Comentarii la Neemia – 2

Posted: 15/03/2009 in Neemia
Etichete:, , ,

CAPITOLUL 2 – Împuternicit de rege, Neemia se apucă să rezidească Ierusalimul.

 

1: Şi a fost că în luna Nisan, în cel de al douăzecilea an al regelui Artaxerxe, având eu vinul în faţă, am luat vinul şi i l-am dat regelui; un altul nu-i şedea atunci în faţă.

Cum s-a arătat mai sus, evenimentele s-au petrecut în martie-aprilie, anul 445 î. Hr.  Regele Artaxerxes: „Beda vede şi în acest rege o prefigurare a lui Hristos, numele lui însemnând: lumină lovind în linişte inimile credincioşilor (ibid., III, ad loc.)”[1].  Evenimentele demarează în luna Nisan (= primăvară; coacerea spicelor), prima lună a calendarului ebraic religios şi a şaptea lună a calendarului civil; în al douăzecilea an al regelui Artaxerxe (= tăcerea luminii; mare rege).

2: Şi mi-a zis regele: „De ce ai chipul trist şi nu te simţi în largul tău?: asta nu poate veni decât dintr-o inimă rea…”.

Inimă rea: „stare de spirit confuză; dar aici poate fi şi insinuarea că în ea s-a cuibărit un gând rău, ascuns”[2].

3: şi i-am zis regelui: – Trăiască regele în veci! Cum să nu-mi fie faţa tristă dacă cetatea – casa mormintelor părinţilor mei – este pustiită, iar porţile ei arse cu foc?

4: Regele mi-a zis: „Pentru cine ceri tu aceasta?”  Iar eu m-am rugat către Domnul, Dumnezeul cerului,

5: şi i-am zis regelui: Dacă regelui i se pare c-ar fi bine şi dacă robul tău va afla bunăvoinţă în ochii tăi, trimite-l în Iudeea, în cetatea mormintelor părinţilor mei, iar eu o voi rezidi.

6: Atunci regele – în timp ce ţiitoarea sa şedea lângă el – mi-a zis: „Cât va dura călătoria ta? şi când te vei întoarce?”  Spusa mea i-a plăcut regelui; el mi-a dat drumul, iar eu i-am dat un termen.

Ţiitoarea: „aici nu e vorba de regină (soţia regelui), ci, după cât se pare, de prima sa concubină, care va fi avut un cuvânt bun în favoarea lui Neemia; oricum, conversaţia se petrece într-o atmosferă de intimitate”[3].  Un termen: „din 5, 14 ştim că absenţa lui Neemia a fost de doisprezece ani; e posibil însă ca el să fi propus un termen mai scurt, iar acesta să fi fost prelungit”[4].

7: Şi i-am zis regelui: Dacă regelui i se pare c-ar fi bine, să-mi dea scrisori către guvernatorii de peste Râu, ca să mă treacă de la unul la altul până ce voi ajunge în Iudeea,

8: precum şi o scrisoare către Asaf, mai-marele paznic al pădurilor regelui, ca să-mi dea lemne să acopăr porţile, ca şi pentru ziduri şi pentru casa în care voi intra. Iar regele mi le-a dat, de vreme ce mâna cea bună a lui Dumnezeu era asupră-mi.

Episodul e prezentat mai amănunţit în Cartea III Ezdra (4, 58-60). Redăm acest pasaj, ca şi o (lungă) tâlcuire asupra lui, deoarece socotim că ambele au legătură strânsă şi cu cele din cartea de faţă: (58) Şi când tânărul [Zorobabel] a ieşit, şi-a ridicat faţa la cer, îndreptată spre Ierusalim, şi I s-a rugat Dumnezeului cerului, zicând: (59) „De la Tine este biruinţa şi de la Tine este înţelepciunea şi a Ta este slava, iar eu sunt robul Tău. (60) Binecuvântat eşti Tu, Cel ce mi-ai dat înţelepciune, şi Ţie Îţi mulţumesc, Dumnezeul părinţilor noştri!”.

