Comentarii la III Regi – 11

Posted: 31/01/2009 in III Regi
Etichete:, ,

CAP. 11 – Femeile lui Solomon şi închinarea la idolii lor. Duşmanii din afară ai regelui. Răscoala lui Ieroboam. Moartea lui Solomon.

 

1: Regele Solomon era iubitor de femei. În afară de fiica lui Faraon, el şi-a luat multe femei străine: moabite, amonite, sirience, idumee, hetite şi amonite,

2: adică din acele neamuri de la care Domnul îi oprise pe fiii lui Israel, zicând: „Nu veţi intra la ele, şi nici ele să intre la voi, ca nu cumva ele să vă abată inima spre idolii lor”.  De acestea s-a lipit Solomon cu dragoste.

Fericitul Augustin „remarcă faptul că la regele David adulterul fusese o patimă trecătoare, pe când Solomon a fost cu totul stăpânit de ea[1]: uero in eius filio Salomone non quasi hospes transitum habuit, sed regnum ista libido possedit. În ciuda aprinderii de dragostea înţelepciunii care-l cuprinsese iniţial, Solomon avea să piardă prin dragostea trupească pe cele dobândite prin dragostea duhovnicească (De doctrina christiana III, 72)”[2].

3: El avea şapte sute de soţii şi trei sute de ţiitoare.

„Măreţia unui rege oriental se măsura şi cu bogăţia haremului său, un aşezământ, desigur, foarte costisitor”[3].

            „În general, poporul Israel a păstrat monogamia, cu excepţia cazurilor când într-o familie nu erau urmaşi, iar regii şi oamenii bogaţi au urmat poligamia. Pentru israeliţi, monogamia a rămas instituţia ideală, rânduită de Dumnezeu, de aceea celui mai mare dintre preoţi, Arhiereul, în calitatea sa de slujitor apropiat al Divinităţii, i se admitea numai căsătoria cu o singură fecioară (Levitic 21,13-14). Istoria biblică vechitestamentară a confirmat adevărul că omul s-a străduit să respecte monogamia, dar de multe ori a încălcat-o; de aceea, ea va fi restabilită numai de Mântuitorul Hristos, care a condamnat poligamia (Matei 19,3) şi căsătoria monogamă a ridicat-o la treapta de Taină (Ioan 2,1-10)”[4].

4: Şi a fost că la vremea bătrâneţelor lui Solomon, inima lui nu era în întregime aţintită spre Domnul, Dumnezeul său, aşa cum fusese inima lui David, părintele său; şi femeile străine i-au abătut inima spre dumnezeii lor.

            Solomon încetează, odată cu căderea sa, de a mai fi tip al lui Hristos, astfel că nu în el vedem împlinirea profeţiei despre sceptrul casei lui Iuda (Facerea 49,10). Ne amintim, însă, că Solomon a fost încoronat la mijlocirea mamei sale (cap. 1), ceea ce vesteşte, oarecum, pe Maica Domnului: „Să I se închine şi să-I aducă cununa Maica Sa, fiindcă mama lui l-a făcut împărat pe Solomon şi l-a încununat! Acela însă s-a făcut păgân şi şi-a pierdut cununa în luptă. Iată, Fiul lui David a slăvit şi încununat casa lui David; căci Tu ai înălţat foarte tronul său şi ai cinstit foarte seminţia lui şi ai întins peste toate harfa lui”[5].

5: Aşa că Solomon a zidit o capişte pe deal pentru Chemoş, idolul Moabiţilor, şi capiştea lui Moloh, idolul Amoniţilor,

Chemoş (= cel care aserveşte) – zeu moabit, echivalent cu Moloh al amoniţilor – şi Moloh (= împărat; cel ce împărăţeşte) – zeul amoniţilor, erau cunoscuţi pentru jertfele de copii ce li se aduceau. Numele Moloh e o creaţie a traducătorilor Septuagintei: este cuvântul melekh (= rege; stăpân) citit cu vocalele lui boşet (= ruşine), evident în intenţia de a batjocori divinitatea amonită.

6: precum şi Astartei, urâciunea Sidonienilor;

Astarte (= cea care aduce lumină) era zeiţa fecundităţii.

7: aşa s-a purtat el, cu ochii la toate femeile străine care ardeau tămâie şi le aduceau jertfe idolilor lor.

