Comentarii la II Regi – 6

Posted: 29/01/2009 in II Regi
Etichete:, ,

CAPITOLUL 6 – Aducerea chivotului la Ierusalim.

           

            „Apare aici o perspectivă nouă: Istoria politică face loc istoriei religioase, prin mutarea la Ierusalim a chivotului”[1].

 

1: David i-a adunat din nou pe tinerii din Israel, ca la vreo şaptezeci de mii.

2: Şi s-a ridicat David, el şi tot poporul care era cu el, precum şi o seamă din dregătorii lui Iuda, şi au mers pe calea urcuşului ca să aducă de acolo chivotul lui Dumnezeu, deasupra căruia este chemat numele Domnului puterilor, Cel ce şade pe heruvimii de deasupra.

            Au mers pe calea urcuşului: „Textul Masoretic: … s-au dus la Baala lui Iuda, Baala fiind vechiul nume al cetăţii Chiriat-Iearim (Iosua 15, 9), unde fusese aşezat ultima oară chivotul legământului, în casa lui Aminadab (I Regi 7, 1). Calea urcuşului (care nu e un nume propriu) ar putea să însemne ascensiunea lui David în urma victoriei asupra Filistenilor”[2].  Heruvimii de deasupra: „Pe capacul chivotului se aflau imaginile a doi heruvimi care simbolizau tronul nevăzutului Dumnezeu (Numeri 7, 89)”[3].

3: Şi a pus chivotul Domnului într-un car nou, luându-l din casa lui Aminadab – care locuia pe deal; iar Uza şi fraţii săi, fiii lui Aminadab, mânau carul,

Uza (= tărie) era unul dintre fiii lui Aminadab. Acesta, în textul ebraic, este Abinadab (= tatăl dărniciei), locuitor al cetăţii Chiriat-Iearim, care a primit în casa lui chivotul Domnului, atunci când acesta a fost înapoiat de către Filisteni.

4: în timp ce fraţii săi mergeau înaintea chivotului,

5: iar David şi toţi fiii lui Israel erau jucând înaintea Domnului, cu instrumente răsunătoare şi cu cântări şi cu harpe şi cu alăute şi cu tobe şi cu ţimbale şi cu fluiere.

„Amplă procesiune, cu tot fastul regesc, în care bucuria era exprimată prin jocuri şi cântece; acestea din urmă, codificate, se păstrează până azi în Biserica Etiopiei, sub numele generic de dansuri davidice[4].

            „Slăvitul împărat David a luat ramuri şi de praznic a înălţat laudă dănţuind cu copiii. Iubirea părintelui Tău David să fie oare vie întru Tine?”[5].

6: Au venit astfel până la aria de treierat a lui Nachon; acolo Uza şi-a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu, ca să-l sprijine, şi s-a ţinut de el, fiindcă boii îl făcuseră să se mişte-ntr-o rână.

Despre Nachon (= pregătit) nu se ştie decât că a dat numele unei arii de pământ, ce avea să se numească ulterior Pereţ-Uza.

7: Dar Domnul S-a mâniat pe Uza cu mare aprindere; şi din pricina acestei îndrăzneli l-a lovit Dumnezeu chiar acolo; şi acolo a murit, lângă chivotul Domnului, înaintea lui Dumnezeu.

„Teribilul eveniment era menit să demonstreze că chivotul legii, simbol al prezenţei lui Dumnezeu, este intangibil chiar şi în faţa bunelor intenţii ale unui laic. Totul pentru a consolida sentimentul sacralităţii. Cuvântul ruptură (diakope) are aici o arie semantică mult mai largă: adevărata ruptură se produce în fiinţa lui David, anume în credinţa sa că Dumnezeu nu poate fi nedrept”[6].  Textul Masoretic adaugă că Domnul l-a lovit pe Uza „pentru şal – termen cu sens controversat: întindere, nebunie, grabă, obrăznicie. Ideea generală este sublinierea măreţiei sacre a chivotului, pe care nu avea voie să-l atingă nimeni”[7].

8: Şi s-a mâhnit David pentru aceea că Domnul făcuse o astfel de ruptură asupra lui Uza; şi locul acela s-a numit Ruptura lui Uza, până-n ziua de azi.

