Comentarii la I Paralipomena – 1

Posted: 02/03/2009 in I Paralipomena
Etichete:, , ,

paralipomena

 

Introducere la Cărţile I-II Paralipomena

 

            Iniţial, în textul ebraic original, aceste două scrieri alcătuiau o singură Carte. Despărţirea au operat-o traducătorii alexandrini ai Septugintei. Ulterior, Fericitul Ieronim le tratează, în Vulgata, tot ca două cărţi, fără însă a le secţiona. Odată cu Biblia Rabinică tipărită de Daniel Bomberg (Veneţia, 1517), şi textul ebraic adoptă împărţirea scrierii în două Cărţi. În ce ne priveşte, prezentăm comentariile la ambele Cărţi într-un singur volum, dată fiind unitatea acestora, atât în ce priveşte autorul (necunoscut), cât şi a scopului lor.

            Biblia Hebraica numeşte cărţile Dibre ha-iamim (alef beth)[1] şi le plasează la sfârşit, ca ultime Cărţi ale Bibliei. Dibre ha-iamim  s-ar traduce prin Fapte ale zilelor sau, mai pe scurt, prin Cronici.

            Septuaginta plasează Cărţile imediat după cele ale Regilor, şi le numeşte Παραλειπομενον (α β)[2], de la verbul παραλείπω[3]a omite, înţelegându-se că s-ar reda aici cele ce au fost omise în Cărţile Regilor. Însă doar într-o mică măsură se justifică titlul acesta, autorul nedorind să completeze Cărţile Regilor, ci urmărindu-şi propriul scop, diferit, în bună măsură, de al acelora..

            Vulgata preia denumirile de până la ea, numind Cărţile (Cartea) Liber Dabreiamim id est Verba Dierum qui graece dicitur Paralipomenon. Aşezarea Cărţilor este tot după  acelea ale Regilor.

            Ediţiile româneşti intitulează Cărţile fie I-II Cronici, fie I-II Paralipomena, plasându-le întotdeauna după Cărţile Regilor.

            Cărţile Paralipomena au fost scrise după ieşirea edictului lui Cirus (538 î. Hr.) şi întoarcerea Iudeilor din robia babiloniană. Mulţi cercetători înclină să creadă că Paralipomene s-ar fi scris în vremea lui Ezdra, unii socotindu-l pe acesta şi ca autor al scrierilor (dar problema nu a căpătat un răspuns definitiv).

            Pentru alcătuirea Cărţii sale, autorul s-a folosit de mai multe izvoare, precum: Cărţile I-IV Regi, Cartea Regilor lui Israel, Cartea Regilor lui Israel şi Iuda, Cartea Regilor lui Iuda şi Israel, Cartea Regilor, Faptele regilor lui Israel, Cronica regelui David, Faptele lui Samuel văzătorul, Faptele Profetului Natan, Faptele lui Gad văzătorul, Profeţia lui Ahia Şilonitul, Vedeniile lui Ido văzătorul, Faptele Profetului Şemaia, Faptele lui Iehu, fiul lui Hanani, Celelalte fapte ale lui Ozia scrise de Isaia, Vedenia lui Isaia, Cartea Văzătorilor, Cartea Plângerilor. Toate aceste scrieri, în afară de Cărţile Regilor, s-au pierdut.

            În ce priveşte scopul Cărţilor, autorul nu urmăreşte o istorie propriu-zisă a poporului Israel, ci, în spirit polemic, promovează o campanie de propagandă levitică şi davidică. După dezbinarea Regatului, autorul se ocupă doar de dinastia davidică din sud, singura considerată legitimă, regii lui Israel fiind pomeniţi doar în măsura în care au contact cu regii din sud. Se acordă o importanţă de prim rang Templului din Ierusalim ca unic sediu legitim al cultului şi ca loc privilegiat al prezenţei lui Dumnezeu. Fiecare eveniment istoric primeşte o explicaţie teologică. Din istoria lui David şi a lui Solomon sunt eliminate părţile întunecate (exceptând recensământul iniţiat de David, a cărui relatare a fost necesară în iconomia cărţii), astfel că cei doi apar idealizaţi, fapt necesar în vremuri pentru care epoca celor doi se impunea ca model perfect.

