Comentarii la IV Regi – 2

Posted: 04/02/2009 in IV Regi
Etichete:, ,

CAP. 2 – Ilie este ridicat la cer. Începutul misiunii lui Elisei.

 

1: Şi a fost că atunci când Domnul era să-l ridice pe Ilie în vârtej de vânt, ca şi cum ar fi la cer, Ilie şi Elisei au plecat din Ghilgal.

Elisei (= Dumnezeu este mântuire) este cunoscut din cartea anterioară, el fiind ucenicul lui Ilie.

Vârtejul de vânt (de proporţii reduse sau de dimensiunea unei tornade) e o mişcare de mare viteză a aerului care se înşurubează într-o pâlnie verticală ce se roteşte în spirală ascendentă, răpind de la sol obiecte – mai mici sau mai mari – pe care le urcă în văzduh şi le lasă apoi să cadă în altă parte. Pe un astfel de fenomen grandios se proiectează celebra ridicare a lui Ilie. E de observat că dintre cele trei trupuri care au părăsit pământul prin desprindere, numai despre al lui Iisus se spune limpede, fără echivoc, că S-a înălţat la cer (Marcu 16, 19; Luca 24, 51). Despre Enoh se spune că, la un moment dat, nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase (Facerea 5, 24); ridicarea sa la cer e o ipoteză exegetică. Cât despre Ilie, autorul textului îşi ia – aşa cum va face Iezechiel – o măsură de precauţie, introducând similitudinea: …ca şi cum ar fi la cer (menţiune proprie Septuagintei). În bună măsură, opinia Sfinţilor Părinţi este aceea că Ilie a fost astfel strămutat într-un loc pe care numai Dumnezeu îl ştia”[1].

Ca şi cum ar fi la cer; SEP „ traduce: de parcă [l-ar fi urcat] la cer (os is ton uranon): „înălţarea lui Ilie la cer este anunţată aici cu reţinere; (…) Textul Masoretic are, pur şi simplu, la cer[2].

Ghilgal (= prăvălire): „Acest Ghilgal nu e cunoscuta cetate situată între Ierihon şi Iordan (Iosua 4, 19), ci o localitate ce se afla pe drumul dintre Sichem şi Betel (la cca 12 km nord de Betel)”[3]. Betel (= casa lui Dumnezeu) – oraş la vest de Ai şi la sud de Şilo.

2: Şi a zis Ilie către Elisei: „Stai aici, căci Dumnezeu m-a trimis la Betel”.  Dar Elisei i-a zis: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău dacă te voi lăsa singur!”  Aşa că amândoi au venit la Betel.

Viu este Domnul şi viu este sufletul meu: formulă de jurământ; Elisei se angajează să-l urmeze până la capăt pe Ilie.   „Ilie îi recomandă lui Elisei să rămână pe loc, fie pentru că îşi dorea să se pregătească în singurătate pentru înălţare, fie pentru că îi încerca credinţa lui Elisei, fie din smerenie. La fiecare oprire (la Betel, Ierihon), profetul îşi repetă porunca, iar discipolul îşi demonstrează ataşamentul”[4].

3: Iar fiii profeţilor care se aflau în Betel au venit la Elisei şi i-au zis: „Ştii tu oare că Domnul îl va lua astăzi pe domnul tău pe deasupra capului tău?”  Iar el a zis: „Da, ştiu; tăceţi!”

„Prin fiii profeţilor se înţelegeau toţi cei ce făceau parte din tagma profeţilor. Aceştia ştiau despre iminenţa evenimentului, dar Elisei îşi va duce degetul la buze: Tăceţi!, subliniindu-i dimensiunea tainică”[5].  Fiii profeţilor: expresia se referă la profeţi trăind în grupuri, probabil în jurul unui maestru; li s-ar putea spune profeţi de meserie. ♦ Pe deasupra capului, gr. epanothen tis kefalis: fiii profeţilor se referă concret la înălţarea lui Ilie, care le va fi fost şi lor revelată”[6].

4: Şi a zis Ilie către Elisei: „Stai aici, căci Dumnezeu m-a trimis la Ierihon”.  Dar Elisei i-a zis: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău dacă te voi lăsa singur!”  Aşa că amândoi au venit la Ierihon.

„Ierihonul este primul oraş cucerit de evrei după întoarcerea lor din Egipt. Este amintit adeseori şi în cărţile Numeri, Deuteronom şi Iosua. Ilie şi Elisei şi-au desfăşurat aici o bună parte a activităţii lor”[7]. Ierihon (= cetatea palmierilor) – oraş pe ţărmul vestic al Iordanului, la circa 27 kilometri de Ierusalim.

