Comentarii la III Regi – 19

Posted: 01/02/2009 in III Regi
Etichete:, ,

CAP. 19 – Ameninţat, Ilie fuge pe muntele Horeb, unde e hrănit de un înger. Întâlnirea cu Dumnezeu.

 

1: Iar Ahab i-a spus Izabelei, femeia sa, tot ceea ce făcuse Ilie, şi cum îi omorâse pe profeţi cu sabia.

Numele Izabelei în Septuaginta este Iezavel: „interpretarea lui Gale A. Yee (art. Jezebel, în Anchor Bible Dictionary) consideră forma actuală a numelui o parodie cu trimitere la IV Regi 9, 37: Numele iniţial izebul (unde este prinţul?) a devenit mai întâi i-zebul apoi a ajuns zebel, gunoi, cf. IV Regi 9, 37: Iată, ea e Iezabel, corpul reginei fiind de nerecunoscut din pricina gradului avansat de descompunere[1].

2: Atunci Izabela a trimis la Ilie şi a zis: „Tu eşti Ilie, iar eu sunt Izabela: aşa să-mi facă mie dumnezeu – ba încă şi mai mult – dacă mâine la vremea aceasta nu voi face cu viaţa ta ceea ce ai făcut tu cu viaţa fiecăruia dintre ei!”

Nemajuscularea lui dumnezeu e intenţionată, dat fiind că vorbeşte Izabela.

3: Iar Ilie s-a temut şi s-a ridicat să-şi scape viaţa şi a venit la Beer-Şeba, în ţara lui Iuda, unde şi-a lăsat servul.

„Ilie iese de sub jurisdicţia lui Ahab şi a Izabelei, refugiindu-se în regatul de sud, pe care îl străbate până la Beer-Şeba, ultima localitate pe pământ cultivat, din apropierea căreia începe deşertul”[2].  „Bernard de Clairvaux (De processu) interpretează alegoric fuga lui Ilie, a dreptului prigonit pentru dreptate de către Izabela, răutatea acestui veac (malitia saeculi vel tyrannidis diaboli). Ilie, adică sufletul care face voia lui Dumnezeu, ajunge la Beer-Şeba în ţinutul lui Iuda, cetate al cărui nume se tâlcuieşte Fântână înşeptită (Puteus septimus), reprezentând Biserica scăldată în harul înşeptit al Duhului. Aici îşi slobozeşte slujitorul (puerum), adică puerilem sensum vel pristinorum actuum debilitatem (mintea copilărească sau slăbiciunea faptelor de până atunci). Astfel, porneşte în deşert, adică în dispreţul acestei lumi (istius mundi contemptum) şi adoarme la umbra ienupărului, intrând în odihna nepătimirii. Atunci îl atinge vedenia îngerească (angelica visio), zorindu-l la lucrarea cea bună şi la suirea către culmi mai înalte (excitans ad bonum operandum et ad altiora consurgendum). Privind la căpătâi, adică la Hristos, care e Capul Bisericii, vede o turtă coaptă în cenuşă – păşunea dogmei dumnezeieşti, într-adevăr sărăcăcioasă dacă e privită din afară, însă de fapt plină de miez şi dătătoare de tainică tărie şi dulce – şi un vas cu apă, adică izvorul lacrimilor cu străpungerea inimii. Mănâncă şi bea, adică împlineşte ceea ce aude, şi înaintează întărit spre muntele lui Dumnezeu, spre culmea fericirii precum se înţelege (ad celsitudinem beatitudinis)”[3].

            Dintr-o dată, o schimbare în atitudinea lui Ilie, neînfricat până atunci. Sfântul Ioan Gură de Aur îi socoteşte păcat neîndurarea sa faţă de poporul înfometat, explicând această frică prin părăsirea lui Ilie de către Dumnezeu, în scop pedagogic. Chiar dacă nu vedem vreun păcat în faptele lui Ilie, aparenţa părăsirii are menirea de a spori râvna către apropierea de Dumnezeu, cum se va şi petrece, în curând.  „Vrând, dar, Dumnezeu să arate că nu Ilie era cel care făcea minunile, când le făcea, ci puterea lui Dumnezeu, iată ce se întâmplă. Când Dumnezeu lucra, cădeau şi împăraţi, şi stăpânitori, şi popoare. Când Dumnezeu S-a depărtat, şi o femeie era înfricoşătoare. S-a depărtat Dumnezeu, şi s-a vădit firea omenească”[4].