            În comentariul nostru, am împărţit fiecare dintre Cărţile Paralipomena în câte două secţiuni:

 

            I Paralipomena:

            I. Genealogii (1,1 – 9, 44)

II. David (10,1 – 29,30)

 

II Paralipomena:

I. Solomon (1,1 – 9,31)         

II. Regatul de sud (10,1 – 36,23)

 

În cazul lucrării de faţă, ne-am confruntat cu lipsa comentariilor, Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania fiind foarte sumar în notele la aceste cărţi. Lipsa a fost suplinită prin preţioasele comentarii din Septuaginta 3[4], de care ne-am folosit masiv, chiar dacă, datorită propriului sistem de lucru, a trebuit să operăm adeseori modificări, uneori în mod tacit.

Ca şi până acum, vom căuta şi în Cărţile Paralipomena acele tipuri care Îl prefigurează pe Hristos, chiar dacă de data aceasta ele sunt ceva mai rare, însă nu absente.

 

 

 

 

           

 

Comentarii la Cartea Întâi Paralipomena

 

 

I. Genealogii (1,1 – 9, 44)

 

CAP. 1 – Neamul patriarhilor până la Iacob

 

            „Capitolele 1-9 prezintă o succesiune de liste genealogice, începând cu Adam, strămoşul comun, continuând cu strămoşii marilor ramuri ale omenirii şi focalizându-se apoi către patriarhii poporului ales şi urmaşii acestora. În ciuda numeroaselor aproximaţii, omisiuni, neconcordanţe sau repetiţii (ceea ce denotă folosirea mai multor izvoare, biblice şi extra-biblice), ideea conducătoare e limpede: totul converge către dinastia davidică, rânduită de Dumnezeu să realizeze construirea templului, perpetuitatea sacerdoţiului şi desăvârşirea cultului (acestea fiind garanţia unităţii religioase monoteiste a lui Israel)”[5].

 

1: Adam, Set, Enos;

Ca şi în volumele anterioare, vom căuta pentru fiecare nume traducerea care ni se pare cea mai potrivită în context. Numele primului om, Adam, derivă din ebraicul adamah care înseamnă pământ. Set (= înlocuire; vlăstar) e fiul născut lui Adam în locul lui Abel; Cain şi descendenţii săi sunt cu totul omişi de autorul Cărţilor Paralipomene. Enos (= muritor; slăbănog): de numele său e legată, în Cartea Facerii, reîntoarcerea omenirii la Iahve.

2: Cainan, Maleleil, Iared;

Cainan înseamnă câştig, proprietate, ziditor, copil; Maleleil înseamnă lauda lui Dumnezeu sau cel ce laudă pe Dumnezeu, iar  Iared se tălmăceşte cel care coboară.

3: Enoh, Matusalem, Lameh;

Enoh (= iniţiat; sfinţit; consacrat) e cel mutat de Dumnezeu la vârsta de 365 de ani. Matusalem (= omul sabiei) a trăit mai mult decât oricare altă persoană menţionată în Scriptură. Fiul său s-a numit Lameh (= plin de putere; sărac).

4: Noe. Fiii lui Noe: Sem, Ham şi Iafet.

„Versetele (1-4) sunt un rezumat la Facerea 5, iar ordinea numelor indică, până la Sem, succesiunea din tată în fiu. Sem Ham şi Iafet sunt fiii lui Noe”[6].  Noe (= linişte; odihnă; mângâiere) a avut trei fii:  Sem (= nume; răsad; sămânţă), părintele rasei semitice; Ham (= negru; căldură; nervos), strămoşul rasei hamitice; Iafet (= întindere; răspândire; frumuseţe), începătorul rasei iafetite (rasa albă).

5: Fiii lui Iafet: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meşec şi Tiras.

Fiii lui Iafet: Gomer (= isprăvire; desăvârşire) e părintele unui popor locuind în ţinuturile nordice, probabil cimerienii; Magog (= cei din ţinutul de jos) e tot o populaţie nordică; Madai (= cel mijlociu), strămoşul mezilor; Iavan (= tinerel), nume generic al ionienilor; Tubal (= reîntors; aramă) a fost identificat cu tibarenerii; Meşec (= câştig; lung), popor vecin cu Tubal; Tiras (= cel înspăimântător; dorinţă), identificaţi, pe rând, cu tracii, cu tirenienii sau cu etruscii.

