Comentarii la III Regi – 7

Posted: 31/01/2009 in III Regi
Etichete:, ,

CAP. 7 – Casa lui Solomon. Podoaba şi odoarele templului.

 

            „Acest capitol cuprinde două părţi: 1) Podoaba şi odoarele templului; 2) Casa lui Solomon. Aceasta este ordinea din Septuaginta. Textul Masoretic însă prezintă ordinea inversă, adoptată, în bună măsură, şi de vechile ediţii româneşti, ceea ce face şi ediţia de faţă. Dacă Textul Masoretic este pe alocuri deteriorat, nici textul Septuagintei nu duce lipsă de lacune, ceea ce face ca ambele texte să devină, deseori, complementare. Aceste descrieri, duse uneori până la amănuntul în aparenţă nesemnificativ, sunt singurele mărturii după care poate fi reconstituită fiinţa magnificului edificiu, având în vedere că din templul lui Solomon, jefuit şi distrus de Nabucodonosor în 587, nu a mai rămas nimic”[1].  Pentru acest capitol, SEP 2, urmând fidel ediţiei Rahlfs, are o numerotare diferită a versetelor, explicaţia fiind cea de mai sus.

 

1: Solomon şi-a zidit pentru sine o casă în treisprezece ani.

2: Casa şi-a făcut-o din lemn de Liban, lungă de o sută de coţi; iar înălţimea îi era de treizeci de coţi, pe patru rânduri de stâlpi de cedru, stâlpi pe care erau puse grinzi de cedru.

Casa mai era numită (cf. 10, 17) Casa Pădurii Libanului „din cauza mulţimii coloanelor din lemn de cedru, care creau impresia unei păduri”[2].

3: Deasupra grinzilor erau odăi, a căror podea de lemn de cedru se rezema pe patruzeci şi cinci de stâlpi, câte cincisprezece pe un rând;

4: trei rânduri de odăi, fiecare rând avându-şi ferestrele în dreptul celor din rândul de dincolo.

5: Toate uşile şi ferestrele se alcătuiau într-un pătrat; uşile fiecărui rând stăteau faţă-n faţă cu cele din rândul de dincolo.

6: Şi a mai făcut un pridvor pe stâlpi, lung de cincizeci de coţi şi lat de treizeci de coţi; iar înaintea lui, încă un pridvor, cu stâlpi şi trepte în faţă.

7: De asemenea, a mai făcut un pridvor cu tron, în care făcea judecăţile: pridvorul de judecată.

8: Un asemenea pridvor a făcut şi la casa fiicei lui Faraon, pe care Solomon şi-o luase de soţie.

9: Toate aceste clădiri erau făcute din pietre costisitoare, frumos cioplite după măsură pe o faţă şi pe cealaltă, de la temelie până la streaşină, şi din afară până la curtea cea mare,

10: avându-şi temeliile zidite din pietre mari şi foarte costisitoare, lungi de câte zece şi opt coţi.

11: Iar deasupra, pietre costisitoare, pe măsura celor cioplite, precum şi lemn de cedru.

12: Curtea cea mare avea împrejur trei rânduri de pietre cioplite şi un rând de grinzi de cedru frumos încrestate.

13: Astfel şi-a isprăvit Solomon casa lui întreagă.

14: Şi a fost că regele Solomon a trimis şi l-a adus pe Hiram din Tir,

Acest Hiram „nu trebuie confundat cu Hiram, regele Tirului (cf. III Regi 5, 15). Metalurgiştii de altădată erau foarte respectaţi, şi arta lor foarte admirată. Mitologiile vechi cunoşteau zei meşteşugari”[3].

15: fiul unei femei văduve din seminţia lui Neftali, al cărui tată era tirian, meşter lucrător în aramă. Plin de măiestrie şi de pricepere şi de cunoştinţă în a face orice lucrare de aramă, el a venit la regele Solomon şi a făcut toate lucrările.

„Din context este greu de decis câte din atributele meşterului iscusit aparţin tatălui şi câte fiului”[4].

