Comentarii la II Paralipomena – 26

Posted: 13/03/2009 in II Paralipomena
Etichete:, , ,

CAP. 26 – Ozia (Azaria), rege în Iuda; tămâiază idoli[1] şi se umple de lepră.

 

1: Atunci tot poporul ţării l-a luat pe Ozia, care avea vârsta de şaisprezece ani, şi l-a făcut rege în locul tatălui său.

Ozia (= tăria mea este Iahve)  „este un alt nume al regelui Azaria din IV Regi 15,1 (767-740/739 î. Hr.). Montgomery (International Critical Commentary, Kings p. 446, apud DB Azaria 3, p. 117) susţine că Azaria (Iahve a ajutat) este numele regal, iar Ozia (Iahve este tăria mea) ar fi numele popular. Alţii (e. g. J. L. McKenzie, Dictionary of the Bible, 1968) susţin că Ozia e numele de tron. Deşi a fost instaurat ca rege după moartea tatălui său (767 î. Hr.), el a fost coregent al acestuia, după prizonieratul lui Amasia (791 î. Hr.). Astfel se explică numărul de cincizeci şi doi de ani de domnie ai lui Azaria (v. 3). Alţi comentatori (JFB) sunt de părere că tronul lui Iuda a rămas vacant vreme de unsprezece sau doisprezece ani, de la moartea lui Amasia până la instaurarea de fapt a lui Azaria, vreme în care acestuia din urmă, minor, i s-a asigurat o regenţă”[2].

2: El a rezidit Elatul şi l-a readus în Iuda, după ce regele adormise cu părinţii săi.

„Ozia a recucerit de la edomiţi şi a fortificat Elatul, localitate vecină cu Eţion-Gheber, în Golful Aqaba, la Marea Roşie (cf. DB, Elat, p. 387). Cf. IV Regi 14,22”[3].  Elat (= pomi).

3: Ozia avea şaisprezece ani când a început să domnească; şi a domnit în Ierusalim vreme de cincizeci şi doi de ani. Pe mama sa o chema Iecolia şi era din Ierusalim.

Mama lui Ozia era Iecolia (= Iahve este puternic) din Ierusalim.

4: El a făcut ceea ce e drept în ochii Domnului, aşa cum făcuse şi Amasia, tatăl său.

O altă variantă de traducere a versetului: Şi a făcut Ozia ce este plăcut înaintea Domnului.  „Mare faptă bună a mărturisit Scriptura prin acestea. Căci nu făcea numai ce este plăcut, ci înaintea Domnului. Nu spre arătarea oamenilor, precum se întâmpla la iudei, căci cei ce dădeau milostenie trâmbiţau, cei ce posteau îşi smoleau feţele lor, iar cei ce se rugau umblau pe uliţe. Şi ce poate fi mai ticălos decât acest lucru, când suferă ostenelile, dar se lipsesc de răsplată”[4].

5: El L-a căutat pe Domnul în zilele lui Zaharia, care îl învăţa frica de Domnul; şi cât timp L-a căutat pe Domnul, Domnul l-a ajutat să-i meargă bine.

„Ozia este replica fidelă de comportament a predecesorului său. Afirmaţia că a făcut ce este drept înaintea Domnului, după cum făcuse şi tatăl său se referă strict la perioada de început a domniei, când era sfătuit de Zaharia, aşa cum tatăl său ascultase de Iehoiada”[5].

6: Şi a ieşit şi s-a războit împotriva Filistenilor şi a dărâmat zidurile Gatului şi zidurile Iabnei şi zidurile Aşdodului; şi a zidit cetăţi în ţinutul Aşdodului şi printre Filisteni.

Gat (= teasc): „una dintre cele cinci cetăţi principale ale filistenilor şi loc de refugiu al lui David în timp ce era prigonit de Saul. Cetatea a fost ulterior anexată de David, în regim de vasalitate. Cucerită de Hazael, regele Damascului (IV Regi 12,17), îşi va fi redobândit independenţa până la intervenţia, menţionată aici, a lui Ozia. Locul nu a fost identificat cu precizie. Una dintre ipotezele arheologice este că cetatea se afla la cca 30 km nord-est de Gaza. Iabna (= oraşul zidirii) a fost identificată cu Iabneel de la Iosua 15,11, cetate la graniţa de sud-vest a teritoriului lui Iuda. În perioada elenistică, Iabna a devenit Iamnia, localitate în care s-a reorganizat Sanhedrinul după căderea Ierusalimului în 70 d. Hr. Azot: Textul Masoretic are Aşdodh. Una dintre cele cinci cetăţi principale ale filistenilor (Iosua 11,22)”[6].  Aşdod (= fortăreaţă).

