Comentarii la Ezdra – 4

Posted: 14/03/2009 in Ezdra
Etichete:, , ,

CAPITOLUL 4 – Duşmanii lui Iuda împiedică zidirea templului.

 

1: Cei care-i necăjeau pe Iuda şi pe Veniamin au auzit că fiii robiei zidesc templul Domnului, Dumnezeului lui Israel.

„Principalii adversari ai Iudeilor erau, acum, Samarinenii. Se ştie că în 722 (sau 721) î. Hr. Regele Sargon II al Asiriei cucerise Samaria, deportase majoritatea locuitorilor şi o repopulase cu cinci triburi asiatice. Amestecul dintre aceste triburi păgâne şi Israeliţii rămaşi pe loc au dat naştere poporului hibrid al Samarinenilor, cu o religie sincretistă şi cu un templu propriu pe muntele Garizim. Evident, Samarinenii nu vedeau cu ochi buni rezidirea templului din Ierusalim. Cât despre Iuda şi Veniamin, acestea erau triburile majoritare care reveniseră din exil şi care sunt numite, tot aici, fiii robiei[1].

2: Şi s-au apropiat de Zorobabel şi de capii de familie şi le-au zis: „Să zidim şi noi împreună cu voi, de vreme ce noi, ca şi voi, Îl căutăm pe Dumnezeul vostru şi-I aducem jertfe din zilele lui Asarhadon, regele Asiriei, care ne-a adus aici”.

„Asarhadon era fiul lui Senaherib, succesorul lui Sargon II. Nu ştim nimic despre deportarea menţionată aici. După aproape două secole, memoria putea face confuzii”[2].  Asarhadon „(681-669 î. Hr.), ca şi alţi regi ai Asiriei, strămutaseră aici păgâni, care au ajuns să aibă o religie amestecată, adoptând şi unele practici ale iudaismului”[3].  Vecinii iudeilor amintesc de Asarhadon (= Asur a dăruit un frate), regele Asiriei (= câmpie; întindere).

3: Dar Zorobabel, Iosua şi ceilalţi capi de familie ai lui Israel le-au zis: „Vouă nu vi se cuvine să-I zidiţi Dumnezeului nostru templul împreună cu noi, ci doar noi, ca un singur om, Îi vom zidi Domnului, Dumnezeului nostru, aşa cum ne-a poruncit Cirus, regele Perşilor”.