4: Şi a mers în pustie, cale de o zi; şi a venit şi s-a aşezat sub un ienupăr şi-şi ruga moartea, zicând: „Destul îmi este acum! Ia-mi, Doamne, viaţa, că nu sunt eu mai bun decât părinţii mei!”

„Ienupăr: arbust din familia răşinoaselor; umbră rară, dar alta mai bună nu se afla în pustie”[5].  În pustie: „Tertulian vede o continuitate între profeţii Vechiului Testament şi martirii creştini: hoc praestat carcer christiano, quod eremus prophetis, închisoarea este pentru creştinul mărturisitor ceea ce era deşertul pentru profeţi; ar putea fi şi o referire la episodul din III Regi 19, 2-4”[6].

            Ca toţi marii bărbaţi, nici Ilie n-a fost străin de necazuri: „Din cele de pe pământ, n-avea altceva decât cojocul. Care au fost deci suferinţele acestui mare şi minunat om?, dacă e drept să-l numim om. După ce a vorbit cu Ahab cu atâta îndrăznire, după ce a pogorât foc din cer, după ce a ucis pe preoţii lui Baal, după ce a închis şi a deschis cerul, şi una şi alta după voinţa sa, deci după ce a săvârşit fapte atât de multe şi de mari, a fost cuprins de o frică atât de mare şi de o tristeţe atât de adâncă, încât a rostit aceste cuvinte: Ia-mi sufletul meu din mine, că nu sunt mai bun decât părinţii mei.  A rostit aceste cuvinte un om care nici astăzi n-a murit. Nu numai atât, dar chiar când a plecat în pustie, dormea cu frica în sân, copleşit de cea mai cumplită tristeţe”[7].

5: Şi s-a culcat şi a adormit acolo, sub copac. Şi, iată, Cineva S-a atins de el şi i-a zis: „Scoală-te şi mănâncă!”

Cineva: Textul ebraic are un înger.

6: Ilie s-a uitat şi, iată, lângă căpătâiul său era o azimă de orz şi un urcior cu apă. Şi s-a sculat şi a mâncat şi a băut şi a adormit din nou.

            „Iată, avem pe Ilie Tesviteanul frumoasă pildă de simplitate! Când s-a aşezat sub ienupăr, îngerul i-a adus de mâncare o pâine de orz coaptă sub cenuşă şi un urcior cu apă. O mâncare ca aceasta i-a trimis Domnul!”[8].

7: Iar îngerul Domnului s-a întors şi l-a atins din nou şi i-a zis: „Scoală-te şi te hrăneşte, că lungă îţi este calea!”

8: Iar el s-a sculat şi a mâncat şi a băut; şi în puterea acelei hrane a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele Horeb.

„Horeb (sau Sinai): muntele pe care Moise primise tablele legii, după ce postise patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Ieşirea 34,28; Deuteronom 9,9); un post de aceeaşi durată va face Iisus înainte de a ieşi la propovăduire (Matei 4,2; Luca 4,2). Hrana tainică şi întăritoare a lui Ilie a fost interpretată de către Sfinţii Părinţi ca prefigurând Euharistia”[9].

Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi: „în Biblie, (numărul) 40 are, de cele mai multe ori, valoare simbolică. Aici aminteşte de cei patruzeci de ani petrecuţi de poporul lui Dumnezeu în pustie şi de şederea lui Moise pe munte la primirea Legii. (Îl) vom întâlni în Evanghelii după botezul lui Iisus Hristos, în perioada ispitirii din pustiu. Augustin remarcă faptul că Moise, Ilie şi Domnul Hristos au postit fiecare patruzeci de zile – 40 (4X10) reprezentând vremea acestui veac ce se scurge în ritmuri cuaternare şi care trebuie petrecută în post şi înfrânare[10]. La aceasta îndeamnă Legea (Moise), Profeţii (Ilie) şi Evanghelia lui Hristos care cuprinde mărturia Legii şi a profeţilor, după cum se vede desluşit la Schimbarea la Faţă (De doctrina christiana II, 62-65)”[11].