5: Iar fiii profeţilor care se aflau în Ierihon s-au apropiat de Elisei şi i-au zis: „Ştii tu oare că Domnul îl va lua astăzi pe Ilie pe deasupra capului tău?”  Iar el a zis: „Da ştiu; tăceţi!”

6: Şi i-a zis Ilie: „Stai aici, căci Domnul m-a trimis la Iordan”.  Dar Elisei a zis: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău dacă te voi lăsa singur!”  Aşa că s-au dus amândoi,

Iordan (= cel care curge la vale) – principalul râu al Palestinei.

7: precum şi cincizeci de oameni dintre fiii profeţilor, care au stat în faţă, la oarecare depărtare, în timp ce ei amândoi şedeau lângă Iordan.

            „Cei cincizeci de fii ai profeţilor urmăresc de departe scena înălţării, pentru că Domnul le permite să fie martori oculari ai minunii”[8].

8: Acolo Ilie şi-a luat cojocul şi l-a făcut vălătuc şi a lovit apa; iar apa s-a despărţit într-o parte şi în alta, aşa că ei amândoi au trecut ca pe uscat.

            Pentru cojoc, SEP 2 foloseşte zăbunul: „gr. miloti: literal piele de capră/oaie, folosită ca îmbrăcăminte. Melota avea să devină veşmântul tipic al Părinţilor din pustiu. Textul Masoretic are addereth, mantie largă din păr de animal. ♦ În gândirea hagadică, Ilie este considerat omologul lui Moise. Despărţirea apelor cu mantia corespunde despărţirii apelor cu toiagul. Ilie trece Iordanul şi se înalţă la cer în locurile în care a murit Moise. În acest fel, Transiordania, pământ dispreţuit, capătă o valoare spirituală deosebită. Trecerea apei ca pe uscat face ecou trecerii Mării Roşii (Ieşirea 14-15) sub conducerea lui Moise şi trecerii Iordanului sub conducerea lui Iisus Navi (Iosua 3)”[9].

9: Şi a fost că după ce au trecut, Ilie i-a zis lui Elisei: „Cere ceea ce vrei să fac pentru tine mai înainte de a fi eu luat prin ridicare de la tine”.  Iar Elisei a zis: „Duhul care este în tine să fie îndoit peste mine”.

            Să fie – exprimă impersonal trecerea duhului de la Ilie la Elisei. Transferul nu i se datorează persoanei lui Ilie, ci lui Dumnezeu. ♦ îndoit: expresia face aluzie la dreptul de moştenire al întâiului-născut (cf. Deuteronom 21, 17), care primea dublu faţă de ceilalţi moştenitori. Elisei vrea, cu alte cuvinte, să devină urmaşul spiritual al lui Ilie”[10].

10: Iar Ilie a zis: „Greu lucru ai cerut: dacă mă vei vedea atunci când voi fi luat prin ridicare de la tine, aşa îţi va fi; dar dacă nu mă vei vedea, nu-ţi va fi aşa”.

            Pentru greu lucru ai cerut, SEP 2 traduce cu greu [îţi] este: „Verbul sklirino, tradus prin greu [îţi] este, apare în textul grecesc la persoana a doua (esklirinas). Ilie subliniază astfel că lui Elisei îi este greu să primească ce cere, şi nu lui Dumnezeu să dea. ♦ Dacă mă vei vedea… : nu stă în puterea lui Ilie să-şi transmită darul profetic. Elisei va şti că l-a primit de la Dumnezeu dacă va fi învrednicit de semnul despre care vorbeşte Ilie – a vedea ceea ce alţi oameni nu pot să vadă. În mod similar, apostolii asistă la Înălţarea lui Iisus Hristos (Fapte 1, 10)”[11].

11: Şi a fost că-n timp ce mergeau şi vorbeau, iată, un car de foc şi cai de foc i-au despărţit unul de altul: în vârtej de vânt, Ilie era luat prin ridicare, ca şi cum ar fi fost la cer.

„În istorisirea celui mai spectaculos eveniment din viaţa lui Ilie, naratorul foloseşte trei verbe: anago =  a se ridica (v. 1); lamvano = a lua (vv. 3 şi 5) şi analamvano = a lua prin ridicare – aşa cum iei un prunc în braţe (vv. 9, 10 şi 11). În toate cazurile, acţiunea e a lui Dumnezeu; Ilie e obiectul ei”[12].  „Carul şi caii de foc simbolizează puterea lui Dumnezeu; cf. 6, 17, unde Elisei apare înconjurat de cai şi care de foc”[13].