7: Domnul l-a întărit împotriva Filistenilor şi împotriva Arabilor – care locuiesc în stâncării – şi împotriva Meuniţilor.

Numele Meuniţilor provine din Maon (= adăpost; locuinţă).

8: Chiar şi Amoniţii îi dădeau daruri lui Ozia, încât i s-a dus vestea până în hotarele Egiptului, căci devenise foarte puternic.

Îi dădeau daruri lui Ozia: „Cronistul se referă la tribut”[7].

9: Şi în Ierusalim a zidit Ozia turnuri, la poarta din colţ şi la poarta din vale şi la colţurile zidurilor; şi le-a întărit.

Poarta din colţ era situată în nord-vestul oraşului, iar cea a Văii în est. Cât despre colţuri, se pare că aşa era supranumită partea de est a zidurilor Sionului. Turnurile aveau o dublă utilitate defensivă: de întărire a zidurilor şi de supraveghere a împrejurimilor oraşului”[8].

10: Şi a zidit turnuri în pustie şi a săpat numeroase fântâni, că avea vite multe în ţara de jos şi în câmpie, precum şi lucrători de vie în munţi şi în Carmel, fiindcă era gospodar.

„Aceste turnuri aveau un rol defensiv, de observaţie şi de supraveghere a turmelor. Pustiu: (…) aici termenul denumeşte regiunile semideşertice din sud-estul Ierusalimului, până la Marea Moartă, destinate păşunatului. ♦ (…) Carmel nu desemnează aici celebrul munte din nordul Israelului, care se afla sub dominaţia regilor de la Samaria, ci, metonimic, regiunea viticolă din apropierea cetăţii Carmel (cf. Iosua 15,55) de la sud-sud-est de Hebron”[9].

