Comentarii la II Paralipomena – 24

Posted: 12/03/2009 in II Paralipomena
Etichete:, , ,

CAP. 24 – Domnia lui Ioaş. Închinarea la idoli. Pedepsirea şi moartea lui.

 

1: Ioaş avea şapte ani când a început să domnească; şi a domnit în Ierusalim vreme de patruzeci de ani; pe mama sa o chema Ţibia şi era din Beer-Şeba.

„Ioaş a fost al optulea rege al lui Iuda (cca 837/835-800/796 î. Hr.), fiul lui Ohozia. După unii comentatori (DB, s. u. Ioaş 2, p. 591), cifra rotundă de patruzeci de ani de domnie pare să includă şi cei şase ani ai Ataliei. A reconstruit Templul cu ajutorul lui Iehoiada, dar după moartea acestuia a reintrodus practicile păgâne. După ce a luat din comorile Templului pentru a-l mitui pe Hazael, regele Damascului, a fost asasinat în urma unui complot”[1].  Mama lui Ioaş (= Iahve sprijină) era Ţibia (= gazelă) din Beer-Şeba (= fântâna jurământului).

2: El a făcut ce e drept în ochii Domnului, atât cât preotul Iehoiada a trăit.

3: Iehoiada i-a luat două femei, iar acestea i-au născut fii şi fiice.

4: Şi a fost că, după acestea, Ioaş şi-a pus în gând să dreagă stricăciunile din templul Domnului.

„Aceasta e prima renovare menţionată a Templului lui Solomon, la un secol după construirea lui”[2].

5: Şi i-a adunat pe preoţi şi pe leviţi şi le-a zis: „Ieşiţi prin toate cetăţile lui Iuda şi strângeţi argint din tot Israelul, pentru ca în fiecare an să prenoim templul Domnului; grăbiţi-vă la treabă!”  Dar leviţii nu s-au grăbit.

„Regele a impus întregii populaţii din Iuda acelaşi tribut pe care îl lua Moise, în pustiu, pentru ridicarea Cortului Mărturiei, adică o jumătate de siclu pe cap de locuitor”[3].

6: Atunci regele Ioaş l-a chemat pe Iehoiada, capul lor, şi i-a zis: „De ce n-ai avut grijă să-i sileşti pe leviţi să aducă din Iuda şi din Ierusalim darea pe care Moise, omul lui Dumnezeu, a rânduit-o atunci când l-a adunat pe Israel la cortul mărturiei?

„Din IV Regi 12,7 ştim că Ioaş l-a chemat pe Iehoiada să-i dea socoteală în al douăzeci şi treilea an al domniei sale. Nu se spune însă nimic despre anul în care Ioaş s-a hotărât să înceapă renovarea Templului”[4].

7: Căci Atalia era o nelegiuită, iar fiii ei au jefuit templul lui Dumnezeu: sfintele lucruri ale templului Domnului le-au hărăzit baalilor”.

Baali: „Pluralul desemnează reprezentările idolatre, statui, amulete ale zeului Baal”[5].

8: Şi a zis regele: „Să se facă o ladă şi să fie pusă la poarta templului Domnului, afară.

9: Şi să se facă strigare în Iuda şi în Ierusalim să I se aducă Domnului ceea ce Moise, robul lui Dumnezeu, i-a spus lui Israel în pustie”.

10: Şi toţi dregătorii şi tot poporul au dat; şi aduceau şi puneau în ladă până se umplea.

11: Iar când lada era adusă de către leviţi la dregătorii regelui, dacă aceştia vedeau că în ea se află bani mai mulţi decât trebuia, atunci venea secretarul regelui, precum şi împuternicitul marelui preot, şi goleau lada şi o puneau la locul ei. Aşa făceau în fiecare zi, şi adunau bani mulţi;

12: iar regele şi preotul Iehoiada îi dădeau lucrătorilor tocmiţi la lucrul templului Domnului, şi plăteau pietrari şi tâmplari care să repare templul Domnului.