            „De asta l-a mutat Dumnezeu pe Enoh (Facerea 5,24) şi l-a răpit pe Ilie, ca să ne vorbească despre învăţătura învierii”[14].  Dar înălţarea lui Ilie e şi prefigurare a Tainei Botezului: „Ilie nu s-a spăimântat când a venit la el căruţa cea de foc şi cai de foc; ci, în dorinţa de a se ridica la înălţime, a cutezat săvârşirea unei fapte înfricoşătoare; şi cel care trăia încă în trup s-a suit cu o bucurie nespus de mare în căruţa aceea cuprinsă de flăcări. Tu, însă, n-ai să te urci la cer într-o căruţă de foc, ci ai să te sui la cer prin apă şi prin Duh, şi nu alergi când te cheamă?”[15]. În vechime, mulţi amânau primirea Botezului, obicei condamnat de Sfântul Vasile. Aceia, însă, vor fi fost conştienţi că sunt departe de măsura lui Ilie. Oricum, atitudinea acelora pare mai de înţeles decât a multor creştini de azi, care se apropie de Sfintele Taine pur formal, nedobândind nici o sporire în har!  „Cine a putut vreodată sau care om va putea vreodată să ajungă în cer cu trupul sau chiar fără trup?  Cu ce fel de aripi va zbura?  Ilie a fost ridicat cu un car de foc, iar înaintea lui Enoh (Facerea 5,24), dar nu în cer, ci într-alt loc: nu el de la sine însuşi, ci a fost mutat. Dar ce sunt acestea faţă de cele ce se fac în noi? Cum va putea fi vreo comparaţie – spune-mi! – între umbră şi adevăr, sau între un duh slujitor şi rob şi Duhul Stăpânitor, Atoatelucrător şi Dumnezeiesc Care întăreşte şi dă putere întregii firi create? Căci toate celelalte sunt făptura Lui, numai El e Făcător, ca Unul inseparabil de Tatăl precum şi de Fiul. (…) Deci care e carul de foc care l-a răpit pe Ilie? Ce este mutarea lui Enoh faţă de acestea? Cred că aşa cum marea tăiată odinioară cu toiagul şi mana coborâtă din cer au fost negreşit numai o prefigurare şi simboluri ale adevărului – marea o prefigurare a Botezului, iar mana a Mântuitorului -, aşa şi acelea sunt simboluri şi prefigurare a unor lucruri care au o covârşire şi slavă incomparabilă, tot atât pe cât necreatul covârşeşte prin fire creatul”[16].  Caii de foc închipuie virtuţile, ce urcă pe nevoitor, iar smerenia e însuşi carul, având un loc aparte între virtuţi: „Vezi puterea smereniei, bogăţia străină şi adâncul înţelepciunii ei? Zace jos, iar pe cei ce zac jos îi aşază sus. Pe păcătoşi îi îndreptează şi îi mântuie din pricina recunoaşterii şi arătării de către ei a necuviinţei lor şi a dispreţuirii lor de sine, iar pe cei drepţi îi slăveşte şi măreşte din pricina socotirii de sine drept nimic care vine din cugetul modest şi a umilinţei dobândite în chip înţelept, care e concepută ca o apărare împotriva gândurilor mândriei care se războiesc cu el sub arătare creştinească. Căci, făcându-se car de foc al celor ce o îmbrăţişează şi prefăcând în cenuşă duhurile înălţate trufaş şi rele, ea face lipsit de piedici mersul în sus al celor ce lasă această viaţă de aici”[17].  „Dintr-un blid şi un urcior s-a hrănit Ilie (III Regi 17,14): simbol al uşurimii, căci a zburat în văzduh”[18].   „Un car a coborât asupra lui Ilie, coborându-se fără vizitiu. Telegari vorbitori erau înhămaţi la el, şi erau pentru ei înşişi proprii lor vizitii. (…) Voinţa fără cuvânt a Celui ce tace conduce atât carul, cât şi făpturile. Căci liniştit şi tăcut e Făcătorul a toate, şi cu voia Sa mută cârmuieşte universul”[19].  „După (Fiul) tânjea Ilie; şi, pentru că nu L-a văzut pe Fiul pe pământ, şi-a sporit credinţa şi curăţia, ca să urce şi să-L vadă în cer”[20].

