Comentarii la III Regi – 21

Posted: 01/02/2009 in III Regi
Etichete:, ,

CAP. 21 – Via lui Nabot; Ahab, Izabela şi profetul Ilie.

 

1: Nabot Izreeliteanul avea o vie lângă aria lui Ahab, regele Israelului.

„Dintr-o menţiune în 18, 45 reiese că Ahab, a cărui reşedinţă era în Samaria, avea şi o casă (probabil, o reşedinţă de vară) în Izreel”[1].  Nabot (= vlăstar; nobil) se învecina cu pământul regelui.

2: Şi a grăit Ahab către Nabot, zicând: „Dă-mi via ta, ca să-mi fac o grădină de legume, fiindcă e aproape de casa mea; iar eu îţi voi da în schimb o altă vie, mai bună decât aceasta; sau, dacă-ţi vine mai bine, îţi voi plăti via cu bani, iar ea îmi va fi grădină de legume”.

3: Dar Nabot i-a zis lui Ahab: „Ferească-mă Dumnezeu să-ţi dau eu moştenirea părinţilor mei!”

„Atitudinea lui Nabot nu e un simplu ataşament sentimental faţă de pământul strămoşilor, ci o fidelitate teologală, o manifestare a credinţei faţă de ţara pe care Domnul o încredinţase neamului său (Numeri 36,7; Levitic 25,13). Această posesie constituia temeiul dreptului la reşedinţă al proprietarului, în timp ce faptul de a primi un alt pământ din mâna regelui îl punea într-o situaţie de dependenţă faţă de cel care i l-a dat”[2].

4: Atunci sufletul lui Ahab s-a tulburat; el s-a culcat pe patul său şi şi-a acoperit faţa şi n-a mâncat.

„Nabot avea dreptate: în virtutea dreptului cutumiar, o moştenire de la părinţi nu putea fi înstrăinată, ea fiind, de fapt, un bun al întregii familii. Ahab îşi dă seama că în faţa legii nescrise nu poate face nimic”[3].

            „Istoria veche istoriseşte că erau doi vecini: regele Ahab şi săracul Nabot; pe care din aceştia îl credem mai sărac sau mai bogat? Cel înzestrat cu puterea regală, nesătul de avere şi poftind din ce în ce mai multe bogăţii, a dorit mica viişoară a celui sărac, care, dispreţuind în sufletul său aurul regilor şi comorile împăraţilor, era mulţumit cu viţele sale. Oare nu pare mai bogat acesta, mai degrabă rege acesta, căruia îi prisosea micul său avut, care-şi cârmuia dorinţele nepoftind nimic străin? Nu este, dimpotrivă, sărac cel căruia aurul lui i se părea puţin, în schimb socotea de mare preţ acei câţiva butuci de viţă ai vecinului? Iată de ce bogatul este totuşi foarte lipsit”[4].

5: Iar Izabela, femeia sa, a intrat la el şi i-a zis: „De ce-ţi este sufletul tulburat şi nu mănânci?”

6: Iar el i-a zis: „Fiindcă i-am vorbit lui Nabot Izreeliteanul şi i-am zis: „Dă-mi via ta pe bani; sau, dacă vrei, în schimbul ei îţi voi da altă vie”.  Dar el mi-a răspuns: „Nu-ţi voi da moştenirea părinţilor mei!”

7: Atunci Izabela, femeia sa, i-a zis: „Aşa faci tu acum, tu, rege peste Israel?… Scoală-te şi mănâncă şi fii stăpân pe tine: eu îţi voi da via lui Nabot Izreeliteanul!”

„Izabela, de origine feniciană, nu putea înţelege că în Israel regalitatea nu era absolută, ci era limitată de autoritatea lui Dumnezeu, altfel spus: de drepturile pe care Dumnezeu i le asigura lui Nabot (cf. Deuteronom 17, 14-20; III Regi 3, 5)”[5].

8: Ea a făcut o scrisoare în numele lui Ahab şi a pecetluit-o cu pecetea lui şi a trimis-o la bătrânii şi la fruntaşii care locuiau [în aceeaşi cetate] cu Nabot.

