Comentarii la IV Regi – 13

Posted: 05/02/2009 in IV Regi
Etichete:, ,

CAP. 13 – Ioahaz şi Ioaş, regii lui Israel. Moartea lui Elisei.

 

1: În cel de al douăzeci şi treilea an al domniei lui Ioaş, fiul lui Ohozia, regele lui Iuda, rege peste Israel, în Samaria, a devenit Ioahaz, fiul lui Iehu, care a domnit şaptesprezece ani.

            Ioahaz (= Domnul l-a luat în stăpânire), „fiul lui Iehu, a fost al unsprezecelea rege al lui Israel şi a domnit aproximativ între 814 şi 798 î. Hr. A avut parte de o domnie agitată, aflându-se mereu în conflict cu sirienii lui Hazael şi Ben-Hadad II”[1].

2: El a făcut ceea ce e rău în ochi Domnului şi a umblat în păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nabat, care-l făcuse pe Israel să păcătuiască, şi nu s-a abătut de la ele.

3: Şi cu aprindere S-a mâniat Domnul pe Israel şi l-a dat pe-ntotdeauna în mâna lui Hazael, regele Siriei, şi în mâna lui Benhadad, fiul lui Hazael.

            Benhadad, fiul lui Hazael, este „Ben-Hadad III, regele Siriei (cca 796-770 î. Hr.). Pe lângă sursa biblică, acest rege este amintit şi pe stela contemporană a lui Zakur, regele din Luash-Hamat (…), împotriva căruia Ben-Hadad III a condus, fără succes, o coaliţie militară”[2].

4: Atunci Ioahaz I s-a rugat Domnului, iar Domnul l-a ascultat, de vreme ce vedea necazul cu care regele Siriei îi strâmtora pe Israeliţi.

5: Şi le-a dat Dumnezeu mântuire Israeliţilor şi i-a scăpat de sub stăpânirea Siriei, iar fiii lui Israel au locuit, ca şi mai înainte, în casele lor.

            „De fapt, sirienii aveau să fie înfrânţi de Ioaş, urmaşul lui Ioahaz”[3].

6: Numai că ei nu s-au îndepărtat de păcatele casei lui Ieroboam, cel care-l făcuse pe Israel să păcătuiască; dimpotrivă, tocmai în ele au umblat; tufişurile încă mai dăinuiau în Samaria.

            Tufişurile (sau desişurile sau crângurile) erau locurile obscure în care se desfăşurau ritualurile orgiastice ale Astartei”[4].

7: Din oastea lui Ioahaz nu-i mai rămăseseră decât cincizeci de călăreţi şi zece care de luptă şi zece mii de pedestraşi, căci regele Siriei o nimicise şi o făcuse pulberea drumurilor.

8: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Ioahaz, despre toate faptele lui şi despre vitejiile lui, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din Vremea Regilor lui Israel?

9: Şi a adormit Ioahaz împreună cu părinţii săi şi l-au îngropat în Samaria. Iar în locul lui a devenit rege Ioaş, fiul său.

            „Ioahaz, suveran al Regatului Israel (814 – 800 î. Hr.). Fiu şi succesor al lui Iehu (842 – 814), al cărui coregent este în ultimii trei ani de domnie, Ioahaz nu poate stăvili declinul Israelului, care devine acum vasal Regatului arameic al Damascului, suferind totodată şi grave amputări teritoriale în favoarea acestuia. Abia campaniile Asiriei (805 – 802) din timpul domniei lui Adad-Nirari III (811 – 782) slăbesc presiunea arameică asupra Israelului”[5].

10: În cel de-al treizeci şi şaptelea an al domniei lui Ioaş, regele lui Iuda, rege peste Israel, în Samaria, a devenit Ioaş, fiul lui Ioahaz, care a domnit şaisprezece ani.

            „Ioaş, fiul lui Ioahaz, a fost al doisprezecelea rege al lui Israel şi a domnit între cca 800 şi 748 î. Hr. Este menţionat pe o stelă a lui Adad-Nirari III, regele Asiriei, datând din 796 î. Hr., în calitate de tributar, sub forma: Iu’usu[6].