„Zorobabel, după regula exactă a limbii ebraice, se pronunţă când aspru, când lin, şi e când un cuvânt compus, când o împreunare de două cuvinte despărţite, când un singur cuvânt elementar. Pronunţat aspru acest cuvânt înseamnă sămânţa tulburării, iar pronunţat lin, răsăritul tulburării. Când e cuvânt compus înseamnă: răsărit în tulburare, iar când formează două cuvinte despărţite răsăritul din împrăştiere. În sfârşit, când e cuvânt unic, înseamnă însăşi odihnă.  Zorobabel, este, aşadar, mintea iubitoare de înţelepciune (filosoafă). Prima dată ea e semănată, după dreptate, prin pocăinţă, în tulburarea provocată de robia patimilor. În al doilea rând urmează răsăritul tulburării, adică mintea dă la iveală ruşinea ce i-o pricinuieşte tulburarea patimilor. În al treilea rând vine răsăritul în tulburare, adică mintea prin cunoştinţă aduce lumină în lucrarea confuză a simţurilor îndreptate spre cele sensibile şi nu le mai pasă pe acelea să se apropie de lucrurile sensibile fără raţiune. În rândul al patrulea vine răsăritul din împrăştiere, adică mintea oferă puterilor sufleteşti, împrăştiate în jurul lucrurilor sensibile, răsăritul faptelor dreptăţii care dă naştere activităţii raţionale, întrucât aceasta nu mai e lipsită de cunoaşterea prin contemplaţie, care readuce puterile împrăştiate spre realităţile spirituale. În rândul al cincilea mintea devine ea însăşi odihnă, după ce a împăciuit toate şi a unit activitatea cu binele prin fire, iar contemplaţia cu adevărul prin fire.  Căci toată activitatea se săvârşeşte pentru bine şi toată contemplaţia caută cunoaşterea caută cunoaşterea numai pentru adevăr. După ce s-a ajuns la ele, nu va mai fi nimic care să stârnească activitatea sufletului, sau să atragă contemplaţia lui prin vederi străine. Căci sufletul a ajuns atunci dincolo de tot ce este şi se gândeşte, şi L-a îmbrăcat pe Dumnezeu însuşi, care e singur bun şi adevărat şi se află mai presus de toată fiinţa şi înţelegerea.  Mintea devenită astfel, prin diferitele propăşiri în virtute, iese în urma biruinţei sale, de la împăratul Darie, adică din legea naturală, după ce i-a arătat aceleia puterea iubirii şi a adevărului, prin compararea virtuţilor cu patimile şi a luat de la aceea scrisori care să întărească pornirea ei şi să o oprească pe cea a duşmanilor. Iar după ce iese, cunoscând de unde i-a venit harul biruinţei, îşi ridică faţa la cer, înspre Ierusalim şi binecuvântează pe Împăratul Cerului.  Faţa unei astfel de minţi este dispoziţia ascunsă a sufletului, în care se află toate trăsăturile virtuţilor. Pe aceasta o ridică mintea la cer, adică spre înălţimea contemplaţiei, înspre Ierusalim, adică înspre deprinderea nepătimirii.  Sau poate prin cuvintele la cer, înspre Ierusalim, se arată că mintea caută locaşul ei din cer (II Corinteni 5, 1-2) şi spre cetatea celor scrişi în ceruri (Evrei 12, 23), despre care lucruri preaslăvite s-au grăit, cum zice David (Psalmi 86, 2).  Căci nu putea să binecuvânteze pe Dumnezeu fără să-şi ridice faţa sau dispoziţia sufletului, compusă, ca nişte trăsături, din multe şi felurite virtuţi, spre înălţimea contemplaţiei şi a cunoştinţei, prin deprinderea nepătimirii, adică a stării paşnice şi nevinovate .  Şi ce zice, ridicându-şi faţa? De la Tine este biruinţa. Prin biruinţă arată sfârşitul făpturii împotriva patimilor, ca pe o răsplată a nevoinţelor dumnezeieşti împotriva păcatului. Şi de la Tine înţelepciunea. Prin înţelepciune arată sfârşitul la care se ajunge prin contemplaţie, sfârşit care înlătură prin cunoştinţă, toată neştiinţa sufletului. Şi a Ta este slava. Slava numeşte strălucirea frumuseţii dumnezeieşti, care iradiază din acelea şi constă din unirea biruinţei şi a înţelepciunii, a activităţii şi a contemplaţiei, a virtuţii şi a cunoştinţei, a bunătăţii şi a adevărului. Căci acestea, unindu-se întreolaltă, iradiază o singură slavă şi aceea a lui Dumnezeu. De aceea foarte potrivit adaugă: Şi eu sunt robul Tău, ştiind că toată activitatea şi contemplaţia, virtutea şi cunoştinţa, biruinţa şi înţelepciunea, bunătatea şi adevărul, le săvârşeşte în noi, ca în nişte organe, Dumnezeu, noi neaducând nimic decât dispoziţia care voieşte cele bune. Această dispoziţie o are şi marele Zorobabel. De aceea adaugă, zicând către Dumnezeu: Bine eşti cuvântat, Cel ce mi-ai dat mie înţelepciune şi Ţie mă mărturisesc, Doamne al părinţilor. Ca rob recunoscător, Zorobabel toate le-a atribuit lui Dumnezeu, care toate le-a dăruit. De la El a primit înţelepciunea, prin care îi poate mărturisi, ca unui Domn al părinţilor, puterea bunurilor hărăzite. Drept aceea spune: Bine eşti cuvântat Doamne, arătând prin aceasta că Dumnezeu are înţelepciunea infinită, sau, mai bine zis, e însăşi înţelepciunea, de la care primind şi el înţelepciune, îi mărturiseşte înţelepciunea sa.  Iar Domn al părinţilor Îl numeşte, ca să arate că toate isprăvile Sfinţilor au fost în chip vădit daruri ale lui Dumnezeu şi deci unul nici unul dintre ei n-a vrut nimic, decât bunul ce i s-a dat de la Domnul Dumnezeu, pe măsura recunoştinţei şi a bunăvoinţei celui ce l-a primit; astfel spus, fiecare dintre ei a dobândit numai acele bunuri, pe care le-a atribuit Domnului, care le-a dăruit.