Fruntaşii: „Literal: oameni liberi sau oamenii născuţi liberi, ceea ce la Evrei însemna fruntaşi, sau chiar nobili[6].

9: Iar în scrisoare se spunea: „Ţineţi post şi puneţi-l pe Nabot să şadă printre fruntaşii poporului.

„Postul general era rânduit în momentele cruciale, de mare criză, şi constituia un semnal de alarmă. În cazul de faţă, postul avea funcţie de factor psihologic, pe fundalul căruia urma să se comită crima”[7].  „Efrem Sirul interpretează alegoric postul ucigaşilor lui Nabot, văzând în jertfirea lui o preînchipuire a patimilor lui Hristos: Să nu fie postul nostru ospăţ pentru cel rău prin aceea că ne muşcăm semenii! Căci s-a rânduit post şi Nabot a fost ucis cu pietre. Cel rău s-a bucurat de postul lor. O, postitorii aceştia! În loc de pâine au mâncat carne de om şi în postul lor au lins sânge. Pentru că au mâncat carne de om, au ajuns hrană câinilor. Binecuvântat fie Cel ce Şi-a dat trupul Său gurii noastre înfuriate ca să înceteze a mai muşca! (De ieiunio III, 5)”[8].

10: Şi-n preajma lui puneţi să şadă doi oameni netrebnici care să mărturisească împotrivă-i, zicând: – Ai defăimat pe Dumnezeu şi pe rege!… Apoi să-l scoată afară, să-l ucidă cu pietre, şi aşa să moară”.

„Izabela, prin oamenii ei, exploatează evlavia poporului şi-l acuză pe Nabot că a încălcat interdicţia specificată în Ieşirea 22,28”[9].  Septuaginta arată pe martori spunând despre Nabot că a binecuvântat pe Dumnezeu şi pe rege, aparenta eroare fiind intenţionată. „Cei doi martori mincinoşi (duo testes iniquitatis) care l-au ucis cu pietre pe (Nabot)[10] îi permit lui Ambrozie (al Milanului) analogia cu condamnarea Suzanei de către cei doi bătrâni, respectiv cu cei doi martori pe care i-a găsit synagoga, qui aduersus Christum falsa iactarent (De Nabuthae XI, 46). ♦ Ambrozie al Milanului citează acest loc întocmai cum se găseşte în Septuaginta (Deum benedixit et regem[11]: L-a binecuvântat pe Dumnezeu şi pe rege) şi îl interpretează ca pe o încercare de a eufemiza blasfemia: Ne diuitem [Achab] maledicti nomen offendat et sermonis ipso laedatur sono, benedictio pro maledictio uocatur (De Nabuthae XI, 46). Tot Ambrozie remarcă echivalarea ofensei aduse regelui cu cea adusă lui Dumnezeu Însuşi: aequalis videlicet persona, ut sit aequalis contumeliam (ibidem.). ♦ (…) Prezenţa celor doi martori şi intervenţia bătrânilor confereau o aparenţă de justiţie”[12].

            „În public, (regele) nu trebuia să fie lezat, deoarece cei vinovaţi se pedepseau grav, cu moartea”[13].

11: Iar bătrânii şi fruntaşii care locuiau în aceeaşi cetate cu el au făcut aşa cum le poruncise Izabela şi cum se spunea în scrisorile pe care ea le trimisese.

12: Şi au ţinut post şi l-au pus pe Nabot să şadă printre fruntaşii poporului.

13: Şi au venit doi oameni netrebnici şi au şezut în preajma lui. Iar oamenii netrebnici au dat mărturie împotriva lui Nabot, zicând: „Ai defăimat pe Dumnezeu şi pe rege!”  Atunci l-au scos afară din cetate şi l-au ucis cu pietre, şi aşa a murit.