Socotesc, aşadar, că precum, până la un loc, Solomon a fost chipul lui Hristos Dumnezeu, aşa a fost şi Ozia până la un loc chipul Mântuitorului. Căci numele lui Ozia, tălmăcit în greceşte, înseamnă tăria lui Dumnezeu. Iar tăria naturală şi puterea ipostatică a lui Dumnezeu şi Tatăl, este Domnul nostru Iisus Hristos. Aceasta a făcut piatra cea din capul unghiului. Iar unghiul este Biserica. Căci precum unghiul face prin sine legătura dintre două ziduri, la fel Biserica lui Dumnezeu se face unirea a două popoare, a celui dintre neamuri şi a celui dintre Iudei. Şi această unire are ca legătură pe Hristos. Acesta a zidit turnurile în Ierusalim, adică a înălţat, ca nişte întărituri, în locul de unde se vedea pacea cele dintâi cuvinte (raţiuni) dumnezeieşti şi de nedărămat ale dogmelor despre dumnezeire. Iar la poarta unghiului, a înălţat cuvintele (raţiunile) dogmelor despre întrupare. Căci poartă şi uşă a Bisericii e tot El, fiindcă zice: Eu sunt uşa. Această poartă este înconjurată de turnuri, adică de întăriturile dogmelor dumnezeieşti despre întrupare, arătând că cei ce vreau să creadă drept trebuie să intre înăuntrul unghiului, adică în Biserică, prin întăriturile acestea şi să fie apăraţi de ele. Căci cel ce e asigurat de turnurile dogmelor dumnezeieşti, ca de nişte întărituri ale adevărului, nu se teme de gândurile şi de dracii care-l ameninţă cu pierzarea.  Şi peste unghiul văii: Valea este trupul. Iar unghiul acestuia este unirea lui cu sufletul, prin legătura în duh. Peste această unire se zidesc turnurile, adică întăriturile poruncilor şi învăţăturile pe care le scoate dreapta socoteală din ele, ca prin acestea să se păzească nedesfăcută unirea trupului cu sufletul, ca un unghi.  Şi a zidit turnuri peste unghiuri: Unghiuri poate a numit Scriptura diferitele uniri dintre făpturile despărţite, care s-au realizat prin Hristos. Căci El a unit pe om înlăturând tainic în duh, deosebirea dintre bărbat şi femeie, întrucât a eliberat în amândoi raţiunea firii de caracteristicile crescute din patimi. A unit apoi pământul, înlăturând deosebirea dintre paradisul sensibil şi pământul pe care-l locuim. A unit de asemenea pământul ca cerul, arătând astfel firea lucrurilor sensibile ce gravitează spre ea însăşi. A unit iarăşi cele sensibile cu cele inteligibile, dovedind că şi firea celor create este una singură, aflându-se într-o strânsă legătură printr-o oarecare raţiune tainică. În sfârşit a unit într-un mod şi după o raţiune mai presus de fire toată firea creată cu Creatorul. Şi peste fiecare din aceste uniuni sau unghiuri a zidit turnurile întărite ale dogmelor dumnezeieşti, care să le supună şi să le lege strâns.   Şi a zidit turnuri în pustie: Pustia este firea celor văzute, adică lumea aceasta în care Cuvântul a zidit drept turnuri opiniile cucernice despre lucruri, dăruindu-le celor ce le cer, cu alte cuvinte a sădit în duh raţiunile juste ale dogmelor contemplaţiei naturale.  Şi a săpat fântâni multe, că avea multe turme în Sefila şi în câmpie şi lucrători la viile din munţi şi din Carmel, fiindcă era lucrător de pământ: Pustia este, cum am spus, lumea sau firea oamenilor. În aceasta a săpat fântâni, prin aceea că a scos pământul din inimile celor vrednici, le-a curăţit de greutatea şi de cugetul pământului şi le-a lărgit ca să poată primi ploile dumnezeieşti ale înţelepciunii şi ale cunoştinţei, ca să adape turmele lui Hristos, adică pe cei ce au nevoie, pentru pruncia sufletului, de învăţătura morală.  Turmele din Sefila: Sefila se tâlcuieşte căldare strâmtă. Acestea indică pe cei ce se curăţesc prin încercările fără voie şi se spală de întinăciunile sufletului şi ale trupului. Aceştia au nevoie să bea ca pe o apă învăţătura despre răbdare.  Iar turmele din câmpie, arată pe cei ce propăşesc, bucurându-se de lărgime, întrucât lucrurile cele de-a dreapta îşi desfăşoară cursul potrivit cu dorinţa lor; sau pe cei ce propăşesc în bine pe drumul virtuţilor şi se lărgesc fără patimă în împlinirea poruncilor, umplând pe calea sau în legea lor. Aceştia încă au nevoie să se adape din cuvântul care îi adapă la smerenie, la comuniunea şi la împreuna pătimire cu cei mai neputincioşi şi la mulţumirea pentru cele hărăzite lor.  Lucrători la viile din munţi sunt cei ce cultivă pe culmile contemplaţiei raţiunea dumnezeiască şi extatică a cunoştinţei, care înveseleşte inima. Iar lucrătorii la viile din Carmel sunt cei ce prin contemplaţie se exercită în chip înalt în ştiinţa desăvârşitei curăţiri, cu înlăturarea totală a celor create. Căci Carmelul se tâlcuieşte: recunoaşterea (acceptarea) tăierii împrejur. Deci cel ce cultivă via în el, cultivă ideea mistică a tăierii împrejur prin cunoaştere, tăind împrejurul minţii tot ce e materie şi toate cele materiale, dar fără să-şi socotească în chip iudaic ruşinea drept slavă. Scriptura zice că şi aceştia au trebuinţă de apa dumnezeieştii înţelepciuni din fântânile săpate în pustie, ca, pe măsura credinţei, fiecare să primească cuvântul potrivit pentru cele crezute, adică harul care să înveţe pe alţii cuvântul mântuitor. Căci prin acesta Domnul nostru Iisus Hristos îngrijeşte în chip minunat de sufletul fiecăruia, dat fiind că El este şi se face fără încetare agricultorul cel bun şi priceput, care lucrează toate cele spuse mai înainte pentru mântuirea noastră.  Acesta este pe scurt unul din înţelesurile cuvintelor de mai înainte. Acest înţeles are în centru pe Iisus Hristos. După alt înţeles ele se referă la mintea fiecăruia, descriind desăvârşirea celor întăriţi de frica şi de iubirea lui Dumnezeu. Înainte de a înfăţişa acest înţeles al cuvintelor, trebuie să-mi arăt mirarea că s-a putut spune de Ozia, care, potrivit istoriei, era regele Iudeii, că avea lucrători la viile din Carmel, ştiut fiind că acest munte nu se afla în împărăţia lui Ida, ci cădea în împărăţia lui Israel, fiind zidită pe vârful lui. Dar, precum se vede, Scriptura, vrând să stârnească cugetarea noastră leneşă la cercetarea adevărului, a amestecat în ţesătura istoriei ceea ce n-a existat niciodată.  