Comentarii la III Regi – 17

Posted: 01/02/2009 in III Regi
Etichete:, ,

CAP. 17 – Profetul Ilie vesteşte o foamete şi se retrage la pârâul Cherit. Ilie la văduva din Sarepta Sidonului.

 

1: Atunci profetul Ilie, Tesviteanul din Tesva Galaadului, a zis către Ahab: „Viu este Domnul, Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel, în faţa Căruia stau eu: În aceşti ani nu va fi nici rouă şi nici ploaie decât numai când voi zice eu”.

Ilie (= Iahve este Domnul meu) „este una dintre cele mai puternice personalităţi ale Vechiului Testament, cel ce duce o luptă grea şi îndârjită împotriva idolatriei care bântuia, începând de la casa regală, întregul Israel. Numele lui se traduce: Domnul este Dumnezeul meu. Amintirea lui e foarte puternică şi în vremea Mântuitorului; în momentul Schimbării la Faţă, el apare, alături de Moise, ca mărturisitor şi prieten al lui Iisus (Matei 17, 3). Aici el apare dintr-o dată, fără nici o introducere”[1].  Tezviteanul (gr. o Thesbitis; ebr. tişbi): „presupus derivat de la un toponim Tişbeh, a cărui localizare e controversată. ♦  (Din Tesva Galaadului): ţinutul Galaad, după Iosua 13, 25, aparţinea tribului lui Gad; de aceea, unele autorităţi rabinice consideră că profetul Ilie ar fi aparţinut acestui trib. Totuşi, Targumul palestinian (Deuteronom 33, 11) îl consideră drept descendent al lui Levi. Dintre Părinţi, Eusebiu al Emesei, Prudentius şi Isidor al Sevilliei susţin preoţia lui Ilie (…). Textul Masoretic are mittoşabheh Gileadh, dintre locuitorii Galaadului[2].

„Când poporul evreu a ajuns la culmea călcării de lege, atunci marele Ilie, vrednicul de ceruri, cel ce voia să ridice boala pricinuită de trândăvie şi s-o tămăduiască, a zis: Viu este Domnul Căruia îi stau înainte… că nu va fi ploaie, fără numai prin cuvântul gurii mele. Şi cel ce numai un cojoc avea pe el a închis cerul, aşa de mare îndrăzneală avea el către Dumnezeu. Vezi că sărăcia nu este un lucru rău? Căci cel mai sărac decât toţi nu ar fi dobândit îndrăzneală, încât, mergând pe pământ, cu un cuvânt doar să închidă cerul. Dar, după ce a zis acestea, a adus şi foametea, ca un pedagog preabun şi îndreptător al răutăţilor ce se făceau”[3].  „Prin post Ilie a închis cerul trei ani şi şase luni. Ilie, când a văzut că oamenii, din pricina belşugului, se desfrânează[4], i-a făcut, prin foamete, să postească fără voia lor. Aşa a oprit păcatul, care se întinsese mult. Deci, prin post, Ilie a oprit păcatul lor, ca şi cum ar fi folosit sabia sau focul”[5].  „Fiindcă a înfrânat poftele trupului său, a putut Ilie să oprească ploaia de la cei adulteri. Fiindcă şi-a oprit trupul de la plăcere, a putut să oprească roua de la desfrânaţii care-şi vărsau nestăvilit curgerile lor”[6].  „Ce lucruri noi şi străine! Ai văzut că Stăpânul e biruit de bunăvoinţa robului? Da, Ilie a făcut asta din pricina marii sale râvne. Vedea că se petrec multe lucruri nelalocul lor; vedea că desfrâul e unit cu multă răutate. Era întuneric, şi întunericul cuprinsese toată lumea; nori care acopereau totul. Toţi cădeau; înecul era general; nu înec de ape, ci de stricăciune; cuminţenia era îndepărtată, iar desfrânarea mergea cu alai; virtutea era izgonită, iar viciul era în floare. Codrii, munţii, dealurile, drumurile, casele; şi văzduhul era pângărit. Soarele era negru de fum, pământul era întinat, cerul dispreţuit, zidirea întreagă bolea de idolatrie. Toţi mergeau ca în noapte, nu mai ţineau seamă de nici o făptură; vedeau o piatră şi i se închinau ei ca lui Dumnezeu; vedeau un lemn, şi-l socoteau pe acesta tot dumnezeu. Îi cuprinsese noapte adâncă; vedeau pe Creator, dar se închinau făpturilor. Numai Ilie avea făclia virtuţii, stând ca pe vârful muntelui filosofiei şi practicând-o. Numai el avea făclia dreptei credinţe, dar lumina lui nu folosea la nimic, din pricină că oamenii erau cufundaţi în somn şi cuprinşi de idolatrie. Se înfuria Ilie, se mânia, plângea, grăia cuvinte, dar nimeni nu auzea; sfătuia, dar nimeni nu asculta. Deci, mânat de râvna sa, Ilie a vrut să-i pedepsească pe oameni şi să-i înveţe minte, ca, mistuiţi de foame, să-i facă să se roage Creatorului, ca să ajungă foametea pricină de evlavie”[7].