            „Merită osteneala să ştii de ce s-a spus că, în calitate de rege, Solomon a fost cel ce a zidit templul şi, ca un adevărat arhitect, el a angajat – după ce a trimis să-l caute – pe Hiram din Tir, fiul unei văduve, din seminţia lui Neftali, dar al cărui tată se trăgea din oraşul Tir. Acesta era un înţelept meşter de aramă şi plin de cunoştinţe în cele mai diferite măiestrii ale aramei. El a fost chemat de Solomon şi lui i s-a încredinţat executarea tuturor lucrărilor.  Mă întreb dacă nu cumva în Solomon se poate întrevedea cel mai întâi născut decât toată făptura (Coloseni 1,15), iar în Hiram, omul pe care şi l-a ales şi care văzând unirea tuturor oamenilor – însuşi cuvântul Tir însemnează cel care uneşte – era după fire din neamul nostru; plin de toată iscusinţa, înţelegerea şi cunoaşterea omenească, el a fost adus la cel (mai) întâi născut decât toată făptura şi a lucrat împreună cu el la zidirea templului. Ca să îngăduie într-un fel mântuitor strălucirea luminii lui Dumnezeu, ei au construit şi fereastra, de unde să se poată vedea fără să fie zărit şi să afle – dar ce nevoie ar mai fi să subliniez toate amănuntele? – că trupul lui Hristos, adică Biserica, are un temei de a fi casă duhovnicească şi templu al lui Dumnezeu”[5].

16: El a turnat cei doi stâlpi de aramă de la pridvorul templului; fiecare stâlp avea înălţimea de optsprezece coţi, iar rotundul de jur-împrejur avea o cuprindere de paisprezece coţi; grosimea era de patru degete.

17: A făcut şi două capiteluri pentru vârfurile stâlpilor, ambele turnate în aramă; fiecare capitel avea înălţimea de cinci coţi.

18: A făcut şi două plase care să acopere capitelurile stâlpilor: o plasă la un capitel şi o plasă la celălalt capitel; drept ciucuri a făcut două rânduri de rodii de aramă, lucrate în împletitură, ce atârnau de jur-împrejur, aidoma la amândouă.

19: Capitelurile de pe vârfurile stâlpilor aveau fiecare forma unei cupe de crin cu deschizătura de patru coţi;

20: iar la capitelurile celor doi stâlpi, sus, la încheietura lor, la marginea plasei, erau două sute de rodii rânduite în lanţ peste cel de al doilea capitel.

21: Şi a aşezat stâlpii pridvorului templului; l-a aşezat pe primul, în dreapta, şi l-a numit Iachin; l-a aşezat şi pe cel de al doilea, în stânga, şi l-a numit Booz.

            „Cei doi stâlpi nu făceau parte din edificiul propriu-zis, ci erau separaţi, la mică distanţă de intrarea în pridvorul templului. Dreapta şi stânga înseamnă nord şi sud. Astfel de stâlpi puteau fi văzuţi la intrarea a numeroase temple din Egipt şi Asia Mică, până în Babilonia. Semnificaţia celor doi stâlpi din Ierusalim este încă necunoscută; se presupune că ar fi simbolizat doi munţi printre care credincioşii intrau în templu. Cât despre numele lor, şi acestea continuă să rămână o enigmă. În II Paralipomene 3, 17 (Septuaginta) ele sunt traduse: Temeiul (Katorthosis) şi, respectiv, Tăria (Ishis). Plecând de aici, R. B. Y. Scott sugerează că cele două nume ar fi începutul unei fraze: El [Dumnezeu] va temeinici tronul lui David şi regatul său în veac; şi Întru tăria Domnului se va veseli regele. E de observat că sensul primului nume poate fi regăsit în Psalmul 96, 2: Dreptatea şi judecata sunt temeiul tronului Său[6].

22: Iar pe capul stâlpilor a pus capitelurile lucrate în forma cupei de crin; aşa s-a încheiat lucrarea stâlpilor.

Pentru versetele 18-22 (5-9 în SEP 2): „Text dificil. Nu cunoaştem sensul termenilor tehnici din arhitectura veche pentru a înţelege aceste descrieri; în plus, textul s-a transmis într-o formă coruptă (Traduction oecumenique de la Bible – TOB -, nota la 7, 17)”[7]. De remarcat că, pentru capitolele 6-7, diferenţele de traducere între diferitele ediţii sunt foarte mari.