Ozia, aşadar, e mintea care a dobândit tăria dumnezeiască în vederea făptuirii şi a contemplaţiei. Căci, precum am spus, Ozia se tălmăceşte prin tăria lui Dumnezeu.  Şi l-a căutat, zice, Ozia pe Domnul în zilele lui Zaharia, care îl sfătuia în frica Domnului: Zaharia se tălmăceşte: pomenirea lui Dumnezeu. Deci mintea, până are în ea vie pomenirea lui Dumnezeu, caută prin contemplaţie pe Domnul. Dar nu oricum, ci în frica Domnului, adică prin împlinirea poruncilor. Căci cel ce Îl caută printr-o contemplaţie fără fapte, nu află pe Domnul, pentru că nu l-a căutat în frica Domnului.  Iar Domnul i-a făcut parte de propăşire: Domnul hărăzeşte propăşire oricărui săvârşeşte fapte întru cunoştinţă, învăţându-l modurile poruncilor şi descoperindu-i raţiunile adevărate ale lucrurilor.  Şi a zidit Ozia turnuri în Ierusalim: Cel ce propăşeşte în căutarea Domnului prin contemplaţie, împreună cu frică, adică cu împlinirea poruncilor, zideşte turnuri în Ierusalim, înălţând adică în starea simplă şi paşnică a sufletului raţiunile despre Dumnezeire.  Şi peste poarta unghiului: Poarta unghiului, adică a credinţei bisericeşti, este viaţă evlavioasă. Căci prin aceasta intrăm la moştenirea bunurilor. Deasupra ei mintea gnostică (ce se îndeletniceşte cu cunoaşterea) zideşte, ca nişte turnuri puternice şi nebiruite, întăriturile dogmelor despre întrupare, constând din diferite învăţături, ca din tot atâtea pietre; de asemenea diferitele moduri ale virtuţilor, prin care se asigură împlinirea poruncilor.  Şi peste unghiul văii: Valea este trupul. Iar unghiul acestuia e unirea lui cu sufletul prin legea poruncilor. Peste această unire zideşte mintea, ca pe un turn, cunoştinţa, care supune trupul sufletului, prin legea duhului.  Şi peste unghiuri: Multe, zice, sunt unghiurile peste care mintea cea puternic întărită în Dumnezeu a zidit turnurile. Unul din aceste unghiuri este unirea celor particulare cu cele generale de aceeaşi fire, prin aceeaşi raţiune a existenţei. Aşa se unesc de pildă indivizii cu speciile, speciile cu genurile şi genurile cu fiinţa. În felul acesta marginile se împreună în chip unic. Peste aceste concretizări particulare şi prin ele se străvăd raţiunile generale, realizându-se, ca nişte unghiuri, unirile multe şi variata ale celor ce se deosebesc între ele. Un astfel de unghi este unirea minţii cu simţirea, a cerului cu pământul, a celor sensibile cu cele inteligibila şi a firii cu raţiunea ei. Peste toate acestea mintea contemplativă îşi înalţă concepţiile adevărate prin ştiinţe ei, zidind cu înţelepciune turnurile spirituale peste aceste unghiuri, adică ridicând deasupra acestor uniuni dogmele care le susţin.   Şi le-a întărit pe ele, şi a zidit turnuri în pustie şi a săpat fântâni multe: Cel ce a putut să-şi elibereze simţurile de patimi şi să-şi izbăvească sufletul din robia simţurilor, a reuşit să ridice zid în calea intrării diavolului în minte prin mijlocirea simţurilor. De aceea spune că a îfălţat în pustie, adică în contemplaţia naturală, ca pe nişte turnuri întărite, opiniile evlavioase despre lucruri, în care refugiindu-se, nu se teme de dracii, care tâlhăresc în pustia aceasta, adică în firea celor văzute şi amăgesc mintea prin simţuri, trăgând-o spre întunericul neştiinţei.  Şi a săpat fântâni multe, adică diferite deprinderi în cele bune, capabile să primească prin cunoştinţă (prin gnoză), pentru a le împărtăşi altora, învăţăturile hărăzite de sus.  Căci avea multe turme în Sefila şi æn câmpie şi lucrători la viile din munţi şi din Carmel, fiindcă era agricultor. Cel ce luptă după lege pentru adevăr, prin armele de-a dreapta şi de-a stânga, împrospătează puterea de răbdare a turmelor din Sefila, adică mişcările sufletului dedicate trupului, care se exercită în purtarea încercărilor fără de voie, adăpându-le cu temeiuri de rezistenţă din deprinderile felurite ale virtuţii şi ale cunoştinţei, ca nişte fântâni săpate; iar pe cele din câmpie, adică mişcările sufletului care prosperă în cele de-a dreapta, sau în lărgimea virtuţilor, le adapă cu raţiuni (cu gânduri) de smerenie şi de cumpătare, ca să nu cadă nici în cele de-a stânga şi să nu fie scoase nici din cele de-a dreapta.  Şi lucrătorii la viile din munţi şi din Carmel: Lucrătorii de la viile din munţi sunt gândurile evlavioase ale contemplaţiei, care zăbovesc pe înălţime şi cultivă cunoştinţa extatică şi tainică. Iar cei din Carmel sunt gândurile care cultivă ştiinţa nepătimirii şi a curăţirii desăvârşite, prin înlăturarea tuturor lucrurilor şi a grijilor, ca pe prepuţ ce trebuie, întrucât învăluie puterea de rodire a sufletului. Aceste gânduri taie cu totul dimprejurul minţii, prin cunoştinţă, afecţiunea ei faţă de lucrurile pământeşti. Căci Carmelul înseamnă acceptarea (recunoaşterea) tăierii împrejur.  La sfârşit se spune de Ozia că e agricultor. Aceasta pentru că toată mintea, care a dobândit tăria lui Dumnezeu în vederea contemplaţiei, este ca un agricultor adevărat, păzind curate de neghină seminţele dumnezeieşti ale celor bune, prin silinţa şi prin îngrijirea sa, până ce are în sine pomenirea lui Dumnezeu care o susţine. Căci zice: Şi era căutând pe Domnul în zilele lui Zaharia, întru frica Domnului. Iar Zaharia tălmăcit în limba grecească, înseamnă pomenirea lui Dumnezeu.  De aceea să ne rugăm neîncetat Domnului, ca pomenirea lui mântuitoare să rămână în noi pururea, pentru că izbânzile noastre duhovniceşti să nu ne strice sufletul, făcându-l să se înalţe cu mândrie şi să îndrăznească lucruri mai presus de fire, ca Ozia”[10].