2: Şi a fost cuvântul Domnului către Ilie:

3: „Du-te de aici, îndreaptă-te spre răsărit şi ascunde-te la pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului.

Pârâul Cherit (= şanţ) „era, de fapt, un torent care-şi săpase o albie adâncă prin stâncăria muntelui, oferindu-i astfel lui Ilie o bună ascunzătoare de mânia regelui”[8].

            „Scriptura cea veche este ca un puţ adânc şi întunecos, de unde scoţi apă cu osteneală. Nu este plin, fiindcă nu venise încă Acela care să-l umple. (…) De aceea sfântului i se porunceşte de Dumnezeu să vină la pârâu. Fiindcă acela care a băut din Noul Testament nu este numai râu, ci din inima lui vor curge râuri de apă vie: râuri ale înţelegerii, râuri ale cugetării, râuri duhovniceşti, care totuşi au secat cu timpul (v. 7) din pricina necredinţei, ca să nu bea nelegiuiţii, să nu se adape necredincioşii[9]. Acolo corbii îl cunoşteau pe proorocul Domnului, dar iudeii[10] nu-l cunoşteau. Îl hrăneau corbii, dar acel neam regesc şi nobil îl prigonea. Cine este Izabela, care îl prigonea, dacă nu sinagoga, care zadarnic curge, zadarnic se revarsă de învăţături din Scriptură pe care nu le înţelege şi nu le păzeşte? Ce corbi îl hrăneau, dacă nu cei ai căror pui Îl cheamă (pe cel) care dă animalelor hrana lor, precum citim, şi puilor care Îl cheamă pe El (Psalmi 146, 9). Acei corbi ştiau pe cine hrănesc; ei erau aproape de înţeles şi aduceau hrană la acel pârâu al cunoaşterii dumnezeieşti”[11].  Despre corbi, însă, cartea va vorbi puţin mai jos.

4: Apă vei bea din acel pârâu, iar eu le voi porunci corbilor să te hrănească acolo”.

5: Iar Ilie a făcut după cuvântul Domnului şi s-a aşezat la pârâul Cherit, în faţa Iordanului.

6: Corbii îi aduceau pâine dimineaţa şi carne seara, iar apă bea din pârâu.

„Faptul că Ilie a mâncat carne adusă de corbi este folosit de Clement Alexandrinul ca argument împotriva encratiţilor, care refuzau să mănânce carne, considerată hrană moartă. Exemplul lui Ilie arată că cei drepţi acceptă să mănânce orice lucru creat de Dumnezeu şi abstinenţa ce vine din ură faţă de creaţie nu este dovadă de superioritate, ci păcat contra Creatorului (Stromate 3,6, PG 8, 1155). ♦ Augustin îl pune pe Ilie alături de Ioan Botezătorul, care s-a hrănit cu lăcuste, şi de Noe, căruia i-a fost îngăduit să mănânce orice fel de carne, ca dovadă că nu mâncarea este spurcată, ci pofta – astfel încât Esau s-a lăsat înşelat pentru un pumn de linte, David s-a blestemat pe sine pentru că poftise nişte apă, iar Împăratul nostru a fost ispitit nu prin carne, ci cu pâine (Mărturisiri X, 31, 46)”[12].