Versetele 1-3 sunt tâlcuite pe larg de către Sfântul Maxim: „Iuda înseamnă mărturisire. Iar înţelesul mărturisirii este îndoit. Şi anume există o mărturisire de mulţumire pentru bunurile primite în dar şi există una pricinuită de mustrarea şi de certarea pentru relele săvârşite. Căci mărturisire se numeşte şi înşirarea cu mulţumire a binefacerilor dumnezeieşti de către cei vinovaţi. Şi amândouă produc smerenia, căci atât cel ce mulţumeşte pentru cele bune, cât şi cel ce se cercetează pentru fărădelegi, se umileşte. Cel dintâi, socotindu-se nevrednic pentru bunurile ce i s-au dat, cel de al doilea, rugându-se să primească iertare pentru greşeli. Iar Veniamin se tălmăceşte, după înţelesul exact al acestui cuvânt la Evrei, plânsul sau suspinarea mamei, sau îndrumarea mamei, sau fiul dreptei, sau zidirea poporului.  Deci tot cel ce se mărturiseşte într-unul din cele două chipuri arătate, este din seminţia lui Iuda. Şi tot cel ce plânge pentru virtute, sau are dreptatea ca pe o mamă, care îi îndrumă cu pricepere viaţa şi raţiunea, sau este multora cale şi zidire spre mântuire pentru bogăţia virtuţii şi revărsarea învăţăturii sale în cuvânt, face parte din seminţia lui Veniamin. Aşa i-a definit Scriptura pe cei ce s-au eliberat din robia patimilor şi au părăsit afecţiunea faţă de cele sensibile şi s-au făcut, prin deprinderea cu nepătimirea, capabili să zidească casa lui Dumnezeu. Iar casă numesc mintea zidită din diferite virtuţi şi raţiuni prin făptuire şi contemplaţie, spre a fi locuită de Dumnezeu în duh. În sfârşit, duşmanii acestora sunt cele patru neamuri mutate în pământul lui Israil de către Azvacafat [Salmanasar], regele Asur [Asiriei]. Căci acesta a fost primul care a adus în pământul lui Israil Babilonieni, Hutei [Cutei], Ematei [Hamatei] şi Evei [Hevei] (IV Regi 17, 24).  Babilonienii închipuiesc mândria, tălmăcindu-se prin fire confuză (zăpăcită). Cuteii închipuiesc slava deşartă, întrucât îşi mută cugetarea de la virtute la stearpa părere de sine. Căci numele lor tălmăcit înseamnă ieşire din acestea.  Hamateii închipuiesc voinţa de a plăcea oamenilor. Căci Hamat se tălmăceşte vederea celor din afară. Prin aceasta se împart darurile cele mai bogate acelora care cultivă virtutea în chip mincinos, pentru văzul oamenilor.  În sfârşit, Heveii închipuiesc înşelăciunea făţărniciei. Căci se tălmăcesc şerpuitori. Ei scot din virtute pe cei ce-i ascultă, prin înşelăciune şi făţărnicie prietenoasă, aşa cum a făcut şarpele dintâi cu Adam.  Iar Salmanasar, care i-a strămutat pe aceştia în pământul lui Israil, se tălmăceşte cel ce robeşte de la spate, adică în chip ascuns şi neobservat; sau cel ce robeşte în lanţuri. Dar e vădit că acesta este diavolul, care toate le face pe ascuns spre surparea firii omeneşti şi pe fiecare îl strânge în lanţurile propriilor păcate. Acesta a adus în pământul lui Israil, adică în deprinderea cunoştinţii şi a virtuţii, mândria, slava deşartă, voinţa de a plăcea oamenilor şi făţărnicia, împreunându-le cu cei ce se îndeletnicesc cu virtutea şi cunoaşterea, ca să fure ostenelile celor ce se trudesc după bine, abătându-le cu viclenie spre alte lucruri decât spre cauza supremă, scopul activităţii lor.  […] Deci aceia, auzind sunetul trâmbiţelor, au venit să vadă ce e cu acest sunet şi au aflat că cei scăpaţi din robie zidesc templul Domnului Dumnezeului lui Israil. Trâmbiţele, al căror sunet îl aud dracii necuraţi, sunt cuvintele despre virtute şi cunoştinţă. Iar sunetul acestor cuvinte sunt faptele virtuţilor şi buna statornicie în modul de comportare a celor ce s-au întors prin pocăinţă de la păcat la virtute şi s-au ridicat de la neştiinţă la cunoştinţa de Dumnezeu.  Şi au venit la Zorobabel şi la Iisus [Iosua] şi la capii familiilor şi le-au zis lor: Să clădim împreună cu voi, căci la fel cu voi ascultăm de Domnul vostru şi-I jertfim Lui.  Zorobabel este mintea activă, Iisus, mintea contemplativă. Iar capii familiilor sunt puterile (facultăţile) sufletului, din care răsar modurile virtuţii şi raţiunile cunoştinţei. De acestea se apropie dracii necuraţi ai mândriei, ai slavei deşarte, ai voinţei de a plăcea oamenilor şi ai făţărniciei, zicând: Să clădim împreună cu voi templul Domnului.  Căci nici unul dintre aceşti draci vicleni nu împiedică vreodată râvna omului virtuos, ci, înlăturând mai degrabă lipsurile virtuţilor, îndeamnă la şi mai mari silinţe, făcându-se împreună râvnitor cu cei ce se nevoiesc, ca să atragă la sine inima celui ce se străduieşte, după ce a pierdut măsura constantă a moderaţiei, şi să-l conducă pe neobservate spre altă ţintă decât cea spre care credea că va merge. De aceea spun viclenii: la fel cu voi ascultăm de Domnul vostru.  