            Condamnatul la execuţia prin lapidare „era dus în afara cetăţii. Primii care aruncau cu pietre asupra celui condamnat erau martorii (acuzării – n. n.), apoi poporul continua până ce condamnatul era îngropat complet într-o movilă de pietre. Astfel se exprima, până la capăt, caracterul colectiv al dreptăţii imanente. Pedeapsa putea fi agravată prin expunerea corpurilor celor ucişi oprobriului public”[14].

            „Postul nu stă în înfrânarea de la pâine. Adevăratul post e postul de la rău, ca ei să se înfrâneze în acelaşi timp de la pâine şi de la (ne)dreptate. Să nu înmulţească păcatele în postirile lor. Căci pe Nabot l-au omorât cei nedrepţi în post, împlinindu-şi în numele postului voia poftelor lor”[15].

14: Şi au trimis la Izabela, zicând: „Nabot a fost ucis cu pietre, şi aşa a murit”.

            „Mare piedică le este dragostea de lucrurile materiale celor ce se silesc spre virtute. Adeseori această dragoste aduce pierzare şi sufletului şi trupului. Căci ce a pierdut pe Nabot din Izreel? Nu i s-a făcut via pismuită pricină de moarte, stârnind pisma vecinului Ahab împotriva sa?”[16].

15: Şi a fost că atunci când Izabela a auzit aceasta, a zis către Ahab: „Scoală-te şi pune stăpânire pe via lui Nabot Izreeliteanul, cel care n-a vrut să ţi-o vândă, căci Nabot nu mai e viu, ci a murit”.

16: Şi a fost că dacă Ahab a auzit că Nabot Izreeliteanul e mort, şi-a sfâşiat hainele şi s-a îmbrăcat în pânză de sac. Şi a fost că după aceea s-a sculat Ahab şi s-a coborât la via lui Nabot Izreeliteanul ca s-o ia în stăpânire.

„Regele îşi asumă doliul, dar îşi urmăreşte ţinta”[17].

            „Să nu spui: Ce mare lucru este dacă poftesc lucrurile semenului meu? Vorbele acestea, vorbele acestea au dus la pieire pe Ahab. Şi doar dăduse bani pe vie! Da, dar o cumpărase fără voia stăpânului ei. Nu trebuia să o cumpere cu sila, ci cu voia stăpânului viei. Dacă cel care a dat preţul cuvenit pe vie a fost pedepsit aşa, pentru că a luat-o cu sila[18], ce osândă nu merită, oare, cel care nu dă nici preţul cuvenit, ba răpeşte şi cu sila şi mai trăieşte şi în vremea harului?”[19].  „Ce l-a ucis pe israiliteanul (Nabot)? Nu, oare, dorinţa lui Ahav de a-i lua via? Lacomul este vecin rău şi la oraş şi la ţară. Marea îşi cunoaşte hotarele ei, noaptea nu depăşeşte vechile ei margini, dar lacomul nu respectă timpul, nu cunoaşte margine, nu îngăduie să se păstreze o ordine în lume, ci imită furia focului: cuprinde totul, arde totul”[20].

17: Atunci a grăit Domnul către Ilie Tezviteanul, zicând:

18: „Scoală-te şi te coboară să-l întâlneşti pe Ahab, regele Israelului, cel din Samaria; el se află în via lui Nabot, unde s-a dus s-o ia în stăpânire.

19: Şi vei grăi către el, zicând: – Aşa grăieşte Domnul: De vreme ce tu ai ucis şi ai luat în stăpânire, de aceea aşa grăieşte Domnul: În locul unde porcii şi câinii au lins sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii sângele tău; şi târfele se vor spăla în sângele tău”.

20 a: Şi a zis Ahab către Ilie: „M-ai aflat, vrăjmaşule, şi aici?”

            „Nu-şi găseşte loc în lume acela care, cercetându-şi cugetul, se teme să nu fie prins. Şi de aceea Ahab, cum spune istoria, îi zice lui Ilie (…) cu înţeles acoperit: M-ai găsit, tu, duşmanul meu! Cât de nenorocit e cugetul (aceluia care) se simte descoperit!”[21].