13: Aşa s-au apucat lucrătorii de treabă şi lucrul sporea în mâinile lor; aşa au reparat templul Domnului, chiar din temelii, şi l-au adus la starea lui de mai-nainte.

14: Şi dacă au terminat, i-au adus regelui şi lui Iehoiada ceea ce rămăsese din bani; şi au făcut vase pentru templul Domnului, vase de slujbă pentru arderile-de-tot, şi cădelniţe de aur şi argint; şi au adus în templul Domnului arderi-de-tot, fără încetare, în toate zilele lui Iehoiada.

„Afirmaţia de aici o contrazice pe cea de la IV Regi 12,14, unde se spune că meşterii au restituit banii rămaşi fără să mai facă nici un vas de aur sau de argint”[6].

15: Aşa a îmbătrânit Iehoiada, îndestulat de zile, şi a murit în vârstă de o sută treizeci de ani.

16: Şi l-au îngropat în cetatea lui David, alături de regi, pentru binele pe care-l făcuse pentru Israel, pentru Dumnezeu şi templul Acestuia.

„Iehoiada a beneficiat de privilegiul rar de a fi îngropat în necropola regală din Ierusalim. Unii comentatori sunt de părere că ultimele cuvinte ale versetului, un encomion lapidar, vor fi fost preluate de pe inscripţia funerară a Marelui Preot. Israel denumeşte aici, sub forma unei sinecdoce, poporul din Regatul de Sud, care, ţinut în frâu de înţelepciunea lui Iehoiada, nu s-a abătut de la monoteismul prescris în Deuteronom”[7].

17: Şi a fost că, după moartea lui Iehoiada, dregătorii lui Iuda au intrat la rege şi i s-au închinat. Atunci regele a ascultat de ei.

„Versetul marchează lapidar cotitura radicală a politicii religioase practicate de Ioaş. Căpeteniile locale au venit la Ierusalim ca să îl convingă pe rege de inutilitatea pelerinajelor religioase la Templu, ceea ce suveranul a acceptat, conferindu-le provincialilor autonomie religioasă, de fapt lăsând cale liberă diverselor culte şi practici idolatre locale”[8].

18: Aşa L-au părăsit ei pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, şi au slujit Astartelor şi idolilor; în ziua aceea, urgie s-a abătut peste Iuda şi peste Ierusalim.

19: Şi a trimis la ei profeţi ca să-i întoarcă spre Domnul, dar ei n-au ascultat; El le-a dat mărturie, dar ei nu s-au supus.

20: Atunci Duhul lui Dumnezeu l-a cuprins pe Zaharia, fiul preotului Iehoiada, care s-a ridicat în faţa poporului şi a zis: „Aşa grăieşte Domnul: De ce vă abateţi voi de la poruncile Domnului? Aşa nu veţi propăşi, că dacă voi L-aţi părăsit pe Domnul, şi El vă va părăsi”.

Zaharia (= Iahve Şi-a amintit) „le-a vorbit oamenilor strânşi în curtea exterioară a Templului. El se afla însă în curtea preoţilor, probabil urcat pe un pupitru înalt, ca să domine adunarea”[9].

Lucrarea Duhului asupra celor ce-L caută pe Dumnezeu apare în câteva rânduri în cărţile Paralipomene, fie discret, fie explicit: „După cum citim în Paralipomene, s-a împărtăşit de Duhul Sfânt Azaria pe timpul împăratului Asaf (II Paralipomene 15,1), Iahaziel pe timpul împăratului Iosafat (II Paralipomene 20,15) şi Zaharia, care a fost omorât cu pietre (v. 21)”[10].

21: Dar ei s-au ridicat împotriva lui şi, din porunca regelui Ioaş, l-au ucis cu pietre în curtea templului Domnului.