            „De la corbi necuraţi a primit Ilie pâinile, ştiind că acestea erau curate”[13].  „Aşa era hrănit în fuga şi singurătatea sa Ilie, slujindu-l corbii şi aducându-i păsările zburătoare hrană pe când era prigonit. Şi – o, blestemată cruzime a răutăţii omeneşti! – fiarele cruţă, păsările hrănesc, iar oamenii întind curse şi persecută!”[14].  „Aş aduce iarăşi, cu plăcere, un iudeu în faţa mea, ca să-i vorbesc şi să-i arăt că legea strică Legea, că Legea nu are în ea însăşi nici trăinicie, nici desăvârşire, că nu are adevărul, ci umbra. Cele poruncite de Lege erau umbră, ale noastre, adevăr; acelea, simboluri, ale noastre, realităţi. Cum se face, iudeule, că a fost hrănit de un corb Ilie, pe care tu îl cinsteşti, pe care-l aştepţi să vină, despre care vorbeşti multe şi pe care-l numeşti prooroc? După Lege, corbul este o pasăre necurată, că aşa a poruncit Legea, să fie necurat corbul. Cum dar, a fost hrănit proorocul de un corb necurat? Dacă Legea numeşte pe corb necurat, atunci negreşit trebuie să fie necurat şi cel hrănit de corb. Dar nu s-a întâmplat asta, Doamne fereşte! Ilie a fost hrănit de un corb pentru că Ilie nu socotea necurată nici una din făpturile lui Dumnezeu”[15].  Nu credem să fie doar iudeii vizaţi aici, ci oricine se opreşte la litera Scripturii (fie aceasta şi a Noului Testament), fiind râvnitor în respectarea a nenumărate reguli, dar insensibil la duhul scrierilor sfinte.

7: Şi a fost că, după o vreme, pârâul a secat, nefiind ploaie pe pământ.

„O interpretare alegorică la acest episod se găseşte la Maxim Mărturisitorul care, considerându-l pe Ilie typus Christi, vede în foamea profetului foamea spirituală după mântuirea lumii a Mântuitorului care a venit la pârâu, adică în această viaţă, şi a primit să fie hrănit de corbi – de neamurile întunecate prin idolatrie […] prin cunoaştere şi practică, pâinea însemnând cunoaşterea, iar carnea – practica virtuţilor (Quaestiones et dubia 185)”[16].

            „Cel care i-a poruncit (lui Ilie) să bea apă din pârâul care apoi s-a uscat pe urma secetei, Acela a făcut-o pentru a le da israeliţilor a înţelege că Cel ce a dat apă izvoarelor poate şi lua înapoi, vrând astfel să-i întoarcă spre El. Lui Ilie i s-a dat să bea apă din pârâu probabil numai întrucât alte izvoare erau secate şi el n-avea unde să-şi stâmpere în alt loc setea şi, fiindu-i oprit să bea din alt loc, s-a poruncit ploii să cadă într-una numai asupra pârâului, ca să nu lipsească apa din el. De aceea a şi fost servit de corb cu cele necesare traiului, spre a se arăta prin aceasta proorocului că mulţi sunt cei ce au rămas să se închine adevăratului Dumnezeu, care şi ei vor putea fi hrăniţi ca şi proorocul Ilie, prin corbi. Şi desigur că nu-i aduceau pâine stricată nici carne jertfită la altare idoleşti, prin aceasta fiind, adică, aţâţat Ilie să transmită asupra celor necredincioşi ceva din mânia sa, învăţându-i, prin întâmplările care s-au arătat, că mulţi sunt cei ce caută pe Dumnezeu şi pe care nu-i drept a-i pune alături de cei vinovaţi”[17].

8: Atunci a fost cuvântul Domnului către Ilie, zicând:

9: „Ridică-te şi du-te la Sarepta Sidonului; iată, eu i-am poruncit unei femei văduve să te hrănească”.