11: A avut Ozia şi o oaste care mergea la război; cu rânduială ieşea la luptă şi cu rânduială se întorcea la numărătoare; socoteala ei o ţineau scriitorul Ieiel şi judecătorul Maasia, care se aflau sub conducerea lui Hanania, locţiitorul regelui.

Ieiel (= luptătorul lui Dumnezeu) era scriitor, Maasia (= lucrarea lui Iahve) – judecător, iar Hanania (= Iahve este milostiv) – locţiitorul regelui.

12: Numărul total al capilor de familie – al vitejilor războinici – era de două mii şase sute;

13: sub conducerea lor era o oaste de trei sute şapte mii cinci sute de ostaşi care puteau merge la război să-l ajute pe rege împotriva duşmanilor.

14: Şi pentru toată oastea a făcut Ozia scuturi, suliţe, coifuri şi platoşe, arcuri şi praştii pentru pietre.

„Ozia a constituit o armată regulată, împărţită în două regimente; de recrutare se ocupau doi oficiali de rang înalt (Ieiel şi Maasia), aflaţi la rândul lor în subordinea unui intendent general al regelui (Hanania). Cele două regimente, care serveau prin rotaţie, erau alcătuite pe companii şi escadroane egale numeric, conduse de capii de familie din Iuda. Trupele, pe deplin înzestrate, se apropiau de conceptul de armată profesionistă”[11].

15: În Ierusalim a făcut maşini născocite de un om foarte isteţ, ca să fie aşezate pe turnuri şi pe colţuri şi să arunce lănci şi bolovani de piatră; de pregătirea lor s-a dus vestea până departe, căci el s-a ajutat cu ele de minune, până ce a devenit puternic.

„Aceasta este prima menţiune biblică a unor arme construite ca să arunce la mari distanţe proiectile diverse. Informaţia este credibilă, fiind confirmată de o sursă independentă ulterioară: Plinius cel Bătrân arăta că acest tip de armament fusese inventat în Siria[12].

16: Şi dacă a devenit puternic, inima i s-a semeţit, spre pierzania lui: a păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului său, intrând în templul Domnului ca să ardă tămâie pe altarul tămâierilor.

„Ozia a intrat de fapt în sanctuarul din Templu: gr. εις ναόν[13], spaţiu rezervat, din poruncă divină, exclusiv preoţilor. Gestul suveranului avea un pronunţat caracter politic, el încercând astfel să-şi subordoneze clasa sacerdotală, care se bucura de autonomie”[14].