Căci nu urăsc neprihănirea şi nu se scârbesc de post, nici de împărţirea de ajutoare, sau de primirea de străini, sau de cântarea de psalmi, sau de citiri, sau de învăţăturile cele mai înalte, sau de culcarea pe jos, sau de veghere, sau de toate celelalte prin care se caracterizează viaţa după Dumnezeu, până ce scopul şi cauza celor ce se săvârşesc le slujeşte lor. De aceea, pe ceilalţi draci îi observă ascetul mai repede şi scapă mai uşor de vătămarea ce vine de la ei.  Dar pe aceştia, care au aparenţa că ajută omului să umble pe calea virtuţii şi că zidesc împreună cu el templul Domnului, ce minte înaltă i-ar putea descoperi? Ea poate aceasta numai prin cuvântul viu şi lucrător care pătrunde în toate şi străbate până la despărţirea sufletului şi a duhului (Evrei 4, 12), adică cunoaşte care dintre fapte şi gânduri sunt sufleteşti, sau forme şi mişcări mai presus de fire şi proprii lui Dumnezeu, date firii prin har; prin cuvântul care străbate până la despărţirea dintre încheietură şi măduvă, cunoscând potrivirea sau nepotrivirea dintre modurile virtuţii şi raţiunile duhovniceşti; prin cuvântul care judecă cugetările şi intenţiile inimilor (Evrei 4, 12), adică afecţiunile ascunse ale adâncului nostru faţă de cele spuse şi pricinile nevăzute ale acestora din suflet.  Căci nu este înaintea Lui nici o făptură ascunsă; se înţelege, în noi, care credem că ne putem ascunde. Fiindcă toate sunt goale şi descoperite (Evrei 4, 13), nu numai cele ce s-au făcut şi s-au gândit, ci şi cele ce se vor face şi se vor gândi. Căci poate despre faptele şi gândurile viitoare spune Scriptura că nu este făptură ascunsă, şi nu despre cele ce s-au săvârşit. Fiindcă acestea ne sunt şi nouă înşine şi le sunt şi altora descoperite. Cu atât mai mult lui Dumnezeu, care a cunoscut de mai înainte toate veacurile nesfârşite care au fost, sunt şi vor fi, şi care are  de mai înainte prin fire cunoştinţa facerii tuturor; şi care nu din lucruri, ci de la Sine a primit în Sine de mai înainte cunoştinţa lucrurilor. Căci el este cunoştinţa fiinţială a lucrurilor, fiind Făcătorul lor; e însăşi cunoştinţa (αυτο γνωσις) ca Cel ce are cunoştinţa Sa prin fire, mai presus de orice cauză. Dar chiar şi faţă de aceasta se află mai presus în tot chipul, conform unei raţiuni suprainfinite care depăşeşte de infinite ori însăşi infinitatea. Căci El este Făcătorul şi al aşa zisei cunoştinţe în orice sens şi chip, şi nu este accesibil nici unei cunoştinţe ce poate fi cugetată sau rostită.  Cine, deci, neavând acest cuvânt sălăşluit în adâncul inimii, va putea să scape de vicleşugurile ascunse ale făţărniciei dracilor împotriva noastră şi să stea de sine, cu totul singur, fără nici un amestec cu ei, şi să zidească templul Domnului, asemenea marelui Zorobabel, a lui Iisus şi a capilor de familii, care spun hotărât şi cu glas mare duhurilor amăgitoare ale mândriei, ale slavei deşarte, ale plăcerii de la oameni şi ale făţărniciei: Nu vom zidi cu voi templul Domnului Dumnezeului nostru, ci vom zidi singuri Domnului lui Israil?  Numai cel ce are acest cuvânt poate cunoaşte că amestecul dracilor cauzează stricăciunea şi surparea întregii clădiri şi întinează harul şi frumuseţea străduinţelor închinate lui Dumnezeu. Pentru că nu are pe Dumnezeu ca scop în cele ce le face, ca să se exercite în virtute privind spre El. Deci nu din gelozie n-au primit cei ieşiţi din robie pe Babilonieni, pe Cutei, pe Hamatei şi pe Hevei să zidească împreună cu ei templul Domnului, ci fiindcă au cunoscut cursele ce se ascundeau în aparenţa de prietenie a dracilor, care voiau să le aducă prin bine, pe neobservate, moartea păcatului.  Fie deci ca şi noi să zicem întotdeauna duhurilor răutăţii, care ne momesc în chip nevăzut cu înfăţişarea prieteniei duhovniceşti şi ne spun: Să zidim împreună cu voi templul Dumnezeului vostru: Nu putem să zidim împreună casa Domnului Dumnezeului nostru, ci noi vom zidi singuri Domnului lui Israil. Singuri într-o anumită privinţă, deoarece, odată ce ne-am eliberat de duhurile care ne războiau din lipsa virtuţii şi de la care am ieşit, nu vrem ca, înălţându-ne prin excesele voastre [ale acelor duhuri], să fim iarăşi străpunşi şi să cădem cu atât mai cumplit ca întâia oară, cu cât din cea dintâi cădere exista nădejdea întoarcerii în temeiul unei iertări pentru slăbiciune, dar din cea de-a doua întoarcerea este cu neputinţă sau foarte grea, deoarece acum suntem urâţi din pricina mândriei ce ne vine din faptul că am săvârşit, în loc de cele de-a dreapta, altele care sunt şi mai la dreapta. Dar, totuşi, nu [suntem] singuri în altă privinţă, deoarece îi avem pe sfinţii îngeri ca ajutoare la cele bune, dar şi mai mult pe Dumnezeu, care se arată El însuşi pe Sine în noi prin faptele dreptăţii şi ne zideşte pe noi Sieşi templu sfânt şi slobod de toată patima”[4].

