este răsplata), Harif (= tomnatic), Gabaon (= cetatea dealurilor), Betleem (= casa pâinii), Netofa (= curgerea răşinii), Anatot (= răspuns la rugăciune; ascultare), Bet-Azmavet (= casa tăriei morţii), Chiriat-Iearim (= cetatea pădurilor), Chefira (= slujind ca acoperire), Beerot (= fântâna chiparoşilor), Rama (= înălţime), Gheba (= colină; cetate înaltă), Micmas (= ascunziş; loc ascuns), Betel (= casa lui Dumnezeu), Ai (= movilă; ruină), Nebo Aher (= prevestire; proorocire) – Aher (= celălalt), Elam (= tinereţe), Harim (= sfinţit lui Dumnezeu), Ierihon (= oraşul parfumurilor; cetatea palmierilor), Lod (= oraşul naşterii), Hadid (= ascuţit; pisc; cetate aspră), Ono (= tare; puternic), Senaa (= duşmănie), Iedaia (= Iahve cunoaşte), Iosua (= Domnul este mântuire), Imer (= cel desăvârşit), Paşhur (= noroc don toate părţile; cel mai nobil), Harim (= sfinţit lui Dumnezeu), Iosua (= Domnul este mântuire), Cadmiel (= Răsăritul lui Dumnezeu),  Hodavia (= Dumnezeu este faimă şi minunăţie), Asaf (= culegător; cel ce adună poporul), Şalum (= paşnic; recompensă), Ater (= mut), Talmon (= cel care subjugă), Acuv (= care stă la pândă), Hatita (= cercetare), Şobai (= cel care îndepărtează este Iahve), Ţiha (= strălucire), Hasufa (= dezvelit), Tabaot (= meşter de sigilii), Cheros (= cotitură; cui; primitor de oaspeţi), Sia (= adunare), Padon (= răscumpărare), Lebana (= alb; strălucitor; sfinţenie), Hagaba (= lăcustă), Şamlai (= înveliş este Domnul), Hanan (= bogat în har), Ghidel (= mare este Dumnezeu), Gahar (= ascunziş; mânios),  Reaia (= Iahve este atotvăzător), Reţin (= cel tare; statornic), Necoda (= proprietar de vite; crescător de oi), Gazam (= rozător; mâncător), Uza (= tărie; putere), Paseah (= născut la Paşti), Besai (= Iahve este câştig), Meunim (= loc de refugiu), Nefişim (= expansiune), Bacbuc (= pustiire), Hacufa (= porunca gurii), Harhur (= ardere; demnitate), Baţlit (= descoperire), Mechida (= om de legătură; faimos), Harşa (= tăcut),  Barcos (= fiul îndurării), Sisera (= pornire la luptă), Tamah (= nimicire; bătălie), Neţiah (= strălucire; supraveghetor), Hatifa (= răpire; furt), Sotai (= rătăcitor; ostaticul meu), Soferet (= scriitor), Perida (= sâmbure; cel despărţit), Iaala (= înălţare; cel care se caţără), Darcon (= cel ce-şi plânge neamul), Ghidel (= mare este Dumnezeu), Şefatia (= Iahve a judecat),  Hatil (= slăbănog), Pocheret-Haţebaim (= cel care leagă căprioare), Amon (= fiinţă ascunsă), Tel-Melah (= colina sării), Tel-Harşa (= colina vrăjitorilor), Cherub-Adon (= fiinţă înaripată; vultur), Imer (= cel desăvârşit), Delaia (= Iahve este mântuitor), Tobie (= Iahve este bun), Necoda (= proprietar de vite), Hobaia (= Iahve este ocrotire), Hacoţ (= spin), Barzilai (= statornicie).

66: Aşadar, întreaga adunare era în jur de 42360,

67: în afară de robi şi roabe, care erau în număr de 7337. Printre ei se aflau şi 245 de cântăreţi şi cântăreţe.

68: Ei aveau 736 de cai, 245 de catâri,

69: 435 de cămile şi 6720 de asini.

Versetele 66-69 sunt tâlcuite pe larg, tâlcuire pe care o oferim în continuare, cu atenţionarea că cifrele diferă uneori faţă de textul biblic pe care îl avem noi:

„În capitolul dinainte de acestea s-a scris despre Zorobabel[3]: Şi când a ieşit tânărul [Zorobabel], ridicându-şi faţa sa la cer înspre Ierusalim, a binecuvântat pe Împăratul cerului (III Ezdra 4, 58). Se înţelege că a ieşit după ce a dat răspuns la întrebările împăratului Darie. Deci a ieşit de la faţa acestuia.   Darie este însă […] legea care stăpâneşte asupra firii. De fapt acest înţeles al lui corespunde cu tălmăcirea propriului nume. Căci numele lui Darie înseamnă neam, sau genealogie (carte a neamurilor), sau cel cuprins într-o genealogie, cum spun cei ce cunosc înţelesul exact al acestui cuvânt. Dar cuvântul neam sau genealogie exprimă o lege naturală, căci neamul şi toate cele cuprinse într-o genealogie stau sub fire.  Deci bine am făcut că am înţeles prin Darie legea firii. Căci legea firii îmbrăţişează genurile (neamurile) şi speciile care se află sub fire, cât şi cele ce se contemplă în legătură cu firea, adică timpul şi spaţiul. Căci toate acelea fără de care nu există un lucru creat, se contemplă deodată cu acel lucru.  Darie este, prin urmare, cum am spus, legea firii. Iar Zorobabel e mintea contemplativă, care, ieşind de la legea firii, simbolizată prin Darie, s-a ridicat peste toată ordinea lucrurilor văzute de sub timp şi spaţiu şi şi-a înălţat faţa, adică dispoziţia capabilă de cunoştinţă, dobândită prin virtute, către cer, cu alte cuvinte către sublimitatea fiinţelor spirituale; înspre Ierusalimul spiritual din ceruri, adică înspre acel Ierusalim, ale cărui ziduri sunt zugrăvite pe palmele Domnului (Isaia 19, 16). Căci în el se află locuinţa tuturor celor ce se veselesc (Psalmi 86, 7) şi la el se întorc cu adevărat toţi aceia care scapă din robie şi îşi caută casa lor cea din cer (II Corinteni 5, 2), cum zice Apostolul; toţi aceia, care pot zice cu marele David: De te voi uita Ierusalime, uitată să fie dreapta mea; să se lipească limba de grumazul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine (Psalmi 137, 5-6). Prin dreapta se înţelege lucrarea duhovnicească a poruncilor dumnezeieşti şi prea lăudate, iar limba lipită de grumaz este activitatea de cunoaştere a raţiunii noastre, care din pricina neştiinţei stă lipită de gâtlej, adică de patima ce-şi are sediul în preajma gâtlejului, şi din această pricină nu poate fi pusă în mişcare de dorinţa după bunurile negrăite şi de aceea nu poate să guste din bunătatea Domnului.  Aşadar Zorobabel care, grăbindu-se spre Ierusalim, scoate raţiunile de sub timp şi fire, este mintea noastră contemplativă. Dar poate fi şi Cuvântul creator, cel mai presus de noi, care a venit între noi ca unul din noi, adică s-a făcut om, ca să adune prin întrupare la Sine pe cei ce s-au rostogolit de bunăvoie în pătimire şi viaţă în patimi şi în moartea trupului. Deci fie că e mintea, fie că e Cuvântul, Zorobabel îi scoate împreună cu sine şi-i duce cu sine spre Ierusalimul ceresc pe toţi cei ce s-au făcut, pe cât e cu putinţă, asemenea lui. Desăvârşirea acestora în virtute şi în cunoştinţă a închipuit-o Scriptura simbolic prin diferitele specii şi numere amintite înainte. Căci tot omul drept şi iubitor de Dumnezeu, întorcându-se în chip spiritual spre Ierusalimul de sus, plineşte numerele amintite ale diferitelor specii, adunând raţiunile fiecărei specii şi număr într-o unică plenitudine a virtuţii şi a cunoştinţei. Aceasta o arată limpede sensul locului mai sus pomenit din Scriptură.  Şi au fost toţi din Israel de la 12 ani şi mai în sus, afară de copii şi de femei, patruzeci şi trei de mii trei sute şaizeci. E de admirat exactitatea cuvintelor Duhului, care notează că nici unul dintre cei număraţi în Ierusalim după ce au ieşit din Babilon, adică din confuzia veacului acestuia, nu era sub 12 ani. Prin aceasta Scriptura a arătat, în chip tainic, că numai cel ce s-a ridicat peste simţire (percepţia sensibilă) şi peste timp (căci aceasta înseamnă numărul 12 care se compune din 5, adică din cele 5 simţuri şi din 7, adică din timp) şi a tăiat orice afecţiune a sufletului faţă de ele, a ieşit din confuzia lor, zorind spre cetatea de sus. Şi  numai acesta are cu sine, în afară de copii şi de femei, numărul patruzeci şi trei de mii trei sute şaizeci.  