În tot acest context, un glas aparte: „Aşa cum Templul a fost construit după un model străin, cultul a împrumutat forme canaaneene. Sincretismul a atins proporţii necunoscute până atunci, căci monarhia încuraja fuziunea ideilor şi practicilor împărtăşite de cele două straturi ale populaţiei, israeliţii şi canaaneenii. În plus, Solomon a acceptat cultele nevestelor străine şi a permis construirea de sanctuare în cinstea zeilor lor. Regii se considerau şefii religiei de Stat. Dar suntem puţin informaţi asupra funcţiei lor sacerdotale. Când Arca (Chivotul) a fost transportată la Ierusalim, David s-a manifestat ca un preot: el a dansat în faţa Arcei, a oferit holocaust înaintea lui Iahve […] şi a binecuvântat poporul în numele lui Iahve Sabaoth (II Regi 6, 16-18). Tot astfel, Solomon a binecuvântat Adunarea în timpul sfinţirii Templului (…). Dar, cu alte ocazii, regii au fost criticaţi pentru că au săvârşit rituri rezervate preoţilor”[6].

8: Şi a făcut Solomon rău în faţa Domnului şi n-a umblat după Domnul, aşa cum făcuse David, părintele său.

            „Oare nu e vrednic de plâns cel despre care se spune că a pătimit unele ca acestea? Cel ce a ridicat acel templu vestit în Ierusalim, cel ce a cerut înţelepciunea care stă lângă scaunul cel dumnezeiesc, cel admirat pentru chibzuinţa neasemănată până la marginile pământului, cel ce strălucea cetăţilor şi ţărilor ca un luceafăr, învins de femeile neruşinate şi umblând după plăcerea atotnecurată, a căzut în atâta nebunie, încât a dispreţuit şi însăşi evlavia cea către Dumnezeu. Aşadar, e în chip neîndoielnic un lucru primejdios a se aduna cineva cu cei de alt neam[7]. Şi e foarte grav a se lăsa biruit de plăcerea trupească. Unul ca acesta e necurat şi urât lui Dumnezeu Cel Atotcurat. Iar fără virtute nu poate intra cineva în cortul sfinţit şi dumnezeiesc. Dar nici jertfă primită nu poate aduce”[8].  Însă nu vom greşi, de aici, să lăsăm de-o parte spusele lui Solomon cuprinse în Scriptură: „Nu vom învinui pe Solomon. Nu vom desfiinţa cele spuse înainte, pentru căderea din urmă”[9].

9: Iar Domnul S-a mâniat pe Solomon, de vreme ce inima lui se abătuse de la Domnul, Dumnezeul lui Israel, Cel ce i Se arătase de două ori,

10: şi-n această privinţă îi poruncise ca nicicum să nu meargă după alţi dumnezei, ci să aibă grijă să facă ceea ce îi poruncise Domnul Dumnezeu.

11: Şi a zis Domnul către Solomon: „De vreme ce aşa stau lucrurile cu tine şi nu Mi-ai păzit poruncile şi rânduielile pe care ţi le-am poruncit, îţi voi rupe negreşit regatul din mână şi i-l voi da slujitorului tău.

12: Numai că n-o voi face în zilele tale, de dragul lui David, părintele tău, ci din mâna fiului tău îl voi lua.

13: Regatul însă nu-l voi lua pe tot; un sceptru i-l voi da fiului tău, de dragul lui David, robul Meu, şi de dragul Ierusalimului, cetatea pe care Eu am ales-o”.

            David „a luptat cu atâta vitejie împotriva duşmanului[10], încât chiar după moartea lui a fost apărătorul urmaşilor săi. De dragul lui David, Dumnezeu îi lasă lui Solomon întreagă împărăţia, cu toate că acesta săvârşise o mare fărădelege şi era vrednic să moară de nenumărate ori”[11].

14: Şi Domnul a ridicat un duşman împotriva lui Solomon, pe Hadad Idumeul. El a fost potrivnicul lui Israel în toate zilele lui Solomon. Hadad Idumeul era de viţă regească în Idumeea.

Hadad (= feroce) era şi numele unei divinităţi adorată de aramei, identificată cu Rimmon, zeul meteorologiei. Intră în compoziţia mai multor nume. Un duşman: „aici şi în versetul 23 autorul foloseşte cuvântul satan, care, în limbajul biblic, are conotaţia duşmanului prin excelenţă”[12].