11: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, neabătându-se de la nici unul din păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nabat, cel care-l făcuse pe Israel să păcătuiască; dimpotrivă, în ele a umblat.

12: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Ioaş, despre toate faptele lui şi despre vitejiile lui împotriva lui Amasia, regele lui Iuda, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din Vremea Regilor lui Israel?

Amasia (= Domnul este puternic) a fost rege în Iuda şi, cum rezultă de aici, s-a aflat în vrăjmăşie cu Regatul de nord.

13: Şi a adormit Ioaş împreună cu părinţii lui şi a fost îngropat în Samaria, lângă regii lui Israel. Iar pe tronul său s-a urcat Ieroboam.

            E vorba despre Ieroboam (= poporul devine numeros) al II-lea, fiul lui Ioaş; Ieroboam I este primul rege al Israelului (Regatul de nord).  „Ioaş, suveran al Regatului Israel (800-784 î. Hr.). Fiu şi succesor al lui Ioahaz (814-800), al cărui coregent devine în ultimii doi ani ai domniei, Ioaş redobândeşte independenţa Israelului după înfrângerea zdrobitoare a Regatului arameic al Damascului de către Adad-nirari III (811-782), regele Asiriei, în 796. O inscripţie asiriană descoperită la Tel-el Rimah enumeră, printre dinaştii tributari lui Adad-nirari III, şi pe Ioaş. În războiul purtat împotriva Iudeei vecine, Ioaş îl înfrânge şi ia prizonier, în bătălia de la Bet-Şemeş, pe regele Amasia, după care ocupă şi jefuieşte Ierusalimul (inclusiv tezaurul Templului lui Solomon). La tron îi urmează fiul său Ieroboam II (784-748)”[7].

14: Elisei era pe atunci bolnav de o boală în urma căreia a şi murit. Iar Ioaş, regele lui Israel, a coborât la el şi a plâns deasupră-i şi a zis: „Părinte, părinte, carul lui Israel şi călăreţul lui!”

            „Elisei era la această dată foarte bătrân, trecuseră aproape şaizeci de ani de când devenise profet. O mare parte din activitatea lui e trecută sub tăcere, pentru că, de la ungerea lui Iehu, care avusese loc cu patruzeci şi cinci de ani înainte ca Ioaş să se urce pe tronul lui Israel, profetul nu mai este menţionat nicăieri”[8].  Ioaş rosteşte aceleaşi cuvinte pe care le-a zis Elisei la despărţirea de Ilie (2, 12).

15: Iar Elisei i-a zis: „Ia un arc şi săgeţi!”  Şi i s-au adus un arc şi săgeţi.

16: Şi i-a zis regelui: „Pune-ţi mâna pe arc!”  Ioaş şi-a pus mâna pe arc, iar Elisei şi-a pus mâinile lui peste mâinile regelui.

Punând mâna pe arc, regele, de fapt, l-a întins cu amândouă; Elisei îi dublează mişcarea”[9].

17: Şi i-a zis: „Deschide fereastra dinspre răsărit!”  El a deschis-o, iar Elisei i-a zis: „Săgetează!”  Şi el a săgetat.

„Fereastra, pe atunci, era o simplă deschizătură în perete, fără geam; a o deschide însemna, în acest caz, a-i da perdeluţa la o parte, mişcare ce putea fi făcută uşor cu vârful săgeţii.  dinspre răsărit: în direcţia Siriei”[10].

18: Şi a zis Elisei: „Săgeata mântuirii Domnului şi săgeata mântuirii de Siria!; îi vei bate pe Sirieni la Afec până-i vei mistui”.  Şi i-a zis Elisei: „Ia un arc!”  Acela a luat, iar el i-a zis regelui lui Israel: „Bate în pământ!”  Regele a bătut de trei ori şi s-a oprit.

            „În Orientul antic, declaraţiile de război se făceau prin tragerea unei săgeţi de către rege sau de către un crainic asupra ţării inamice. Gestul lui Ioaş de a trage cu arcul are o dublă semnificaţie simbolică: el reprezintă o declaraţie de război adresată sirienilor şi o încercare a credinţei”[11].   Afec (= fortăreaţă; forţă) „a fost identificat cu aşezarea actuală En-Gev, situată pe ţărmul estic al Mării Galileii”[12].