Copiii sunt poate gândurile referitoare la afectele fireşti şi nevinovate şi independente de voia noastră, iar femeile, fie cugetările, fie poftele şi plăcerile naturale care nu aduc nici o osândă celor ce  le au, fiind urmarea necesară a poftirii naturale. Pentru că şi hrana cea mai simplă ne produce o plăcere naturală, chiar dacă nu voim, întrucât ne satisface trebuinţa de mai înainte. La fel băutura, prin faptul că potoleşte neplăcerea setei, sau somnul, prin faptul că reînnoieşte puterea cheltuită prin veghere. De asemenea toate celelalte funcţiuni ale firii noastre, care sunt pe de-o parte necesare pentru susţinerea ei, iar pe de alta folositoare celor ce se sârguiesc pentru dobândirea virtuţii. Toate acestea, măcar că nu se numără împreună cu bărbaţii, ies totuşi împreună cu orice minte care fuge de confuzia păcatului, ca nu cumva aceasta să fie ţinută din pricina lor în robia patimilor condamnabile şi contrare firii, care atârnă de voia noastră şi nu-şi au în altceva sursa în noi decât în mişcarea afectelor conforme cu firea. Dar nu se numără împreună, întrucât afectele care conservă firea în viaţa de aici nu se pot muta împreună cu noi la viaţa nemuritoare şi veşnică.  Cele patru miriade (patruzeci de mii) sunt pătrimea virtuţilor generale, cu care, străbătând mintea natura şi timpul, ajunge la ţinta fericită a nepătimirii. Să ne explicăm: Miriada (numărul de zece mii) e indicată numai prin cifra unităţii şi nu poate fi notată prin nici o altă cifră, fiind după suport identică cu unitatea şi deosebindu-se numai prin cugetare, cum se deosebeşte sfârşitul de început. Căci miriada este sfârşitul unităţii şi unitatea este începutul miriadei, sau mai bine zis miriada este unitatea pusă în mişcare şi unitatea este miriada până ce n-a fost în mişcare. Dar tot aşa fiecare din virtuţile generale are ca început şi sfârşit monada dumnezeiască, adică pe Dumnezeu, întrucât porneşte din El şi sfârşeşte în El şi este una cu Dumnezeu, deosebindu-se numai prin cugetare. Căci e vădit că de la El are şi spre El îşi are originea orice virtute.  Sau poate Scriptura înţelege prin cele patru miriade (patruzeci de mii) cele patru înaintări în împlinirea poruncilor dumnezeieşti de-a lungul contemplaţiei şi a cunoaşterii. Fiecare înaintare merge până la zecele proxim. Astfel prima înaintare constă în lucrarea simplă a poruncilor de către începători, după fuga lor de păcat. Ea împlineşte prima decadă, care e în acelaşi timp monadă. A doua înaintare e cea care îmbrăţişează prin fiecare poruncă pe celelalte. Ea face aceeaşi decadă sută împlinită prin lucrarea tuturor poruncilor prin fiecare. Căci decada lucrată înzecit produce suta. A treia înaintare este înzecirea sutei prin legea firii. Căci înzecită este şi legea firii ca una ce constă din zece părţi şi anume: din cele trei puteri ale sufletului, din cele cinci simţuri, din funcţiunea vocală şi din fecunditatea naturală. Din puterea raţiunii se foloseşte omul la căutarea cauzei şi a bunurilor din jurul cauzei; de puterea poftei spre dorirea celor căutate, iar de iuţime spre păzirea şi iubirea lor. Simţurile, la rândul lor, îi servesc la deosebirea lucrurilor, care şi ea se împarte în cinci şi din care se naşte ştiinţa. Această încincită deosebire împarte lucrurile în cele începute şi în cele neîncepute, în cele care sunt de cugetat şi în cele care nu sunt de cugetat, în cele care sunt de grăit şi în cele care nu sunt de grăit, în cele ce se pot face şi în cele ce nu se pot face, în cele stricăcioase şi în cele nestricăcioase. Iar de funcţiunea vocală se foloseşte spre grăire, precum de fecunditate spre sporirea bunurilor celor căutate, dorite, iubite, cunoscute şi grăite. Astfel suta înzecită prin legea firii devine mie. Iar a patra înaintare este urcuşul, prin contemplaţie şi cunoaştere, a legii fireşti, cu împărţirile arătate, spre raţiunea originară a fiecărei porunci. La capătul acestui urcuş, se contemplă miriada concentrată, indicată prin cifra primei unităţi. Căci cel ce împlineşte poruncile în mod simplu, apoi îmbrăţişează în împlinirea fiecăreia pe celelalte, pe urmă uneşte cu îmbrăţişarea acestora distincţiile legii fireşti şi pe aceasta o urcă în sfârşit, prin cunoaştere (în chip gnostic), spre raţiunea fiecărei porunci, a concentrat cele patru miriade, onorate la fiecare înaintare, prin taina unităţii, în care se adună raţiunea miriadei.  Sau cele patru miriade mai înseamnă şi cele patru nepătimiri generale. Prima nepătimire este înfrânarea desăvârşită de la păcatele cu fapta, constatată la cei începători. A doua nepătimire este lepădarea totală a gândurilor care consimt cu păcatele. Aceasta o găsim la cei care cultivă virtutea cu raţiune. A treia este nemişcarea totală a poftei spre patimi. Ea e proprie celor ce contemplă în chip spiritual în înfăţişarea lucrurilor văzute raţiunile lor. A patra nepătimire este curăţirea totală chiar şi de închipuirea simplă a patimilor. Aceasta o aflăm în cei ce şi-au făcut mintea, prin cunoştinţă şi contemplaţie, oglindă curată şi străvezie a lui Dumnezeu.  