12: Iar Elisei privea şi striga: „Părinte, părinte, carul lui Israel, şi călăreţul lui!…”.  Şi nu l-a mai văzut. Şi, apucându-şi hainele, le-a sfâşiat în două.

Părinte: „Exclamaţie adresată lui Ilie, ca unui părinte spiritual care i-a fost răpit”[21]. Sfâşierea hainelor e semn de durere, vecină cu doliul, în urma despărţirii de Ilie, „dar arată şi faptul că Elisei şi-a depăşit vechea condiţie (cf. II Corinteni 5, 4)”[22].  Carul lui Israel şi călăreţul lui: „La fel exclamă regele Ioaş la moartea lui Elisei (13, 14). Sensul expresiei carul şi călăreţul lui este că în profet se manifestă puterea lui Dumnezeu care ocroteşte poporul”[23].

            „Marele Ilie a postit atâtea şi atâtea zile; şi, pentru că a postit, a scăpat de tirania morţii, s-a urcat în cer cu o căruţă de foc şi nici până azi n-a ştiut ce-i moartea”[24].  „Puterea care înalţă pe proorocul Ilie de la pământ, în văzduhul eteric, e numită în Scriptură cu numele de cai[25].  „Dacă se va întâmpla şi cu sufletul nostru ceea ce auzim despre Ilie, şi înţelegerea noastră va fi luată în carul de foc şi va fi ridicată şi strămutată la frumuseţile cereşti, (iar focul înţelegem că e Duhul Sfânt; El e focul pe care a venit Domnul să-l arunce pe pământ şi care S-a împărţit ucenicilor în chip de limbi), nu ne va lipsi nădejdea că ne vom apropia de aceste stele, adică de înţelesurile dumnezeieşti, care înconjoară cu strălucirea lor sufletele noastre prin cuvintele cereşti şi duhovniceşti”[26].  „Bogat a fost Ilie, care a dus comorile virtuţilor sale cu un car de foc în sălaşele văzduhului. Şi totuşi, el a lăsat moştenitorului bogăţii însemnate, care să nu se piardă. Cine ar fi zis că acesta este sărac atunci când, lipsit de hrana zilnică, a fost trimis la o văduvă să fie hrănit de ea, când la glasul lui cerul se închidea şi se deschidea, când la cuvântul lui timp de trei ani făina din vas şi untdelemnul din urcior n-au lipsit, ci au prisosit, deşi folosinţa lor nu era mică, ci mai mare? Cine ar fi zis că este sărac acela la a cărui voinţă cobora focul din cer, pe care nu-l opreau râuri netrecute de alţii, ci se întorceau către izvorul lor, pentru ca profetul să treacă peste ele ca pe uscat”[27].   Ilie (şi cei ce se fac asemenea lui) „luptă strunind caii virtuţii şi e purtat în mijlocul bătăliilor cu dracii, conducând neîntrerupt cu frica lui Dumnezeu carul cel cu patru cai al înfrânării. Pe acesta îl aflăm numit în Scriptură, la înălţarea dumnezeiescului Ilie, carul lui Israil, pentru motivul că Dumnezeu a vorbit întâia oară Iudeilor despre cele patru virtuţi în chip deosebit. Iar cel ce s-a hrănit aşa de mult cu înţelepciunea a fost înălţat la cer pe un car de foc, pentru că s-a folosit, socotesc, de virtuţile sale ca de nişte cai, vieţuind întru Duhul care l-a răpit pe el într-un vârtej de foc”[28].  „Ilie se înalţă la cer, dar nu fără apă, căci mai întâi trece Iordanul, apoi conduce carul tras de cai spre cer”[29].  În multe privinţe, Ilie şi Elisei anunţă lucrări ale Mântuitorului, care vor covârşi, însă, cele prefigurate în Vechiul Testament: „Adu-ţi aminte de cele spuse despre Ilie: că Ilie a fost luat în sus într-o căruţă de foc, pe când căruţa lui Hristos sunt strigătele de laudă a mii de zeci de mii (Psalmi 67,18); că Ilie s-a înălţat la răsărit de Iordan, pe când Hristos S-a înălţat la răsărit de pârâul Chedrilor; că Ilie s-a înălţat ca la cer, pe când Iisus S-a înălţat în cer; că Ilie a spus că în ucenicul lui are să fie îndoit harul Duhului ce se află în el, pe când Hristos a dat propriilor Săi ucenici participarea la harul Duhului Sfânt atât de mult încât nu numai să aibă în întregime în ei pe Duhul Sfânt, dar, prin punerea mâinilor, să-L dea şi celor credincioşi”[30].  Ilie ar fi, în chip firesc, şi un model vrednic de urmat de către orice dreptcredincios: „În numele adevărului, care om înţelept părăseşte binele, ca să se lipească de rău? Care om fuge de Dumnezeu, ca să trăiască împreună cu demonii? Care este acela care poate fi fiu al lui Dumnezeu, dar doreşte să fie rob? Sau ce om, care poate fi cetăţean al raiului, caută întunericul, când îi stă în putere să cultive paradisul, să se plimbe în cer, să se împărtăşească din izvorul cel dătător de viaţă şi nemuritor, mergând prin văzduh, ca Ilie, pe urma acelui nor luminos, contemplând ploaia cea aducătoare de mântuire?”[31]. 