15: Şi s-a întâmplat că în timp ce David nimicea Idumeea şi în timp ce Ioab, mai-marele oştirii lui, mergea să îngroape morţii – atunci când ei i-au ucis pe toţi cei de parte bărbătească din Idumeea

16: (fiindcă şase luni au rămas Ioab şi întregul Israel în Idumeea, până ce i-au nimicit pe toţi cei de parte bărbătească din Idumeea),

17: atunci Hadad a fugit, el, şi împreună cu el toţi Idumeii care fuseseră în slujba tatălui său; şi s-au dus în Egipt. Hadad era pe atunci copil mic.

De aici se vede că abia Solomon a ajuns la bune relaţii cu Egiptul, şi acelea temporare şi nu de la bun început.

18: Acolo s-au ridicat nişte oameni din cetatea Madian şi au venit la Paran; şi au mai luat cu ei nişte oameni şi au venit la Faraon, regele Egiptului; astfel că Hadad a venit la Faraon, iar acesta i-a dat o casă şi i-a rânduit hrană.

Madian (= ceartă) – regiune în nordul pustiei Arabiei, în Golful Akaba, învecinată cu Edomul. Paran (= podoabă) – pustiu în sudul Canaanului, către Sinai. Aici se pare că a poposit Hadad înainte de a merge la Faraon.

19: Hadad a aflat mare bunăvoinţă în ochii lui Faraon; acesta i-a dat-o de soţie pe sora soţiei sale, pe sora mai mare a Tafnesei.

Tafnes (= capul ţării) era soţia lui Faraon; sora ei mai mare nu e numită.

20: Iar sora Tafnesei i-a născut lui Hadad pe fiul ei Ghenubat, pe care Tafnes l-a adus în mijlocul fiilor lui Faraon; şi a crescut Ghenubat în mijlocul fiilor lui Faraon.

Fiul lui Hadad, născut în Egipt şi crescut la curtea lui Faraon se numea Ghenubat (= furtişag).

21: Hadad a auzit în Egipt că David se odihnea alături de părinţii săi şi că Ioab, mai-marele oştirii, murise; atunci Hadad i-a zis lui Faraon: „Dă-mi drumul, că vreau să mă întorc în ţara mea”.

22: Iar Faraon i-a zis lui Hadad: „Ce-ţi lipseşte la mine, de vrei să te întorci în ţara ta?”  Iar Hadad i-a zis: „Lasă-mă, negreşit, să plec!”  Aşa că Hadad s-a întors în ţara lui.

23: Domnul a ridicat un duşman împotriva lui Solomon, pe Rezon, fiul lui Eliada, care fugise de la Hadad-Ezer, regele din Ţoba, stăpânul său;

Rezon (= suveran), fiul lui Eliada (= Dumnezeu a ştiut), a fugit de la Hadad-Ezer (= Hadad este ajutorul meu), rege în Ţoba (= staţiune; războinic) – principat în Munţii Antiliban – şi a suit în Siria, unde, împreună cu alţi aventurieri, a luat cetatea Damasc (= sac plin de sânge), întemeind un regat al cărui prim rege a fost (v. 24).

24: acesta şi-a strâns oameni în jurul său şi a devenit capul unei adunături şi i-a dus la Damasc şi l-au luat, iar el a domnit în Damasc.

            „Sirianul este mintea superstiţioasă şi dialectică (certăreaţă), căci s-a spus că singur Sirianul a stat împotriva lui Solomon, adică împotriva păcii şi a înţelepciunii”[13].

25: Cât despre Hadad, acesta a fost răul pe care l-a făcut: amarnic duşman i-a fost lui Israel; el a domnit în ţara Edom.

Nu rezultă că Hadad ar fi reuşit să aducă vreo daună majoră lui Solomon, atât doar că duşmănia lui era un izvor de tensiune suplimentar.

26: Iar Ieroboam, fiul lui Nabat, Efraimitul din Ţereda, copilul unei văduve, îi era serv lui Solomon.

Ieroboam (= poporul devine numeros), fiul lui Nebat (= El priveşte) din Ţereda (= răcoros) – sat în Efraim – va juca un rol însemnat în istoria lui Israel.

27: Şi iată împrejurarea în care el şi-a ridicat mâna împotriva regelui Solomon:  Regele Solomon a zidit cetăţuia şi a desăvârşit întăriturile cetăţii lui David, părintele său.

„Expresia ebraică a ridica mâna nu implică neapărat violenţă sau ucidere. Poate fi vorba de o revoltă împotriva corvezilor. Amănuntele evenimentelor nu mai sunt cunoscute”[14].

28: Iar tânărul Ieroboam era foarte puternic; Solomon a văzut că e om de treabă şi l-a pus mai-mare peste corvezile casei lui Iosif.