20 b: Iar acesta a zis: „Te-am aflat, fiindcă tu nebuneşte te-ai aruncat să faci ce e rău în faţa Domnului, ca să-I stârneşti mânia.

21: Aşa grăieşte Domnul: – Iată, Eu voi aduce peste tine necazuri, şi foc voi aprinde-n urma ta şi voi nimici tot ceea ce e parte bărbătească din Ahab, fie rob, fie liber în Israel.

Fie rob, fie liber în Israel: „Textul Masoretic are ţinut şi lăsat – expresie cu sens juridic de totalitate, al cărei referent precis nu mai este limpede”[22]. Expresia mai apare şi în alte locuri.

22: Şi voi face din casa ta ceea ce am făcut din casa lui Ieroboam, fiul lui Nabat, şi din casa lui Baeşa, fiul lui Ahia, pentru întărâtările cu care M-ai întărâtat şi cu care l-ai făcut şi pe Israel să păcătuiască”.

Întărâtările: „Aluzie la cultul idolatru încurajat de Ahab şi de soţia lui”[23].

23: Domnul a grăit şi despre Izabela, zicând: „Câinii o vor mânca lângă zidul Izreelului.

24: Cei din neamul lui Ahab: câinii îl vor mânca pe cel mort în cetate, păsările cerului îl vor mânca pe cel mort în câmp.

            „Să nu fie postul nostru ospăţ pentru cel rău, prin aceea că ne muşcăm semenii! Căci s-a rânduit post şi Nabot a fost ucis cu pietre. Cel rău s-a bucurat de postul lor. O, postitorii aceştia! În loc de pâine au mâncat carne de om şi în postul lor au lins sânge. Pentru că au mâncat carne de om, au ajuns hrană câinilor. Binecuvântat fie Cel ce Şi-a dat trupul Său gurii noastre înfuriate, ca să înceteze a mai muşca!”[24]. 

25: Nimeni însă nu este ca Ahab, prin aceea că el s-a aruncat pe de-a-ntregul ca să facă ce e rău în faţa Domnului, aşa cum Izabela, femeia lui, l-a dus de căpăstru.

            „Oare nu femeia a făcut ca tot poporul iudeu să se închine idolului Baal-Peor (…)? Cine, mai cu seamă, a dat pe mâna diavolului pe Ahab, dacă nu femeia lui?”[25]. Pledând pentru feciorie, autorul prezintă câteva cazuri de bărbaţi târâţi în păcat de către femei (Samson, Ahab, Solomon). Acesta s-ar dori un argument, poate nu cel mai fericit, împotriva căsătoriei. Dar, de la astfel de locuri, ar fi exagerat să-i numim pe scriitorii patristici misogini, cum s-a întâmplat uneori în vremurile mai noi, aceştia având adeseori pagini laudative la adresa femeilor, atunci când era cazul. De reţinut, însă, că destui bărbaţi s-au pierdut datorită femeilor (Ahab reprezentând, poate, cel mai potrivit exemplu, el nefiind, altfel, un om lipsit de calităţi şi de simţul dreptăţii), după cum e valabilă şi reciproca (femei târâte în păcat de bărbaţi).

26: Urât s-a făcut el prin urâciunile pe care le-a urmat, cele săvârşite de Amoreii pe care Domnul i-a nimicit din faţa fiilor lui Israel”.

„Amoreii îşi trag probabil numele de la oraşul Mari, la est de Mesopotamia, care era unul din centrele lor importante în mileniul II î. Hr. Amoreii erau răspândiţi între Eufrat şi Marea Mediterană, deci şi în Siria şi în Canaan. Deja sedentarizaţi, poate, din mileniul III î. Hr., ei constituiseră mici regate de tip cetăţi-stat. Comercianţi şi meşteşugari, amoreii comercializau obiecte de piele şi mai ales de metal, în primul rând de bronz, şi creşteau animale. În Biblie, amoreu este adesea sinonim cu canaanean[26].