            „S-ar putea să aibă cineva nedumeriri în legătură cu persoana lui Ilie, dat fiind că Scriptura zice că el a fost ridicat cu trupul la cer, iar noi am zis[32] că s-a arătat Apostolilor (Matei 17,3) fără trup. Trebuie spus că chiar afirmaţia că Ilie s-a arătat cu trupul, tot în favoarea noastră este[33]. Dacă trupul acestuia, ca şi al lui Enoh (Facerea 5,24), care, de asemenea, a fost ridicat cu trupul la cer, a rămas nestricăcios, înseamnă că şi trupul nostru poate fi nestricăcios. Dacă n-ar fi nestricăcios, n-ar fi durat atâta timp, fără cele de trebuinţă[34]. Prin urmare, putem accepta că Ilie a fost văzut în trup pentru că n-a murit. Putem zice că n-a fost în trup în cazul în care a murit, dar încă n-a înviat”[35].

13: Apoi a ridicat cojocul lui Ilie, care căzuse de la acesta asupra lui Elisei. Şi s-a întors Elisei şi a stat pe malul Iordanului;

Care căzuse peste Elisei (SEP 2): „Textul Masoretic are care căzuse de pe el. Căderea zăbunului lui Ilie asupra lui Elisei este semnul transferului spiritual. Manifestarea plenară a primirii puterilor maestrului este însă despărţirea apelor Iordanului de către Elisei”[36].

14: şi a luat cojocul lui Ilie – cel ce căzuse asupră-i – şi a lovit apa, dar ea nu s-a despărţit. Şi a zis: „Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?”  Şi a lovit apa, ea s-a despărţit într-o parte şi în alta, iar Elisei a trecut.

            „Poate împărăţia pământească să facă lucruri asemănătoare cu cele pe care le face virtutea? Care porfiră poate despărţi un râu, ca cojocul lui Ilie?”[37].  La Sfântul Maxim, întrebarea lui Elisei apare ca: Unde este Dumnezeu Afu?[38] Aceasta „se tălmăceşte în trei feluri: Unde este Dumnezeul Tatălui meu? Sau: Unde este Dumnezeul mai marelui meu? Sau: Unde este Dumnezeul celui ce s-a ascuns?”[39].  Ilie şi Elisei sunt aduşi şi drept argument în sprijinul castităţii: „Apoi Ilie, conducătorul carului care suflă foc, omul care străbate cerul, n-a îmbrăţişat necăsătoria şi a fost mărturisit prin înălţarea sa mai presus de oameni? Cine a închis cerurile? Cine a sculat morţii? Cine a tăiat Iordanul? Nu Ilie, care a trăit în feciorie? Dar Elisei, ucenicul acestuia, arătând aceeaşi virtute, n-a moştenit îndoit darul Duhului, când l-a cerut?”[40].  S-a subliniat în câteva rânduri că singura avere a lui Ilie era cojocul său; iată că şi pe acesta îl lasă lui Elisei, Ilie mutându-se de aici despovărat de toate.

15: Iar fiii profeţilor – cei din Ierihon – care rămăseseră de partea cealaltă, l-au văzut şi au zis: „Duhul lui Ilie s-a odihnit peste Elisei”.  Şi i-au venit în întâmpinare şi i s-au închinat până la pământ.

16: Şi i-au zis: „Iată acum: împreună cu servii tăi sunt cincizeci de bărbaţi viteji; să meargă ei să-l caute pe domnul tău, ca nu cumva Duhul Domnului să-l fi ridicat şi să-l fi aruncat în Iordan sau pe un munte sau pe un deal”.  Dar Elisei a zis: „Nu veţi trimite!”