6: Fiii lui Gomer: Aşchenaz, Rifat şi Togarma.

Fiii lui Gomer: Aşchenaz (= roşu ca focul; mulgător de iepe) sunt fie fri­gienii, fie sciţii; locuiau în apropierea Armeniei orientale; Rifat (= zdrobirea duşmanului), identificat de Iosif Flaviu cu paflagonienii; Togarma (= osos; certăreţ), populaţie cunoscută pentru comerţul cu cai şi catâri.

Rifat: Septuaginta şi chiar unele manuscrise ebraice concordă cu Facerea 10,3; în schimb Textul Masoretic are Diphath, diferenţă care se explică probabil prin asemănarea între consoanele ebraice reşi şi daleth, pe care copiştii le confundau frecvent”[7].

7: Fiii lui Iavan: Elişa şi Tarşiş, Chitim şi Dodanim.

Fiii lui Iavan: Elişa (= slava lui Dumnezeu), posibil Alishya (ca toponim) din apro­pierea Ciliciei; Tarşiş (= subjugarea duşmanului; piatră preţioasă) ar pu­tea fi Tarsul Ciliciei; Chitim (= uriaşi), denumirea iniţială a insulei Cipru şi a locuitorilor săi; Dodanim (= prietenul somnului), probabil danaii.

Chitim: „În Numeri 24,24, Chitienii apar între neamurile blestemate de Valaam”[8].

8: Fiii lui Ham: Cuş, Miţraim, Put şi Canaan.

Fiii lui Ham: Cuş (= negru; ţinutul feţelor arse) e numele Etiopiei; Miţraim (= ţară închisă; ţara de jos) e numele ebraic al Egiptului; Put (= tristeţe; stepă), probabil o populaţie a Libiei; Canaan (= umilinţă; roşu purpuriu) – geografic, termenul a desemnat coasta siriană şi regiunea din jurul ei. Aici se ob­ţi­nea o vopsea de culoare roşie, foarte căutată pentru vopsirea ţe­săturilor. Posibil ca de la kinahhu (= purpură roşie) să derive nu­mele zonei, dar Canaan ar mai putea însemna şi ţara de jos, nu­mită astfel în comparaţie cu Siria, situată la o altitudine mai mare.

9: Fiii lui Cuş: Seba, Havila, Sabta, Rama şi Sabteca. Fiii lui Rama: Şeba şi Dedan.

Fiii lui Cuş: Seba (= captivitate; jurământ; beţiv) – strămoş al unei po­pulaţii înrudită cu sau identică cu sibariţii; Havila (= ţinutul nisipului) – actualul Yemen; Sabta (= săturat; băutori; menit pieirii) – popor din sudul Arabiei; Rama (= înălţime) – populaţie din sud-vestul Arabiei; Sabteca (= eu sunt sătul; lovit) – posibil un ţinut din Arabia.  Fiii lui Rama: Şeba (= şapte; jurământ; fiul furtunii) – ţinut din Arabia de sud; Dedan (= aşezare joasă; prietenia lor) – erou eponim al triburilor arabe situate la est de Edom.

10: Lui Cuş i s-a născut şi Nimrod; acesta, cel dintâi, a fost un puternic vânător pe pământ.

Nimrod (= răsculat; biruitorul leoparzilor; strălucirea lu­mi­nii) e un rege legendar al Babilonului.

11: Lui Miţraim i s-au născut: Ludim, Anamim, Lehabim, Naftuhim,

12: Patrusim, Casluhim – din care se trag Filistenii – şi Caftorim.