Sarepta (= topitorie) „(azi, Sarafand): cetate situată la 15 km sud de Sidon. Aşadar, Domnul îl trimite pe Ilie la o femeie păgână, în casa căreia va face minuni, fapt ce va fi remarcat de Iisus (Luca 4, 26); afront la adresa necredinţei lui Israel”[18].

            „Apoi, după trecere de vreme, când a secat râul, Dumnezeu l-a ridicat pe prooroc din locul acela şi l-a trimis în altă parte după hrană. (…) Dumnezeu făcea asta cu o anumită rânduială. Pentru că Ilie nu ştia ce se întâmplase – că el stătuse într-un singur loc şi nu văzuse nenorocirea ce cuprinsese lumea, că se uscase totul, lacurile, râurile, ierburile, copacii, fructele coapte, cele necoapte, pomii cu rod, cei fără de rod, cei de lângă izvoare, cei de lângă lacuri; nu văzuse pieirea păsărilor, a dobitoacelor şi a tuturor celorlalte animale, nu văzuse moartea copiilor, plânsetul mamelor şi nenorocirea aceea de pe toată faţa pământului -, deci, pentru că Ilie nu ştia ce se întâmplase, Dumnezeu îl scoală şi-l face să meargă cale îndelungată de acolo şi până la Sidon, pentru ca măcar aşa, văzând Ilie cele întâmplate, să roage pe Stăpânul să dea ploaie. Nu-l trimite ca să facă acea cale lungă pentru că nu putea Dumnezeu să-l hrănească acolo, ci pentru că voia să-i arate lui Ilie nenorocirea, ca să-L facă să-L roage pentru ploaie. Dumnezeu ar fi putut să-l plece spre rugăciune pe Ilie şi fără asta, dar nu voia să aducă ocară slujitorului Său, lăsându-l pe Ilie pricinuitorul relelor, iar El, al bunătăţilor. Nu! Aştepta rugămintea robului. Dar nici aşa Ilie nu s-a plecat spre rugăciune, ci a făcut tot drumul stăpânit de nemilostivire şi n-a scos nici un cuvânt”[19]. Interesant, aici râvna lui Ilie e socotită ca păcat. Nu ne pare, însă, atâta de mirare înverşunarea proorocului, pe cât e de uimitoare împietrirea israeliţilor. Întoarcerea acelora la dreapta credinţă s-ar fi cerut pentru încetarea secetei.

10: Iar el s-a ridicat şi s-a dus la Sarepta şi a ajuns la poarta cetăţii; şi, iată, acolo era o femeie văduvă adunând vreascuri; iar Ilie a chemat-o şi i-a zis: „Adu-mi oleacă de apă într-un vas, ca să beau!”

            „Ce s-a întâmplat mai departe? A mers Ilie tot drumul şi a ajuns în Sarepta Sidonului şi a văzut o femeie adunând lemne. Uită-te la filosofia şi la credinţa lui Ilie. A urmat un alt noian de virtute. N-a spus lui Dumnezeu: – La cine mă trimiţi? Mă faci să îndur atâtea primejdii ca să mă trimiţi la o văduvă unde bântuie foamea cea mai cumplită? Nu se găseau oare mulţi oameni mai bogaţi în stare să-mi uşureze sărăcia mea? Am bătut atâta pământ ca să vin la o văduvă, la nenorocirea nenorocirilor? Şi nu-i numai văduvă, ci şi săracă!  Gândeşte-te că slujitorul lui Dumnezeu n-a grăit aşa. Avea încredere în Stăpânul lui, Care face cu putinţă cele cu neputinţă”[20].

11: Ea a plecat ca să-i aducă, dar Ilie a chemat-o şi i-a zis: „Adu-mi în mână şi o bucată de pâine!”

            S-a văzut aici şi un argument împotriva slavei deşarte. Nu bogăţiile „fac cinstea şi vaza omului. Dacă ar fi aşa, atunci dreptul Ilie, Elisei şi Ioan Botezătorul ar fi fost cu totul lipsiţi de cinste şi de vază, deoarece Ilie nu avea nimic mai mult decât un cojoc şi cerea cele pentru hrană de la o văduvă, săracă şi ea. Ilie ducea o viaţă de cerşetor; a venit la uşa femeii aceleia sărace şi a rostit cuvintele rostite de un cerşetor”[21].