Deci cel ce s-a curăţit pe sine de lucrarea patimilor, s-a eliberat de consimţirea cugetării cu ele, şi-a oprit mişcarea poftei spre ele şi-a făcut mintea curată chiar şi de închipuirea simplă a lor, având cele patruzeci de mii, iese din materie şi zoreşte spre regiunea dumnezeiască şi paşnică a lumii spirituale.  Astfel înţelegem cele patruzeci de mii. Iar cele trei mii indică învăţătura desăvârşită, dreaptă, evlavioasă şi raţională despre Treimea Sfântă şi de o fiinţă, potrivit căreia credem şi lăudăm unitatea triipostatică ca un singur Dumnezeu.  Iar numărul de trei sute înfăţişează aici ideea Providenţei. Întâi pentru că prin forma literei care îl indică[4], e închipuită puterea care, venind de sus, străbate cele de jos şi cuprinde extremităţile celor două laturi, prin ceea ce se arată Providenţa care strânge totul în chip negrăit. Al doilea, pentru că acest număr a fost cinstit prin chipul crucii, pe care s-a săvârşit taina cea mare, cea dintâi şi cea ascunsă a Providenţei. Căci taina întrupării lui Dumnezeu a fost un mod de lucrare negrăită a Providenţei. Poate că în acest semn al crucii şi al numelui Celui ce a fost pironit pe ea pentru noi a îndrăznit marele patriarh Avraam, când a ieşit şi a biruit puterile vrăjmaşe indicate prin regi. Căci se spune că a ieşit cu 318 slujitori, adică cu acest semn şi cu numele lui Iisus. Pentru că de multe ori Scriptura descoperă celor curaţi gândul ei prin forma literelor.  Iar dacă vrea cineva să cunoască gândul Sfintei Scripturi şi din număr, va afla că şi aşa prin el se indică Providenţa. Căci lucrarea Providenţei constă nu numai în a păstra firea cu existenţa nemicşorată, ci şi în a face să nu-i lipsească nimic pentru a deveni fericită prin har. Deci adăugând cineva la două sute o sută, capătă trei sute. Iar prin acest număr se indică natura şi virtutea. Natura este indicată prin numărul două sute, ca una ce constă din materie şi formă. Căci materia este împătrită pentru cele patru elemente ale ei, iar forma este încincită pentru simţurile care pun pe frământătura materiei tiparul formei. Înmulţind acum pe patruzeci cu cinci, sau pe cincizeci cu patru căpătăm numărul două sute. Iar numărul o sută înseamnă virtutea desăvârşită, ca unul ce cuprinde decada poruncilor dumnezeieşti înzecită. La aceasta ajungând Avraam, devine tată al marelui Isaac, căci fiind mort după fire s-a făcut duh născător al vieţii şi al bucuriei. Deci adăugând la două sute o sută, capeţi numărul trei sute, care indică Providenţa ce susţine firea în tendinţa ei spre fericire.  Iar numărul şaizeci înseamnă puterea naturală care împlineşte poruncile şi s-a desăvârşit prin raţiunile virtuţilor. Căci numărul şase înseamnă puterea de activitate a firii, ca unul ce constă din părţile proprii[5]. Din această pricină s-a scris că şi Dumnezeu a făcut lumea în şase zile. Iar numărul zece arată desăvârşirea virtuţii prin împlinirea poruncilor. Prin urmare numărul şaizeci indică limpede puterea naturală care primeşte raţiunile dumnezeieşti aflătoare în porunci.  Aşadar cele patruzeci de mii adăugate la trei mii trei sute şaizeci indică raţiunea desăvârşită a virtuţii, taina venerată a Providenţei şi puterea de activitate a firii care a fost îmbunătăţită prin virtuţi. Deci cel ce şi-a eliberat, prin duh, mintea de trup, de simţuri şi de lume, iese din ele, părăsind amestecarea şi confuzia lor, ca cei de odinioară Babilonul; el zoreşte spre cetatea de sus, având mintea desprinsă de orice afecţiune faţă de ceva.  Iar robii şi roabele acestora, şapte mii trei sute şapte. Legea spune despre robi şi despre roabe: Robii şi roabele dintre Evrei să slujească şase ani, iar într-al şaptelea să fie lăsaţi slobozi. Iar robii şi roabele de alt neam să slujească în veac.  Veac socotesc că numeşte anul al cincizecilea al slobozirii.  