Fiii lui Miţraim: Ludim (= jar) – se pare că erau un popor înrudit cu egip­tenii; Anamim (= izvoare; locuitorii stâncilor) – nu avem date despre ei; Lehabim (= flăcări; locuitorii ţării sterpe) – prin acest nu­me, uneori, e desemnată întreaga Africă; Naftuhim (= cei din ţinutul graniţei) – grup situat la vest de Lacul Ghenizaret; Patrusim (= cei din sud; locul ruşinii rupt) – denumire a Egip­tului de sus; Casluhim (= cei încrezători; deal arid) – par a fi strămoşii Filistenilor, locuitori ai unei zone mediteraneene; Filisteni (= venetici; străini) – locuitorii părţii de sud-vest a Palestinei; populaţie indo-europeană, a venit iniţial din Iliria; Caftorim (= bulb; ceaşcă; măr roşu; bulgăre) – se crede că e vorba despre Creta.

13: Lui Canaan i s-au născut: Sidon, întâiul său născut, şi Heteul,

14: Iebuseul, Amoreul, Ghergheseul,

15: Heveul, Archeul, Sineul,

16: Arvadeul, Ţemareul şi Hamateul.

Fiii lui Canaan, strămoşii popoarelor canaanite: Sidon (= vânătoare; pescuit; oraş întins) – port fenician; Het (= frică; groază; uriaş; argint) – părintele hitiţilor; Iebuseu (= zdrobire; loc tare) – numele populaţiei pri­mi­ti­ve a Ierusalimului; Amoreu (= flecar; răzvrătit) – populaţie preisraelită a Pa­lestinei; Ghergheseu (= întors din luptă) – popor preisraelit din Canaan; Heveu (= cel viu; pădurean) – populaţie canaanită lângă Ghi­beon; Archeu (= vâna mea) – trib canaanit trăitor, se pare, în Siria; Sineu (= lutos; mlăştinos) – trib canaanit din Liban; Arvadeu (= smulgere; leu tare) – insulă şi cetate în Fe­ni­cia; Ţemareu (= ţară bogată în lână; dublu tăiş) – localitate la nord de Tripolis; Hamateu (= înconjurat de ziduri; izvoare calde) – Hamat, cetate în Siria.

17: Fiii lui Sem: Elam, Asur, Arpaxad, Lud şi Aram. Fiii lui Aram: Uţ, Hul, Gheter şi Meşec.

Versetele 5- 17 reprezintă un  „pasaj aproape identic cu cel din Facerea 10,1-29. Fiii lui Sem sunt trecuţi, ca şi în Facerea, pe ultimul loc, pentru că de ei depind toate genealogiile ulterioare”[9].

Fiii lui Sem: Elam (= tinereţe; pământ înalt) – ţinut la est de Babilonia; Asur (= fericire; întindere) – eponimul asirienilor; Arpaxad (= cel care vindecă tristeţea) – probabil Arrapha din împrejurimile Kerkucului; Lud (= naştere; urmaş) – probabil lydienii; Aram (= înalt; nobil) – eponim al arameilor.

18: Lui Arpaxad i s-a născut Cainan, lui Cainan i s-a născut Şelah, lui Şelah i s-a născut Eber.

Urmaşii lui Arpaxad: Cainan (= creator; ziditor; fierar); Şelah (= cel care rupe; rugăciune); Eber (= rătăcitor; ţara de dincolo; vlăstar).

19: Lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg, pentru că în zilele lui a fost împărţit pământul; iar numele fratelui său era Ioctan.

Fiii lui Eber: Peleg (= împărţire; cătun) – eponimul ramurii de nord a central-semiţilor (evrei, aramei, nord-arabi); Ioctan (= cel tuns; mic) – eponim al ramurii sud-arabice.

20: Lui Ioctan i s-au născut: Almodad, Şelef, Haţarmavet, Ierah,

21: Hadoram, Uzal, Dicla,

22: Ebal, Abimael, Şeba,

23: Ofir, Havila şi Iobab. Toţi aceştia sunt fiii lui Ioctan.

Fiii lui Ioctan: Almodad (= măsură; măsura lui Dumnezeu); Şelef (= tras afară; cel care scoate sabia) – triburi sud-arabe; Haţarmavet (= poarta morţii); Ierah (= lună nouă) – populaţie arabică; Hadoram (= împodobit; Hadar este înalt) – trib arab; Uzal  (= drumeţ; rătăcitor); Dicla (= locul palmierului); Ebal (= fluviu; rece) – trib arab; Abimael (= un tată este Dumnezeu) – trib arab; Şeba (= jurământ; şapte; fiul furtunii) – stat teocratic arab; Ofir (= loc roditor; belşug de aur) – probabil un ţinut pe coasta Somaliei; Havila (= cerc; nisip); Iobab (= jubilare; gălăgie) – trib arab.