12: Dar femeia i-a zis: „Viu este Domnul, Dumnezeul tău, că nu am nici o azimă, ci doar o mână de făină într-un vas şi puţin untdelemn într-un urcior; iată, adun câteva vreascuri şi mă duc să o gătesc pentru mine şi pentru copiii mei şi vom mânca şi vom muri”.

Pentru copiii mei, textul ebraic are fiul meu, văduva neavând alţi copii, după cum reiese din acest capitol.

13: Atunci Ilie i-a zis: „Cutează!; intră şi fă aşa cum ai zis; dar de acolo să faci mai întâi pentru mine o azimă mică şi să mi-o aduci; iar pentru tine şi copiii tăi vei face la urmă.

            „- Ce faci, Ilie? Fie, vrei pâine! Dar pentru ce ceri să-ţi facă ţie deosebit, şi ţie întâi? N-ar trebui să mulţumeşti că mănânci cu copilul? Vrei să mănânci tu singur, şi copilul să moară de foame?  – Nu vreau să moară copilul de foame, ci să-i fac bine. Cunosc bogăţia Stăpânului Meu”[22].

14: Căci aşa grăieşte Domnul:

Făina din vas nu va scădea

şi untdelemnul din urcior nu se va împuţina

până în ziua când Domnul

va da ploaie pe pământ”.

15: Iar femeia s-a dus şi a făcut întocmai; şi au mâncat, ea, el şi copiii ei;

            „Femeia îi descoperă marea ei sărăcie; dar, mai bine zis, nespusa ei bogăţie; că sărăcia ei cea mare îi arată tocmai marea-i bogăţie. (…) Văduva aceasta nu avea altă avere decât o mână de făină; şi, după socoteala ei, avea să vadă încetul cu încetul moartea copiilor ei, dar când a auzit că profetul îi spune: Fă-mi mie mai întâi şi apoi copiilor tăi, nu s-a supărat, n-a şovăit, ci a făcut ce i s-a poruncit, învăţându-ne pe noi toţi să punem pe robii lui Dumnezeu mai presus de tihna noastră, să nu trecem cu nepăsare pe lângă nişte câştiguri ca acestea, ci să ştim că mare ne va fi răsplata pentru astfel de fapte. Iată văduva aceasta! În loc de o mână de făină şi de puţin untdelemn a dobândit o arie plină veşnic de snopi. După ce a dat de mâncare profetului, nu s-a împuţinat nici mâna de făină, nici untdelemnul din urcior, în vreme ce foametea bântuia pe tot pământul. Şi lucru minunat şi nemaiîntâlnit este acela că nici nu mai avea nevoie să muncească; avea necontenit de-a gata şi făina şi uleiul, n-avea nevoie să plugărească, n-avea nevoie de ajutorul boilor, nici de altă muncă; vedea că-i vin toate mai presus de fire. Împăratul, cel cu coroană pe cap, n-avea ce să facă, pierea de foame[23], pe când văduva aceasta sărmană, lipsită de toate, a ajuns să aibă necontenit de toate pentru că a primit pe profet. De aceea şi Hristos spunea: cel ce primeşte profet în nume de profet, plată de profet va primi (Matei 10,41)”[24].  „Dacă vei da din puţinul tău, vei avea şi tu, prin harul lui Dumnezeu, izvor în urciorul cu untdelemn şi neîmpuţinată copaia cu făină. Pentru că harul îmbelşugat al lui Dumnezeu se întoarce îndoit celor credincioşi şi se aseamănă cu fântânile care nu seacă niciodată, cu toate că se scoate mereu apă din ele. Tu, cel sărac, împrumută pe Dumnezeu cel bogat! Ai încredere în Cel ce primeşte în locul celui nevoiaş, în Cel ce dă din ale Sale harul. Este un girant vrednic de crezare şi are bogăţiile Sale întinse pretutindeni, pe pământ şi pe mare. De-I ceri datoria, când călătoreşti pe mare, chiar atunci, în mijlocul mării, primeşti capitalul la un loc cu dobânda, că Îi place să dea cu adaos”[25].  „O văduvă, săracă lipită pământului, a găzduit pe Ilie; sărăcia nu i-a fost piedică, ci l-a primit cu multă bucurie; de aceea a şi primit în schimb roade frumoase şi a secerat spicul milosteniei. Dar poate că unul dintre cei ce mă ascultă îmi va spune: – Adă-mi şi mie în casă pe Ilie!  – Pentru ce ceri pe Ilie? Îţi aduc în casă pe Stăpânul lui Ilie şi totuşi nu-i dai de mâncare!  Dacă ar veni Ilie, cum l-ai găzdui?”[26].

