Comentarii la II Regi – 24

Posted: 29/01/2009 in II Regi
Etichete:, ,

CAPITOLUL 24 – Numărătoarea poporului. Ciuma. Un jertfelnic pe aria lui Aravna Iebuseul.

 

1: Mânia Domnului s-a aprins din nou în Israel; el l-a stârnit pe David împotriva lor, zicând: „Mergi şi numără-i pe Israeliţi şi pe Iudei!”

            „Text dificil, întrucât persoana care l-a stârnit pe David rămâne incertă: el poate fi: 1) Cineva din popor (foarte puţin probabil); 2) Diavolul, aşa cum va interpreta autorul Paralipomenelor (I Paralipomene 21, 1); 3) Dumnezeu Însuşi, Cel care, în teologia Vechiului Testament, este cauza primă a tot ce există şi se mişcă, inclusiv istoria; sensul acesta este extras şi din Versiunea Ebraică. Aşadar, Dumnezeu incită, David se supune, Ioab obiectează (v. 3), recensământul se face (vv. 8-9), David şi-l asumă ca păcat (v. 10), Domnul pedepseşte (v. 15). În ce constă, totuşi, păcatul? Recensământul populaţiei era prescris în legea lui Moise (Ieşirea 30, 12-16), dar fiecare cetăţean trebuia să plătească o răscumpărare, ceea ce sub David nu s-a făcut. Un recensământ avea ca obiectiv principal stabilirea dărilor şi a volumului de muncă forţată; se pare că David a vrut să-şi cunoască doar forţele armate, ceea ce poate fi un semn de trufie din partea unui suveran care, cel puţin pentru un moment, ignora suveranitatea absolută a lui Dumnezeu”[1].  „Ideea că Dumnezeu ar putea inspira o faptă rea este o formulare stângace, consecinţă a principiului unicităţii lui Dumnezeu, Cauză unică a tot ce există. Ea a scandalizat încă de la primele reflecţii asupra acestui text. De aceea, Cronistul, în povestirea paralelă (I Paralipomene 21), înlocuieşte numele lui (Iahve) cu Satan. Frica de recensământ a putut fi observată în diferite civilizaţii, depărtate unele de altele. În Ieşirea 30, 12-13, se semnalează primejdia pe care o poate reprezenta un recensământ şi necesitatea perceperii unei jumătăţi de siclu pentru fiecare recenzat, pentru îndepărtarea acesteia. Se consideră că numărarea unor fiinţe sau lucruri este prerogativa proprietarului lor; iniţiind recensământul, regele comite deci o uzurpare a dreptului lui (Iahve)”[2].

2: Şi a zis regele către Ioab, mai-marele oştirii: „Du-te dar prin toate seminţiile lui Israel şi ale lui Iuda, de la Dan până la Beer-Şeba, şi numără poporul, iar eu voi şti numărul poporului!”

3: Dar Ioab a zis către rege: „Domnul Dumnezeul tău să-i adauge poporului încă o sută de ori cât este acum, iar ochii domnului meu, regele, s-o vadă; de ce însă doreşte acest lucru domnul meu, regele?”

Cu această interogaţie, Ioab caută să-l abată pe David de la planul recensământului.  „Dorinţa lui Ioab exprimă şi primejdia ce ar reprezenta-o limitarea populaţiei prin enunţarea unei cifre”[3].

4: Cu toate acestea, cuvântul regelui a fost mai puternic decât al lui Ioab şi al mai-marilor oştirii. Atunci Ioab şi mai-marii oştirii au plecat de la rege ca să numere poporul lui Israel.

            „Regele David a vrut să ştie cât de multe mii întrunea norodul său, fără să ţină minte porunca lui Moise prin prevederea căreia cel care număra poporul trebuia să-I ofere lui Dumnezeu câte o jumătate de siclu pentru fiecare om, şi i-a dat lui Ioab, comandantul oştirii sale, ordinul să cutreiere ţara şi să-i socotească întreaga mulţime de locuitori”[4].  „Biblia atribuie un sens mistic numerelor. Astfel, evreii nu trebuiau să fie număraţi în mod direct. Pentru a fi recenzaţi, toţi adulţii depuneau o monedă de o jumătate de şekel (siclu), după care monedele erau numărate. Atunci când David a numărat direct poporul său, ciuma a lovit ţara omorând şaptezeci de mii de oameni”[5].

5: Şi au trecut Iordanul şi şi-au aşezat tabăra la Aroer, de-a dreapta cetăţii ce se află în mijlocul văii Gad, aproape de Iazer.