Deci părinţi numeşte pe sfinţii din veac. Căci primind credinţa lor şi imitându-le viaţa, a reuşit prin voinţă să se nască din aceia cu duhul, ca fiu născut prin voinţa sa liberă din părinţi care de asemenea au această calitate prin voinţa lor liberă. Calitatea aceasta este cu atât mai preţuită la Dumnezeu decât calitatea celor ce devin părinţi şi fii prin trup şi nu prin voinţă, cu cât se deosebeşte prin superioritatea fiinţei sufletului de trup.  Acest Zorobabel este unul dintre tinerii ce stau în preajma regelui Darie (III Ezdra 4, 3), adică a legii naturale, şi cuprinde toată întinderea bunurilor dumnezeieşti din oameni în două cuvinte. El risipeşte cutezanţa celorlalţi şi atrage la sine legea care împrăştie peste fire, iar aceasta decretează slobozirea puterilor ţinute în robia străină a patimilor.  Duhurile rele, care iau partea trupului ca mai pământesc sunt două, prin însăşi doimea numărului indicându-se caracterul pătimaş şi pieritor al trupului. Iar mintea ce ţine partea sufletului, care e simplu după fiinţă, e una, fiind expresia unităţii lui neprihănite, de care nu se poate atinge moartea cu nici un chip, întrucât nu admite vreo tăiere care să-l împartă.  Deci zice unul din tineri, adică cel dintâi, prezentând vitalitatea pătimaşă a trupului: Cel mai tare este vinul (III Ezdra 3, 10). El numeşte vin toată întinderea patimilor iubitoare de plăceri, pe care le circumscrie în acest singur cuvânt. Acest vin provoacă beţia ce scoate pe om din minţi şi perverteşte întrebuinţarea gândurilor fireşti. Căci spune Scriptura: Mânia dracilor este vinul lor şi mânia aspidelor fără vindecare (Deuteronom 32, 33). Ea numeşte, fierberea plăcerilor trupeşti vinul dracilor, iar neascultarea îngâmfată şi dispreţuitoare vinul aspidelor. Căci se spune ceva de această fiară, că spre deosebire de toate celelalte fiare ale pământului, îşi astupă urechile de la cântări dispreţuind cu mândrie pe cei ce cântă.  Altul dintre tineri, adică al doilea, zice: Cel mai tare este împăratul (III Ezdra 3, 11). El numeşte împărat toată slava deşartă a bogăţiei, a domniei şi a celorlalte străluciri de dinafară. E slava care naşte neştiinţa, prin care se produce sfâşierea firii, întrucât toţi se ignoră unul pe altul şi toţi se sfâşie între ei pentru un singur lucru: pentru că fiecare vrea să fie slăvit mai mult decât alţii, fie datorită puterii, fie bogăţiei, fie plăcerii, sau a altor pricini pentru care se vor slăviţi cei ce nu cunosc slava dumnezeiască cea care rămâne şi dispreţuiesc puterea ei.  Aceştia readucând tot adâncul de mocirlă al patimilor contrare firii la aceste două izvoare, l-au făcut pe Darie judecător al cuvintelor, nădăjduind că legea care stăpâneşte peste fire îşi va da consimţământul la opiniile lor.  Dar al treilea, care este mintea ce ţine partea virtuţii şi a cunoştinţei şi se străduieşte să slobozească sufletul din robia cea rea a patimilor, zice:  Mai tari sunt femeile şi pe toate le biruieşte adevărul (III Ezdra 3, 12). Femei a numit el virtuţile îndumnezeitoare, din care se naşte în oameni iubirea, care îi uneşte cu Dumnezeu şi întreolaltă. Această răpeşte sufletul tuturor, celor supuşi naşterii şi stricăciunii, ca şi al fiinţelor spirituale care sunt mai presus de acestea, şi îl împleteşte cu Dumnezeu însuşi într-o unire drăgăstoasă, atât cât este cu putinţă firii omeneşti, înfăptuind în chip unic căsătoria dumnezeiască cea neprihănită. Iar adevăr a numit cauza cea unică şi singură a lucrurilor, începutul, stăpânirea puterea şi slava, din care şi pentru care s-au făcut şi se fac toate şi pentru care se susţin toate în existenţă, şi de dragul căreia se face toată strădania şi mişcarea celor iubitori de Dumnezeu. Scurt vorbind, prin femei a arătat sfârşitul virtuţilor: iubirea. Căci aceasta este plăcerea unirii nedespărţite şi neîntrerupte a celor ce se împărtăşesc prin dorinţă de binele prin fire. Iar prin adevăr a indicat capătul tuturor cunoştinţelor şi chiar al tuturor celor ce pot fi cunoscute, capăt spre care sunt atrase, ca spre începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, mişcările naturale, printr-o oarecare raţiune generală. Căci începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, ca adevăr, biruieşte toate prin fire şi atrage spre sine mişcarea tuturor făpturilor.  Mintea iubitoare de înţelepciune (filosoafă) grăind astfel către legea firii, alungă de la ea toată amăgirea dracilor vicleni şi o convinge să decreteze slobozirea gândurilor şi puterilor sufletului, ţinute în robia patimilor, şi să vestească celor închişi în întuneric, adică în poftă după cele sensibile, dezlegarea de lanţurile robiei spirituale. Prin aceasta îi lasă să se suie în Iudeea, adică în virtute, ca să zidească în Ierusalim, adică în deprinderea nepătimirii, templul Domnului, sau cunoştinţa capabilă să primească înţelepciunea.  