            „Trebuie să înţelegem că nimic privitor la Dumnezeu nu trebuie judecat cu uşurinţă, fiindcă şi o vină care pare mică devine mare dacă este o injurie adusă lui Dumnezeu. Acel Uza, levit al lui Dumnezeu, ce a săvârşit împotriva poruncii cereşti prin faptul că a încercat să sprijine chivotul Domnului, ca să nu se răstoarne? Legea nu prevedea nimic în această privinţă. Şi totuşi, îndată ce a pus mâna să sprijine chivotul, şi-a dat duhul, nu fiindcă, pe cât se pare, ar fi săvârşit ceva nepermis, sau împotriva datoriei, ci prin datorie însăşi împotriva datoriei, fiindcă a fost în afara poruncilor”[8].  Ruptura lui Uza: ebraică Pereţ-Uza.

9: Şi-n ziua aceea s-a temut David de Domnul, zicând: „Cum va intra la mine chivotul Domnului?”

10: Şi n-a vrut David să aducă la sine chivotul legii Domnului, în cetatea lui David, ci l-a adus David în casa lui Obed-Edom Gateanul.

„Văzând puterea chivotului, David se înspăimântă şi nu vrea să se expună primejdiei reprezentate prin prezenţa chivotului. De aceea îl trimite în cetatea filistină Gat (…), unde-şi făcuse prieteni, în casa lui Obed-Edom (care îl slujeşte pe Edom). Dumnezeu binecuvântează casa ospitalieră a acestui străin. Şederea la Obed-Edom este văzută ca o perioadă de probă, în care David se asigură de caracterul benefic al chivotului, înainte de a-l duce în cetatea sa, Ierusalim”[9].  Obed-Edom (= slujitorul lui Edom); Edom (= roşu).

11: Şi a rămas chivotul Domnului vreme de trei luni în casa lui Obed-Edom Gateanul şi a binecuvântat Domnul casa lui Obed-Edom şi tot ce avea el.

12: Şi i s-a spus regelui David, zicând: „Domnul a binecuvântat casa lui Obed-Edom, şi tot ce are el, pentru chivotul lui Dumnezeu”. Atunci David a mers şi a ridicat cu veselie chivotul Domnului din casa lui Obed-Edom în cetatea lui David.

13: Şi împreună cu el, purtând chivotul Domnului, erau şapte cete; şi viţei şi miei pentru jertfă.

„Textul ebraic plasează jertfa după şase paşi făcuţi de purtătorii chivotului. Tot în Textul Masoretic, jertfa este săvârşită de către David însuşi, ceea ce ilustrează o concepţie veche conform căreia regele poate acţiona ca preot”[10].

14: Şi David cânta cu mare răsunet din instrumente muzicale înaintea Domnului; şi era îmbrăcat în vestmânt luminat.

„S-au făcut analogii între acest dans şi dansul sacru din cultele fertilităţii (…), iar, conform lui M. Weinfeld (…), un ritual hittit atestă transportarea de obiecte sfinte într-un car însoţit de două persoane şi de dansatori, dintre care unul era gol”[11].

15: Şi David şi toată casa lui Israel au ridicat chivotul Domnului în strigăte şi glasuri de trâmbiţă.

16: Şi a fost că atunci când chivotul Domnului a sosit în cetatea lui David, Micol, fiica lui Saul, s-a uitat pe fereastră şi l-a văzut pe regele David dănţuind şi cântând înaintea Domnului; şi l-a dispreţuit în inima ei.

„Motivul femeii care priveşte de la fereastră este larg răspândit în literatura Orientului Mijlociu. În Vechiul Testament, motivul apare la Judecători 5, 28; IV Regi 9, 30; Proverbe 7, 6, fiind corelat cu fertilitatea, dar şi cu moartea şi distrugerea. În acest pasaj, Micol este prezentată ca soţia iubitoare care aşteaptă întoarcerea soţului biruitor în război (…). ¨ După Ambrozie (al Milanului), Micol îl dispreţuieşte pe dănţuitorul David pentru că priveşte scena cu ochi materiali, nereuşind să-i înţeleagă sensul sacru. Ambrozie interpretează dansul lui David prin prisma cuvintelor lui Iisus: Cine se va ruşina de Mine în faţa oamenilor, şi Eu mă voi ruşina de el în faţa Tatălui care este în ceruri (Marcu 8, 38). Moise nu s-a ruşinat de Dumnezeu în faţa lui Faraon; David nu s-a ruşinat să danseze în faţa poporului; Isaia nu se ruşina să umble gol şi desculţ, proclamând profeţiile Domnului (Isaia 20, 2). David se comportă ca un copil în faţa lui Dumnezeu, cu smerenie şi inocenţă, uitând de rangul său regesc. Dansul lui David a fost dansul slăvit al unui înţelept; dans cu adevărat sublim, care l-a înălţat spiritual până la tronul lui Hristos (Ambrozie, Epistole 58)”[12].