Robul evreu şi roaba evreică sunt raţiunea şi cugetarea[6], care slujesc filozofului ce se îndeletniceşte cu făptuirea şase ani, ajutându-l să iscodească tot ce contribuie la frumuseţea morală şi la modurile virtuţii. Căci raţiunea şi cugetarea slujesc oricui se îndeletniceşte cu făptuirea ca un rob şi o roabă, iscodind şi creând modurile activităţii virtuoase. Şi toată puterea lor e îndreptată împotriva duhurilor răutăţii, care se opun făptuirii morale. Ducând aşadar la îndeplinire filosofia lucrătoare, pe care a indicat-o numărul şase al anilor (căci s-a spus că numărul şase înseamnă filosofia lucrătoare[7]), raţiunea şi cugetarea sunt lăsate slobode ca să se reîntoarcă la contemplarea duhovnicească a raţiunilor din lucruri, care sunt înrudite cu ele. Ele au ajuns atunci la anul al şaptelea, adică la deprinderea nepătimirii. Căci patimile au fost subjugate prin multa osteneală a raţiunii şi a cugetării unite cu ea şi de aceea au ieşit şi s-au depărtat de la suflet.  Iar robul şi roaba de alt neam sunt puterea mâniei şi a poftei[8]. Pe acestea mintea contemplativă le supune pentru totdeauna stăpânirii raţiunii, ca să-i slujească la dobândirea virtuţilor prin bărbăţie şi cumpătare. Şi nu le lasă libere până ce nu e înghiţită moartea nenorocitului de trup şi de viaţa nemărginită, şi până ce nu se arată în chip curat icoana împărăţiei veşnice, având imprimată în ea, prin imitare, întreaga formă a arhetipului. Ajunsă aici, mintea contemplativă slobozeşte mânia şi pofta, pe cea din urmă prefăcând-o în plăcere curată şi în atracţia neprihănită pentru dragostea dumnezeiască, iar pe cea dintâi în ardoare duhovnicească, în statornicie înfocată şi în nebunie sobră. În această stare ajunsese după merit marea rază a luminii netulburate, marele apostol Pavel, când l-a auzit pe regele Agripa spunându-i: Eşti nebun Pavele (Fapte 26, 24). Dar şi el însuşi scrie despre sine Corintenilor: Că ori de ieşim din noi, este pentru Dumnezeu, ori de suntem cu mintea aşezată, este pentru voi (II Corinteni 5, 15). El numeşte nebunia sobră, cea după Dumnezeu, ieşire din sine (extaz), ca una ce scoate mintea afară din lucrurile create, măcar că în sine e sobră şi chibzuită.  Iar numărul robilor socotesc că indică viaţa vremelnică, trăită conform cu raţiunea şi împreunată cu modurile nepătimirii. În cursul acesteia mintea, folosindu-se de raţiune şi de cugetare ca de nişte robi şi roabe evreice care slujesc făptuirii, hotărăşte măsurile ajutorului ce trebuie să-l dea acestea virtuţii, strămutându-le la contemplaţie. Îngrijindu-se de mânie şi de poftă, ca de nişte robi şi roabe de alt neam, aşa cum un stăpân se călăuzeşte de slujitori le călăuzeşte la aceeaşi libertate de la sfârşit. Şi anume aşa că pofta o preface în dorinţa ce se desfată de cele dumnezeieşti, iar mânia în vigoarea nesfârşită a dorului ce se bucură de ele, făcând pe robii de alt neam, Evrei adevăraţi după har.  Cântăreţi şi psalmozi opt sute cincizeci şi cinci. Cântăreţii sunt cei ce vestesc cuvântul (raţiunea) dumnezeiesc prin modurile virtuţilor cu fapta, fără contemplaţie. Iar psalmozii sunt cei ce iniţiază tainic în cuvântul (raţiunea) dumnezeiesc pe alţii, prin modurile virtuţilor împreunate cu dulceaţa cunoştinţei din contemplaţie, încântându-le urechile lor spirituale.  Numărul acestora indică ştiinţa lucrurilor veşnice, atâta cât le este îngăduită oamenilor. Din numărul opt sute cinci zeci, opt sute indică raţiunile viitoare ale cunoştinţei, iar cincizeci ale virtuţii. În sfârşit cinci înfăţişează ştiinţa lucrurilor de aici, precum am arătat vorbind despre numărul cinci puţin mai înainte.  Cămile, trei sute treizeci şi cinci. Cămilele ce ies împreună cu fiii lui Israel eliberaţi din robia amară, sunt diferitele reprezentări (completaţii) naturale ale lucrurilor văzute, care sunt alcătuite, asemenea cămilei, pe deoparte din înfăţişările cele văzute ce se raportează la simţuri şi sunt aşa zicând picioarele lor, iar pe de alta din raţiunile mai înalte, privite în ele cu duhul, care se raportează la minte şi sunt aşa zicând capul lor.  Poate despre aceste cămile a zis marele Isaia, prevestind profetic slava Ierusalimului spiritual: Şi te vor acoperi pe tine cămilele de Madian şi Ghefar (Isaia 60, 6). Ele sunt reprezentările (contemplaţiile) duhovniceşti ale afectelor (patimilor) fireşti. Căci Madian se tălmăceşte golirea stomacului, sau lut sângeros, sau sudori omeneşti şi ale mamei. Iar Ghefar posesiunea spatelui, care este contemplaţia ridicată deasupra patimilor trupeşti. Căci spatele sufletului este trupul, ca unul ce este îndărătul lui. Deci Scriptura zice aici că locul sau reşedinţa duhovnicească a cunoştinţei paşnice şi nedezbinate a vederilor tainice este asemenea unei cetăţi sfinte, acoperită de ele ca de nişte vite.  