29: Şi a fost că-n vremea aceea a ieşit Ieroboam din Ierusalim; pe drum l-a întâlnit profetul Ahia din Şilo care l-a făcut să se abată din cale. Ahia era îmbrăcat cu o haină nouă; în câmp se aflau doar ei amândoi.

Profetul  Ahia (= fratele Domnului) din Şilo vesteşte cele viitoare, ce se vor plini după moartea lui Solomon:

30: Atunci Ahia şi-a luat de pe el haina cea nouă şi a rupt-o în douăsprezece bucăţi

„Ciprian al Cartaginei opune caracterul divizibil al comunităţilor politice/profane caracterului indivizibil al comunităţii creştine (Biserica). Haina lui Hristos nu poate fi sfâşiată aşa cum a fost sfâşiată haina reprezentând cele douăsprezece triburi ale lui Israel (Despre unitatea Bisericii ecumenice şi Epistola 69, 4;6)”[15].

31: şi i-a zis lui Ieroboam: „Ţine pentru tine zece bucăţi, căci aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Iată, Eu rup regatul din mâna lui Solomon şi-ţi voi da ţie zece seminţii.

32: Dar două seminţii îi vor rămâne lui, de dragul robului Meu David şi de dragul Ierusalimului, cetatea pe care Eu am ales-o dintre toate seminţiile lui Israel.

Pentru bucăţi, Septuaginta are sceptre. Pentru două seminţii, „Textul Masoretic are un trib, pe redactorul deuteronomist interesându-l tribul lui Iuda. Se pare, însă, că de acesta a rămas legat şi alt trib, Veniamin (vezi 12, 21) sau, poate Simeon”[16].

33: [Aceasta], din pricină că ei M-au părăsit şi i s-au închinat Astartei, urâciunea Sidonienilor, şi lui Chemoş, idolul Moabiţilor, şi lui Moloh, idolul fiilor lui Amon, şi n-au umblat în căile Mele, ca să facă ce e drept în faţa Mea, aşa cum a făcut David, părintele său.

34: Cu toate acestea, Eu nu voi lua din mâna lui întregul regat (căci, negreşit, Eu îl voi sprijini în toate zilele vieţii lui), de dragul lui David, robul Meu pe care Eu l-am ales,

35: ci din mâna fiului său voi lua regatul; ţie îţi voi da zece seminţii,

36: iar fiului său îi voi da două seminţii, aşa ca robul Meu David să aibă în faţa Mea de-a pururi un aşezământ în Ierusalim, cetatea pe care Eu Mi-am ales-o spre a-Mi fi numele într-însa.

37: Iar pe tine te voi lua şi vei domni în tot ceea ce-ţi pofteşte sufletul şi vei fi rege peste Israel.

38: Şi dacă tu vei păzi toate poruncile pe care ţi le voi da şi vei umbla în căile Mele şi vei face ceea ce e drept în faţa Mea, ca să-Mi păzeşti rânduielile şi poruncile aşa cum a făcut David, robul Meu, Eu voi fi cu tine şi-ţi voi zidi casă nebântuită, aşa cum i-am zidit-o lui David.

39: Prin aceasta voi umili seminţia lui David, dar nu pe totdeauna»”.

„Verset preluat din recenziile lui Origen şi Lucian, conforme cu Textul Masoretic; în ediţia Rahlfs, notă infrapaginală”[17].  Cuvintele nu pe totdeauna, au şi un tâlc mesianic.

40: Solomon a căutat să-l omoare pe Ieroboam, dar acesta s-a ridicat şi a fugit în Egipt, la Şişac, regele Egiptului; şi a rămas în Egipt până la moartea lui Solomon.

Şişac „(în egipteană Şeşonq), rege de origine libiană, a fondat a XXII-a dinastie (950-730 î. Hr.). El a domnit între 950 şi 929 şi a invadat Palestina (cf. 14, 25-26), aşa cum făcuseră mai demult alţi faraoni care au stăpânit Palestina până la mijlocul secolului al XVI-lea î. Hr.”[18].  Şişac preia puterea printr-o lovitură de stat sângeroasă, înlăturând dinastia precedentă. Prin ascensiunea sa, se va schimba şi politica Egiptului faţă de Israel, alianţa lui Solomon cu egiptenii devenind caducă.

41: Cât despre ce a mai rămas din istoria lui Solomon şi din faptele lui şi din toată înţelepciunea lui, oare nu sunt ele scrise în Cartea Cuvintelor lui Solomon?