16: şi făina din vas nu a scăzut şi untdelemnul din urcior nu s-a împuţinat, după cuvântul pe care Domnul îl grăise prin gura lui Ilie.

            „Prin ce lucrare a pământului şi-a câştigat Ilie hrana în văgăună? Nu-i aduceau lui corbii hrana? Iar venind în Sarepta, nu i-a dat văduva, lipsită şi de cele mai trebuincioase lucruri, pâine, luând-o de la gura copiilor ei, ca să se arate că virtutea trebuie pusă mai presus şi de fire? Toate acestea, desigur, sunt întâmplări minunate, dar totuşi au şi o raţiune. Căci e cu putinţă ca cineva să trăiască şi fără să mănânce, atunci când vrea Dumnezeu”[27].  „Ai apoi şi pilda văduvei din Sarepta Sidonului, care a găzduit pe proorocul Ilie. Chiar numai pâine, sare şi apă de-ai avea, şi cu acestea poţi să te faci vrednic de răsplata iubirii de străini. Iar de cumva n-ai nici de acestea, ci primeşti pe străin numai cu bunăvoinţă şi îi întorci cuvânt de folos, de asemenea poţi primi răsplata iubirii de străini. Căci s-a zis: Cuvântul este mai presus de dar. Unele ca acestea trebuie să le cugeţi asupra milosteniei”[28].  Dar „ce a îndemnat pe văduva aceea, când foametea bântuia peste tot pământul, să pună, mai presus de trebuinţa sa, slujirea Proorocului? Desigur, dacă n-ar fi fost uimită de viaţa lui Ilie, nu ar fi scos puţina hrană a vieţii ei şi a copiilor, ca să i-o dea lui, alegând înainte de vreme moartea, pe care şi-o închipuia venind peste puţin timp, pentru cinstirea oaspelui”[29].   „Şi a ajuns mâna dreaptă a femeii lin, iar mâna stângă arie; mâinile ei au ajuns snopuri de grâu care-şi dădeau rodul la nevoie, iar prin cuvântul proorocului hrăneau pe văduvă. Lin şi arie a ajuns casa văduvei. N-a fost nevoie de ploaie, de primăvară, de vară, de căldură, de vânt, de schimbarea vremurilor; a venit numai un singur cuvânt al proorocului, şi acesta scos din propria sa voinţă, şi a dat văduvei belşug”[30].   „Untdelemnul pe care l-a înmulţit Ilie era menit să fie hrană pentru gură; căci cornul (ulciorul) văduvei n-a fost corn (urcior) al ungerii. Untdelemnul Domnului nostru în corn (urcior) nu este hrană pentru gură; din păcătos, din lupul din afară, el face un miel în turmă”[31].

17: Şi a fost că după aceea s-a îmbolnăvit fiul femeii, stăpâna casei; iar boala lui a fost atât de grea, încât n-a mai rămas în el nici o suflare.

18: Atunci ea a zis către Ilie: „Ce-ai avut cu mine, omul lui Dumnezeu? Ai venit la mine să-mi pomeneşti păcatele şi să-mi omori fiul?”

„Femeia interpretează nenorocirea ca o pedeapsă pentru păcatele ei, pe care prezenţa omului sfânt pare a i le aminti lui Dumnezeu”[32].