            „E propriu bucuriei să salte cu cuviinţă dumnezeiască şi să se veselească, cum sălta în pântece Ioan (Luca 1, 41), marele Înaintemergător şi vestitor al adevărului, sau împăratul David, când a dat locaş de odihnă chivotului lui Israel”[13].

17: Şi au adus chivotul Domnului şi l-au aşezat înlăuntru, la locul lui, în mijlocul cortului pe care David îl ridicase pentru el; atunci David a adus în faţa Domnului arderi-de-tot şi jertfe de pace.

„Aşezarea chivotului în cort (reluând termenii din I Regi 5, 2) reprezintă pandantul pozitiv al depunerii temporare a chivotului în sanctuarul lui Dagon. Ea pune capăt peregrinărilor chivotului”[14].

18: Iar după ce David a săvârşit aducerea arderilor-de-tot şi a jertfelor de pace, a binecuvântat poporul întru numele Domnului Puterilor.

19: Şi a împărţit la tot poporul – şi chiar oştirii lui Israel – de la Dan până la Beer-Şeba, fiecăruia, atât bărbaţi cât şi femei, câte o bucată de pâine şi câte o ciozvârtă de carne friptă şi câte o clătită din tigaie; şi tot poporul a plecat, fiecare la casa lui.

„David s-a purtat ca un preot: a adus jertfe, a binecuvântat poporul în numele Domnului şi a împărţit merinde călătorilor care asistau la ceremonie”[15].

            „Hrana aceasta este îndestulătoare; este o hrană israeliteană; hrana păgânilor, însă, este de prisos. Cel care se foloseşte de această hrană (păgână) să nu se gândească să ajungă cândva cumpătat; mintea lui e îngropată în pântece”[16].

20: Şi David s-a întors să-şi binecuvânteze propria sa casă. Iar Micol, fiica lui Saul, a ieşit în întâmpinarea lui David şi l-a salutat şi a zis: „Câtă cinste astăzi pentru regele lui Israel, cel ce s-a descoperit astăzi în ochii slujnicelor şi slugilor lui aşa cum li se descoperă oricare din cei ce ţopăie ca nebunii!”

            Ţopăie ca nebunii: „Termenul face aluzie la dansurile orgiastice ale unor culte păgâne, în timpul cărora, cuprinşi de frenezie, bărbaţii ajungeau să se automutileze”[17].

21: Iar David a zis către Micol: „Eu voi juca în faţa Domnului. Binecuvântat este Domnul, Cel ce m-a ales, peste capul tatălui tău şi peste capul casei acestuia, să facă din mine cârmuitor peste poporul Său, peste Israel! Şi voi juca şi voi sălta în faţa Domnului,

22: şi aşa încă mă voi mai descoperi, şi netrebnic voi fi în ochii tăi, dar împreună cu slujnicele în ochii cărora ziceai că n-aş fi în cinste”.

23: Iar Micol, fiica lui Saul, nu a avut nici un copil până-n ziua când a murit.

            „Nu s-a ruşinat, aşadar, David de nişte păreri femeieşti şi, din respect pentru religie, nu s-a sfiit să primească dojană de la nişte femei. Căci juca pentru Domnul, ca un rob al Său. De aceea i-a plăcut şi mai mult şi aşa s-a umilit pentru Dumnezeu încât socotea mai prejos decât aceasta înălţimea regală şi dăruia lui Dumnezeu cea din urmă slujbă ca un rob de rând. Iar aceea care a judecat rău o dănţuire de acest fel, osândită să rămână stearpă, n-a lăsat odrasle regeşti, ca să nu le facă trufaşe. Şi, ceea ce este adevărat, n-a dobândit nici un urmaş care să-i ducă neamul mai departe”[18].  „Cine nu se va spăimânta să-Ţi reproşeze că eşti un neastâmpărat? Căci, iată, pentru că fiica lui Saul a vărsat nedreptate, pântecele ei s-a uscat şi n-a mai născut. Fiindcă a ocărât, sterpiciunea s-a făcut răsplata defăimării gurii sale”[19].


[1] SEP 2, p. 379

[2] BBVA, p. 352

[3] BBVA, p. 352

[4] BBVA, p. 352

[5] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, XIV, 7

[6] BBVA, p. 352

[7] SEP 2, p. 380

[8] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, VI, 10

[9] SEP 2, p. 380

[10] SEP 2, p. 380

[11] SEP 2, p. 380

[12] SEP 2, pp. 380-381

[13] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 6

[14] SEP 2, p. 381

[15] SEP 2, p. 381

[16] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 18, 2-3

[17] BBVA, p. 352

[18] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LVIII, 7

[19] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, XIV, 9

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s