24: Sem: Arpaxad, Cainan, Şelah,

25: Eber, Peleg, Reu,

26: Serug, Nahor, Terah

27: şi Avram, adică Avraam.

Versetele 24-27 „sunt un compendiu la Facerea 11,10-26, iar ordinea numelor indică, cu excepţia lui Arpaxad şi Şelah, succesiunea din tată în fiu (în descendenţa lui Peleg,, întâiul-născut al lui Eber)”[10].

Urmaşii lui Sem: Arpaxad (= cel ce vindecă tristeţea; ţinutul haldeilor), pare să fi dat numele său şi unei regiuni situată la nord şi nord-est de Ninive; Cainan (= proprietate) e numit astfel doar în Septuaginta, Biblia Hebraica având Şalak (= tri­mitere); Şelah (= trimitere); Eber (= cealaltă parte; regiunea de din­colo; strămutat) e strămoşul mai multor popoare semitice, prin­tre care se numără şi evreii; Peleg (= împărţire; cătun); Reu (= prietenie; păstor); Serug (= viţă; ramu­ră); Nahor (= sfo­ră­i­tor), bunicul lui Avram – o cetate a lui Nahor era amplasată mai jos de Haran; Terah  (= zăbavnic; întâr­zi­e­re); şi Avram (= tată înalt; străin) sau Avraam (= tatăl multor neamuri).

28: Fiii lui Avraam: Isaac şi Ismael;

„Deşi Ismael este întâiul-născut (Facerea 16,1-4), Isaac este amintit primul, pentru că este fiul făgăduinţei (Facerea 21,1-7)”[11].  Fiii lui Avraam: Isaac (= râs; bucurie) şi Ismael (= Dumnezeu aude).

29: iată-i pe urmaşii lor: Nebaiot, întâiul-născut al lui Ismael; apoi Chedar, Adbeel, Mibsam,

30: Mişma, Duma, Maşa, Hadad, Tema,

31: Ietur, Nafiş şi Chedma. Aceştia sunt fiii lui Ismael.

Versetele 29-31: „Sunt enumeraţi cei doisprezece fii ai lui Ismael, fiul lui Avraam şi al lui Agar (cf. Facerea 25,13-15). Autorul dă câteva elemente din liniile genealogice secundare, urmând să dezvolte pe larg linia principală”[12]. 

Cei 12 fii ai lui Ismael, părinţi a tot atâtea triburi arabe, au fost: Nebaiot (= plugar; locuri înalte), Chedar (= negru; pu­ter­nic), Adbeel (= sluga Domnului), Mibsam (= mireasmă), Miş­ma (= veste; faimă), Duma (= tăcere; liniştea morţii), Maşa (= povară; dar), Hadad (= bucuros; aspru; nobil), Tema (= mi­nu­ne; pustie), Ietur (= îngrăditură; satul nomazilor), Nafiş (= în­tin­dere; veselie) şi Chedma (= răsărit; origine).

32: Fiii Cheturei, ţiitoarea lui Avraam: Ea i-a născut pe Zimran, Iocşan, Medan, Madian, Işbac şi Şuah. Fiii lui Iocşan: Şeba şi Dedan. Fiii lui Dedan: Raguel, Navdeel, Aşurim, Letuşim şi Leumim.

„În Facerea 25, 1 Chetura nu e menţionată ca ţiitoare”[13].  Fiii soţiei celei de a doua a lui Avraam sunt consemnaţi, pentru prima dată, la Facerea 25,1-4.  Fiii lui Avraam şi ai Cheturei (= tă­mâie; cea învăluită în fum de mirodenii), femeie de neam arab: Zimran (= renumit; cân­tăreţ), Iocşan (= păsărar), Medan (= ceartă; măsură), Ma­dian (= judecată; lut sângeros), Işbac (= părăsit; liber) şi Şuah (= groapă; adâncime); aceştia vor convieţui cu urmaşii lui Is­ma­el, din ei descinzând populaţii ale Arabiei.