27: Şi, din pricina acestui cuvânt, Ahab s-a pătruns de mâhnire în faţa Domnului şi a prins a plânge şi şi-a sfâşiat hainele şi şi-a încins trupul cu sac şi a postit; cu sac se îmbrăcase şi în ziua când l-a ucis pe Nabot Izreeliteanul.

28: Cuvântul Domnului a fost atunci în gura robului său Ilie asupra lui Ahab; şi a zis Domnul:

29: „Ai văzut cum s-a pătruns Ahab de mâhnire în faţa Mea?; Nu în zilele lui voi aduce necazurile, ci în zilele fiului său le voi aduce”.

„Pocăinţa omului şi îndurarea lui Dumnezeu sunt posibile chiar şi în cazul unuia dintre regii cei mai ticăloşi pe care i-a avut Israelul”[27].

            „Ameninţând Stăpânul tuturor că va lucra şi va face neîndoielnic toate acestea (arătate prin glasul lui Ilie – n. n.), intrând Ahab, precum s-a scris, în casa lui, s-a întristat şi s-a topit în lacrimi amare şi şi-a încins trupul în sac. Iar făcând el acestea, S-a milostivit Dumnezeu de el”[28].   „Ahab, împăratul Samariei, a fost cu totul fără de lege; era idololatru, necuvios, omorâtor de profeţi, străin de buna credinţă, poftitor de ogoare şi vii străine. Dar când a omorât pe Nabot prin Izabela, când a venit profetul Ilie numai ca să-l ameninţe, şi-a sfâşiat hainele şi s-a îmbrăcat cu sac. Ce spune iubitorul de oameni Dumnezeu către Ilie? Ai văzut cum s-a umilit Ahab înaintea mea?  Ca şi cum voia să plece râvna cea înflăcărată a profetului spre a face pogorământ celui care se pocăia. Nu voi aduce, zice Domnul, nenorocire în zilele lui. Şi, cu toate că Ahab nu avea să se îndepărteze de răutate, după ce a fost iertat, totuşi milostivul Dumnezeu îl iartă. Lui Dumnezeu nu-i era necunoscut viitorul, dar El dăruieşte iertare potrivită pentru timpul în care s-a pocăit. Calitatea unui judecător drept este de a pronunţa sentinţe în conformitate cu fiecare faptă săvârşită”[29].  „Era un împărat, Ahab. Om drept şi acesta, după cum mărturiseşte Scriptura. Dar, mânat de Izabela, femeia lui, a împărăţit rău. Ahab a poftit via unui oarecare Nabot israeliteanul şi a trimis la el zicând: – Dă-mi via ta, că o poftesc, şi-ţi dau pe ea sau bani, sau alt loc în schimb.  Nabot i-a zis: – Să nu mi se întâmple să-ţi vând moştenirea părinţilor mei!  Ahab poftea mai departe via, dar nu voia să-l silească. Din pricina asta a căzut Ahab în mare tristeţe. Izabela, femeie neruşinată şi fără scrupule, necurată şi blestemată, a venit la el şi i-a zis: – Pentru ce eşti trist şi nu mănânci? Scoală şi mănâncă! Te voi face eu să moşteneşti via lui Nabot Israeliteanul!  Şi a scris o scrisoare, ca din partea împăratului, către bătrâni, în care spunea: – Rânduiţi post şi puneţi bărbaţi mincinoşi împotriva lui Nabot, care să dea mărturie că Nabot a hulit pe Dumnezeu şi pe împărat.  O, post plin de cumplită fărădelege! A rânduit post ca să săvârşească ucidere!  – Şi ce s-a întâmplat?  – Nabot a fost lovit cu pietre şi a murit. Izabela, când a auzit, i-a spus lui Ahab: – Scoală-te, să moştenim via, că a murit Nabot.  Ahab la început s-a întristat, dar mai pe urmă s-a dus şi a luat în stăpânire via. Dumnezeu l-a trimis la Ahab pe Ilie proorocul.  Du-te, i-a spus Dumnezeu, şi spune-i lui Ahab: Pentru că ai ucis şi ai moştenit, se va vărsa sângele tău şi câinii vor linge sângele tău şi desfrânatele se vor spăla în sângele tău.  Mânia e dumnezeiască, sentinţa pronunţată, osânda, ca şi împlinită.  Şi uită-te unde-l trimite Dumnezeu pe Ilie! La via luată de la Nabot. Unde s-a săvârşit nelegiuirea, acolo şi pedeapsa.  – Şi ce a spus Ahab?  – Când Ahab l-a văzut pe Ilie, i-a spus: M-a găsit duşmanul meu!, în loc de: – M-ai găsit vinovat că am păcătuit! Acum ai pricină să mă ataci!  M-a găsit duşmanul meu!  Mereu îl mustrase Ilie pe Ahab; acum, ştiind că a păcătuit, i-a spus: – Mereu m-ai mustrat! Dar acum pe bună dreptate mă ataci!  Ştia că păcătuise. Şi Ilie îi citeşte cu voce tare hotărârea lui Dumnezeu: – Acestea zice Domnul, îi spune Ilie, pentru că ai ucis şi ai moştenit şi ai vărsat sânge de bărbat drept, tot aşa se va vărsa sângele tău şi câinii îl vor linge şi desfrânatele se vor spăla în sângele tău.  La auzul acestor cuvinte, Ahab s-a întristat şi a plâns pentru păcatul lui. Şi-a recunoscut păcatul şi a şters sentinţa pronunţată de Dumnezeu împotriva lui. Dar Dumnezeu l-a lămurit mai întâi pe Ilie pentru ce a schimbat sentinţa, ca să nu pară profetul mincinos (…). (…) – Ce-i spune Dumnezeu lui Ilie?  Ai văzut cât a plâns Ahab şi cât de trist a plecat din faţa Mea? Nu voi face după răutatea lui!  Vai, Stăpânul se face avocatul robului! Dumnezeu Îşi justifică înaintea unui om purtarea Lui faţă de alt om!  – Să nu socoteşti, i-a spus Dumnezeu lui Ilie, că fără temei l-am iertat! Nu! Şi-a schimbat purtarea. De aceea Mi-am schimbat şi Eu mânia. Mi-am potolit-o. Nici tu să nu te socoteşti un profet mincinos! Ai grăit adevărul. Dacă Ahab nu-şi schimba purtarea, avea să sufere sentinţa. Dar el şi-a schimbat purtarea şi Mi-am potolit şi Eu mânia.  Şi a zis Dumnezeu către Ilie: – Ai văzut cât a plâns Ahab şi cât de îndurerat a plecat? Nu voi face după mânia Mea!  Ai văzut că plânsul şterge păcatele?”[30].