Deci înţelept şi prea înţelept este marele Zorobabel. Căci primind înţelepciunea de la Dumnezeu, el a putut, datorită ei, să combată, să învingă şi să răstoarne răspunsurile date de duhurile rele, care, ţinând partea trupului, căutau să ducă la amăgire şi la stricăciune neamul omenesc. Prin cele două răspunsuri ale sale, el a spulberat cu totul ambele răspunsuri vrăjmaşe şi a eliberat sufletul din robia cea rea a patimilor. Dat fiind că aceia prin lauda vinului se străduiau să obţină cea mai mare cinste pentru fierberea plăcerilor trupeşti, iar prin lauda împăratului ridicau mai presus de toată puterea slăvii lumeşti, aceasta a arătat, prin simbolul femeilor, superioritatea plăcerii duhovniceşti, care nu are sfârşit, iar prin adevăr a indicat puterea care nu poate fi clintită de nimic. Prin aceasta l-a înduplecat (pe Darie) să dispreţuiască bunurile prezente şi să caute pe cele viitoare.  Acesta este înţelesul sănătos şi înţelept, pe care îl au, după părerea mea, răspunsurile celor trei tineri. El a fost socotit de Duhul vrednic de a fi fixat în scris pentru îndemnul nostru. Iar dacă cineva ar putea să vadă un înţeles mai înalt în cele scris, potrivit cu puterea ce i s-a dat de a înţelege cele dumnezeieşti, nu trebuie să fie invidiat. Căci harul Duhului nu se micşorează în cei ce se împărtăşesc de el (din care pricină se şi naşte patima invidiei), chiar dacă unul primeşte mai mult, iar altul mai puţin din har. Pentru că fiecare dobândeşte după măsura credinţei lui arătarea lucrării duhului. Aşa încât fiecare îşi este distribuitorul propriu al harului. Şi dacă ar cugeta bine, n-ar trebui să invidieze pe cel ce a dobândit haruri mai mari, deoarece atârnă de el însuşi dispoziţia prin care primeşte bunurile dumnezeieşti.  Dar să venim şi la alt înţeles tainic al celor scrise, şi anume la acela care descoperă adevărul originar al lor, Zorobabel cel adevărat şi nou, vestit prin cel vechi în mod figurat, este Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, care a fost conceput, purtat şi născut în confuzia firii noastre, ca făcându-se om după fire, să readucă la sine firea, scoţând-o din confuzie.  Acesta n-a fost dus în robie împreună cu noi şi n-a fost strămutat în confuzia patimilor. Căci n-a săvârşit păcat, nici n-a aflat vicleşug în gura lui (Isaia 53, 9). Dar s-a născut între noi cei robiţi ca un rob, şi a fost socotit cu noi, cei fărădelege (Isaia 53, 12), făcându-se din iubirea de oameni întru asemănarea trupului păcatului, pentru păcat (Romani 8, 3). S-a făcut întru asemănarea trupului păcatului, întrucât, fiind prin fire Dumnezeu nepătimitor, a binevoit să se facă, potrivit iconomiei, în chip neschimbat, om prin fire pătimitor. Şi s-a făcut aşa pentru păcat, deoarece pentru păcatele noastre a fost dus la moarte şi pentru noi a suferit dureri; pentru păcatele noastre a fost zdrobit, ca noi să ne vindecăm cu rana Lui. Duhul înaintea feţei noastre, unsul Domnului a fost prins în stricăciunile noastre, el despre care noi ziceam: În umbra lui vom trăi printre neamuri (Ieremia 23, 5).  El este Răsăritul cel drept din împrăştierea noastră, în care am ajuns prin păcat. Despre el spune Duhul Sfânt prin Proorocul: Că va răsări vouă Răsărit drept (Plângeri 4, 20), sau Iată bărbat, Răsăritul este numele Lui şi va răsări dedesubtul Lui (Zaharia 6, 12), sau Răsări-va Soarele dreptăţii, aducând tămăduire în aripile Lui (Maleahi 3, 20). Prin cuvântul dedesubtul lui se arată taina neînţeleasă a întrupării Cuvântului, din care a răsărit mântuirea tuturor. Iar aripile Soarelui dreptăţii ar fi cele două Testamente, prin care zburând Cuvântul în noi, ne vindecă rana căderii în păcat şi ne dăruieşte desăvârşita sănătate a virtuţii, adică prin cel Vechi înlătură păcatul, iar prin cel Nou sădeşte virtutea. Sau iarăşi aripile sunt Pronia şi Judecata. Cuvântul zburând prin acestea, se sălăşluieşte în chip nevăzut în făptuiri, tămăduind prin raţiunile înţelepciunii pe cei ce voiesc să se întrupeze şi vindecând prin modurile certării pe cei greu de urnit spre virtute. Prin aceasta uneori le curăţă întinăciunea trupului, iar altora le şterge petele sufletului.  El este cel ce readuce din robie pe Israel cel adevărat. El îl mută nu dintr-o ţară într-alta, cum a făcut vechiul Zorobabel, strămutând poporul din Babilon în Iudeea, ci de pe pământ la cer, de la păcat la virtute, de la neştiinţă la cunoştinţa adevărului, de la stricăciune la nestricăciune şi de la moarte la nemurire, scurt vorbind, de la lumea văzută şi pieritoare, la lumea spirituală şi statornică ci de la viaţa ce se destramă la cea care rămâne şi nu se destramă.  