            Istoria lui Ilie desfiinţează şi modul rigid în care înţelegeau Iudeii ţinerea sabatului, la fel cum a dezlegat sabatul şi Moise când a stat lângă Dumnezeu în munte vreme de 40 de zile (Ieşirea 24,18; 34,28; Deuteronom 9,18).  „Dar dacă ar spune Iudeii că aceasta s-a întâmplat înainte de darea legii[12], ce vor spune despre Ilie Tesviteanul, care a mers cale de 40 de zile cu o singură mâncare? Acesta a dezlegat sâmbăta, chinuindu-se pe sine în sâmbetele celor 40 de zile nu numai prin post, dar şi prin călătorie. Şi Dumnezeu, care a dat legea, nu S-a supărat de aceasta, ci ca o recompensă a virtuţii i S-a arătat lui în Horeb”[13].

9: Acolo a intrat în peşteră şi a locuit în ea. Şi, iată, cuvântul Domnului a fost către el şi i-a zis: „Ce faci aici, Ilie?”

„Cuvântul peşteră e articulat (to speleon), ceea ce înseamnă că e vorba de o grotă cunoscută. Tradiţia creştină va vedea în Ilie prototipul monahului; de aici, preferinţa călugărilor (îndeosebi răsăriteni) de a locui în peşteri (precum, la noi, Daniil Sihastrul)”[14].

10: Iar Ilie a zis: „Mare râvnă am avut pentru Domnul Atotţiitorul, de vreme ce fiii lui Israel Te-au părăsit şi Ţi-au dărâmat jertfelnicele, iar pe profeţii Tăi i-au ucis cu sabia; eu singur am rămas, iar ei caută să-mi ia viaţa”.

Se ghiceşte în toată atitudinea lui Ilie o descurajare şi deznădejde care îi poate încerca, temporar, până şi pe sfinţi. E, în aceasta, şi o pedagogie divină, pentru ca omul să nu-şi uite slăbiciunea şi să râvnească mai cu tărie după unirea desăvârşită cu Dumnezeu.

11: Iar El a zis: „Să ieşi mâine şi să stai în faţa Domnului în munte. Şi, iată, Domnul va trece; şi, iată, înaintea Domnului va fi năprasnică vijelie ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar nu în vijelie va fi Domnul; după vijelie va fi cutremur, dar nu în cutremur va fi Domnul;

12: şi după cutremur va fi foc, dar nu în foc va fi Domnul; şi după foc va fi adiere de vânt lin, şi într-însa va fi Domnul”.

„Versetele 11-12: imagine grandioasă, de mare frumuseţe şi adâncime. Pe acelaşi munte, unde prezenţa Domnului în faţa lui Moise se manifestase prin nor, fulgere, tunete, negură, foc şi trâmbiţe, în prezenţa lui Ilie Se manifestă prin avra = adiere uşoară de vânt, mişcarea şi sunetul brizei marine, prefigurându-L astfel pe Dumnezeu Care li se va arăta oamenilor prin Iisus Hristos, Cel blând şi smerit cu inima (Matei 11,29). Cele două moduri de manifestare a lui Dumnezeu (în funcţie de vârstele şi de percepţia omenirii) vor fi evidente, simbolic, pe un alt munte, al Taborului, când Iisus Se va schimba la faţă avându-i alături pe Moise şi Ilie (Matei 17,3; Marcu 9,4; Luca 9,30)”[15].  „Grecescul foni avras leptis, literal sunetul unui vânt subţire, glasul adierii sau zvon de adiere lină, trebuie pus în relaţie cu acţiunea creatoare şi mântuitoare a Domnului. Liniştea care înconjoară venirea Domnului are şi o nuanţă de opoziţie cu zeul Baal, zeu al furtunii şi al kratofaniilor. Grigore cel Mare interpretează astfel pasajul: doar mintea liniştită, aflată în contemplaţie, îl poate apercepe, inefabil, pe Dumnezeu. Prin acest murmur inefabil, mintea îl simte pe Dumnezeu, dându-şi totodată seama că nu-L poate cunoaşte niciodată până la capăt (Moralia in Job V, 36)”[16].  „Irineu al Lyonului vede în epifania descrisă aici o pedagogie divină: Prin aceasta, proorocul, care s-a mâniat puternic pe neascultarea poporului, mergând până la uciderea proorocilor, a învăţat moderaţia. Prin aceasta se vestea venirea Domnului ca om, venire care, potrivit Legii date prin Moise, trebuia să fie blândă şi paşnică şi în care Acesta n-a rupt trestia zdrobită, nici n-a stins feştila încă fumegândă. Prin aceasta se descoperă blânda şi paşnica odihnă a Împărăţiei Sale; căci după furtuna care crapă munţii, după cutremur, după foc, vor veni vremurile liniştite şi pline de pace ale Împărăţiei Sale, în care, în toată liniştea, Duhul lui Dumnezeu va face viu pe om şi-l va face să crească ( Adversus haereses IV, 20, 10)”[17].