23: Şi a făcut o mare toată din aramă; de la o margine până la cealaltă avea zece coţi; era rotundă de jur-împrejur şi înaltă de cinci coţi; rotundul ei, de jur-împrejur, măsura treizeci şi trei de coţi.

            Marea de aramă era un bazin uriaş, în forma unei cupe, sprijinit pe un suport circular care, la rândul său, se sprijinea pe un suport rectangular. Vasul era folosit de preoţi pentru spălările rituale cu apă”[8].

24: Pe dedesubtul buzei era împrejmuită de o cingătoare pe care se rezema, al cărei rotund, de jur-împrejur, măsura zece coţi şi care avea două rânduri de podoabe, toate turnate laolaltă cu marea.

25: Buza mării era ca buza unui potir, lucrată ca o cupă de crin, cu grosimea de un lat de palmă; în ea încăpeau două mii de vedre.

26: Marea se sprijinea pe doisprezece boi de aramă: trei cu faţa spre miazănoapte, trei cu faţa spre asfinţit, trei cu faţa spre miazăzi şi trei cu faţa spre răsărit; deasupra lor, marea; spinările lor erau, toate, spre centru.

„Grigore cel Mare vede în marea dinlăuntrul Templului prefigurarea Tainei mărturisirii. Cei doisprezece boi reprezintă ceata tuturor păstorilor. (…) Aceia care, cu răbdare, curăţesc, prin înţelegere, sufletele semenilor lor, sunt ca şi cum ar sprijini bazinul cu apă pentru spălări, asemenea boilor dinaintea porţilor Templului. Astfel, acela care doreşte cu ardoare să intre pe uşa mântuirii veşnice, să mărturisească dinaintea inimii păstorului propriile sale ispite şi, ca în bazinul boilor, să-şi spele mâinile gândurilor şi faptelor (Liber regulae pastoralis II, 5)”[9].

27: A mai făcut şi zece şasiuri de aramă; fiecare şasiu era lung de cinci coţi, lat de patru coţi şi înalt de şase coţi.

            „Prin şasiu trebuie să se înţeleagă, aici, cadrul metalic al caroseriei unui vehicul (cum ar fi, în zilele noastre, cel al unui vagonet de mină), sprijinit pe două osii şi sprijinind, la rândul său, un vas cu apă susţinut de patru panouri de metal. Aşadar, e vorba de o cuvă portabilă pe un vagonet. Cinci vagoneţi puteau fi legaţi între ei, formând astfel un mic convoi rulant. În apa rituală din aceste vase îşi spălau preoţii mâinile după aducerea unei jertfe sângeroase totale (ardere-de-tot; holocaust)”[10].

28: Şasiurile erau lucrate în tăblii, iar acestea se legau unele de altele la unghiuri.

29: Pe faţa de dinafară a tăbliilor erau săpate chipuri de lei şi de boi şi de heruvimi; iar deasupra şi dedesubtul leilor şi boilor erau săpate funii de flori.

            Iată că şi în Vechiul Testament apar reprezentări ale celor create, argument pentru legitimitatea icoanelor: „Dumnezeu a poruncit lui David să-I zidească templu prin fiul său şi să-I pregătească loc de odihnă. Solomon, clădindu-l, a făcut heruvimii (…) şi boi şi lei şi rodii. Dar nu este cu mult mai de cinste ca toţi pereţii casei Domnului să se împodobească cu chipurile şi icoanele sfinţilor decât cu ale necuvântătoarelor şi arborilor?”[11].

30: Fiecare şasiu avea câte patru roţi de aramă şi osii de aramă. La cele patru colţuri avea nişte umeri pe care se sprijinea vasul; jos, sub cupa spălătorului, şi sub fiecare funie înflorată era câte o policioară.

31: În partea lui de deasupra, şasiul avea înlăuntru o adâncitură în care se aşeza vasul, adâncă de un cot; gura ei era rotundă, cu diametrul de un cot şi jumătate, iar împrejurul ei erau podoabe săpate; tăbliile de pe margini nu erau rotunde, ci pătrate.

32: Cele patru roţi se aflau sub tăblii; osiile roţilor erau fixate în şasiuri; înălţimea fiecărei roţi era de un cot şi jumătate.

33: Forma roţilor era la toate aceeaşi, ca roţile de la trăsură; osiile, obezile, spiţele şi butucii le erau, toate, turnate.