Acelaşi sens îl arată şi numărul însuşi, care indică mişcarea în jurul timpului şi al naturii.  Şi cai, şapte mii şapte sute treizeci şi şase. Cal este acela care aleargă în viaţă pe drumul celor virtuoşi, având toată vigoarea iuţimii (mâniei). Căci se spune că firea calului stă în unghiile picioarelor, pe care le are de la fire. De aceea a şi fost socotit cel mai destoinic şi mai tare la drum dintre toate celelalte animale domestice şi supuse oamenilor. Cu ei aseamănă marele Prooroc Avacum şi pe sfinţii Apostoli, când zice prin Duhul: Şi ai suit pe mare caii Tăi, care tulbură ape multe. El numeşte cai pe sfinţii şi fericiţii Apostoli, care poartă cuvântul mântuitor al adevărului înaintea neamurilor şi împăraţilor, în toată lumea, pe care o numeşte figurat mare. Iar neamurile le-a asemănat cu apele. Căci şi ele sunt tulburate şi agitate de puterea cea mare din cuvântul Duhului şi trecute de cutremurul mântuitor de la necredinţă, de la neştiinţă la cunoaştere şi de la păcat la virtute.  Aceasta o arată şi numărul însuşi al cailor, care închipuie deprinderea cu filosofia practică a virtuţii. Căci numărul şapte mii trei sute, ca număr ce indică timpul, arată mişcarea sprintenă a virtuţilor, iar treizeci şi şase activitatea firii care aleargă împreună cu virtuţile.  Iar catâri opt sute patruzeci şi cinci. Catârul este, după înţelesul cel de laudă, deprinderea care nu rodeşte păcatul. Din acest motiv s-i rânduit, într-un chip cât se poate de potrivit şi de cuvenit duhului Scripturii, ca cel ales rege în Israel să nu şadă pe cal, ci pe catâr. Prin aceasta Scriptura arată că mintea contemplativă, care împărăţeşte peste înţelesurile şi reprezentările (vederile) lucrurilor, ca şi peste mişcările proprii, trebuie să aibă o deprindere neroditoare de rău, adică una care nici să nu zămislească, nici să nu nască răul. Ea trebuie să fie purtată de această deprindere, atunci când se mişcă în contemplaţie, ca nu cumva, ocupându-se cu cercetarea duhovnicească a lucrurilor, să cadă din nebăgare de seamă în puterea vreunuia din duhurile rele, care pot corupe prin ceva din cele sensibile dispoziţia curată a inimii.  Ştim că în Scriptură catârul are şi un înţeles de ocară., de pildă zice: Nu fiţi asemenea calului şi catârului, în care nu este înţelegere. Scriptura numeşte cal deprinderea de a umbla după plăcerile patimilor, iar catâr deprinderea care nici nu zămisleşte, nici nu naşte binele. Scriptura le interzice deopotrivă pe amândouă celor ce doresc mântuirea: pe cea dintâi, întrucât lucrează păcatul, pe cea de-a doua, întrucât nu lucrează virtutea. Tot în acest sens de ocară trebuie luat şi catârul lui Abesalom, pe care acesta călărind a pornit la uciderea părintelui său. Prin aceasta Duhul arată că cel rănit de slava deşartă, din pricina virtuţii şi a cunoştinţei, îşi hrăneşte în deşert coama părerii de sine, dichisind-o şi amestecând-o ca pe un catâr, spre a amăgi pe privitori cu afişarea unei purtări morale. Călărind acela pe ea, îşi închipuie că-l va răsturna pe tatăl care l-a născut prin învăţătura cuvântului, urmărind să răpească cu mândrie şi în chip silnic la sine slava virtuţii şi a cunoştinţei, pe care o are tatăl său de la Dumnezeu.  Dar ieşind la largul contemplaţiei naturale în duh, la războiul raţional pentru adevăr, din pricina simţirii nemortificat rămâne spânzurat cu părul de stufişul stejarului vederilor materiale. Astfel însăşi închipuirea de sine, care-i leagă mintea de acelea, îi slujeşte spre moarte, suspendându-l între pământ şi cer. Căci cel stăpânit de slava deşartă nu are cunoştinţa drept cer care să-l atragă din părerea de sine ce-l reţine jos, dar nici talpa făptuirii smerite drept pământ care să-l tragă în jos din îngâmfarea ce-l ţine pe sus. Pe acesta evlaviosul dascăl care l-a născut, lăsându-se dus de iubirea de oameni, îl plânge şi după ce moare, deoarece, asemenea lui Dumnezeu, nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Ieşirea 33, 11).  