4: Atunci poporul acelui pământ a prins a-i descuraja pe cei din neamul lui Iuda şi a-i împiedica în zidire,

Poporul acelui pământ sau poporul ţinutului (SEP 3): „ebr. am haareţ: în vreme ce în IV Regi expresia are un sens pozitiv, desemnându-i pe iudeii fideli dinastiei davidice (e. g. 11, 20), în Ezdra-Neemia are o valoare depreciativă, desemnând populaţia care nu plecase în exil, care între timp se amestecase cu păgânii din partea locului şi care îi întâmpină cu ostilitate pe iudeii întorşi din Babilon”[5].

5: cumpărând potrivnici şi uneltind să le zădărnicească planul; aceasta, pe toată durata domniei lui Cirus şi până la domnia lui Darius, regele perşilor.

Până la domnia lui Darius: între 537 şi 522 î. Hr. Lucrarea avea să fie reluată în 520, al doilea an al domniei lui Darius”[6].  Darius (= cuceritor; biruitor).

Urmează versetele 6-23 care „alcătuiesc un episod pe care autorul îl introduce aici spre a demonstra că intrigile Samarinenilor, care aveau un obiectiv religios, foloseau şi argumentul politic. Faptele relatate aici se petrec nu sub Darius I (522-486), ci sub succesorii săi, Xerxes I (486-465) şi Artaxerxe I Mână-Lungă (465-423). Aşa că, textual, versetul 24 este continuarea versetului 5”[7]:

6: Şi sub domnia lui Ahaşveroş – pe la începutul domniei acestuia – au scris o epistolă împotriva locuitorilor din Iuda şi din Ierusalim.

Ahaşveroş (= ochiul împăratului; căpetenia), e numele biblic pentru Xerses I.

7: Iar în zilele lui Artaxerxe, Tabeel i-a făcut o scrisoare paşnică lui Mitridat şi celorlalţi tovarăşi ai săi; iar mai-marele peste dări i-a scris şi el lui Artaxerxe, regele Perşilor, o scrisoare în [limba] şi slova aramaică.

„Tabeel (nume ebraic) îi va fi scris lui Mitridat (demnitar persan) spre a-i mijloci accesul la rege. Se ştie că satrapii se lăsau uşor mituiţi. Mai-marele peste dări (perceptorul-şef) avea menirea de a avertiza că, prin refortificarea Ierusalimului, Iudeii vor refuza să-şi mai plătească dările către regele persan. (Cât despre Bişlam din Textul Masoretic, acesta nu era un nume propriu, ci un cuvânt aramaic care însemna paşnic, cu pace, cu care începeau, de obicei, scrisorile)”[8].  Limba şi slova aramaică: „textual: siriacă. Aramaica (siriaca) devenise limba de mare circulaţie a imperiului persan (aşa cum va deveni greaca în imperiul lui Alexandru cel Mare)”[9].

În zilele lui Artaxerxe (= tăcerea luminii; mare rege), Tabeel (= Dumnezeu este bun) i-a scris lui Mitridat (= darul soarelui; dat de Mitra).