            „Deşi au asistat la înălţarea lui Ilie, aceştia nu au înţeles cu adevărat minunea, crezând că răpirea lui la cer era fie temporară, fie doar spirituală. De aceea, voiau să pornească în căutarea trupului profetului”[41].

17: Ei însă au stăruit până ce el s-a înduplecat şi le-a zis: „Trimiteţi!”  Ei au trimis cincizeci de oameni, aceia l-au căutat trei zile şi nu l-au aflat.

            „Şi pe Ilie s-au dus să-l caute în munţi. Căutându-l pe pământ, s-a întărit numai încă şi mai mult că a fost luat (la cer). Căutarea lor zadarnică a dat mărturie că fusese luat de pe pământ”[42].  Este şi o anticipare a Înălţării Domnului.

18: Şi s-au întors la el – fiindcă el locuia în Ierihon -, iar el le-a zis: „Nu v-am spus eu să nu vă duceţi?”

            „În momentul schimbării Sale la faţă (Matei 17, 1-9; Marcu 9, 2-10; Luca 9, 28-36), Iisus îi va avea alături, de o parte şi de alta, pe Moise şi Ilie, cei doi profeţi ale căror morminte au rămas necunoscute, în timp ce mormântul gol al lui Iisus va constitui prima dovadă a învierii Sale din morţi”[43].

19: Iar oamenii cetăţii au zis către Elisei: „Iată, aşezarea cetăţii noastre e bună, aşa cum domnul nostru vede, dar apele sunt rele şi pământul e sterp”.

20: Atunci Elisei le-a zis: „Aduceţi-mi o oală nouă şi puneţi în ea sare!”  Şi i-au adus-o.

21: Iar Elisei a ieşit la izvoarele apelor şi a aruncat acolo sarea şi a zis: „Aşa grăieşte Domnul: – Eu am însănătoşit aceste ape; de acum înainte nu va mai fi aici moarte şi nici pământ sterp”.

22: Şi sănătoase au rămas apele până-n ziua de azi, după cuvântul pe care-l grăise Elisei.

„Iosua, fiul lui Nun, a blestemat Ierihonul (Iosua 6,26) şi a blestemat izvoarele lui[44]. Iosua le-a blestemat şi ele s-au stricat. Prin simbolul lui Iisus ele au fost însă binecuvântate, căci a căzut în ele sare şi s-au făcut dulci şi gustoase: un simbol al Sării dulci ieşite din Maria, care s-a amestecat cu apa[45] (şi) a oprit puroiul rănilor noastre”[46].  „Proorocul a tămăduit apa stricată şi a ridicat boala pământului făcut neroditor; moartea a încetat şi pământul s-a umplut de viaţă; copiii lui s-au înmulţit şi au umplut sânul său. Mila ta (Biserică) însă e mai mare decât mila lui Elisei. Înmulţeşte-mi mieii mei şi turmele mele pe lunga curgere a pâraielor mele!”[47].

23: De acolo s-a suit la Betel. Şi-n timp ce urca drumul, nişte copii au ieşit din cetate şi-şi băteau joc de el, zicând: „Urcă, chelule, urcă!”

„În mentalitatea antică, chelia era un semn al dizgraţiei divine (aşa cum era sterilitatea femeii). Chel era un cuvânt de ocară. Prin această mentalitate trebuie văzută şi pedepsirea copiilor, o pedeapsă pe care Noul Testament o va desfiinţa cu desăvârşire. Oricum, morala acestei nefericite întâmplări este aceea că, în orice împrejurare, copiii trebuie să-i respecte pe cei vârstnici”[48].  Aici suntem de altă opinie, pedeapsa divină fiind pe măsura ticăloşiei, iar nu a vârstei. Dar. Dacă Betel se tâlcuieşte Casa Domnului, cetatea poate fi văzută ca un simbol al Bisericii. Iar copii cu mintea care ies din Betel, adică din Biserică, sunt, desigur, ereticii şi schismaticii.

24: Iar el s-a întors cu faţa spre ei şi i-a văzut şi i-a blestemat în numele Domnului. Şi, iată, din pădure au ieşit doi urşi şi au sfâşiat dintre ei patruzeci şi doi de copii.