El este adevărat ziditor al templului raţional, surpat de păcate şi ars de focul străin, pe care noi l-am adus asupra lui umblând în lumina focului din noi şi în flacăra în care ardem, întrucât nu numai că am făcut să urmeze slugarnic partea mintală a sufletului cugetului trupesc, ci am şi aprins fără ruşine materia patimilor prin lucrarea noastră.  El este cel care a înduplecat prin înţelepciune pe Darie împăratul, adică legea firii. Pentru că nu se poate ca în acest loc să se înţeleagă prin Darie diavolul, odată ce s-a făcut de bunăvoie împreună lucrător cu harul în slobozirea poporului şi s-a lăsat convins că nimic nu e mai tare şi mai de folos firii spre mântuire, decât credinţa şi buna mântuire, decât credinţa şi buna cunoştinţă. Căci prin adevăr se înţelege credinţa care are în ea raţiunea adevărului, iar conştiinţa cea bună e semnul iubirii de Dumnezeu, indicată alegoric prin femei, întrucât unde este ea nu e cu putinţă călcarea poruncilor dumnezeieşti. El este acela care a clădit din nou în Sine Însuşi, printr-o unire negrăită, cortul lui David (Amos 9, 14; Faptele Apostolilor 15, 16), adică firea stricată de moarte din pricina păcatului.  El este Zorobabel care a ridicat cu slavă casa căzută a lui Dumnezeu, despre care zice Duhul: Va fi slava din urmă a casei acesteia mai presus decât cea dintâi (Agheu 2, 10). Căci Cuvântul a intrat într-o a doua comuniune cu firea, care e cu atât mai luminată decât cea dintâi, cu cât prima dată i-a dăruit din ceea ce era mai bun, iar pe urmă s-a împărtăşit El însuşi din ceea ce era mai rău. Acesta, ca să se mântuiască şi chipul şi ca să facă nemuritor şi trupul. Deci ştergând cu totul cuvântul şarpelui, suflat în urechile firii, a făcut iarăşi curată firea ca la început. Ba încă a făcut-o să întreacă prin îndumnezeire prima ei plăsmuire. Şi precum neexistând la început, a întemeiat-o, aşa surpându-se pe urmă a făcut-o neschimbabilă, ca să nu mai cadă. Prin aceasta a împlinit tot sfatul lui Dumnezeu şi Tatăl, îndumnezeind-o prin întrupare. Mâinile lui Zorobabel (cel spiritual) au pus temelie, zice, casei acesteia (adică omului) şi mâinile lui o vor isprăvi (Zaharia 4, 9). E vorba aici de prima plăsmuire a omului şi de refacerea de pe urmă a lui Hristos însuşi, prin unirea cea negrăită.  El este Zorobabel care a eliberat pe cei dintâi din robie şi are în mână piatra de cositor, împodobită cu cei şapte ochi ai Domnului, prin care priveşte Dumnezeu peste tot pământul (Zaharia 4, 10). După istorie ni se pare câtuşi de puţin să fi avut Zorobabel în mână o piatră de cositor, care să privească peste tot pământul. Fiind deci cu neputinţă să luăm acestea după literă, vom recurge la înţelesul mai înalt al celor scrise.  Zorobabel este, cum am spus adeseori mai înainte, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Iar piatra aceasta este credinţa în El. A avut această piatră în mână, înseamnă că credinţa în Hristos se face arătată prin împlinirea poruncilor. Căci credinţa fără fapte este moartă (Iacov 2, 26), precum şi faptele fără de credinţă. Iar mâna este evident, simbolul faptelor. Deci Domnul ţinând în mână piatra, ne învaţă să avem în El credinţa arătată prin fapte. Iar cei şapte ochi ai Domnului, cu care e împodobită piatra aceasta, sunt cele şapte lucrări ale Duhului Sfânt.  Şi se vor odihni peste El, zice, şapte duhuri: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul cunoştinţei, duhul ştiinţei, duhul sfatului, duhul tăriei, duhul temerii de Dumnezeu (Isaia 11, 2).  Duhul temerii de Dumnezeu se arată în înfrânarea cu fapte de la păcate; duhul tăriei, în pornirea şi mişcarea plină de râvnă spre lucrarea şi împlinirea poruncilor; duhul sfatului, în deprinderea discernământului care ajută să împlinim cu raţiune poruncile dumnezeieşti şi să deosebim cele bune de cele rele; duhul ştiinţei ne face să ştim fără greşeală modurile activităţii virtuoase, după care lucrând nu cădem nicidecum din dreapta judecată a raţiunii; duhul cunoştinţei ne dă putinţa să cuprindem cu mintea raţiunile din porunci, pe care se întemeiază modurile de activitate ale virtuţilor; duhul înţelegerii este consimţământul afectuos al sufletului cu modurile şi raţiunile poruncilor, sau bine zis prefacerea lui în acelea, prefacerea prin care se produce o fuziune a puterilor noastre naturale şi modurile şi raţiunile poruncilor; duhul înţelepciunii ne face să ne înălţăm la cauza raţiunilor duhovniceşti din porunci şi la unirea cu ea; prin aceasta cunoscând, pe cât este cu putinţă oamenilor, în chip neştiut, raţiunile simple ale lucrurilor, aflătoare în Dumnezeu, scoatem ca dintr-un izvor ţâşnitor al inimii adevărul din toate împrăştiindu-l în chip felurit şi celorlalţi oameni. În felul acesta urcăm pe o anumită cale şi după o anumită ordine de la cele ce sunt faţă de Dumnezeu ultimele, dar faţă de noi cele mai apropiate, spre cele dintâi şi faţă de noi cele mai depărtate, iar faţă de Dumnezeu cele mai apropiate.  