19: Atunci   omul lui Dumnezeu s-a supărat pe el şi i-a zis: „Dac-ai fi bătut de cinci sau şase ori, atunci ai fi bătut Siria pân-ai fi mistuit-o; acum însă o vei bate numai de trei ori”.

20: Şi a murit Elisei; şi l-au îngropat. Iar la începutul acelui an au intrat în ţară pâlcurile tâlhăreşti ale lui Moab.

            „Invazia moabită survenită imediat după moartea lui Elisei confirmă simbolic pierderea imensă suferită de Israel. Fără profetul Domnului, miracolul înfrângerii moabiţilor nu poate fi repetat”[13].  Textul nu vorbeşte tocmai despre o invazie; oricum, prezenţa acestor pâlcuri de tâlhari moabiţi indică o slăbire a regatului nordic.  Cât despre vârsta (aproximativă) a profetului, „la moartea sa, Elisei trecuse de optzeci de ani”[14].

21: Şi a fost că-n timp ce unii îngropau un om, iată că au dat cu ochii de tâlhari şi l-au aruncat pe om în mormântul lui Elisei; şi de-ndată ce acela s-a atins de oasele lui Elisei, a înviat şi a stat pe picioarele lui.

„Începutul anului ebraic era toamna; atunci obişnuiau să năvălească tâlharii, după strângerea recoltelor. Pe de altă parte, mormintele evreieşti erau săpate într-un perete stâncos şi acoperite cu câte o lespede de piatră. În cazul de faţă, oamenii nu ajunseseră la mormântul destinat mortului; când au dat cu ochii de tâlhari (care se aflau la o oarecare distanţă), ei s-au grăbit şi au dat la o parte lespedea mormântului care le era mai aproape şi care era al lui Elisei (desigur, după multă vreme de la moartea acestuia). Aşa s-a produs minunea. Credinţa că relicvele unor oameni ai lui Dumnezeu îşi păstrează puterea de a face minuni stă la temelia cultului sfintelor moaşte”[15].

            Învierile din Vechiul Testament sunt anticipări ale învierilor săvârşite de Hristos şi a însăşi Învierii Sale: „Mortul atins de oasele lui Elisei a înviat, iar Făcătorul oamenilor n-a înviat oare cu mult mai uşor prin puterea Tatălui?”[16].  „Elisei a înviat doi morţi: pe unul pe când trăia (4,20-37) şi pe altul pe când era mort. Prin urmare, de credem că un mort a înviat pentru că a fost aruncat în groapă şi s-a atins de oasele lui Elisei, să nu credem că Hristos S-a sculat din morţi? Dar nu numai atât: Mortul care s-a atins de Elisei a înviat, deşi cel care a săvârşit minunea a rămas tot mort; acum însă a înviat şi Mortul nostru şi au înviat şi mulţi morţi, cu toate că aceştia nu s-au atins de El. (…) A înviat Elisei un mort, dar n-a ajuns să stăpânească lumea! A înviat Ilie un mort, dar nu sunt alungaţi demonii în numele lui Ilie! Prin aceste cuvinte nu avem de gând să defăimăm pe profeţi; dimpotrivă, lăudăm mai mult pe Stăpânul profeţilor. Noi nu cinstim pe ale noastre dispreţuind pe celelalte, căci şi acelea sunt tot ale noastre. Mai mult chiar, ele ne conving de adevărul învăţăturii noastre”[17].  Cele spuse despre osemintele lui Elisei sunt şi un argument pentru cinstirea sfintelor moaşte: Elisei „a înviat doi oameni: pe unul pe când trăia, iar pe altul după moartea lui. Pe când era viu a săvârşit învierea prin sufletul său. Dar ca să arate nu numai că trebuie să fie cinstite sufletele drepţilor, ci ca să se şi creadă că este o putere în trupurile drepţilor, mortul, aruncat în mormântul lui Elisei, a înviat când s-a atins de trupul mort al profetului. Trupul mort al profetului a săvârşit ceea ce săvârşise şi sufletul lui. Trupul cel mort, care zăcea în mormânt, a dat viaţă mortului şi, deşi a dat viaţă, a rămas totuşi mort. Pentru ce? Pentru ca nu cumva să i se atribuie numai sufletului minunea, dacă ar fi înviat Elisei. Acest fapt dovedeşte că în trupul sfinţilor, chiar dacă în el nu mai este sufletul, se află o putere, datorită faptului că sufletul lor drept a locuit atâţia ani în trup şi trupul a fost vreme îndelungată slujitorul sufletului”[18].  Un aspect interesant în cazul acestei învieri, care arată că, uneori, puterea sfinţilor poate covârşi necredinţa noastră: „Pe vremea lui Elisei (…), un mort a înviat fără să creadă cineva. Cei care au aruncat mortul în groapa lui Elisei l-au aruncat fără nici o socoteală şi la întâmplare, nu din credinţă, ci de teamă; temându-se de tâlhari, au aruncat mortul în groapă şi au fugit; iar mortul a înviat numai prin puterea sfântului trup al lui Elisei”[19].  „Pe vremea lui Elisei a înviat un mort care a fost atins de trupul mort al lui Elisei; acum glasul lui Hristos i-a înviat pe morţi, trupul Lui fiind sus pe cruce. De altfel, şi cele petrecute pe timpul lui Elisei au fost o preînchipuire a celor de acum. Ca să se creadă acestea s-au făcut cele de atunci”[20].