„Ozia, strămoşul regelui [Iezechia][15], şi el lăudat în toate, precum mărturiseşte chiar Scriptura, după bogatele elogii ale virtuţilor lui, după nenumăratele triumfuri ce le repurtase, binemeritate de râvna şi credinţa lui, iată cum s-a prăbuşit prin semeţia slavei deşarte (…). Vezi, deci, o altă pildă de prăbuşire foarte grea şi observi că doi bărbaţi [Ozia şi Iezechia] atât de drepţi şi de desăvârşiţi au fost doborâţi de izbânzile şi triumfurile lor”[16].  Scriptura „nu ne-a arătat numai că s-a înălţat inima lui, ci a adăugat şi din ce pricină s-a înălţat. Deci, din ce pricină s-a înălţat? După ce s-a întărit, s-a înălţat inima lui. Şi, precum din îmbuibare se face umflătură fierbinte, iar din ea se nasc frigurile, iar din ele moarte de multe ori, aşa şi aici mândria s-a născut din stăpânirea peste mulţimea tuturor lucrurilor. Şi, ceea ce este la trupuri umflătura cea cu fierbinţeală, aceea este la suflete mândria. Apoi, din mândrie se naşte pofta lucrurilor care nu i se cuvin”[17].  „Ozia acesta fiind împărat şi împodobit cu coroană şi fiindcă era drept, a cugetat oarecând înalt şi mai presus de vrednicia sa şi a intrat în Biserică. Dar ce zice Scriptura? Şi a intrat în Templul lui Dumnezeu ca să tămâieze. Împărat fiind, răpeşte vrednicia preoţiei. Voiesc să tămâiez pentru că sunt drept. Dar rămâi în hotarele tale. Altele sunt hotarele împărăţiei şi altele cele ale preoţiei. Şi aceasta este mai mare decât aceea. Căci împăratului i s-a încredinţat să cârmuiască cele de pe pământ, iar legea preoţiei stă sus. […] Împăratului i se încredinţează trupuri, iar preotului suflete. Împăratul iartă datorii de bani, iar preotul datorii de păcate. Acela sileşte, acesta îndeamnă. Acela cu porunca, acesta cu sfătuirea. Acela cu arme materiale, acesta cu arme duhovniceşti. Acela face război împotriva barbarilor, eu port război împotriva diavolilor”[18].

17: Dar în urma lui a intrat şi preotul Azaria şi, împreună cu acesta, preoţii Domnului, optzeci de oameni vânjoşi,

18: care i s-au împotrivit regelui Ozia şi i-au zis: „Nu ţie ţi se cuvine să-I arzi tămâie Domnului, o Ozia, ci preoţilor, fiii lui Aaron, cei anume sfinţiţi să tămâieze. Ieşi din locaşul cel sfânt, căci te-ai îndepărtat de Domnul; lucrul acesta nu-ţi va fi spre cinste din partea Domnului Dumnezeu”.

Azaria (= ajutorul lui Iahve) s-a împotrivit dorinţei lui Ozia de a tămâia în Templu.

„Împăratul acela, trecând peste hotarele sale şi sărind peste îngrădirea datoriilor împărăteşti, a intrat în Templu, cu stăpânire voind să tămâieze. Dar ce zic preoţii? Nu se cuvine ţie, Ozie, a tămâia. Vezi cugetare îndrăzneaţă, care nu se sfieşte; limbă care se atinge de cer, libertate nerobită; trup de om şi minte de înger, care umbla pe jos, dar petrecea şi în cer? Au văzut pe împărat, dar n-au văzut porfira, au văzut pe împărat, dar n-au văzut coroana. Să nu-mi spui că vrednicia împărătească te îndreptăţeşte să calci legea. Nu ţi se cuvine ţie, o împărate, să tămâiezi în Sfânta Sfintelor. Treci peste hotare şi cauţi ceea ce nu ţi s-a încredinţat?”[19].

19: Atunci Ozia s-a aprins de mânie, în timp ce în mână avea cădelniţa cu care să tămâieze în templu; şi-n clipa când el s-a mâniat pe preoţi, pe fruntea lui s-a ivit lepra, în faţa preoţilor din templul Domnului, lângă altarul tămâierii.

„Dar împăratul Ozia n-a suferit ci, îngâmfându-se de mândrie, a intrat în Templu şi a voit să tămâieze. Ce face Dumnezeu? Preotul a fost defăimat şi vrednicia preoţiei era să se calce, căci preotul nu putea să facă altceva mai mult. Căci a preotului este numai a mustra şi a dovedi îndrăzneală, iar nu a lua arme, nici a apuca scuturi, nici a clătina suliţa, nici a întinde arcul, nici a slobozi săgeata. Şi de vreme ce preotul a mustrat, dar împăratul nu s-a plecat, ci a întrebuinţat puterea sa, preotul a zis: Eu mi-am făcut datoria şi cu nimic mai mult nu pot ajuta preoţia ce se calcă, legile ce se nedreptăţesc şi pravilele ce se răstoarnă. Ce face dar Iubitorul de oameni? Pedepseşte pe îndrăzneţ, căruia îndată i-a ieşit lepră pe frunte. Unde este neruşinare, acolo este şi pedeapsă. Ai văzut iubirea de oameni a lui Dumnezeu? Nu a slobozit săgeată, n-a clătinat pământul, n-a cutremurat cerul, ci a răsărit lepra, nu în alt loc, ci pe frunte, ca pedeapsa s-o poarte faţa şi să stea ca literele săpate pe stâlp. Căci pedeapsa nu s-a dat numai pentru el, ci şi pentru cei de pe urmă. Pentru că de ar fi fost pedepsit numai el, ar fi primit o pedeapsă după măsura greşelii, ci pedeapsa sta ca o lege scrisă într-un loc înalt, ca şi cum ar zice: Nu faceţi unele ca acestea, ca să nu pătimiţi unele ca acestea!  Şi puteai vedea o lege însufleţită şi o frunte care scotea un sunet mai tare decât al trâmbiţei. Căci pe frunte erau scrise litere care nu se puteau şterge, fiindcă nu erau scrise cu cerneală, ca să le şteargă cineva, ci lepra era firească (şi ea) făcea necurat pe acesta, ca pe ceilalţi să-i facă curaţi. Şi precum cei osândiţi sunt scoşi cu ştreangul în grumaz, aşa şi acesta în loc de ştreang avea lepra pe frunte, pentru că a ocărât preoţia”[20].