Căci de fapt de la încetarea de-a păcătui prin temere venim la lucrarea virtuţilor prin tărie; iar de la lucrarea virtuţilor, la discernământul sfatului. De la discernământ trecem apoi la deprinderea virtuţilor, sau la ştiinţă; iar de la deprinderea virtuţilor, la cunoştinţa raţiunilor din virtuţi. De la aceasta ne ridicăm la deprinderea care preface puterile naturale în raţiunile cunoscute ale virtuţilor, adică la înţelegere şi de la aceasta la completarea simplă şi exactă a adevărului din toate lucrurile. În sfârşit, pornind de la aceasta vom scoate la iveală multe şi variate raţiuni cucernice ale adevărului din contemplarea înţeleaptă a lucrurilor sensibile şi a fiinţelor inteligibile de-a păcătui prin temere venim la lucrarea virtuţilor prin tărie; iar de la lucrarea virtuţilor, la discernământul sfatului. De la discernământ trecem apoi la deprinderea virtuţilor, sau la ştiinţă; iar de la deprinderea virtuţilor, la cunoştinţa raţiunilor din virtuţi. De la aceasta ne ridicăm la deprinderea care preface puterile naturale în raţiunile cunoscute ale virtuţilor, adică la înţelegere şi de la aceasta la completarea simplă şi exactă a adevărului din toate lucrurile. În sfârşit, pornind de la aceasta vom scoate la iveală multe şi variate raţiuni cucernice ale adevărului din contemplarea înţeleaptă a lucrurilor sensibile şi a fiinţelor inteligibile.  Urcând aşadar prin aceşti ochi ai credinţei, sau prin aceste iluminări, ne adunăm în unitatea dumnezeiască a înţelepciunii, concentrând harismele (darurile), care s-au împărţit pentru noi, prin înălţările noastre trepte pe scara virtuţilor, neomiţând, cu ajutorul lui Dumnezeu, nimic din cele spuse. Aceasta pentru ca nu cumva, neglijându-le puţin câte puţin, să ne facem credinţa noastră oarbă şi fără ochi, lipsită de iluminările Duhului, care ni se împărtăşesc prin mijlocirea virtuţilor, şi să fim trimişi, după dreptate, la muncile veacurilor nesfârşite, ca unii ce ne-am orbit ochii dumnezeieşti ai credinţei, în ce ne priveşte pe noi. Căci tot cel ce şi-a scos aceşti ochi ai credinţei din sine pentru neîmplinirea poruncilor, va fi osândit cu siguranţă, nemaiavând pe Dumnezeu privind la el. Aceasta este, socotesc, pricina pentru care Scriptura a numit credinţa piatră de cositor, întrucât pedepseşte pe toţi cei ce n-o împodobesc prin împlinirea poruncilor şi-i foloseşte pe toţi cei ce o păstrează înfrumuseţată cu lucrările Duhului. Căci va fi, zice marele Simion vorbind despre Domnul, spre căderea şi ridicarea multora din Israel (Luca 2, 34); se înţelege spre căderea celor necredincioşi. Pentru că spun unii despre cositor că se compune din argint şi plumb. Dar plumbul este simbolul mustrării, al pedepsirii, al chinuirii şi al osândei grele, iar argintul este chipul strălucirii, al slavei şi al măririi. Dacă e aşa, atunci credinţa indicată prin cositor pe de o parte mustră, pedepseşte, chinuieşte şi osândeşte pe cei ce s-au dovedit slabi în ea, prin nelucrarea poruncilor, având poate drept plumb neputinţa trupului, împuternicită prin unirea cu Cuvântul; iar pe de altă parte slăveşte, luminează şi duce spre îndumnezeire pe cei ce s-au dovedit tari în ea prin lucrarea poruncilor, având drept argint dumnezeirea Cuvântului, care străluceşte în cei vrednici, după puterea lor.   Alţii au înţeles prin piatra de cositor pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca unul ce a compus din două firi, din dumnezeire şi omenitate. Iar dacă cineva vrea să înţeleagă credinţa în Hristos, sau pe Hristos însuşi într-un chip spiritual, credinţa şi Hristos însuşi este plumb întrucât mustră sufletul, chinuieşte trupul, pedepseşte patimile şi osândeşte pe demoni, iar argint întrucât umple mintea de strălucire prin virtuţi, o slăveşte prin cunoştinţe şi o face prin îndumnezeire lumină ce oglindeşte Lumina primă. În acest sens trebuie înţeleasă şi căderea şi ridicarea care se va întâmpla din pricina Lui: El provoacă căderea trupului, adică a cugetului trupesc şi ridicarea puterilor naturale ale virtuţii şi ale gândurilor care susţin cunoştinţa. Simplu vorbind, Cuvântul provoacă în cei vrednici căderea întregului om vechi după chipul lui Adam şi al literei legii, şi ridicarea omului nou după chipul Său şi al duhului legii.  Dar poate Scriptura închipuie credinţa prin piatra de cositor şi pentru faptul că dă putinţă celor ce-şi înnegresc virtutea şi cunoştinţa să le lumineze toate prin pocăinţă, redobândind activitatea şi contemplaţia şi revenind din nou la strălucirea plină de lumină a vieţii”[5].