Comentariul la SEP 2 socoteşte şocantă această scenă şi că l-ar pune pe Elisei într-o lumină nefavorabilă. Socotim că aici au intervenit automatismele (post)modernismului, care se insinuează şi în cei mai nobili dintre contemporani. Atenţionăm că sancţiunea imediată a fost din voinţă divină, puţinătatea anilor nefiind o scuză pentru josnicie, cu atât mai mult într-un stat teocratic cum era Israelul antic (cu toate devierile prezente în Regatul de nord). Nu ne putem îndoi de dreptatea judecăţii dumnezeieşti, după cum nici nu putem nega puterea de pătrundere a profetului, acesta putând cunoaşte că în acei tineri (sau copii) nu se afla nimic bun. La o dreaptă judecată, mai şocant ne-ar părea laxismul general de azi, îngăduind orice josnicie ori necuviinţă, decât intransigenţa celor înduhovniciţi, atunci când aceasta se impune.

            „Toţi cei care, în chip dispreţuitor şi cu îngâmfată gândire, nu se închină servilor lui Dumnezeu, sunt condamnaţi ca nişte mândri şi orgolioşi şi ca nişte necredincioşi faţă de Dumnezeu. Martori de adevărul acesta sunt copiii care au fost mâncaţi de urşi, pentru că au strigat cu dispreţ către Elisei”[49].   „Zic unii că copiii aceştia nu sunt Israeliţi, ci din alte neamuri; şi nu sunt copii după vârstă, ci după minte. Deci aceştia auzind de Prooroc că făcea multe semne, n-au crezut, ci au râs de el. Dar erau şi unii care nu s-au împărtăşit de părerea lor deşartă. Deci ca să nu fie vătămaţi aceştia şi blasfemia să se urce la cer, le-a venit în ajutor Dumnezeu. Iar după înţelesul duhovnicesc, orice minte care e, ca şi Elisei, pleşuvă, adică curată de cugetări pământeşti, e luată adeseori în râs, în urcuşul cunoştinţei ei, de gândurile orientate spre lucrurile ce cad sub simţuri şi spre materie şi formă. Căci numărul patruzeci înseamnă lucrurile ce cad sub simţuri[50], la care, adăugându-se materia şi forma, se naşte numărul patruzeci şi doi. Deci mintea e luată în râs de asemenea gânduri, care vor să o facă să simtă virtutea ca pe o povară. Aceste gânduri le omoară mintea prin rugăciune şi prin urşi, adică prin plăcere şi poftă. Căci aceste pasiuni întrebuinţate întors[51], adică spre bine, ucid gândurile batjocoritoare”[52].  E în acestea un indiciu că nici Elisei n-a fost ocolit de necazuri din partea oamenilor: „Elisei, ucenicul lui Ilie, n-a primit doar îndoit duhul dascălului, ci şi cu mult mai multe necazuri”[53]. Acesta e un fapt mai uimitor decât moartea acelor copii, pe care o socotim binemeritată, cu atât mai mult cu cât e conformă voinţei divine (căci nu orice blestem are urmări), astfel că nu simţim nevoia să îndulcim acest loc.  „Copiii aceia, care se jucau în jurul Betelului, au spus numai atât profetului Elisei: Hai, pleşuvule, hai!  Vorbele acestea au mâniat atât de mult pe Dumnezeu, încât, la cuvintele spuse de profet, a trimis ursoaice împotriva mulţimii aceleia de copii – erau patruzeci şi doi de copii[54] – şi toţi au fost atunci sfâşiaţi îndată de fiare. Nu i-a apărat pe acei copii nici vârsta lor, nici numărul lor mare şi nici scuza că în glumă au spus lui Elisei acele cuvinte. Şi pe bună dreptate. Dacă cei care au îmbrăţişat fecioria, dacă ei, care se supun unor nevoinţe atât de mari, sunt batjocoriţi şi de copii, şi de oamenii în vârstă, va mai dori oare vreun om, mai puţin tare de fire, să îmbrăţişeze nişte nevoinţe supuse batjocurii şi zeflemelii?”[55].

25: De acolo s-a dus pe muntele Carmel, iar de aici s-a întors în Samaria.

Carmel (= grădină mare) se numea un lanţ muntos, prezentat în câteva rânduri în volumele anterioare.

            „Sfinţii au fugit din cetăţi şi au ocolit împreuna vieţuire cu cei mulţi, cunoscând că împreuna petrecere cu oamenii stricaţi aduce mai multă stricăciune decât ciuma. De aceea, neluând nimic, au părăsit avuţiile deşarte, fugind de împrăştierea adusă de ele. De aceea Ilie, părăsind Iudeea, locuia în muntele pustiu al Carmelului, care era plin de fiare, neavând pentru stâmpărarea foamei nimic afară de copaci, căci se mulţumea cu ghindele copacilor, împlinindu-şi trebuinţa cu acestea. Elisei, de asemenea, ducea aceeaşi vieţuire, primind de la învăţătorul său, pe lângă alte virtuţi, şi pe aceea de a petrece prin pustiuri”[56].