Aroer (= gol; tufiş de ienupăr) se afla în valea Gad (= fericire); Scriptura vorbeşte despre trei localităţi numite Aroer. Localizarea se poate face pornind de la Iazer (= folositor), cetate pe malul răsăritean al Iordanului.

6: De acolo au mers în Galaad şi în ţinutul Tahtim-Hodşi, adică în Adisai, de unde au venit la Dan-Iaan, ocolind Sidonul;

7: şi au venit la cetatea Tir şi prin toate cetăţile Heveilor şi ale Canaaneilor şi au ieşit în partea de miazăzi a Iudei, la Beer-Şeba.

Tahtim-Hodşi (= noul oraş de jos) – regiune învecinată cu Galaadul; Adisai (Adasai) apare doar în Septuaginta; Dan-Iaan (= adăpostul struţului) – localitate între Galaad şi Sidon. Sidon (= pescuit) şi Tir (= stâncă) au fost deseori prezentate.

8: Apoi au străbătut toată ţara, iar după nouă luni şi douăzeci de zile au ajuns la Ierusalim.

9: Acolo Ioab i-a dat regelui cartea cu numărătoarea poporului: În Israel se aflau opt sute de mii de bărbaţi tari, purtători de sabie, iar bărbaţii din Iuda erau cinci sute de mii de războinici.

„Recenzorii pleacă din sudul Transiordaniei, urcă spre nord, trec din nou Iordanul spre vest şi coboară în sudul Cisiordaniei. Transiordania, cu regatele lui Sihon şi Og, ţinutul Galaad şi cetatea Aroer, cărora Deuteronom 2-3 le acordă o mare importanţă, ocupă un loc de cinste”[6].

10: După această numărătoare a poporului, inima lui David a prins a i se zbuciuma în piept. Şi a zis David către Domnul: „Tare mult am greşit făcând lucrul acesta! Şi acum, Doamne, ridică nelegiuirea robului Tău, că foarte nebuneşte am lucrat!”

            „Vina era că a voit să ştie numărul întregului popor care era cu el, ştiinţă care Îi era rezervată numai lui Dumnezeu”[7]. Cum s-a văzut mai sus, recensământul nu era oprit în Israel, ci doar numărătoarea directă a oamenilor.

11: A doua zi, David s-a sculat dis-de-dimineaţă. Atunci a fost cuvântul Domnului către profetul Gad văzătorul, zicând:

            Văzătorul: profetul care avea capacitatea de a vedea viitorul, dar şi pe aceea de a vedea ce se petrece în sufletul omului. În II Paralipomena 29, 25 va fi numit Gad, văzătorul regelui[8].  Gad (= fericire) a mai apărut în I Regi 22,5.

12: „Du-te, grăieşte către David şi spune-i: – Aşa grăieşte Domnul: Trei lucruri îţi pun înainte: alege unul din ele, şi ţi-l voi face”.

13: Gad a venit la David şi i-a grăit, zicând: „Alege tu ce anume să ţi se întâmple: trei ani de foamete în ţară; trei luni de-a lungul cărora să fugi din faţa vrăjmaşilor tăi în timp ce ei te gonesc; sau trei zile de ciumă în ţara ta. Acum, deci, hotărăşte şi vezi ce răspuns trebuie să-I duc Celui ce m-a trimis”.

Ciumă: „literal: moarte sau mortalitate, ciuma fiind un flagel năprasnic şi necruţător”[9].  „Cele trei calamităţi amintesc de triada flagelurilor (foamete-război-molimă) enunţată de aproximativ cincisprezece ori în Ieremia, de şapte ori în Iezechiel şi mai rar în alte părţi (Levitic 26, 25-26; Deuteronom 28, 21-25; III Regi 8, 35-40)”[10].

14: Şi a zis David către Gad: „Tare strâmtorat sunt eu din toate cele trei părţi; cu toate acestea, mai bine e să cad eu în mâinile Domnului, că foarte multe sunt îndurările Lui, decât să cad în mâinile oamenilor”.

15: Aşadar, David a ales ciuma.

„Regele şi-a zis în sinea lui: dacă alegea foametea, putea să reiasă că a făcut-o în dauna supuşilor săi, de vreme ce teama l-ar fi ocolit pe el, care dispunea de mari provizii de grâu, fapt privit de toţi cu ochi răi; dacă se pronunţa pentru cele trei luni de luptă, iarăşi i s-ar fi reproşat că a fost rău intenţionat, întrucât îl ocroteau oştenii viteji şi îşi găsea refugiul în fortăreţe puternice, războiul neavând, aşadar, cum să-l înfricoşeze. Tocmai de aceea, David a optat pentru molimă, care-i lovea, deopotrivă, şi pe rege şi pe supuşii săi, aşa că temerile erau împărtăşite de toţi; după părerea lui, mai bine încăpea pe mâinile Domnului decât să ajungă în puterea duşmanilor”[11].