33: Fiii lui Madian: Efa, Efer, Enoh, Abida şi Eldaa. Toţi aceştia sunt fiii Cheturei.

Fiii lui Madian: Efa (= ascunzătoare; obosit), Efer (= că­pri­oară; omul prafului), Enoh (= iniţiat; înarmare), Abida (= tatăl cunoaşterii) şi Eldaa (= hotărârea lui Dumnezeu).

34: Avraam i-a dat naştere lui Isaac. Fiii lui Isaac: Esau şi Iacob.

„În Textul Masoretic, Iacob figurează aici cu numele nou, Israel, pe care îl primeşte mai târziu (Facerea 32,28). Esau primeşte un rol secundar, se separă de Israel şi se stabileşte în Edom. Pasajele următoare, până la sfârşitul capitolului, trec în revistă genealogiile edomite”[14].  Fiii lui Isaac: Esau (= pă­ros; roşu), strămoşul edomiţilor, şi  Iacob (= Dumnezeu să ocro­teas­că; cel ce ţine de călcâi; cel ce înşală).

35: Fiii lui Esau: Elifaz, Raguel, Ieuş, Ialam şi Core.

„Primii doi fii ai lui Esau sunt cu Ada, iar ultimii trei, cu Oholibama (Facerea 36,3-5)”[15].  Fiii lui Esau: Elifaz (= Dumnezeu este aur curat), Raguel (= prieten al lui Dumnezeu), Ieuş (= Dumnezeu vine în ajutor), Ialam (= ascuns de Dumnezeu) şi Core (= pleşuv).

36: Fiii lui Elifaz: Teman, Omar, Ţefo, Gatam, Chenaz; iar Timna, ţiitoarea lui Elifaz, l-a născut pe Amalec.

Fiii lui Elifaz: Teman (= ţinut sudic), Omar (= vorbitor), Ţe­fo (= comoară ascunsă), Gatam (= cel ce strigă tare) şi Che­naz (= vânător). Timna (= proprietate) a născut pe Amalec (= răz­boinic).

37: Fiii lui Raguel: Nahat, Zerah, Şama şi Miza.

Fiii lui Raguel: Nahat (= linişte), Zerah (= strălucirea lu­mi­nii), Şama (= Dumnezeu a ascultat) şi Miza (= teamă).

38: Fiii lui Seir: Lotan, Şobal, Ţibeon, Ana, Dişon, Eţer şi Dişan.

„Faptul că Seir [Horeul] şi descendenţii săi, deşi nu provin din Esau, sunt amintiţi aici, ca şi în Facerea 36,20 şi urm., alături de familia lui Esau, reflectă tradiţia unei legături puternice între grupurile etnice conlocuitoare ale ţinutului Edom (AB[16] I Chron., p.8)”[17].

Fiii lui Seir, căpeteniile Horeilor: Lotan (= cel care as­cun­de), Şobal (= cel ce se vopseşte),  Ţibeon (= hienă; sălbatic), Ana (= cel care ascultă), Dişon (= săritor), Eţer (= ajutor) şi Dişan (= cel gras).

39: Fiii lui Lotan: Hori şi Herman; iar sora lui Lotan se numea Timna.

Fiii lui Lotan: Hori (= locuitor al peşterilor) şi Heman (= credincios); Timna (= proprietate) – sora lui Lotan.

40: Fiii lui Şobal: Alvan, Manahat, Ebal, Şefo şi Onam. Fiii lui Ţibeon: Aia şi Ana.

Fiii lui Şobal: Alvan (= înalt), Manahat (= loc de odih­nă), Ebal (= neroditor), Şefo (= pleşuv) şi Onam (= cel pu­ter­nic). Fiii lui Ţibon: Aia (= şoim) şi Ana (= binecuvântare).

41: Fiii lui Ana: Dişon şi Olibama. Fiii lui Dişon: Hemdan, Eşban, Itran şi Cheran.