„II Paralipomene 9, 29 o numeşte Cartea profetului Natan, Cartea lui Ahia din Şilo şi Vedeniile lui Ido văzătorul despre Ieroboam, fiul lui Nabat[19].

42: Iar zilele pe durata cărora a domnit Solomon în Ierusalim au fost patruzeci de ani.

„Se pare că e vorba de o cifră rotundă (dar, oricum, foarte apropiată de adevăr)”[20].

43: Şi a adormit Solomon laolaltă cu părinţii săi şi l-au îngropat în cetatea lui David, părintele său, iar în locul lui a domnit Roboam, fiul său.

Moartea lui Solomon nu a întristat atât poporul cât i-a adus un sentiment de uşurare, datorită corvezilor şi a fiscalităţii din vremea sa. Adevărat, acestea dau putere unui stat (când sunt bine administrate), însă poporul arareori va gândi astfel. Redăm aici, chiar cu riscul unor repetiţii, patru descrieri ale domniei lui Solomon[21], acestea completându-se reciproc. La urmă, vom lăsa pe Iosif Flaviu, ca pe cel mai apropiat, istoriceşte vorbind, de marele monarh al regatului Israel:

            „Solomon (circa 961 – 922 î. Hr.), care n-a fost un militar, un cuceritor, ci un mare organizator, diplomat şi constructor, a dus regatul Israelului la un înalt nivel de prosperitate economică. Atributul de onoare pe care i l-a conferit tradiţia este înţelepciunea; motiv pentru care a fost considerat ca autor al unor importante opere literare, în primul rând sapienţiale: Proverbele, Înţelepciunea lui Solomon, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor ş. a.  Figură tipică de monarh oriental absolut, Solomon a stabilit mai întâi importante relaţii diplomatice (cu Egiptul, cu Tirul, cu regatul Saba, ş. a.). Şi-a asigurat ieşirea la mare anexând şi ultima fortăreaţă Geser din Canaan, unul din marile antrepozite pentru comerţul cu Orientul Apropiat. A construit la Marea Roşie portul Etziongaber, totodată mare şantier naval şi cel mai important centru pentru prelucrarea aramei din Orientul Antic. A creat o importantă întreprindere de stat pentru comerţul maritim; a fortificat punctele ce comandau marile drumuri comerciale care traversau Palestina – din Egipt până în Babilon şi de la Marea Mediterană spre ţinuturile Indiei; a garantat siguranţa caravanelor negustorilor, percepând în schimb taxe speciale de tranzit. A încurajat dezvoltarea prelucrării metalelor (în special a fierului), aducând meşteri din Fenicia; iar din Tir, marinari şi meşteri constructori de corăbii. Minele din Edom şi comerţul de cai au devenit monopol regal. Dispunând în felul acesta de imense resurse economice, Solomon a importat (iar o parte din cantităţile importate le exporta în alte ţări) lemn de cedru, de brad, de abanos şi santal, fildeş şi piei de panteră, pietre preţioase şi semipreţioase, aur şi argint, cai şi care de luptă (de unde şi faima uriaşelor grajduri ale lui Solomon).  Aceste bogăţii fabuloase i-au permis să construiască grandiosul templu din Ierusalim – oraş devenit acum centrul religios şi politic al ţării – şi să-şi organizeze o curte fastuoasă, asemenea celor ale marilor monarhi ai timpului, cu care putea rivaliza în strălucire; cu un corp de demnitari ai palatului, cu un personal foarte numeros, cu un harem regal impresionant, cu clădiri de un lux uimitor în care se desfăşurau somptuoasele festivităţi de primire a prinţilor străini… Un fast care strivea poporul evreu – prin taxele şi impozitele excesive, prin regimul de corvezi obligatorii timp de patru luni pe an, prin obligaţia fiecăruia din cele 12 triburi să asigure, fiecare câte o lună pe an, toate cheltuielile casei regale.  În timpul domniei lui Solomon, Ierusalimul a devenit un oraş cosmopolit. Negustorii străini aveau şi dreptul să construiască temple dedicate divinităţilor lor naţionale; după cum şi regele însuşi construise – pentru soţiile sale de neam străin pe care le avea – temple în cinstea zeilor veneraţi în ţările lor. Şi acesta a fost un fapt care a sporit nemulţumirea poporului”[22].  „Solomon, suveran al Regatului Israel (965 – 928 î. Hr.). Fiul lui David şi al Batşebei, Solomon este coregent în ultimii doi ani de domnie ai tatălui său. Ajuns la putere, Solomon îi înlătură prin violenţă pe toţi rivalii reali, potenţiali sau imaginari. Unitatea întinsului regat, devenit cea mai importantă forţă economică şi politică în spaţiul dintre Egipt şi Mesopotamia, este menţinută de Solomon printr-o atentă politică defensivă şi un abil joc diplomatic. Hotarele sunt consolidate prin ridicarea unor inexpugnabile cetăţi (Meghiddo, Gheser) şi prin organizarea unor puternice unităţi de care de luptă ca forţe de intervenţie rapidă. Căsătorii diplomatice sunt încheiate de Solomon cu prinţese moabite, edomite, sidoniene şi neohitite; fiica unui faraon al Egiptului din dinastia 21 intră în rândul soţiilor din haremul lui Solomon. Controlând principalele drumuri comerciale dintre Egipt, Anatolia, Arabia şi Mesopotamia, Solomon întreţine relaţii strânse cu puternicul rege al Tirului Hiram I, cu al cărui sprijin organizează expediţii comerciale pe calea mării spre ţărmurile Arabiei şi Africii orientale (în enigmatica ţară Ofir). Solomon continuă procesul de centralizare a statului iniţiat de David: crearea a 12 districte fiscale, deosebite de structurile tribale anterioare. Domnia lui Solomon, veacul de aur al Regatului Israel, reprezintă o epocă de remarcabilă înflorire economică şi culturală. În capitală, Ierusalim, este construit fastuosul complex arhitectural cuprinzând Templul, simbolul religiei israelite, şi palatul regal. Rebeliuni interne declanşate de fiscalitatea excesivă, precum cea condusă de Ieroboam din tribul Efraim, ca şi răscoale ale populaţiilor supuse (Edom) sunt înăbuşite fără mari eforturi. O excepţie o constituie emanciparea de sub autoritatea israelită a statului arameic al Damascului. La moartea lui Solomon, în urma disensiunilor etnice şi politice dintre triburile din nord şi sud, are loc scindarea unităţii statale; în urma respingerii de către Roboam, fiul şi succesorul lui Solomon (928 – 911), a revendicărilor lor, triburile nordice îl încoronează rege pe Ieroboam I (928 – 907). Astfel iau naştere două state vecine şi rivale – Iudeea în sud şi Israelul în nord – antrenate în următoarele două secole în frecvente lupte fratricide”[23].