„Au sărit şi alţii altădată să stea în fruntea poporului şi să ia apărarea poporului, dar au pierit; unii au fost arşi de vii, iar alţii au fost înghiţiţi deschizându-se pământul. Că n-au făcut asta pentru ca să ia apărarea altora, ci pentru că iubeau scaunele din frunte. A sărit şi Ozia ca să tămâieze peste jertfelnicul tămâierilor, dar s-a umplut de lepră”[21].  „Şi acestea ar trebui spuse şi când, făcând cineva cele mai presus de treapta lui, socoteşte totuşi că face cele cuvenite. Căci nici aceasta nu e îngăduit nimănui. Căci ce lucru a făcut Ozia, de a mâniat pe Dumnezeu?”[22].

20: Iar Azaria, marele preot, s-a întors spre el, precum şi preoţii: şi, iată, el era lepros pe frunte; şi l-au scos repede de acolo, căci şi el se grăbea să iasă, de vreme ce Domnul îl mustrase.

„Regele Ozia, aducând un vas cu tămâie şi vrând, contra legii lui Dumnezeu, să facă un sacrificiu cu de la sine putere, deşi i se împotrivea preotul Azaria, fiindcă n-a voit să cedeze şi să se supună rânduielii, ajungându-l pedeapsa divină, s-a îmbolnăvit de lepră din cauză că a supărat pe Domnul, fiindu-i atinsă tocmai acea parte a corpului unde sunt însemnaţi cei ce-L merită pe Dumnezeu”[23].  „Ozia acesta a fost strănepot al lui David şi împărat al iudeilor; a împărăţit cincizeci şi doi de ani, la început fiind vestit şi lăudat, mai pe urmă a căzut în păcat. Căci, dorind lucruri mai mari decât vrednicia sa, a îndrăznit la cinstea preoţiei. Aşa de mare rău este mândria, fiindcă pe fiecare îl convinge să nu se cunoscă pe sine, făcând de multe ori zadarnică toată vistieria faptei bune”[24]. Astfel, Ozia „a intrat în locaşul Domnului voind să tămâieze. Şi oprindu-l preotul, nu a ascultat de el. Dar ce a făcut Dumnezeu? L-a umplut de lepră pe frunte, pedepsind faţa cea neruşinată şi învăţându-l că nu este lucru omenesc locaşul Lui”[25].  „Ozia a fost pedepsit cu lepră pe frunte pentru că a păcătuit, ca să se înţelepţească. Şi a ieşit împăratul, făcându-se pildă tuturor, iar Templul a fost curăţit. Şi ieşea afară neîmpins de nimeni, şi vrând să ia şi preoţia a pierdut şi ceea ce avea. Şi a ieşit din Casa Domnului. În vremea cea veche era lege ca orice lepros să fie scos afară din cetate, dar acum nu mai este aşa. De ce? Atunci Dumnezeu punea legi la oameni ca la nişte prunci şi se pedepsea cu lepră trupul, dar acum se pedepseşte sufletul”[26].

„Nimic nu e mai rău decât a dispreţui preoţii şi a pleca din biserică, şi iarăşi nimic nu e mai folositor decât a stărui în biserici şi a veni la preoţii lui Dumnezeu cu credinţă şi cu încredinţare. Şi ca să înveţi că aşa stau lucrurile, ascultă şi această istorie. Împăratul Ozia, deşi era drept şi se distingea prin multe realizări, a sfârşit în nebunie şi a dorit să tămâieze şi să răpească pentru sine demnitatea ce se cuvine preoţilor. Iar când preotul i-a zis: Nu ţi se cuvine, împărate, să tămâiezi, ci preoţilor, fiilor lui Aaron, n-a primit mustrarea ci, dispreţuind-o, a intrat în altar şi a tămâiat. Şi numaidecât lepra a înflorit pe fruntea sa, dovedind nebunia gândurilor lui şi arătând necurat pe cel ce s-a atins cum nu se cuvine de preoţie. Vezi cum cel curat s-a făcut necurat pentru că a trecut cu vederea mustrarea preotului şi a îndrăznit cele neîngăduite? Ai cunoscut privirea de sus dispreţuitoare ca pe o lepră ce înfloreşte pe frunte din pricina insultării preoţiei? Vezi însă şi smerenia care şterge lepra din pricina zăbovirii în biserică şi a respectului faţă de preot”[27].