Iar ca să înţelegem şi în alt chip locul David înseamnă, desigur, mintea activă, iar Abesalom închipuirea de sine, născută din mintea activă în împreunarea cu simţirea (percepţia)[9]. Căci simţirea este fiica regelui Ghesul, pe care luând-o David a născut pe Abesalom. Iar Ghesul se tălmăceşte călăuza zidului. Zidul este, desigur, trupul. Iar călăuza trupului este legea trupului, sau simţirea. Din aceasta se naşte Abesalom, care se tălmăceşte socotita pace a tatălui, care este, evident, închipuirea de sine. Căci socotind că am biruit patimile, dăm naştere închipuirii de sine. Marele David, luând cunoştinţă că aceasta s-a răzvrătit împotriva lui, deoarece şi-a oprit făptuirea prin cunoaştere, părăsind cortul, Ierusalimul şi Iudeea, fuge dincolo de Iordan, în pământul Galaad, care se tălmăceşte strămutarea mărturiei, sau descoperirea lor. Aceasta arată că David se socoteşte pe sine nevrednic, din pricina închipuirii răzvrătite, de cortul sfânt, adică de tehnologia mistică, de Ierusalim, adică de cunoştinţa care vede cele dumnezeieşti şi de Iudeea, adică de mărturisirea bucuriei pentru faptele sale.  Aceasta înseamnă că mintea îşi strămută puterile sale de la bucurie la întristare şi la cunoştinţa sau la mărturisirea celor săvârşite mai înainte; cu alte cuvinte la amintirea celor săvârşite mai înainte; cu alte cuvinte la amintirea tuturor greşelilor în parte. Căci aceasta este descoperirea lor. Simplu vorbind, ea se mută prin cugetare în timpul dinainte de har (căci aceasta înseamnă a trece dincolo de Iordan), când era strânsă de harul virtuţii şi al cunoştinţei. În felul acesta, cunoscându-şi neputinţa proprie şi dobândind adânca smerenie ce se opune închipuirii de sine, prin cunoştinţa stării sale, ucide pe răzvrătit, adică închipuirea de sine, care trecuse la el pe când se afla în întristare multă. Şi aşa revine la slava proprie şi stăpâneşte peste pământul lui Iuda şi împărăţeşte peste Ierusalim şi slujeşte în cortul sfânt al lui Dumnezeu slujbă curată şi neprihănită.  Dar să revenim la numărul catârilor Iudeilor sloboziţi din robie şi să privim după putere la sensul spiritual din el. Catâri, zice, erau opt sute patruzeci şi cinci. Numărul acesta indică nepătimirea desăvârşită a minţii faţă de cele sensibile şi de simţuri, în temeiul deprinderii de a nu rodi păcatul, adică a deprinderii de a nu naşte păcatul. Căci numărul opt sute, luat în înţeles de laudă, înseamnă nepătimirea caracteristică a veacului viitor, numărul patruzeci indică lucrurile sensibile, iar cinci indică simţurile.  Iar asini, cinci mii cinci sute douăzeci şi cinci. Asinul este trupul care slujeşte sufletului, purtând poverile şi ostenelile faptelor pentru dobândirea virtuţii; cu alte cuvinte, deprinderea virtuoasă a trupului. Tot astfel de asini au avut fiii marelui Iacov de au putut aduce din Egipt în pământul făgăduinţei grâul trebuincios hranei, adică cunoştinţa duhovnicească, adunată din contemplaţia naturii ca din Egipt şi închisă în sacii cugetărilor, pe care îi pun prin făptuire deasupra trupurilor, transportându-i spre viaţa viitoare.  Iar numărul rotund al acestor asini arată mişcarea constantă a deprinderii virtuoase a trupului spre fapte, urmând fără abatere cuvântului cunoştinţei. Căci cei pricepuţi în aceste lucruri numesc mişcarea sferică neschimbată, ca una ce rămâne la fel în toate împrejurările, mai mult decât celelalte mişcări ale lucrurilor.  Acestea le-am spus, după puterea noastră de a înţelege şi de a spune. Iar dacă cineva ar voi să spună că în acestea sunt preînchipuite diferitele trepte ale credincioşilor Bisericii şi dispoziţiile lor, n-ar greşi. Astfel bărbaţii sunt cei ce au ajuns, pe cât e cu putinţă, la măsura plinirii vârstei lui Hristos şi săvârşesc virtutea prin iubire, prin proprie hotărâre.  Robii şi roabele sunt cei ce poartă povara filosofiei lucrătoare de teama chinurilor veşnice, cu care sunt ameninţaţi. Cântăreţii, cei ce propovăduiesc frumos şi bine cuvântul făptuirii şi tămăduiesc patimile altora. Psalmozii, cei ce arată prin contemplaţie frumuseţea cunoştinţei cuvintelor (raţiunilor) dumnezeieşti şi depărtează ca pe un întuneric neştiinţa de la aţii. Cămilele sunt cei ce îmblânzesc prin raţiune răutatea voinţei, călăuzind-o spre virtute. Caii, cei ce aleargă bine în stadionul vieţii plăcute lui Dumnezeu. Catârii, cei care au moravuri amestecate şi care dovedesc în viaţa comună o înţelepciune practică, fără prihană. Asinii sau vitele de jug, sunt cei ce trebuie să ostenească cu fapta şi primesc prin contemplaţie să se aşeze raţiunea asupra lor. Adunându-i pe toţi aceştia facem plinirea sfintei Biserici, împodobită cu multe frumuseţi şi de virtutea multora. […]  Aceştia cred că sunt bărbaţii de care scrie Duhul, aceştia robii şi roabele, psalmozii şi cântăreţii, cămilele, catârii şi asinii. Nu e vorba de cei pe care îi cunoaşte simţirea trupească, ci de cei pe care îi înţelege mintea curată şi sunt zugrăviţi de condeiul harului”[10].