Aici, la fiii lui Ana, apare un singur fiu, Dişon; aceasta atât în textul ebraic, în Septuaginta şi în Biblia Vulgata. Anania a adăugat un al doilea fiu, fără a preciza sursa urmată; de altfel, Olibama sau Oholibama este fiica lui Ana, cum vedem la facerea 36,25; probabil cu acest loc a armonizat Anania.  Fii ai lui Ana: Septuaginta urmează aici Textul Masoretic, deşi în ambele texte este numit un singur fiu. Ori celelalte nume au fost omise, ori lecţiunea din Sebirim (un corpus ebraic cuprinzând glose şi variante) este cea corectă: fiul lui Ana (AB I Chron., p. 8)”[18]. 

Fiul lui Ana: Dişon (= săritor); sora acestuia: Olibama (= cortul înălţimii).  Fiii lui Dişon: Hemdan (= plăcut), Eşban (= focul fiului), Itran (= belşug) şi Cheran (= broască ţestoasă).

42: Fiii lui Eţer: Bilhan, Zaavan şi Acan. Fiii lui Dişan: Uţ şi Aran.

Fiii lui Eţer: Bilhan (= plăpând), Zaavan (= neliniştit) şi Acan (= înşelător).  Fiii lui Dişan: (= sfat; consiliu) şi Aran (= zvelt; căprioară).

43: Aceştia sunt regii lor: Bela, fiul lui Beor, a cărui cetate se numea Dinhaba.

După regii lor, „Textul Masoretic adaugă: …care au domnit în ţara Edom mai înainte de a se fi ridicat un rege peste fiii lui Israel[19].  Primul rege a fost Bela (= sfâşietor), fiul lui Beor (= fla­că­ră), în cetatea Dinhaba (= darul judecăţii).

44: Bela a murit; iar în locul lui a devenit rege Iobab, fiul lui Zerah din Boţra.

Iobab (= jubilare) era fiul lui Zerah (= zgomot mare) din Boţra (= ocol; staul).

45: După moartea lui Iobab, în locul său a domnit Huşam, din ţara Temaniţilor.

A urmat Huşam (= grabă), din Teman (= ţinut sudic).

46: Huşam a murit, iar după el a domnit Hadad, fiul lui Bedad, care i-a lovit pe Madianiţi în câmpia Moabului; cetatea lui se numea Avit.

Urmează Hadad (= tăios), fiul lui Bedad (= despărţire), din cetatea Avit (= ruine), învingătorul nomazilor madianiţi.

47: După moartea lui Hadad a domnit Samla, din Masreca.

Urmează Samla (= haină) din Masreca (= dealul viilor).

48: După moartea lui Samla, în locul său a domnit Şaul, din Rehobotul cel de lângă râu.

Urmează Şaul (= cel dorit) din Rehobot (= locuri largi).

49: Şaul a murit, iar în locul său a domnit Baal-Hanan, fiul lui Acbor.

Urmează Baal-Haran (= Domnul îndurării), fiul lui Ac­bor (= surâs).

50: După moartea lui Baal-Hanan, în locul său a domnit Hadad. Cetatea lui se chema Pau, iar numele femeii sale era Mehetabel, fiica lui Matred, fiica lui Mezahab.

Şirul regilor edomiţi e încheiat de Hadad (= tăios), din cetatea Pau (= be­hă­it); femeia sa era Mehetabel (= binefăcător e Dumnezeu), fiica lui Matred (= îmbrâncire), fiul lui Mezahab (= apă aurită).

Sfârşitul versetului este luat după Textul Masoretic.

51: După moartea lui Hadad, în Edom au fost căpetenii: căpetenia Timna, căpetenia Halva, căpetenia Ietet,

52: căpetenia Oholibama, căpetenia Ela, căpetenia Pinon,

53: căpetenia Chenaz, căpetenia Teman, căpetenia Mibţar,

54: căpetenia Magdiel, căpetenia Iram. Acestea sunt căpeteniile Edomului.

„Se pare că numele proprii prin care sunt desemnate căpeteniile de trib edomite sunt mai degrabă toponime decât antroponime. De altfel, înainte de prezentarea listei corespondente din Facerea 36,40-43, se anunţă criteriul după care sunt numite căpeteniile respective: trimiterile toponimice sunt astfel explicite”[20].