34: Cei patru umeri de la cele patru colţuri ale fiecărui şasiu erau, de asemenea, turnaţi; policioarele erau ieşite din şasiu.

35: Partea de deasupra a şasiului se termina printr-o cunună înaltă de o jumătate de cot şi făcută în aşa fel încât vasul de spălat să fie pus deasupra; aceasta, împreună cu umerii şi policioarele erau turnate dintr-o singură bucată.

36: Pe feţele umerilor şasiului şi pe policioarele dintre ei a săpat heruvimi, lei şi finici, pe unde a găsit loc; şi împrejur a pus funii înflorate.

37: Aşa a făcut el zece şasiuri; toate erau turnate în acelaşi chip, având aceeaşi măsură şi aceeaşi înfăţişare.

38: Şi a mai făcut zece vase de aramă; în fiecare vas încăpeau câte patruzeci de vedre; fiecare vas era de patru coţi; fiecare vas stătea pe unul din cele zece şasiuri.

39: Şasiurile le-a aşezat: cinci în partea dreaptă a templului şi cinci în partea stângă. Iar marea a aşezat-o spre partea dreaptă a templului, anume în partea de răsărit-miazăzi.

40: Tot Hiram a făcut căldările şi cleştele şi cupele. Aşa a isprăvit Hiram toate lucrările pe care regele Solomon i le dăduse să le facă pentru casa Domnului:

41: Cei doi stâlpi cu cele două capiteluri de pe vârfurile stâlpilor; cele două plase care acopereau frunţile capitelurilor de pe vârful stâlpilor;

42: cele patru sute de rodii de aramă de la cele două plase; două rânduri de rodii la fiecare plasă, ca să acopere amândouă capitelurile de pe amândoi stâlpii;

43: cele zece şasiuri şi cele zece spălătoare pe ele;

44: marea şi cei doisprezece boi de sub ea;

45: căldările şi cleştele şi cupele şi toate vasele pe care Hiram i le-a făcut regelui Solomon pentru casa Domnului, precum şi cei patruzeci şi opt de stâlpi pentru casa regelui şi pentru casa Domnului. Toate lucrurile pe care Hiram i le-a făcut regelui erau din aramă.

46: Arama din care au fost făcute toate acestea nu mai putea fi socotită; de multă ce era, greutatea aramei folosite pentru toate acestea nu se mai ştia.

47: Regele a pus să le toarne într-un pământ cleios din împrejurimile Iordanului, între Sucot şi Ţartan.

„Minele regelui Solomon au intrat în legendă. De fapt, în întreaga regiune situată la sud de Marea Moartă şi până la golful Akaba s-au găsit urme de activitate metalurgică: mine şi topitorii pentru tratamentul minereului, datând încă din vremurile în care egiptenii stăpâneau Palestina, înaintea sosirii israeliţilor”[12].  Sucot (= colibe) era o localitate pe malul răsăritean al Iordanului în preajma căreia, cum reiese de aici, se afla argilă potrivită pentru turnarea aramei. Ţartan a mai fost amintit.

48: Regele Solomon a pus toate vasele la locul lor; dar arama din ele nu mai putea fi cântărită din pricină că ele erau foarte multe.

49: Solomon a făcut şi toate obiectele de slujbă în casa Domnului: jertfelnicul cel de aur şi masa pâinilor punerii-înainte, tot de aur;

50: sfeşnicele lucrate din aur curat, cinci de-a dreapta şi cinci de-a stânga în faţa sfintei-sfintelor, cu candelele, înfloriturile şi mucările lor, toate de aur;

51: şi pridvoarele şi zăvoarele şi cupele şi blidele şi cădelniţele de aur curat; şi ţâţânile uşilor din fundul templului, la sfânta-sfintelor, şi pe cele de la uşile templului, toate fiind de aur.

52: Aşa s-a plinit toată lucrarea casei Domnului, făcută de Solomon. Şi a adus Solomon şi pe cele afierosite de David, părintele său: argintul şi aurul şi obiectele de slujbă, pe care le-a pus în vistieria casei Domnului.