            „Solomon, al treilea rege al lui Israel (971-931), numit Iubitul Domnului de către profetul Natan (II Regi 12, 25), este primul rege dinastic. A ajuns pe tron cu ajutorul mamei sale, Batşeba. Înţelepciunea sa a devenit repede legendară. Momentul consacrării îl reprezintă viziunea din Gabaon (3,4), când Solomon Îi cere lui Dumnezeu, ca unic dar, darul discernământului (inima înţeleaptă). Epoca domniei lui Solomon a fost o epocă de aşezare şi de prosperitate deopotrivă materială şi spirituală. Tradiţia a perpetuat imaginea unui rege înţelept (cf. Sirah 47, 14-17), autor al unui întreg ciclu sapienţial integrat în canonul ebraic şi, ulterior, creştin. Sacralizarea figurii lui Solomon va atinge apogeul în perioada elenistică, începând cu secolul al III-lea î. Hr., când partea de umbră a personajului (iubitor de femei, favorabil idolatriei etc.) dispare, lăsând locul numai părţii sale luminoase (…). Pentru creştini, începând cu Origen, Solomon a compus o trilogie destinată să ghideze sufletul omului spre desăvârşire. Această trilogie este compusă din Proverbe (cartea eticii); Ecclesiastul (cartea fizicii, în sensul antic al cuvântului, de cosmologie); Cântarea Cântărilor (cartea metafizicii sau epopticii). Pentru un portret al lui Solomon în Biblie[24], Noul Testament şi tradiţia iudaică post-biblică, cf. Vladimir Petercă, Regele Solomon în Biblia ebraică şi în cea grecească, Iaşi, 1999”[25].