8: Şi sfetnicul Rehum împreună cu scriitorul Şimşai i-au trimis regelui Artaxerxe o scrisoare împotriva Ierusalimului:

9: „Aşa au socotit sfetnicul Rehum şi scriitorul Şimşai şi ceilalţi tovarăşi ai noştri: Dineii, şi Arfarsateii, Tarpeleii, Afarseii, Erecii, Babilonienii, Suzienii, Dehaveii, Elamiţii

Dina (= judecată), Arfarsatat (= purtători de turban; împuternicit), Tarpela (= smuls; urmaşul minunilor), Afarsa (= întindere; îngăduinţa): „nu e sigur dacă e vorba de toponime sau de funcţii”[10]. Pare mai degrabă a fi vorba de ţinuturi babiloniene sau persane; Dina era o cetate în Iuda. În continuare sunt numiţi locuitorii din Erec (= întindere; îngăduinţă), Babilon, Suza (= oraşul crinilor), Dehava (= sătean; posomorâre) şi Elam (= tinereţe).

10: şi ceilalţi din neamurile pe care strălucitul şi marele Asurbanipal le-a strămutat şi le-a aşezat în cetăţile Samarinei şi în celelalte cetăţi de peste Râu…”.

„Scrisoare din partea vechilor deportaţi asiatici, care-şi aminteau cu îngrijorare de patria-mamă!  Râul era Eufratul”[11].  Asurbanipal a domnit între 668-626 î. Hr.

11: Iată cuprinsul scrisorii pe care aceştia i-au trimis-o:  „Robii tăi, oamenii de dincolo de Râu, către regele Artaxerxe:

12: Ştiut să-i fie regelui că Iudeii care s-au suit de la tine la noi au venit în Ierusalim, cetatea cea răzvrătită şi vicleană pe care ei o zidesc: zidurile le-au întemeiat, temeliile i le-au înălţat.

13: Acum, să ştie regele că dacă cetatea aceea va fi rezidită şi dacă zidurile ei se vor întări, tu nu vei mai avea nici un fel de tribut, de vreme ce ei nu vor plăti; or, aceasta-i vătămare pentru regi.

14: Din partea noastră ar fi o nelegiuire să-l vedem pe rege supus unei astfel de ruşini; iată de ce noi am trimis şi i-am dat de ştire regelui,

15: ca să se facă cercetare în cartea de însemnări a părinţilor tăi; aşa vei afla şi vei cunoaşte că acea cetate este o cetate răzvrătită şi dăunătoare regilor şi ţinuturilor şi că din vremuri străvechi se află în ea adăpost pentru robii fugari, fapt pentru care cetatea aceea a fost pustiită.

16: Aşadar, noi îi dăm regelui de ştire că dacă cetatea aceea va fi zidită şi dacă zidurile ei se vor încheia, tu nu vei avea pace”.

17: Atunci regele a trimis sfetnicului Rehum şi scriitorului Şimşai şi celorlalţi tovarăşi ai lor care locuiesc în Samaria, precum şi celorlalţi de peste Râu, „Pace!…”, zicând:

Samaria (= vegherea lui Iahve), era cetatea-capitală a părţii nordice a Ţării Sfinte.

18: „Mai-marele peste dări pe care l-aţi trimis la noi a fost chemat în faţa mea.

19: Şi dac-am dat poruncă, s-a cercetat şi s-a aflat că, din vremuri străvechi, cetatea aceea s-a ridicat împotriva regilor şi că în ea s-au petrecut răscoale şi că s-a făcut adăpost pentru fugari.

20: Regi puternici se aflau în Ierusalim, care stăpâneau tot ţinutul de dincolo de Râu şi cărora li se plăteau biruri grele şi tot felul de dări.

21: Şi acum, aveţi poruncă să-i opriţi pe oamenii aceia, iar cetatea aceea să nu mai fie zidită. Luaţi aminte la poruncă

22: şi nu fiţi nebăgători de seamă asupra acestui lucru, ca nu cumva vătămarea să se înmulţească, pe negândite, împotriva regilor”.

23: Atunci mai-marele peste dări al regelui Artaxerxe a citit [scrisoarea] în faţa sfetnicului Rehum şi a scriitorului Şimşai şi a tovarăşilor lor; iar aceştia s-au dus în grabă la Ierusalim şi în tribul lui Iuda şi, folosind cai şi oaste, i-au oprit.

24: Atunci a încetat lucrul la templul lui Dumnezeu, în Ierusalim, şi a rămas aşa până în cel de al doilea an al domniei lui Darius, regele Perşilor.