            Aici se arată că Dumnezeu l-a stârnit pe David, iar la I Paralipomena 21, 1 se arată că diavolul l-a stârnit pe rege: „Apostolul numeşte pe diavolul dumnezeu al veacului acesta. Aşa trebuie înţeles cuvântul din Regi. Sau şi altfel: fiindcă afară de Providenţa lui Dumnezeu nu se întâmplă nimic, ci toate se întâmplă fie din bunăvoinţa, fie din îngăduinţa Lui, cuvântul din Regi că Dumnezeu a mişcat, trebuie înţeles că Dumnezeu a îngăduit, iar cel din Paralipomene că diavolul a lucrat, el a fost cauza. Pe urmă cad şi cei şaptezeci de mii, care (…) sufereau de patima închipuirii de sine şi a mândriei. În înţeles mai înalt aceasta înseamnă că David e orice om care a născut, nu din aplecare (dispoziţie) lăuntrică, ci din uitare de sine, un gând de mândrie, dar pe urmă se căieşte şi se roagă lui Dumnezeu. Iar făcând aşa, mor gândurile privitoare la cele vremelnice şi trecătoare. Căci numărul şaptezeci înseamnă mişcarea temporală, pentru cercul înşeptit ce se repetă. De aceea e mai bine a fi prigonit de vrăjmaşii draci, decât a suporta foamea neauzirii cuvântului lui Dumnezeu”[12].

16: Atunci îngerul Domnului şi-a întins mâna împotriva Ierusalimului, ca să-l nimicească; dar Domnului I s-a făcut milă de atâta rău şi i-a zis îngerului care nimicea poporul: „Destul acum!; trage-ţi mâna!”  Iar îngerul Domnului se afla lângă aria lui Aravna Iebuseul.

„Îngerul Domnului este comparabil cu nimicitorul care omoară întâii-născuţi din Egipt în Ieşirea 12, 23”[13].  Aravna (= cort) era un iebusit de la care David avea să cumpere aria (ţarina).

17: Iar David, văzându-l pe îngerul care lovea poporul, a zis către Domnul: „Iată, eu sunt cel ce a păcătuit, eu, păstorul, eu sunt cel ce a făcut răul; dar oile acestea ce-au făcut?… Fie-Ţi mâna împotriva mea şi împotriva casei tatălui meu!”

Precum altădată Moise, David cere ca mai bine să moară el decât poporul.

18: În ziua aceea a venit Gad la David şi i-a zis: „Ridică-te şi fă-i Domnului jertfelnic pe aria lui Aravna Iebuseul!”

            După ce David şi-a recunoscut vina, „Domnului i-a părut rău şi a poruncit îngerului să cruţe poporul, iar David să ridice altar de jertfă. Atunci jertfele erau pentru nelegiuiri, dar acum ele sunt pentru pocăinţă. Prin acea umilinţă a regelui, Dumnezeu a devenit mai îngăduitor. Căci nu este de mirare că omul greşeşte; vinovat este că nu recunoaşte că a greşit şi nu se umileşte în faţa lui Dumnezeu”[14].

19: Iar David s-a ridicat după cuvântul lui Gad, aşa cum îi poruncise Domnul.

20: Acolo Aravna s-a uitat şi l-a văzut pe rege venind către el împreună cu servii săi; atunci Aravna a ieşit şi i s-a închinat regelui cu faţa la pământ.

21: Şi a zis Aravna: „Ce să fie, oare, că a venit domnul meu, regele, la robul său?”  Iar David i-a zis: „Să cumpăr de la tine aria, spre a-I zidi Domnului jertfelnic, pentru ca să înceteze molima în popor”.

22: Şi a zis Aravna către David: „S-o ia domnul meu, regele, şi să-I aducă Domnului tot ceea ce crede el că este bun; iată boii pentru ardere-de-tot, şi roţile (carelor) şi jugurile boilor drept lemne”.

23: Pe toate i le-a dat Aravna regelui. Şi a zis Aravna către rege: „Domnul, Dumnezeul tău, să te binecuvinteze!”

Textul Masoretic are aici Aravna regele: „unii comentatori (Raşi, Qimhi etc.) văd aici urmele unei tradiţii după care (Aravna) ar fi fost un rege iebuseu”[15].

24: Atunci regele a zis către Aravna: „Nu, ci fără doar şi poate voi cumpăra de la tine cu preţ bun; Domnului, Dumnezeului meu, nu-I voi aduce ardere-de-tot luată pe nimic”.  David a cumpărat aria şi boii cu cincizeci de sicli de argint.