            Solomon (cca. 971-970-931)[26]. Înălţat la tronul regal în urma unui fel de lovitură de stat, Solomon n-a şovăit să-şi întărească domnia, eliminându-l pe rivalul său Adoniahu şi pe cei care îl susţineau (Ioab şi Abiatar). Încă de la începutul domniei sale el a fost confruntat cu o expediţie a faraonului Siamun, care a distrus Gezerul; în cele din urmă, Siamun şi Solomon au încheiat o alianţă politică, manifestată prin căsătoria unei fiice a faraonului cu regele de la Ierusalim. Cu Hiram din Tir, Solomon a continuat o politică de alianţă şi de schimburi de tehnică şi comerciale, indispensabile pentru construirea palatului regal şi a templului de la Ierusalim şi pentru lansarea de operaţii comune pe marea Roşie spre ţara Ofir. Se pare că a întreţinut relaţii bune cu regatul arab din Saba, care controla comerţul de tămâie şi mirodenii, şi chiar că a luat parte la comerţul cu arme (cai şi care) între Kue (Cilicia) şi Egipt. La nord-est el s-a izbit de împotrivirea lui Hadad Arameanul[27] şi de aceea a lui Rezon care s-a proclamat regele Damascului. Lui Solomon i-a rămas reputaţia de înţelept, adică de om politic dibaci în conducerea regatului[28]. Înconjurându-se de un cabinet cu totul devotat cauzei sale, el a organizat ţara în 12 provincii, având fiecare în fruntea sa câte un cârmuitor local şi a asigurat aprovizionarea curţii regale. Şi-a echipat armata cu care de luptă, a reconstruit şi a fortificat localităţile Hazor, Meghido şi Gezer. Şi-a înfrumuseţat şi întărit capitala: templu, palat regal, millo, zid de incintă. Această organizare administrativă şi importanţa palatului regal au dus la naşterea unei noi clase sociale: cea a funcţionarilor civili, cultuali (pentru noul templu) şi militari, depinzând de hambarele regale. Probabil, formarea acestor noi funcţionari a impus crearea unui fel de şcoală regală, unde învăţau să citească, să scrie, să socotească şi… să fie foarte devotaţi regelui. Probabil că în cadrul acestei (sau acestor) şcoli îşi are începutul literatura ebraică şi au fost scrise cele mai vechi texte ale Bibliei[29]. Aceste transformări sociale şi, îndeosebi, dezvoltarea corvezii necesare pentru marile lucrări publice au provocat mai multe răscoale, îndeosebi cea a casei lui Iosif şi a căpeteniei ei, Ieroboam, fiul lui Nebat, care a trebuit să se refugieze în Egipt. O dată cu urcarea pe tron a faraonului Şişak/Şeşonk (cca. 945-924), această ţară şi-a reafirmat pretenţiile asupra Palestinei, primindu-i pe opozanţi, în aşteptarea momentului unei intervenţii militare. În a doua parte a domniei sale, Solomon a fost astfel nevoit să se înţeleagă cu regele din Tir şi să-i vândă teritoriul Kabul. Acestor tensiuni sociale, economice şi politice li s-a adăugat opoziţia unor profeţi şi a unor medii tradiţionale, nemulţumite de prezenţa unor culte străine la curtea din Ierusalim. Toate aceste tensiuni au provocat sfărâmarea regalităţii unificate, atunci când a murit Solomon. Uniunea dintre Iuda şi Israel sub David şi Solomon n-a durat mai mult de 70 de ani; totuşi, această perioadă a marcat profund istoria şi cultura evreiască de după aceea, care s-au referit la această perioadă ca la o vârstă de aur[30].