19: Iar Ilie i-a zis femeii: „Dă-mi-l pe fiul tău!”  Şi i l-a luat de la sân şi l-a urcat în odaia în care locuia el şi l-a întins pe pat.

20: Şi a strigat Ilie şi a zis: „O, Doamne, Tu, martorul femeii la care locuiesc, Tu i-ai făcut rău omorându-i fiul!”

„Cu alte cuvinte: Tu l-ai ucis, Tu să-l învii! În Textul Masoretic, fraza e interogativă”[33].  „Augustin propune citirea propoziţiei ca întrebare, şi anume ca întrebare retorică a profetului, care implică un răspuns negativ, căci Dumnezeu nu poate să facă rău. …Nimic nu trebuie să ne tulbure, dacă se păstrează exact interpretarea corectă. […] Cuvintele sunt spuse ca şi când ar fi zis: – O, Doamne, martor al acestei văduve la care locuiesc ca oaspete, oare Tu să fi făcut rău încât să dai moarte fiului ei?  Astfel încât se subînţelege că Domnul n-a permis să moară fiul ei pentru a-i face rău, ci pentru a arăta o minune spre slava numelui Lui […] la fel cum Domnul a spus că Lazăr n-a murit spre moarte, ci ca Dumnezeu să fie slăvit în Fiul Său (Ioan 11, 4). Aşadar, moartea copilului are o funcţie doxologică pe care o aflăm şi într-un text coptic atribuit lui Ioan Gură de Aur, Elogiu profetului Ilie. La vederea minunii, femeia s-a aruncat la picioarele lui şi s-a închinat, zicând: – Cu adevărat tu eşti un om al lui Dumnezeu şi cuvântul ce iese din gura ta este adevăr!; şi a slăvit pe Dumnezeu şi pe Sfântul Ilie până la moartea ei. (Encomium in Heliam prophetam, CPG 5150)”[34].

21: Şi a suflat de trei ori asupra copilului şi L-a chemat pe Domnul, zicând: „O, Doamne, Dumnezeul meu, sufletul acestui copil să se întoarcă în el!”

22: Şi aşa s-a făcut, şi copilul a dat glas;

23: iar el l-a coborât în casă din odaia de deasupra şi i l-a dat mamei sale. Şi a zis Ilie: „Vezi, fiul tău trăieşte”.

„Mulţi Părinţi văd în această minune o prefigurare a botezului creştin, prin care neamurile, odinioară moarte, revin la viaţă. Într-adevăr, pe fiul văduvei, adică neamurile păgâne, l-a înviat nu Tatăl singur fără Fiul, nici Tatăl şi Fiul fără Duhul Sfânt, ci întreaga Treime[35] (Caesarius de Arles, Sermo 124, 4). Gestul ca atare (numit insufflatio) este prevăzut în slujba Botezului în exorcismul prebaptismal”[36].

24: Iar femeia a zis către Ilie: „Iată, acum ştiu că eşti un om al lui Dumnezeu şi că adevărat este în gura ta cuvântul Domnului”.

„Văduva (din Sarepta) a fost interpretată alegoric în tradiţia creştină ca reprezentând Biserica, ivită dintre neamurile văduvite, până la Hristos, de Legea şi Cuvântul lui Dumnezeu. În această lumină, Ioan Gură de Aur observă că apa, untdelemnul, făina şi cele două lemne din casa văduvei sunt tocmai adevărata comoară a Bisericii noastre. Apă? Acesta e botezul. Untdelemn? Aceasta e mirungerea. Făină? Aceasta este pâinea (euharistică – n. n.). Două vreascuri de lemn? Aceasta este lucrarea crucii (In Martham, Mariam et Lazarum et in Eliam prophetam). ♦ Interpretarea pâinii făcute de văduvă ca typos al euharistiei este întâlnită şi în tradiţia siriacă. Pentru Efrem, euharistia este ceea ce conferă identitate creştinilor. ♦ Chromatius al Aquileii (sec. IV-V) interpretează episodul pe larg, insistând asupra credinţei neclintite a văduvei. Ea reprezintă imaginea desăvârşită a Bisericii. Precum văduva şi copiii ei, la fel Biserica suferea de foame înainte de venirea lui Iisus, Pâinea vieţii. Făina şi uleiul (în cantitate foarte mică) simbolizează Legea şi Profeţii. Legea şi Profeţii nu satură sufletul fără patimile lui Hristos-Pâinea. Abia când Biserica L-a primit pe Hristos, făina şi uleiul au sporit (Omilia 25 despre Sfântul Ilie)”[37].