Scena dintre David şi Aravna „se apropie de Judecători 6, 11-24, unde apariţia unui înger precedă ridicarea unui altar la Ofra. Aravna (wrn explicat prin hittită sau prin hurrită) este, de bună seamă, numele unui locuitor al Ierusalimului atras în legenda introducerii unui cult sacrificial în oraşul lui David. Târguiala dintre David şi Aravna aminteşte de Facerea 23, 15 şi 33, 19 (David e prezentat reproducând purtarea patriarhilor). Istoria despre David şi Aravna se apropie şi de Facerea 14, Avram fiind prototipul lui David, iar Melchisedec cel al preoţilor din Ierusalim”[16].

25: Acolo i-a zidit David jertfelnic Domnului şi a adus ardere-de-tot şi jertfă de pace. Mai târziu, Solomon i-a făcut jertfelnicului un adaos, căci cel dintâi era mic. Şi S-a milostivit Domnul asupra ţării şi a încetat molima în Israel.

„Versetul final revine asupra molimei şi dă sens întregului capitol, prefigurând totodată apariţia templului din Ierusalim”[17].  „Altarul de pe aria lui Aravna poate fi o prefigurare a templului pe care David şi-l visează şi pe care Solomon îl va zidi”[18].    

            „Din pricina mâniei dumnezeieşti s-a pornit moartea asupra poporului Domnului şi, până la ora prânzului, nimicitorul a lovit cu putere, fără să-l împiedice nimic. Dar vrând să-şi întindă mâna spre Ierusalim, l-a oprit Dumnezeu. Iar văzând David pe înger, l-a rugat pe Dumnezeu, spunând că el a păcătuit şi e mai bine şi mai drept să fie omorât păstorul şi conducătorul decât oile, care n-au păcătuit. Apoi, poruncindu-i Dumnezeu, ridică altar în aria lui Aravna, pe care a cumpărat-o împreună cu boii care treierau, cu cincizeci de sicli. Iar după ce a ridicat dumnezeiescul jertfelnic, a adus jertfele pe el, arderi de tot şi jertfe de pace. Şi aşa a încetat nimicirea şi a fost oprită moartea de mai înainte. Şi adaugă Sfânta Scriptură că la început altarul era mic, dar pe urmă a adăugat la el Solomon. (…) De dimineaţa, aşadar, adică de la cele dintâi timpuri ale veacului acesta, a stăpânit moartea peste pământeni, până la ora prânzului, adică până la venirea mesei. Căci când a venit timpul sfintei mese, adică al celei tainice în Hristos, pe care mâncăm pâinea cea din cer şi de viaţă făcătoare, s-a desfiinţat moartea cumplită şi de neocolit din vechime, la porunca lui Dumnezeu. Şi a fost domolit nimicitorul abia când a voit să-şi întindă mâna nimicitoare şi asupra celor ce locuiesc în sfânta cetate, în Ierusalimul spiritual (inteligibil). (…) Iar sfânta cetate este Biserica, ai cărei locuitori sunt cei desăvârşiţi prin pâinea cea vie spre sfinţenie. (…) Căci şi în noi a locuit Hristos, Care este viaţă şi Făcătorul de viaţă. De aceea şi alungă Dumnezeu pe nimicitorul de la cei sfinţi, ca nemaitrebuind să-l biruiască arătarea sfintei mese, pe care o închipuie timpul prânzului. Deci ne-a scăpat Hristos, înţeles în persoana lui David. Fiindcă văzând El moartea nimicind pe pământeni, S-a făcut rugător pentru noi la Tatăl. Căci S-a adus pe Sine Însuşi pentru noi şi S-a supus de bunăvoie morţii, iar prin aceasta a domolit pe nimicitor, spunând că păcatul este al Lui[19]. (…) Şi zice că trebuie să sufere mai bine păstorul decât oile. Căci Păstorul cel bun şi-a pus sufletul Său pentru oi. Apoi, la îndemnul lui Dumnezeu, dumnezeiescul David, zidind un altar acolo unde a văzut pe îngerul nimicitor stând în nelucrare (căci l-a văzut pe el la arie, zice), a adus lui Dumnezeu arderi de tot şi de pace (acestea erau feluri şi chipuri de jertfe cerute de lege). Prin arie trebuie să înţelegi Biserica la care, ajungând nimicitorul, s-a oprit, în sfârşit, şi s-a desfiinţat moartea şi şi-a retras nimicitorul mâna, odinioară cumplită şi nimicitoare. Căci este casa vieţii celei după fire, adică a lui Hristos. Iar Biserica spunem că este, prin asemănare şi chip, arie. Căci în ea se adună ca nişte snopi sau spice cei seceraţi din vieţuirea lumească prin cuvântul sfinţilor secerători, adică al apostolilor şi evangheliştilor, ca să fie duşi în curţile de sus şi aşezaţi, ca într-o jitniţă domnească, în Ierusalimul ceresc, ca un grâu curat, după lepădarea faptelor şi cugetelor nefolositoare şi de prisos, care sunt închipuite prin pleavă. (…) Această arie spirituală (inteligibilă), adică Biserica, a cumpărat-o Hristos cu cincizeci de sicli, adică nu cu un preţ neînsemnat. Căci S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Şi a fixat în ea altarul. Şi, fiindcă El Însuşi este liturghisitorul (căci S-a făcut Arhiereu) şi El Însuşi jertfa, S-a adus pe Sine Însuşi în chipul (tipul) viţelului care treiera şi S-a făcut ardere de tot şi jertfă. Căci în Hristos s-a surpat peretele despărţiturii şi noi, cei ce eram odinioară depărtaţi şi despărţiţi din pricina păcatului, ne-am unit prin El şi în El cu Dumnezeu şi Tatăl, desfiinţând vechea duşmănie. Căci El este pacea noastră[20]. (…) Dar Hristos este viţel care treieră şi în alt înţeles. Prin El se face curăţirea şi lepădarea lucrurilor de prisos, adică a împrăştierilor şi a gândurilor trupeşti privitoare la lume, care sunt şi ele hrana focului, ca şi pleava. Iar ridicându-se altarul pe care s-a adus jertfa de pace şi arderea de tot, s-a desfiinţat ceea ce ne întrista. Căci a ascultat Domnul pământul şi a fost oprită nimicirea. Pentru că, jertfindu-Se Hristos pe Sine pentru noi, s-a desfiinţat moartea şi s-a biruit stricăciunea, deoarece Dumnezeu Cel ce poate toate, Îşi pleacă urechea gata de ascultare la toate rugăciunile tuturor[21] (…). Iar când zice că altarul de la început era mic şi că s-a adăugat la el pe urmă, arată înaintarea Evangheliei în cursul timpului; de asemenea, puţinătatea sfintelor Biserici la început şi înmulţirea lor în timpurile de după aceea. Căci se lărgesc mereu altarele, adăugându-se mereu alte Biserici la cele dintâi şi sporind la o mulţime nenumărată popoarele, care s-au izbăvit prin jertfa lui Hristos; avându-L pe El jertfitor şi victimă sfântă de jertfă şi Stăpân al Bisericii[22], închipuită prin arie”[23].