70: O parte din capii de familie au dat în vistieria lui Neemia, pentru lucrare, o mie de drahme de aur, cincizeci de cupe şi treizeci de veşminte preoţeşti.

71: Iar alţi capi de familie au dat în vistieria lucrării douăzeci de mii de drahme de aur şi două mii trei sute de mine de argint.

Versetele 6-71: „Acest lung pasaj reia, de multe ori exact cu aceiaşi termeni, lista de la [Ezdra] 2, 1-70. Cu toate că grafia numelor proprii prezintă multe deosebiri de detaliu şi cifrele nu se repetă întocmai, cele două texte au în mod cert aceeaşi origine”[11].

72: Ceilalţi din popor au dat douăzeci de mii de drahme de aur, două mii două sute de mine de argint şi şaizeci şi şapte de veşminte preoţeşti.

73: Iar preoţii şi leviţii şi portarii şi cântăreţii şi unii din popor şi natineii şi tot Israelul s-au aşezat în cetăţile lor.


[1] BBVA, p. 529

[2] AB, p. 243

[3] E vorba, de fapt, despre Cartea III Ezdra 4, 58, carte trecută în Bibliile noastre între scrierile bune de citit, nu între cărţile canonice. Comentariul, de altfel, e la III Ezdra 5, 63-69, însă pasajul coincide, în mare, cu Neemia 7, 66-69; cifrele de aici diferă, pe alocuri, şi de cele din III Ezdra.

[4] Vechii greci notau numărul 300 cu litera T (taf).

[5] Numărul 6 este produs şi sumă a primelor trei numere ale decadei: 1+2+3=6; 1x2x3=6.

[6] Raţiunea în greceşte e de genul masculin: λόγος; iar cugetarea e de genul feminin: διάνοα. Ele slujesc celui de pe prima treaptă a urcuşului (n. trad.).

[7] Numărul şase simbolizează cele şase zile de lucru de peste săptămână, deci activitatea în general (n. trad.).

[8] Puterea mâniei în greceşte e de genul masculin: θυμός, iar puterea poftitoare e de genul feminin: επιθυμία (n. trad.).

[9] Mintea (νους) fiind în greceşte de genul masculin, iar simţirea (αισθησις) de genul feminin, icoana căsătoriei între ele se potriveşte (n. trad.).

[10] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 55

[11] SEP 3, p. 299

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s