Căpeteniile (sau localităţile de unde proveneau) din Edom: Timna (= parte), Halva (= înalt), Ie­tet (= cui), Oholibama (= cortul înălţimii), Ela (= tărie), Pinon (= perlă), Chenaz (= vânător), Teman (= ţinut sudic), Miţbar (= în­tărire), Magdiel (= slava lui Dumnezeu) şi Iram (= oraş).

„Lista regilor edomiţi, care domnesc înainte ca Israel să aibă regi, corespunde cu Facerea 36,31-39. Nu e vorba totuşi de o dinastie în Edom, de vreme ce fiecare rege îşi are propria sa reşedinţă din care domneşte. Unii comentatori sunt de părere că statutul regilor edomiţi este comparabil prin aceasta cu cel al judecătorilor lui Israel (AB I Chron., p. 8). Insistenţa asupra regilor edomiţi pune oarecum în paralel organizarea superioară a Edomului în timp ce Israel luptă încă pentru existenţă, dar poate sugera şi faptul că poporul ales este în relaţie de rudenie cu populaţiile vecine. Alegerea de către Dumnezeu nu înseamnă izolare, ci înzestrare cu o misiune în mijlocul celorlalţi (cf. TOB[21], nota la 1,54)”[22]. 

De câte ori este vorba de nume, Anania apelează, aproape întotdeauna, la Textul Masoretic, Septuaginta operând fie transliterări, mai mult sau mai puţin izbutite, deseori aflându-se diferenţe chiar în transliterarea aceloraşi nume, fie traduceri în greceşte ale numelor. Astfel, metoda aleasă de Anania fereşte pe cititor de confuzii, versiunea sa armonizând, pentru claritate, cele ce în Septuaginta sunt confuze. Spre a fi mai limpede cu ce probleme s-au confruntat cercetătorii textului grec, reproducem, după SEP 3, un fragment din Cuvântul înainte la Cartea I Paralipomena al lui Samuil Micu (Biblia de la Blaj): „Aşea sânt de stricate numele cărţii acestiia în cărţile ceale greceşti şi în ceale latineşti, cât să socoteşti că nu jidoveşti nume, ci varvare şi sarmaticeşti sânt…, din nebăgarea de seamă a scriitorilor [copiştilor]”[23].


[1] דברי הימים אב

[2] Paralipomenon (alfa, vitta)

[3] paralipo

[4] Septuaginta 3, 1-2 Paralipomene, 1-2 Ezdra, Ester, Iudit, Tobit, 1-4 Macabei, volum coordonat de: Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, în colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu, traduceri de: Francisca Băltăceanu, Gheorghe Ceauşescu, Ştefan Colceriu, Vichi Dumitru, Ştefania Ferchedău, Theodor Georgescu, Octavian Gordon, Lia Lupaş, (în continuare, abreviat: SEP 3), Colegiul Noua Europă/Polirom, Bucureşti/Iaşi, 2005

[5] Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania (în continuare, abreviat: BBVA), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare: EIB), Bucureşti, 2001, p. 451

[6] SEP 3, p. 21

[7] SEP 3, p. 21

[8] SEP 3, p. 21

[9] SEP 3, p. 21

[10] SEP 3, p. 22

[11] SEP 3, p. 22

[12] SEP 3, p. 22

[13] BBVA, p. 451

[14] SEP 3, p. 22

[15] SEP 3, p. 22

[16] The Anchor Bible, 1964-, New York; a nu se confunda cu propria abreviere AB, folosită pentru Arheologia biblică.

[17] SEP 3, p. 23

[18] SEP 3, p. 23

[19] BBVA, p. 451

[20] SEP 3, p. 24

[21] Traduction oecumenique de la Bible. Ancien Testament, 1983, Paris.

[22] SEP 3, p. 23

[23] SEP 3, p. 21

Anunțuri
Comentarii
  1. […] Preot prof. Ioan Sorin Usca – Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. PARALIPOM… […]

  2. […]              Preot prof. Ioan Sorin Usca – Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. PARALIPOMENA […]

  3. […]  Preot prof. Ioan Sorin Usca – Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. PARALIPOMENA […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s