22: Iar Hazael, regele Siriei, mari necazuri le-a adus Israeliţilor în toate zilele lui Ioahaz.

23: Domnul însă a avut milă de ei, şi îndurare, şi a cătat spre ei de dragul legământului Său cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob; Domnul n-a vrut să-i nimicească şi nu i-a lepădat de la faţa Lui.

„Aşadar, nu pentru că oamenii ar fi meritat mila, ci pentru că Dumnezeu Se îndărătnicea să-Şi ţină făgăduinţa”[21].  Avraam (= tatăl multor neamuri), Isaac (= râs; bucurie) şi Iacov (= cel ce ţine de călcâi; El [Domnul] ocroteşte) sunt patriarhii cu care a încheiat Dumnezeu legământ că le va da în stăpânire, prin urmaşii lor, ţara Canaanului.

24: Şi a murit Hazael, regele Siriei, iar în locul lui a devenit rege Benhadad, fiul său.

            „Având în vedere că Hazael l-a asuprit pe Israel în toate zilele lui Ioahaz (IV Regi 13, 22) şi că i-a supravieţuit regelui israelit, istoricii sunt de părere că Ben-Hadad III devine suveranul unic al Siriei în jurul anului 796 î. Hr.”[22].

25: Atunci Ioaş, fiul lui Ioahaz, şi-a revenit şi a luat de sub stăpânirea lui Benhadad, fiul lui Hazael, cetăţile pe care acela le luase prin război de sub stăpânirea lui Ioahaz, tatăl său; de trei ori l-a bătut Ioaş, şi a recucerit cetăţile lui Israel.

            Acela, „adică Hazael. E vorba de ţinuturile menţionate în 10, 32-33”[23].


[1] SEP 2, p. 576

[2] SEP 2, p. 576

[3] SEP 2, p. 577

[4] BBVA, p. 430

[5] EA, p. 177

[6] SEP 2, p. 577

[7] EA, p. 178

[8] SEP 2, p. 577

[9] BBVA, p. 430

[10] BBVA, p. 430

[11] SEP 2, p. 577

[12] SEP 2, p. 578

[13] SEP 2, p. 578

[14] BBVA, p. 430

[15] BBVA, p. 430

[16] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, IV, 12

[17] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV, 16

[18] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVIII, 16 – Puterea sfintelor moaşte nu depinde, însă, cum s-ar putea înţelege de aici, de lungimea vieţii Sfinţilor!

[19] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LVII, 2

[20] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXXVIII, 2

[21] BBVA, p. 430

[22] SEP 2, p. 578

[23] BBVA, p. 430

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s