„Ilie atunci (numai) s-a învrednicit de vederea lui Dumnezeu, când şi el exercitase în măsură egală (lui Moise, înainte de primirea Legii – n. n.) înfrânarea”[18].  „Postul l-a făcut pe Ilie să vadă privelişte de taină. După ce timp de patruzeci de zile şi-a curăţit sufletul prin post, a fost învrednicit să vadă pe Domnul în peştera din muntele Horiv, atât cât e cu putinţă unui om să-L vadă. Prin post a dat înapoi văduvei viu copilul şi astfel, prin post, a fost puternic chiar faţă de moarte. O voce ieşită dintr-o gură care a postit a închis unui popor nelegiuit cerul trei ani şi şase luni. Şi, ca să moaie inima neîmblânzită a celor îndărătnici, a preferat să sufere şi el ca şi aceia. (…) Şi a făcut Ilie ca, prin foamete, întreg poporul să postească, ca să îndrepte răutatea oamenilor, pricinuită de desfătare şi de viaţă desfrânată”[19].  „Cinstit este numărul (patruzeci)! (…) Cu post de patruzeci de zile Ilie, căutând pe Domnul, a reuşit să-L vadă!”[20].   „Pe când Domnul se arăta sfântului Ilie, s-a auzit întâi un glas, ca o adiere uşoară, şi îndată i S-a arătat Domnul, ca să cunoaştem că cele trupeşti sunt tari şi îngroşate, iar cele duhovniceşti sunt moi şi subţiri, încât nu pot fi văzute cu ochii”[21].  „Aflăm că pe vremea lui (…) Ilie, la arătarea care (i s-a făcut lui), au premers semne puternice şi (…) minuni ale majestăţii divine, dar că prezenţa Domnului s-a arătat în pace, în linişte şi destindere. Că zice: Iată s-a iscat un blând susur de vânt şi în el era Domnul. Se arată, deci, (din acestea) că odihna Domnului constă în pace şi în relaxare”[22].    „Începutul harului, care vine din rugăciune la cei ce se îndeletnicesc cu ea, se arată în multe feluri, ca şi împărţirea Duhului, care se face arătat şi cunoscut după voia Lui, cum zice apostolul (Evrei 2,4). El se arată şi în noi după pilda lui Ilie Tesviteanul. În unii vine ca duh de temere, surpând munţii patimilor, zdrobind pietrele, adică inimile învârtoşate, încât cad de frică şi trupul li se face ca mort. În alţii se arată ca un cutremur, apoi ca o veselie, pe care părinţii Bisericii au numit-o mai limpede şi săltare. În cei dintâi se arată nematerial şi fiinţial în cele dinlăuntru; căci nefiinţialul şi neipostaticul nici nu este. În alţii, în sfârşit, Dumnezeu produce o adiere subţire şi paşnică de lumină, mai ales în cei ce au înaintat în rugăciune. În aceştia Hristos locuieşte în inimă, după apostol (Efeseni 3,17), şi Se arată tainic în Duh. De aceea a zis Dumnezeu către Ilie, în muntele Horeb, că Domnul nu este nici în vifor, nici în cutremur, adică în lucrările din parte din cei începători, ci în adierea subţire de lumină, arătând desăvârşirea rugăciunii”[23].  „Iar lui Ilie nici vântul aspru, nici focul, nici cutremurul, cum auzi din istorie, ci suflarea uşoară i-a dat o umbră a prezenţei lui Dumnezeu, şi nu a firii Lui. Cărui Ilie? Celui pe care căruţa de foc îl urcă la cer (IV Regi 2,11), arătând treapta mai presus de om a dreptului”[24].  „Cuvântul Sfintei Scripturi, după ce s-a dezbrăcat treptat de adaosurile trupeşti aşezate asupra lui, prin ieşirea la iveală a înţelesurilor lui mai înalte, se arată minţii mai străvăzătoare ca aflându-se într-o adiere subţire. E vorba adică de acea minte care, părăsind total lucrările ei fireşti, e în stare să primească numai simţirea acelei simplităţi care-L anunţă întrucâtva pe Cuvântul, aşa cum marele Ilie s-a învrednicit în peştera din Horeb de această vedere. Horeb se tălmăceşte noutate şi indică deprinderea virtuţilor în duhul cel nou. Iar peştera este ascunzişul înţelepciunii în minte, în care ajungând cineva va simţi tainic cunoştinţa cea mai presus de simţire, în care se zice că se află Dumnezeu. Deci tot cel ce caută cu adevărat pe Dumnezeu, ca marele Ilie, nu va fi numai în Horeb, adică în deprinderea virtuţilor, ca cel de pe treapta făptuirii, ci şi în peştera din Horeb, adică în ascunzişul înţelepciunii, aflătoare numai în deprinderea virtuţilor, ca un contemplativ”[25].  „La fel se întâmplă cu Ilie cel prea înţelept, după focul acela, după cutremur, după vântul cel mare şi puternic ce despica munţii, care socotesc că sunt râvna, discernământul şi credinţa hotărâtă şi plină de certitudine. Căci discernământul, scuturând prin virtute, ca printr-un cutremur, deprinderea învârtoşată prin patimile ce se ţin lanţ, scoate din păcătoşenie; râvna, aprinzând ca un foc pe cei ce o au, îi convinge să mişte cu ardoarea duhului pe cei fără dreapta credinţă; în sfârşit, credinţa, ca un vânt puternic, împingând, spre slava lui Dumnezeu, pe cei nepătimitori la dărâmarea întăriturilor, prin puterea doveditoare a minunilor, face pe omul cu adevărat credincios mijlocitor al apei cunoscătoare şi al focului îndumnezeitor şi, potolind prin cea dintâi setea cunoştinţei, iar prin cel de al doilea făcându-L pe Dumnezeu îndurat şi apropiat celor ce aduc jertfă şi, omorând gândurile şi dracii, învăţători ai răutăţii şi ai mincinoasei înţelepciuni, îi eliberează de robia patimilor pe cei ţinuţi de ele. După toate acestea, simţind murmurul adierii line în care era Dumnezeu, a cunoscut tainic, atât în cuvântul rostit cât şi în modurile şi moravurile vieţii, starea dumnezeiască, netulburată, paşnică şi cu totul nematerială, simplă şi liberă de orice formă şi chip, care nu poate fi numită sau arătată. Şi izbit de măreţia şi rănit de frumuseţea acesteia, şi întrucât doreşte mai degrabă să fie cu ea decât să o râvnească numai, adică să fie pe de-a-ntregul cu adevărul decât să se lupte pentru adevăr, şi judecă lucru cu mult mai de preţ să nu vadă şi să nu cunoască nimic ce împiedică pe om să cunoască pe Dumnezeu, Care e în întregime totul în toate, încă fiind în trup, e ajutat să fie în unire cu El[26]. Deci străbate în carul dumnezeiesc al virtuţilor materia, ca pe un acoperământ, pe calea trecerii curate a minţii spre cele inteligibile, şi nourul trupului care întunecă prin patimile lui partea conducătoare a sufletului, pentru ca să se facă şi ea părtaşă bunătăţilor negrăite pe care le-a dorit, pe cât e cu putinţă celui ce e încă în trupul cel supus stricăciunii, şi să ne fie şi nouă adeverire sigură despre cele făgăduite. Căci aceasta i-a dat-o şi Dumnezeu: a înţelege strigând fără grai, prin cele întâmplate tainic cu el, că mai folositor decât oricare alt bun este a fi numai cu Dumnezeu prin pace”[27].