Inserăm aici un articol despre Templul lui Solomon, părându-ne că sistematizează datele biblice care, cititorului de azi, îi pot pune probleme. În unele locuri, se vor anticipa evenimente descrise abia în Cartea a IV-a a Regilor:

 Templul, „Sanctuar central al cultului evreiesc, situat pe Muntele Moria (har ha-Bait, Muntele Templului), la Ierusalim. Primul Templu a fost construit de către regele Solomon prin anul 960 î. Hr. şi a fost distrus de către babilonieni sub Nabucodonosor, în 586 î. Hr. (…) Primul Templu. Regele David a vrut să construiască Templul, dar Dumnezeu, prin intermediul profetului Natan, a respins această dorinţă, după cât se pare pentru că David făcuse vărsare de sânge. Natan l-a informat pe David că fiul său, Solomon, va construi templul în locul său (II Regi 7, 12-13). Când Solomon a devenit rege, el a cerut ajutorul aliatului său, Hiram, regele Tirului (980-946 î. Hr.), pentru construirea templului. Primind în schimb grâne, ulei şi vin, Hiram i-a furnizat lui Solomon lemn de cedru şi de chiparos, precum şi aur. Sclavii lui Hiram au transportat buştenii cu plutele până la Iafa, iar Hiram i-a trimis lui Solomon şi meşteşugari care să-l ajute. Construcţia a început în al patrulea an al domniei (cca. 964 î. Hr.) şi a durat şapte ani. Templul era o clădire magnifică, din piatră şi din materialele cele mai preţioase. Era situat în interiorul unui complex regal, care mai adăpostea şi palatul, o sală de judecată, Sala Cedrilor şi o casă pentru soţia lui Solomon, fiica Faraonului. Templul măsura 60 de coţi (27 m) lungime şi 20 de coţi (9 m) lăţime şi era înalt de 30 de coţi (13,5 m). În faţă se afla o curte interioară, care mai adăuga 10 coţi lungimii. Corpul principal era înconjurat de o clădire cu trei etaje, împărţită în camere; etajele comunicau prin trape. Aceste camere slujeau probabil drept depozite pentru tezaurul templului. Clădirea principală cuprindea o cameră interioară, Sfânta Sfintelor (devir) la apus, măsurând 20 x 20 de coţi (= 9, 45 m) şi o cameră exterioară (azara), la răsărit, măsurând 20 x 40 de coţi. În jurul Templului era o curte împrejmuită cu un zid. Intrarea se făcea printr-un pridvor, străjuit de-o parte şi de alta de câte un stâlp de bronz. Cei doi stâlpi se numeau Iahin şi Boaz. Pereţii interiori ai Templului erau lambrisaţi cu cedru. Podeaua Sfintei Sfintelor era acoperită şi ea cu cedru, în timp ce podeaua sălii exterioare era din chiparos, mai puţin costisitor. Pereţii erau auriţi şi decoraţi cu sculpturi de heruvimi, de palmieri şi de flori. Din sala interioară, uşile dădeau spre sala exterioară şi spre Sfânta Sfintelor. Pereţii acesteia din urmă erau decoraţi pe ambele feţe, iar pardoseala era suflată cu aur. Marele preot nu intra în Sfânta Sfintelor decât o dată pe an, la Iom Kipur. Obiectul cel mai important din Templu era chivotul, aflat în Sfânta Sfintelor. În interior se aflau cele două table ale legământului cu cele Zece Porunci. Din punct de vedere istoric, chivotul făcea legătura între Templu şi sanctuarul din Silo, care existase timp de 369 de ani[13], precum şi cu sanctuarul care-i însoţise pe israeliţi în pustiu[14]. Deasupra chivotului erau doi heruvimi din lemn cu aripile desfăşurate, simbolizând Prezenţa divină. În sala exterioară se găseau instrumentele principale necesare cultului zilnic din Templu; un altar cu tămâie, o masă pentru pâinile punerii înainte şi zece candelabre din aur sau placate cu aur. În faţa Templului se afla o mare, de fapt, un bazin cu apă, confecţionat din bronz şi susţinut de 12 boi. Spre partea de răsărit a clădirii se găseau zece bazine mici, cinci la nord de intrare şi cinci la sud. În curte, se mai afla un altar de bronz, care servea la diferite jertfe comunitare şi individuale. În incinta Templului se aflau trei pridvoare destinate diverselor grupuri care participau la slujbe: ezrat cohanim, pridvorul preoţilor, care oficiau în Templu; ezrat Israel, pridvorul israeliţilor, rezervat bărbaţilor; în sfârşit, ezrat naşim, pridvorul femeilor.  În timpul domniei lui Solomon, Templul era inima cultului israelit şi către el veneau pelerini din toate triburile lui Israel. Cu toate acestea, în epoca lui Roboam, fiul lui Solomon, poziţia centrală a Templului a fost contestată. Ieroboam s-a revoltat şi a înfiinţat regatul din nord sau al lui Israel, care cuprindea zece din cele 12 triburi. Cele două sanctuare principale ale regatului din nord erau la Dan şi la Betel. Deşi regii ulteriori ai lui Israel n-au interzis pelerinilor să se ducă la Ierusalim, Primul Templu nu şi-a mai regăsit nicicând rolul central pentru cele 12 triburi. Templul servea ca loc de rugăciune şi pentru aducerea jertfelor către Dumnezeu. În afara jertfelor comunitare zilnice şi a jertfelor suplimentare de Şabat, de sărbători şi de Roş Hodeş (Numeri 28-29), oamenii aduceau diverse jertfe individuale de mulţumire sau pentru ispăşirea păcatelor comise din nebăgare de seamă. La Templu se aducea omerul (prima măsură de orz, recoltată a doua zi de Pesah[15]) şi se aduceau primele roade (la Şavuot[16]). În ajunul Pesahului toate familiile trebuiau să vină la Ierusalim, pentru a aduce jertfa pascală; mieii erau sacrificaţi în curtea interioară a Templului. S-au compus numeroşi psalmi pentru a fi cântaţi la Templu. În cursul istoriei sale, care a durat patru secole, Templul a fost reparat de multe ori şi s-au operat modificări în construcţie şi mobilier. Astfel, regele Ioas a poruncit ca banii aduşi preoţilor să fie folosiţi pentru repararea spărturilor şi pentru refacerea instrumentelor care trebuiau reparate (IV Regi 22). De asemenea, s-au făcut unele renovări sub regele Iosia (IV Regi 22). În schimb, sub regii Manase (poate ca o concesie făcută Asiriei) şi Amon, s-au introdus culte străine în Templu”[17].