„În vreme ce se puneau temeliile templului şi locuitorii îşi arătau întreaga lor râvnă în înălţarea lui, popoarele învecinate, mai ales Cuteii (pe care regele Asiriei, Şalmanasar, i-a adus din Persia şi Media şi i-a strămutat în Samaria, după ce a silit poporul israeliţilor să-şi părăsească ţara), i-au rugat pe satrapi şi pe cei ce supravegheau lucrările să-i împiedice pe iudei să-şi reconstruiască oraşul şi să-şi înalţe sanctuarul. Aceştia s-au lăsat corupţi prin bani mulţi şi au făcut pe placul Cuteilor, tărăgănând cât mai mult construcţia. Absorbit de războaiele sale, Cirus nu ştia nimic de asta şi, într-una dintre expediţiile sale împotriva massageţilor şi-a găsit singur moartea[12]. După ce Cambise[13], fiul lui Cirus, i-a urmat la tron, sirienii, fenicienii, ammaniţii, moabiţii şi samaritenii i-au trimis o scrisoare cu următorul cuprins: «Slugile tale, stăpâne, Rathymus, secretarul tuturor treburilor publice, şi Semelius, grămătic, precum şi căpeteniile Sfatului fenician şi sirian. Se cuvine să afli de la noi, o, rege, că iudeii care au fost duşi în captivitate la Babilon s-au întors în ţara noastră să-şi reclădească oraşul lor răzvrătit şi nelegiuit, să-şi refacă pieţele, să-şi repare zidurile de apărare şi să-şi înalţe iarăşi templul. O dată ce vor fi terminat toate acestea, să ştii că ei nu-ţi vor mai plăti birul şi nu-ţi vor mai asculta poruncile, căci ei se împotrivesc regilor, fiindcă sunt obişnuiţi mai degrabă să comande decât să se supună altora. Aşadar, întrucât templul se află în curs de construcţie, am socotit că e mai bine, o, rege, să-ţi scriem şi să te rugăm să nu treci cu vederea faptele, ci să cercetezi cronicile străbunilor tăi. Acolo vei afla că iudeii sunt nişte răzvrătiţi şi duşmani ai regilor, asemenea oraşului lor, din care pricină acesta a şi fost distrus. Urmărim să-ţi arătăm ceea ce poate că nu şti: dacă oraşul va fi reclădit şi înconjurat de ziduri, nu vei mai avea cale liberă spre Coelesiria şi Fenicia». 

Când a citit această scrisoare, Cambise, care oricum avea o fire răuvoitoare, a fost mâniat de conţinutul ei şi le-a răspuns astfel: «Regele Cambise zice următoarele secretarului său Rathymnus, lui Belsemus, grămăticului Semelius precum şi tovarăşilor lor din Samaria şi Fenicia. Citind cu luare-aminte scrisoarea trimisă de voi, am poruncit să fie cercetate cronicile străbunilor mei şi am dedus de acolo că oraşul acesta a fost mereu potrivnic regilor, că locuitorii lui au fost nişte răzvrătiţi şi ahtiaţi de războaie; propriii lor regi s-au dovedit puternici şi cruzi şi au silit Coelesiria şi Fenicia să le plătească biruri. De aceea am dat ordin ca iudeii să fie împiedicaţi să-şi reclădească oraşul pentru ca nu cumva să sporească răutatea lor pe care au dovedit-o până acum faţă de regi».  Îndată după citirea scrisorii, Rathymnus, grămăticul Semelius şi tovarăşii lor au încălecat pe cai, zorindu-se să ajungă la Ierusalim împreună cu o mare mulţime de oameni, şi au interzis iudeilor să-şi reclădească oraşul şi templul. Lucrările au fost întrerupte vreme de nouă ani, până în cel de-al doilea an al domniei lui Darius asupra perşilor. După ce a cârmuit vreme de şase ani, Cambise, care cucerise în acest răstimp Egiptul, a murit la Damasc pe când se întorcea în ţara lui”[14].


[1] BBVA, p. 516

[2] BBVA, p. 516

[3] SEP 3, p. 273

[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 56

[5] SEP 3, p. 273

[6] SEP 3, p. 273

[7] BBVA, p. 516

[8] BBVA, p. 517

[9] BBVA, p. 517

[10] SEP 3, p. 274

[11] BBVA, p. 517

[12] În 529 î. Hr.

[13] Cambise II, suveran al Imperiului Ahemenid (529-522 î. Hr.), a transformat Egiptul într-o satrapie persană (525 î. Hr.) – (n. trad.).

[14] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, II, 1-2

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s