21: Regele Ozia a fost lepros până-n ziua morţii sale; ca lepros, el locuia într-o casă osebită, el, care fusese scos din casa Domnului. Iar Iotam, fiul său, cârmuia regatul, judecând poporul ţării.

„Leproşii nu puteau să locuiască împreună cu cei sănătoşi (Levitic 13,46). ♦ (…) Iotam, fiul lui Ozia, a devenit coregent în jurul anului 750 î. Hr., când tatăl său s-a îmbolnăvit de lepră”[28].

„Şi a ieşit împăratul lepros, dar nu l-au scos pe el din cetate, cucernicindu-se de coroană şi de vrednicia împărătească, ci sta într-un loc osebit”[29].

22: Celelalte fapte ale lui Ozia, atât cele dintâi cât şi cele din urmă, sunt scrise de profetul Isaia.

Profetul Isaia (= slava lui Iahve): „Textul Masoretic are Isaia, fiul lui Amoţ. Nu s-a păstrat o astfel de scriere a marelui profet”[30].

23: Şi a adormit Ozia împreună cu părinţii săi; şi l-au îngropat laolaltă cu părinţii săi în câmpul cu mormintele regilor, fiindcă au zis: „E lepros”.  Iar în locul lui a devenit rege Iotam, fiul său.

Autorul Cărţii IV Regi (15,7) „susţine că Azaria (Ozia) a fost înmormântat în cetatea lui David, adică în necropola intramurală a regilor lui Iuda. Or, Cronistul indică aici o necropolă regală din afara zidurilor Ierusalimului”[31].

Ozia sau „Azaria, suveran al Regatului Iudeei (769 – 733 î. Hr.). Fiu şi succesor al lui Amasia (798 – 769), Azaria ocupă tronul la vârsta de 16 ani. Cele aproape 4 decenii de domnie reprezintă o epocă de maximă prosperitate economică şi de afirmare politică şi militară a Iudeei. Personalitate energică şi activă, Azaria a luat măsuri de stimulare a activităţii economice în zonele deşertice şi muntoase, a reconstruit zidurile de incintă ale Ierusalimului, capitala regatului, a menţinut o armată puternică ce i-a permis promovarea unei politici externe expansioniste. Azaria recucereşte Elatul la Golful Aqaba, deschizând ruta comercială pe Marea Roşie, extinde autoritatea Iudeei pe malul răsăritean al Iordanului, supunând triburile amoniţilor, şi înfrânge în lupte grele pe filistenii din Gat, Aşdod, Iabneh, anexând importante teritorii din Filistia. În tentativa de întărire a autorităţii centrale, Azaria se loveşte de prerogativele castei preoţeşti. Tradiţia biblică explică îmbolnăvirea suveranului de lepră (fapt care impune izolarea lui într-un palat separat şi preluarea regenţei de către fiul său Iotam) prin nerespectarea unor norme impuse de preoţimea lui Iahve. Înfrângerea lui Azaria de către armatele asiriene conduse de regele Tiglatfalasar III (circa 738) marchează începutul decăderii statului iudeu”[32].

În locul lui Ozia a domnit Iotam (= Iahve este desăvârşit), fiul său.


[1] Am păstrat titlul ca la Anania, dar, cum se va vedea din text, Ozia n-a tămâiat idoli, alta fiind vina sa.

[2] SEP 3, p. 173

[3] SEP 3, p. 173

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 433

[5] SEP 3, p. 173

[6] SEP 3, p. 174

[7] SEP 3, p. 174

[8] SEP 3, p. 174

[9] SEP 3, p. 174

[10] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 48

[11] SEP 3, p. 174

[12] SEP 3, p. 175

[13] is naon.

[14] SEP 3, p. 175

[15] Cu care e comparat în textul patristic, însă Iezechia este pus primul, iar strămoşul său, al doilea.

[16] Sf. Ioan Casian, Despre aşezămintele mânăstireşti, XI,11

[17] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 440

[18] Ibid., pp. 452-453

[19] Ibid., p. 453

[20] Ibid., p. 454

[21] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântul al VII-lea la Sfântul Apostol Pavel

[22] Sf. Dionisie Areopagitul, Epistole, VIII,1

[23] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii ecumenice, XVIII

[24] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 432

[25] Ibid., p. 433

[26] Ibid., p. 455

[27] Teolipt al Filadelfiei, Discursuri către Filadelfieni, II,20

[28] SEP 3, p. 175

[29] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, pp. 455-456

[30] SEP 3, p. 175

[31] SEP 3, p. 176

[32] EA, pp. 56-57

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s