            „Acest episod tragic va fi citat de Iisus în asprul Său rechizitoriu asupra fariseilor şi cărturarilor (Matei 23, 35; Luca 11, 51), cu precizarea locului din curtea templului unde a avut loc uciderea profetului, dar şi cu menţiunea că Zaharia era fiul lui Berechia (fiul lui Ido, cf. Zaharia 1, 1, 7)”[11].  „Tradiţia iudaică susţine că, în lapidarea lui Zaharia, legea mozaică a fost încălcată de şapte ori: uciderea unui preot, a unui profet, a unui judecător, încălcarea sabatului şi a zilei ispăşirii, mânjirea curţii Templului cu sânge omenesc”[12]; la acestea, s-ar adăuga uciderea nedreaptă propriu-zisă.

22: Aşa că Ioaş nu şi-a adus aminte de mila pe care Iehoiada, tatăl acestuia, o făcuse cu el, şi i-a ucis fiul; iar acesta, în timp ce murea, a zis: „Domnul să vadă şi să judece!”

„Apelul la judecata lui Dumnezeu, exprimat în ultimele cuvinte ale lui Zaharia, constituie o atitudine superioară faţă de dorinţa de răzbunare personală, chiar dacă nu se ridică încă până la iertarea duşmanilor, manifestată de exemplu în exclamaţia protomartirului Ştefan din Faptele Apostolilor 7,60”[13].

23: Şi a fost că, după un an, oastea Siriei s-a ridicat împotrivă-i; şi au venit împotriva lui Iuda şi a Ierusalimului şi i-au ucis pe toţi dregătorii, precum şi din popor, iar prăzile le-au trimis la regele Damascului.

„Sirienii erau conduşi de Hazael (cf. IV Regi 12,18). Însă informaţia de la II Paralipomene 24,23 nu pare să se suprapună perfect peste cea de la IV Regi 12,19. Dacă, în IV Regi, Ioaş îşi salvează capitala de la asediul sirienilor prin cedarea unei importante părţi a tezaurului, în II Paralipomene aflăm de masacrul la care s-au dedat sirienii în cetatea lui Iuda. Ipoteza care conciliază cele două variante este următoarea: Hazael invadează Iuda, într-o primă campanie, menţionată la IV Regi, şi pleacă cu tezaurul din Ierusalim şi, probabil, cu promisiunea lui Ioaş de a plăti un tribut anual. Cum regele lui Iuda nu şi-a ţinut promisiunea, la sfârşitul anului următor sirienii invadează pentru a doua oară ţara, în campania de pedepsire relatată neclar de Cronist”[14].

24: Cu toate că oastea Siriei venise cu oameni puţini, Dumnezeu i-a dat în mâini o oaste foarte mare, pentru că ei Îl părăsiseră pe Dumnezeul părinţilor lor; El este Cel ce a făcut judecată asupra lui Ioaş.

„Ioaş, rege în Iuda, a fost chemat la Domnie, la vârsta de şapte ani, de marele preot Iehoiada şi, cât timp a trăit acest mare preot amintit, a fost lăudat, cum mărturiseşte Scriptura, în toată vremea aceasta. Murind Iehoiada, (…) [Ioaş] umflându-se de trufie, s-a dat unei ticăloase patimi. (…) Iată unor cât de ruşinoase şi necurate patimi se învredniceşte să fie încredinţată trufia. Într-adevăr, acesta, umflat de semeţie, de s-a lăsat adorat ca un Dumnezeu, este dat, după Apostol, unor patimi de ocară (Romani 12,6) şi l-a lăsat la mintea lui fără judecată, să facă cele ce nu se cuvin (Romani 1,28). Şi fiindcă, după spusa Scripturii, toată inima semeaţă este urâciune înaintea lui Dumnezeu (Proverbe 16,5), acesta, plin de o nemărginită înfumurare a inimii, este dat spre batjocură celor mai ticăloase ruşini, pentru ca, unilit astfel, să simtă că şi el este mânjit de necurăţia trupului, şi de conştiinţa unei patimi de ocară, fapt pe care nu voise să-l admită până atunci în semeţia lui sufletească. În acest fel, necurăţia ruşinoasă a trupului arată necurăţia ascunsă a inimii, pe care şi-o atrăsese prin răul trufiei, iar prin pângărirea vădită a trupului său, se dovedea necurat, ca unul care în înfumurarea duhului său nu mai simţea că el a devenit necurat. Acestea arată limpede că tot sufletul posedat de boala trufiei este dat în mâna sirienilor intelectuali[15], adică în stăpânirea relelor sufleteşti, şi este cuprins de patimile trupului, pentru ca înjosit de viciile pământeşti şi întinat trupeşte, cel puţin să se ştie necurat, el, care în răceala lui sufletească, n-a putut înţelege mai înainte că din cauza semeţiei inimii a devenit necurat în faţa lui Dumnezeu. Înjosit astfel, poate va renunţa la nepăsarea de mai înainte şi, doborât şi ruşinat de ticăloşia patimilor cărnii, de aici încolo poate se va grăbi mai cu înfocare să se întoarcă la căldura duhovnicească”[16].  În cazul lui Ioaş, însă, Scriptura nu vorbeşte de patimi trupeşti care să-l fi robit, acestea fiind doar închipuite prin sirienii biruitori. În sarcina lui Ioaş se pune doar tolerarea cultelor idolatre şi, desigur, uciderea lui Zaharia, fiul salvatorului său şi al celui ce l-a suit pe tron şi i-a fost sfetnic timp îndelungat. Oricum ar fi fost, Ioaş n-a mai avut vreme de întoarcere la calea dreptăţii, cum se va vedea îndată. O umilire pedagogică a trupului său putem vedea, însă, în boala pomenită ceva mai jos:

25: Şi după ce [Sirienii] s-au dus de la el, lăsându-l în prada unei boli grele, împotriva lui au uneltit propriile lui slugi, pentru sângele fiului preotului Iehoiada, şi l-au ucis în patul lui, şi aşa a murit. Şi l-au îngropat în cetatea lui David, dar nu l-au îngropat în cimitirul regilor.

„Spre deosebire de Cronist, autorul [Cărţii IV Regi] (12,22) precizează că Ioaş a fost înmormântat în necropola regală, împreună cu strămoşii lui”[17].

26: Cei ce s-au ridicat împotriva lui au fost Zabad, fiul Şimeaitei Amonita, şi Iehozabad, fiul Şimritei Moabiteanca.

„Cei doi asasini erau probabil curteni şi aveau acces la dormitorul regal. Numele lor diferă faţă de cele ale ucigaşilor din IV Regi 12,22. Versetul următor sugerează că Zabad şi Iehozabad ar fi fost însoţiţi de încă trei ajutoare (erau cinci în total), dar textul nu este clar în identificarea acestora din urmă. După unii se pare că era vorba de fiii lui Iehozabad, după alţii, că în rândul asasinilor s-ar fi numărat şi unii dintre fiii lui Ioaş”[18].  Asasinii lui Ioaş au fost: Zabad (= dăruit), fiul unei femei numită Şimeat (= renume), şi Iehozabad (= Iahve a dăruit), a cărui mamă era Şimrit (= păzitoare). De observat că ambele mame aparţin unor neamuri străine, una trăgându-se din Amon, iar cealaltă din Moab.

27: Şi toţi fiii săi, cei cinci, au venit la el. Cât despre celelalte fapte ale lui, iată că ele sunt scrise în Cartea Regilor. Iar în locul lui a domnit Amasia, fiul său.

În locul lui Ioaş a domnit fiul său, Amasia (= Iahve este tare).


[1] SEP 3, p. 166

[2] SEP 3, p. 166

[3] SEP 3, p. 167

[4] SEP 3, p. 167

[5] SEP 3, p. 167

[6] SEP 3, p. 167

[7] SEP 3, p. 168

[8] SEP 3, p. 168

[9] SEP 3, p. 168

[10] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVI,28

[11] BBVA, p. 499

[12] SEP 3, p. 168

[13] SEP 3, p. 168

[14] SEP 3, p. 169

[15] Chipurile păcatelor care-i înjosesc pe cei semeţi (n. trad.)

[16] Sf. Ioan Casian, Despre aşezămintele mânăstireşti, XII,21-22

[17] SEP 3, p. 169

[18] SEP 3, p. 169

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s