[1] BBVA, p. 415

[2] SEP 2, p. 543

[3] BBVA, p. 415. SEP 2 vede în acest Ghilgal pe cel dintre Iordan şi Ierihon, atenţionând că există şi alte opinii, conform cărora Ghilgal cel pomenit aici s-ar situa între muntele Ebal şi Garizim.

[4] SEP 2, p. 544

[5] BBVA, p. 415

[6] SEP 2, p. 544

[7] AB, p. 95

[8] SEP 2, p. 544

[9] SEP 2, p. 544

[10] SEP 2, p. 545

[11] SEP 2, p. 545

[12] BBVA, p. 415

[13] SEP 2, p. 545

[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la Sărbători împărăteşti, Cuvânt despre învierea morţilor, VIII

[15] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XIII, 3

[16] Sf. Simeon Noul Teolog, Erosurile imnelor dumnezeieşti, 51

[17] Teolipt al Filadelfiei, Epistole, XIV, 10

[18] Sf. Efrem Sirul, Imne la Azime, XVII, 15

[19] Sf. Efrem Sirul, Imne la Azime, XVI, 14-18

[20] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, I, 34

[21] BBVA, p. 415

[22] SEP 2, p. 545

[23] SEP 2, p. 545

[24] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, 3

[25] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, III

[26] Ibid., X

[27] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXVIII, 7

[28] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic împărţit în 100 de capete, 62

[29] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, III, 4

[30] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV, 25

[31] Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către Eleni, X, 92, 3

[32] În cele anterioare ale lucrării citate aici.

[33] A celor ce susţin învierea trupurilor, spre deosebire de cei ce socotesc viaţa viitoare ca una exclusiv a sufletelor; desigur, trupul de după înviere e unul spiritualizat, însă aici ne-am propus să vorbim în principal despre cele ce ţin de Cărţile Regilor, astfel că nu vom insista asupra acestui subiect.

[34] E vorba despre Ilie şi despre timpul dintre ridicarea sa la cer şi Schimbarea la Faţă. Nu putem şti care este starea lui Ilie, însă o socotim, ca şi pe cea a lui Enoh, ca situându-se în afara temporalului.

[35] Metodiu de Olimp, Aglaofon sau despre Înviere, III, 5 – Şi la Metodiu, ca şi în doctrina Bisericii, e o ezitare între a-l socoti pe Ilie viu sau mort, neputând şti ce înseamnă acea ridicare la cer. Sunt tradiţii care susţin că Ilie şi Enoh se vor întoarce şi abia apoi vor trece prin moarte, dar aceste afirmaţii n-au putere de dogmă. În Iudaism, se pare că Enoh şi Ilie sunt socotiţi ca trecuţi prin moarte, însă mutaţi la o stare superioară, diferită de Şeol, în care mergeau umbrele morţilor.

[36] SEP 2, p. 545

[37] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 18

[38] Pu o theos Iliu affo – Unde este Dumnezeul lui Ilie affo?. Affo transcrie ebraicul ap-hu (= şi el). Sensul ar putea fi: Unde este Dumnezeul lui Ilie şi Ilie? În Textul ebraic: Unde este Iahve, Dumnezeul lui Ilie? Sfântul Maxim dă alte trei sensuri posibile. De reţinut că Elisei primeşte deplin puterea lui Ilie, doar după invocarea lui Dumnezeu, însoţită însă şi de pomenirea lui Ilie, învăţătorul său. E în aceasta şi un argument pentru cinstirea Sfinţilor.

[39] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 7

[40] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 24

[41] SEP 2, p. 546

[42] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, X, 11

[43] BBVA, p. 416

[44] O presupunere; textul de la Iosua nu spune aceasta explicit.

[45] Aluzie la apa Botezului.

[46] Sf. Efrem Sirul, Imnele Arătării, VIII, 22

[47] Sf. Efrem Sirul, Imnele Arătării, XI, 7

[48] BBVA, p. 416

[49] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, III, 33

[50] Natura constituită, din cele 4 elemente.

[51] Energia lor e transferată pe plan spiritual (n. trad.).

[52] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 65

[53] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, III, 11

[54] Numărul copiilor era mai mare, 42 fiind cei sfâşiaţi; desigur, aceasta după mărimea răutăţii lor; cei cruţaţi vor fi avut şi ceva bun în ei.

[55] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, 22

[56] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 60

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s