13: Şi a fost că dacă Ilie a auzit, şi-a acoperit faţa cu cojocul şi a ieşit şi a stat lângă peşteră. Şi, iată, un glas a venit la el şi i-a zis: „Ce faci aici, Ilie?”

„Şi-a acoperit faţa pentru eventualitatea că Domnul i Se va arăta de-a dreptul, nemijlocit. Cât despre cojoc, acesta era o mantie făcută din blăniţe de miel; ea era, deopotrivă, veşmânt profetic şi învelitoare împotriva frigului”[28].  Cojocul, „melota, va deveni una dintre piesele vestimentare ale călugărilor creştini. Ei au şi o melotă, întrucât poartă totdeauna în trup omorârea lui Iisus (II Corinteni 4, 10), pun căluş tuturor patimilor necugetate ale trupului şi retează relele sufletului prin împărtăşirea de bine; şi iarăşi, întrucât iubesc sărăcia şi fug de lăcomie, mama idolatriei (Evagrie Ponticul, Tratatul practic, Prolog)”[29].

14: Iar Ilie a zis: „Mare râvnă am avut pentru Domnul Atotţiitorul, de vreme ce fiii lui Israel au părăsit legământul Tău şi Ţi-au dărâmat jertfelnicele, iar pe profeţii Tăi i-au ucis cu sabia; eu singur am rămas, iar ei caută să-mi ia viaţa”.

Cuvintele repetă, în linii mari, versetul 10.

15: Şi a zis Domnul către el: „Du-te, întoarce-te pe calea ta şi mergi pe calea din pustiul Damascului; şi te vei duce şi-l vei unge pe Hazael rege peste Siria.

Hazael (= Dumnezeu a văzut) va avea un rol important în Cartea IV Regi.

16: Pe Iehu, fiul lui Nimşi, îl vei unge rege peste Israel; iar pe Elisei, fiul lui Şafat din Abel-Mehola, îl vei unge profet în locul tău.

Sunt numiţi Iehu (= Acesta e Domnul), cel ce va fi fondatorul celei de-a patra dinastii israelite, fiul lui Nimşi (= izbăvit), şi Elisei (= Dumnezeu este mântuire), fiul lui Şafat (= El a judecat) din Abel-Mehola (= pajiştea jocului) – cetate pe valea Iordanului, la cca 15 km depărtare de Bet-Şean.

            O „acţiune cu caracter religios o reprezintă ungerea sfântă care se făcea cu ulei, în cadrul unei ceremonii pentru consacrarea unei persoane sau a unui obiect. Cu ulei sfânt se ungeau (în ebraică: ungere = mişcha, în greacă = hrisis) persoanele care slujeau lui Dumnezeu şi anume preoţii, arhiereul (Levitic 8,30), regii (I Regi 10,1; 16,13; IV Regi 9,6) şi profeţii”[30].  Cât despre Hazael şi Ieşu, ungerea acestora va fi săvârşită de către Elisei.

            „Îl ameninţa Ahab, îl ameninţa Izabela, s-a temut Ilie şi s-a ridicat şi iarăşi a umblat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, înţelegând din puterea cui se hrănea, până la muntele Horeb al lui Dumnezeu. Şi a intrat într-o peşteră şi acolo s-a odihnit. Şi după aceea a fost trimis să ungă pe regi. S-a întărit, aşadar, în răbdare prin locuirea în singurătăţi şi, ca şi cum ar fi fost alimentat cu grăsimile virtuţii, din hrana de pe câmp a ieşit şi mai puternic”[31].  „Am înţeles că prin ungere chiar şi unii prooroci deveniseră hristoşi sau unşi în locul altora, aşa încât toţi aceştia au o oarecare asemănare cu Hristos Cel adevărat, cu Cuvântul cel dumnezeiesc şi ceresc, singurul Arhiereu al lumii, singurul Împărat al făpturilor, singurul mare Prooroc între proorocii Tatălui”[32].

17: Şi va fi că cel ce va scăpa de sabia lui Hazael, pe acela îl va ucide Iehu; iar cel ce va scăpa de sabia lui Iehu, pe acela îl va ucide Elisei.

18: Eu însă voi păstra în Israel şapte mii de bărbaţi: toţi genunchii care nu i s-au plecat lui Baal şi toate gurile care nu l-au cinstit”.

            „În Epistola către Romani (11,4), când a citat din Cartea a treia a Împăraţilor, în care se spune: Mi-am pus de o parte şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal, Pavel s-a referit la israeliţii cei aleşi, pentru că nu numai neamurile vor trage foloase de venirea lui Hristos, ci şi unii din poporul lui Dumnezeu”[33].  Locul e folosit şi ca explicaţie pentru întârzierea celei de a doua veniri a Domnului, privită ca iminentă de către creştinii primelor veacuri: „Ilie, intervenind la Dumnezeu pentru voi[34], a zis astfel: Doamne, ei au ucis pe profeţii Tăi şi au răsturnat jertfelnicele Tale. Numai eu am mai rămas, dar ei caută şi sufletul meu. Şi i s-a răspuns lui: Iată, mai am şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au încovoiat genunchiul lui Baal. Deci, după cum atunci Dumnezeu nu a adus urgia asupra lor, din cauza celor şapte mii, tot astfel nici acum nu a adus încă şi nu aduce judecata asupra lor, cunoscând că sunt unii care, veniţi zi de zi la cunoştinţa numelui Hristosului Său, părăsesc calea rătăcirii, căpătându-şi, în felul acesta, fiecare darurile lui”[35].