9: Şi am venit la guvernatorii de peste Râu şi le-am dat scrisorile regelui (regele trimisese cu mine căpitani de oaste şi călăreţi).

10: Dar dacă Sanbalat Horonitul şi Tobie, robul amonit, au auzit aceasta, le-a părut rău că a venit un om să caute binele fiilor lui Israel.

„Numele Sanbalat era asociat cu acela al Samarinenilor (vezi 3, 33). Horonitul se referea, probabil, la legătura lui cu localitatea Bet-Horon din ţinutul lui Efraim. În timpul lui Ezdra, Samarinenii încercaseră să împiedice rezidirea templului”[6].  Tobie este echivalentul ebraic al lui Tabeel (vezi Ezdra 4, 7); personajul era robul amonit al regelui”[7].  Mai exact, Sanbalat „era guvernatorul Samariei, iar Tobie era guvernatorul Amonului, evreu dintr-o familie cunoscută, subordonat celui dintâi”[8].  Sanbalat (= Sin primeşte viaţa) – Sin era zeul lunii la asirieni, era din Horon (= peşteră; mânie) sau Bet-Horon; Tobie (= bunul meu este Domnul) e numit slujitor sau rob amonit, înţelegem că era guvernator peste amoniţi; aceştia doi au fost, de la început, adversari ai repatrierii iudeilor.