[1] BBVA, p. 410

[2] SEP 2, p. 520

[3] BBVA, p. 410

[4] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXVIII, 8

[5] SEP 2, p. 520

[6] BBVA, p. 410

[7] BBVA, p. 410

[8] SEP 2, pp. 520-521

[9] BBVA, p. 410

[10] SEP 2 are aici sărac, dar acest atribut nu i s-ar potrivi lui Nabot.

[11] Aşa apare şi în Vulgata: benedixit Deum et regem.

[12] SEP 2, p. 521

[13] AB, p. 157

[14] AB, p. 181

[15] Sf. Efrem Sirul, Apendice la Imnele Păresimilor, IV, 3

[16] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 13

[17] BBVA, p. 411

[18] De fapt, refuzat, Ahab n-a mai plătit nimic pe vie, banii nefiindu-i primiţi de către Nabot; însă intenţia sa a fost aceea de a plăti.

[19] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXXVI, 4

[20] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, VII, 5

[21] Sf. Ambrozie al Milanului, Împotriva bogaţilor răi, 27

[22] SEP 2, p. 522

[23] SEP 2, p. 522

[24] Sf. Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, III, 5

[25] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, 46

[26] SEP 2, p. 522

[27] BBVA, p. 411

[28] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI, 1

[29] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, II, 13

[30] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, II

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s