19: Iar el a plecat de acolo şi l-a aflat pe Elisei, fiul lui Şafat, care ara cu boii: douăsprezece perechi de boi erau înaintea lui, iar el în urma celei de a douăsprezecea; şi a mers Ilie la el şi şi-a aruncat cojocul asupră-i.

Prin aruncarea cojocului asupra lui Elisei, Ilie dă „semn că l-a luat în posesie, că Elisei trebuie să-l urmeze”[36].  În plus, poate, „se credea că veşmintele şi obiectele care aparţin unei persoane se află într-o tainică legătură de putere cu persoana însăşi: Ilie îi transmitea lui Elisei, prin acest gest, un dar profetic”[37].

20: Atunci Elisei a lăsat boii şi a alergat după Ilie şi a zis: „Îi voi săruta pe tatăl meu şi pe mama mea şi voi veni după tine!”  Iar acela i-a zis: „Întoarce-te, că am treabă cu tine!”

21: Iar acesta a plecat de lângă el şi a luat o pereche de boi şi i-a înjunghiat şi i-a fript cu jugurile boilor şi i-a dat poporului; aceia au mâncat, iar el s-a ridicat şi a mers după Ilie şi-i slujea.

            „Cum s-a lepădat Elisei de lume, ca să urmeze învăţătorului său? Ara, zice, cu boii, şi douăsprezece perechi de boi înaintea lui; şi a tăiat boii şi i-a fript în vasele boilor. Aceasta îi arată căldura râvnei. Căci n-a zis: voi vinde perechile de boi şi voi iconomisi preţul după cuviinţă, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinţa care îl trăgea să fie lângă învăţător, a dispreţuit cele văzute şi s-a silit să se izbăvească mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica de la dreapta lui hotărâre, ştiind că amânarea adeseori se face pricină a răzgândirii”[38].


[1] SEP 2, p. 517

[2] BBVA, p. 407

[3] SEP 2, p. 517

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Petru Apostolul şi Ilie Proorocul, II

[5] BBVA, p. 407

[6] SEP 2, p. 518

[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, III, 11

[8] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 38, 1

[9] BBVA, p. 407

[10] Ne scapă logica acestei formulări, poate din pricina comprimării ei.

[11] SEP 2, p. 518

[12] Istoria cu Moise.

[13] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 23

[14] BBVA, p. 407

[15] BBVA, p. 408

[16] SEP 2, p. 519

[17] SEP 2, p. 518

[18] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 16, 2

[19] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, I, 6

[20] Ibid., XIX, 6

[21] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXIV, 7

[22] Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de Omilii duhovniceşti, VI, 2

[23] Sf. Grigorie Sinaitul, Despre felul cum trebuie să şadă la rugăciune cel ce se linişteşte, 6

[24] Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări teologice, II, 19

[25] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice, 174

[26] Până aici, cele din capitolul 19 au fost puse în legătură cu cele din capitolul anterior; în continuare, se face referire la înălţarea lui Ilie într-un car de foc, relatată în IV Regi 2,1-12. E important de văzut aici şi notele traducătorului!

[27] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 21

[28] BBVA, p. 408

[29] SEP 2, p. 519

[30] AB, p. 290. Aici (19, 16) e singurul loc în care se arată că şi profeţii erau unşi.

[31] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXIII, 75

[32] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, I, III, 8

[33] Origen, Despre principii, IV, 2, 6

[34] Pentru israeliţi.

[35] Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu Iudeul Trifon, XXXIX

[36] BBVA, p. 408

[37] SEP 2, p. 519

[38] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 43

Anunțuri
Comentarii
  1. […] Legea pe Muntele Sinai a venit însoțită de tunete și fulgere. Iată pasajul din cartea Regilor în interpretarea lui Ioan Uscă: […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s