11: Aşa am ajuns la Ierusalim şi am stat acolo trei zile.

12: Şi m-am sculat noaptea, eu şi câţiva oameni cu mine; şi n-am spus nimănui ce-mi pusese Dumnezeu în inimă să fac cu Israel; şi nici un animal nu era cu mine, în afară de acela pe care călăream.

„Oamenii îl însoţeau mergând pe jos, în timp ce Neemia, singur, mergea călare”[9].

13: Şi am ieşit noaptea pe Poarta Văii şi m-am îndreptat spre izvorul Dragonului şi spre Poarta Gunoiului şi mă frângeam pe zidul cel risipit al Ierusalimului şi peste porţile lui cele mistuite de foc.

Prin mă frângeam se dă de înţeles că Neemia plângea, cu inima frântă, la vederea Ierusalimului pustiit.  „Identificarea traseului pe care l-a urmat Neemia şi, implicit, a topografiei Ierusalimului la sfârşitul secolului al VI-lea [î. Hr.] a suscitat multe discuţii şi rămâne nesigură. Textul grec uneori traduce toponimele textului ebraic, alteori le transliterează. Poarta Văii este desemnată printr-o transcriere din ebraică, aici γωλελα (ebr. gay laylah, a văii noaptea), şi printr-o expresie grecească în versetul 15[10]. Poarta Gunoiului şi Fântâna Smochinilor sunt desemnate prin cuvinte greceşti, în vreme ce Poarta Fântânii îşi păstreză numele ebraic (transcris Αιν[11]). Pentru Fântâna Smochinilor din Septuaginta, Textul Masoretic are Fântâna Balaurului[12].

14: Şi am trecut la Poarta Izvorului şi la Iazul Regelui; dar animalul de sub mine nu avea loc pe unde să mă treacă.

15: Atunci, noaptea, m-am suit pe zidul Pârâului; şi mă frângeam deasupra zidului, după care am venit înapoi la Poarta Văii şi m-am întors.

Pârâul amintit aici este Chedronul, ce curgea la răsărit de Ierusalim. În vreme ce Septuaginta subliniază jalea (frângerea, zdrobirea) lui Neemia la vederea zidului, Textul Masoretic arată că el a cercetat zidul cu atenţie, fără a preciza în ce stare a făcut aceasta.

16: Paznicii însă n-au ştiut unde merg şi ce fac; şi până atunci nu le-am spus nici Iudeilor, nici preoţilor, nici nobililor, nici căpeteniilor şi nici celorlalţi care se îndeletniceau cu diferite lucrări.

17: De abia atunci le-am spus: Vedeţi răul acesta în care ne aflăm, cum s-a pustiit Ierusalimul şi cum sunt porţile lui mistuite de foc; haideţi să zidim de jur-împrejur zidul Ierusalimului şi să nu mai fim de ocară!

18: Şi le-am vorbit despre mâna cea bună a lui Dumnezeu care este asupră-mi şi despre cuvintele pe care regele mi le grăise şi le-am zis: Haideţi să ne sculăm şi să zidim!… Atunci mâinile lor s-au întărit spre lucrul cel bun.

19: Dar dacă Sanbalat Horonitul şi Tobie, robul amonit, şi Gheşem Arabul au auzit de aceasta, ne-au luat în râs şi au venit la noi şi au zis: „Ce v-aţi apucat voi să faceţi aici? nu cumva vă răzvrătiţi împotriva regelui?”

„Celor doi duşmani ai lui Israel li se adaugă un al treilea, Gheşem, demnitar al regelui persan, stăpânitor peste ţinuturile arabe (Arabul nu se referă la etnie, ci la teritoriu)”[13].  Gheşem (= ploaie; puternic) Arabul (= curte; ascunzătoare; care trăieşte sub cort) – cetate de munte canaanită –  „era regele federaţiei arabe de la Chedar, al cărui teritoriu se întindea până la sud de Transiordania şi Palestina”[14].

20: Eu însă, răspunzând, le-am zis: Dumnezeul cerului, El ne va ajuta, iar noi, robii Săi, suntem curaţi şi vom zidi; dar voi nu aveţi nici o parte, nici un drept şi nici o pomenire în Ierusalim.

Suntem curaţi, adică „avem cugetul curat; nu ni se poate imputa nimic; ne asumăm dreptul de a zidi”[15].


[1] SEP 3, p. 289

[2] BBVA, p. 524

[3] BBVA, p. 525

[4] BBVA, p. 525

[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 54

[6] BBVA, p. 525

[7] BBVA, p. 525

[8] SEP 3, p. 289

[9] BBVA, p. 525

[10] Anania, dorind să ofere o ediţie şi pentru uzul Bisericii, simplifică toate aceste probleme, deşi de multe ori menţionează în note soluţiile la care a recurs, dar cel mai adesea operează în mod tacit. SEP 3,  în schimb, ar deruta pe credinciosul (cititorul) obişnuit, nedeprins cu compararea textelor biblice.

[11] Ain, în ebraică,  fântână (dar şi ochi); Septuaginta recurge aici la transliterare, dar în greacă s-ar citi En.

[12] SEP 3, p. 290

[13] BBVA, p. 525

[14] SEP 3, p. 290

[15] BBVA, p. 525

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s