            „După ce a devenit cel mai vestit rege dintre toţi regii şi cel mai îndrăgit de Dumnezeu, prin înţelepciunea şi bogăţiile lui întrecându-i pe cei ce fuseseră cârmuitorii evreilor, Solomon n-a perseverat în purtarea sa până la capăt, ci s-a înstrăinat de datinile strămoşeşti, astfel că sfârşitul lui n-a semănat cu propria-i viaţă. Pătimaşa iubire a nevestelor şi lipsa de măsură în dragoste l-au făcut să nu se mai mulţumească cu femeile localnice, ci s-a nuntit şi cu cele de alt neam: sidoniene, tyriene, ammanite şi idumeene, încălcând legea lui Moise care interzicea căsătoriile cu străinele. De dragul nevestelor lui, a început totodată să se închine idolilor acestora[31]. De aceea, Legiuitorul n-a privit cu ochi buni şi a avertizat că nuntirile cu femei străine nu erau îngăduite, ca nu cumva evreii să se lase atraşi de riturile din afară şi să le părăsească pe cele străbune, de dragul cinstirii idolilor acestora, încetând să se mai închine lui Dumnezeu. Prins în ameţitorul vârtej al plăcerilor, Solomon n-a ţinut seamă de acest lucru. În afara fiicei lui Faraon, el a mai avut şapte sute de soţii şi trei sute de concubine. Patima l-a făcut să ajungă la cheremul lor şi să le adopte obiceiurile, socotind că pentru a da dovada marii sale iubiri, era necesar să treacă la credinţa din ţara lor natală. Datorită vârstei înaintate şi faptului că judecata lui era prea slabă ca să-i readucă în memorie orânduielile strămoşilor, a uitat să se mai închine Dumnezeului propriu, cinstindu-i pe idolii nevestelor sale. Solomon păcătuise şi mai înainte şi se abătuse de la litera legilor când a modelat junincile de aramă puse în jurul soclului de la ofranda adusă templului, denumită Marea de aramă, aşijderea când a făurit statuile leilor din preajma tronului său (căci nu mai avea nevoie să facă chipuri cioplite)[32]. După ce a avut în faţă frumoasa şi înălţătoarea pildă a virtuţii şi gloriei tatălui său, care au fost lăsate fiului ca răsplată a desăvârşitei devoţiuni faţă de Dumnezeu, după ce Acesta i-a apărut de două ori în somn şi l-a îndemnat să meargă pe urmele paşilor părinteşti, Solomon s-a abătut de la drumul drept, moartea lui fiind lipsită de glorie. S-a ivit şi un prooroc trimis de Dumnezeu, care l-a înştiinţat că nelegiuirea lui a ieşit la iveală, spunându-i că n-o să se mai bucure mult de faptele sale. Domnia nu-i va fi răpită câtă vreme mai trăia, deoarece Domnul făgăduise să-l facă urmaşul lui David. După ce va muri, pedeapsa se va abate asupra fiului său, chiar dacă nu întregul popor i se va arăta necredincios, căci zece seminţii îi vor contesta puterea şi doar celelalte două vor rămâne supuse nepotului lui David, de dragul bunicului, pe care Domnul l-a iubit, şi de dragul Hierosolymei, unde el plănuise să-I închine un jertfelnic”[33].

            O învăţătură din istoria primilor trei regi evrei: „Saul, la început cel mai bun dintre semenii săi, după aceea e răpus de invidie. David, bărbatul cel bun după inima Domnului, după aceea se face vinovat de omor şi de desfrânare. Solomon, cel dăruit de Domnul cu tot harul şi cu toată înţelepciunea, a fost târât în idolatrie de către femeile sale. Numai Fiului lui Dumnezeu i-a fost dat să rămână fără greşeală”[34].


[1] Deşi, în cazul lui Solomon, nu putem vorbi despre adulter, doar despre faptul că avea un harem cu care-şi întrecuse mult înaintaşii.

[2] SEP 2, p. 488

[3] BBVA, p. 394

[4] AB, p.

[5] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, II, 5

[6] Mircea Eliade, op. cit., pp. 331-332

[7] De altă credinţă, ireconciliabilă cu ortodoxia.

[8] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XIV

[9] Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări teologice, IV, 2

[10] Duşmanul fiind, aici, păcatul.

[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de sfătuire către Teodor cel căzut, 14

[12] BBVA, p. 394

[13] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 26

[14] SEP 2, p. 490

[15] SEP 2, p. 495

[16] SEP 2, p. 490

[17] BBVA, p. 395

[18] SEP 2, p. 491

[19] BBVA, p. 395

[20] BBVA, p. 395

[21] Reamintim că datările diferă de la autor la autor.

[22] Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, pp. 172-173

[23] EA, p. 299

[24] Adică în Vechiul Testament.

[25] SEP 2, p. 454

[26] Perioada 971-970 este indicată aici drept una de coregenţă, David fiind încă în viaţă, deşi foarte slăbit.

[27] Hadad Idumeul.

[28] Aceasta, însă, nu a fost singura latură a înţelepciunii lui Solomon.

[29] Putem vorbi despre redactări, şi acestea prezumtive, care, însă, se bazau pe texte mult mai vechi.

[30] DEI, pp. 879-880

[31] Se pare că Solomon doar a tolerat cultele străine, nefiind un adept al acestora; oricum, confuzia era uşor de realizat.

[32] Iosif Flaviu pare, în această privinţă, a reprezentărilor creaturilor, a avea o poziţie rigidă, premergătoare iconoclasmului.

[33] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, VIII, 7, 5

[34] Tertulian, Despre prescripţia contra ereticilor, III, 4-5

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s