            „Tot sufletul văduvit de bunătăţi şi pustiit de virtute şi de cunoştinţa lui Dumnezeu[38], când primeşte raţiunea (cuvântul) dumnezeiască şi cunoscătoare[39], aducându-şi aminte de păcatele lui, învaţă cum să hrănească cu pâinile virtuţilor raţiunea hrănitoare, să adape cu dogmele adevărului izvorul vieţii şi să pună mai presus chiar decât firea slujirea aceluia. Prin aceasta, vasul-trup se va face gata de făptuire spre virtuţi şi ulciorul-minte va izvorî necontenit contemplaţia care păstrează lumina cunoştinţei. Iar gândul natural, ca fiul văduvei, lepădând viaţa pătimaşă de mai înainte, se va învrednici să se facă părtaş de viaţa dumnezeiască şi adevărată, dată de raţiune”[40].


[1] BBVA, p. 404

[2] SEP 2, pp. 507-508

[3] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 515

[4] Slujind lui Baal.

[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, II, 6

[6] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, XIV, 16

[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Petru Apostolul şi Ilie Proorocul, II

[8] BBVA, p. 404

[9] Se arată să nu descoperim înaintea oricui tainele lui Hristos. Pentru mulţi, râul cel dumnezeiesc va rămâne secat, ei neputând să bea din apele lui.

[10] Ilie a activat în regatul de nord, aşa că e nepotrivit a se vorbi despre iudei, cum, de altfel, e nepotrivit a se vorbi despre iudei până la întoarcerea din robia babiloniană. Am căutat, în volumele anterioare, să evităm astfel de exprimări dar, acolo unde citatele patristice vorbeau despre iudei, nu  ne-am permis să le cenzurăm. Nădăjduim, însă, că cititorul va corecta în gând astfel de inadvertenţe, lipsite, de altfel, de o prea mare importanţă pentru cei ce nu urmăresc acrivia istorică, ci caută sensul mistic al Scripturii.

[11] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXIII, 78-79

[12] SEP 2, p. 508

[13] Sf. Efrem Sirul, Imne la Azime, XIX, 15

[14] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre rugăciunea domnească, XX

[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Petru Apostolul şi Ilie Proorocul, II

[16] SEP 2, p. 508

[17] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre pitonisă

[18] BBVA, p. 404

[19] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Petru Apostolul şi Ilie Proorocul, II

[20] Ibid.

[21] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre slava deşartă şi despre creşterea copiilor, 14

[22] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Petru Apostolul şi Ilie Proorocul, II

[23] Desigur, o exagerare, urmărindu-se efectul de contrast între virtute şi nelegiuire, între puterea lumească şi cea duhovnicească, între bogăţia trecătoare şi cea veşnică. Altfel, greu de crezut ca Ahab să fi pierit, la propriu, de foame.

[24] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLII, 6

[25] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, VIII, 6

[26] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, III

[27] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 13-14

[28] Evagrie Monahul, Schiţă monahicească, 3

[29] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 17

[30] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Petru Apostolul şi Ilie Proorocul, II

[31] Sf. Efrem Sirul, Imnele Arătării, III, 6

[32] SEP 2, p. 510

[33] BBVA, p. 405. În Biblia 1982, strigătul lui Ilie apare astfel: Doamne, Dumnezeul meu, oare şi văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei?

[34] SEP 2, p. 510

[35] Închipuită prin întreita suflare asupra copilului mort.

[36] SEP 2, p. 510

[37] SEP 2, p. 509

[38] Închipuit prin văduvă.

[39] Adică pe Ilie.

[40] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 25

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s