„Solomon a clădit Templul de la Ierusalim lângă palatul regal; el asociază astfel cultul sanctuarului monarhiei ereditare. Templul devine reşedinţa lui Iahve pentru israeliţi. Chivotul legii, care însoţea până atunci armatele, este aşezat în obscuritatea Sfintei Sfintelor (debir). Dar, din sanctuarul său, sfinţenia lui Iahve iradiază peste oraşul (Ierusalim) şi pământul întreg. Muntele Sion, pe care a fost ridicat Templul, este un Centru al Lumii. Templul din Ierusalim devine sanctuarul naţional, şi cultul regal se identifică cu religia de stat. Oficiul constă în ritualuri mijlocitoare şi expiatoare pentru colectivitate, dar el comportă şi rugăciuni publice pentru rege, pentru gloria sa şi pentru exercitarea dreptăţii sale care asigură pacea poporului şi prosperitatea universală. În cele din urmă, opera liturgică reînnoieşte structurile lumii[18].


[1] BBVA, p. 386

[2] SEP 2, p. 476

[3] SEP 2, p. 473

[4] SEP 2, p. 474

[5] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, XL, 285-286

[6] BBVA, p. 386

[7] SEP 2, p. 474

[8] BBVA, p. 386

[9] SEP 2, p. 474

[10] BBVA, p. 387

[11] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, I, 20

[12] SEP 2, p. 476

[13] Calcul care ia perioada Judecătorilor ca durând 400 de ani; de fapt, cum am arătat la Cartea Judecători, a fost vorba doar de ceva mai mult de un secol.

[14] Cortul sfânt.

[15] Paştele evreiesc.

[16] Săptămâni, sărbătoarea dăruirii Torei (Legii), la şapte săptămâni după Pesah. Numită şi sărbătoarea secerişului sau ziua primelor roade, ar echivala cu Cincizecimea care, în Biserică, a devenit Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, prăznuită tot la şapte săptămâni după Paşti.

[17] DEI, pp. 804-805

[18] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, ediţia a II-a, traducere de Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 331

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s