 

            În final, câteva consideraţii generale asupra domniei lui David, pentru care vom recurge la alăturarea a trei articole privind pe David şi epoca sa, articole ce se susţin şi se completează:

            David (cca 1010-1003-970)[24]. Mulţumită istoriografilor de la curtea lui David şi a lui Solomon, domnia lui David este una din cele mai bine cunoscute din istoria Israelului antic. Este epoca în care Israelul a devenit o adevărată putere politică regională, de care vecinii trebuiau să ţină seama.  Istoria înălţării lui David, întocmită probabil pentru a legitima regalitatea şi politica sa, relatează mai multe episoade (unele nu lipsite de ambiguitate), referitoare la viaţa lui David înainte ca el să devină rege. Iudeean originar din Betleem şi nu israelit, o vreme în slujba lui Saul apoi alungat de către acesta, David a fost la început un şef de bandă care opera în teritoriul lui Iuda. El a intrat apoi în slujba lui Akiş, regele filistean din Gat, care i-a încredinţat paza frontierei sudice a regatului său, la Ţiclag. Acolo el a respins pe ismaeliţi şi şi-a câştigat simpatia autorităţilor tradiţionale de pe muntele Iuda. La moartea lui Saul, aceste autorităţi l-au proclamat ca regele lui Iuda la Hebron. După asasinarea lui Abner şi a lui Işbaal (Işboşet), David a obţinut să fie recunoscut ca rege al Israelului.  Unificarea lui Iuda cu Israelul sub autoritatea aceluiaşi rege a provocat atacul filistenilor în valea Refaim, atac pe care David a izbutit să-l respingă; atunci David a cucerit cu uşurinţă oraşul iebusit Ierusalim, din care a făcut capitala sa, după ce domnise 7 ani şi jumătate la Hebron. El a fortificat Ierusalimul şi i-a dat un prestigiu naţional, transferând aici chivotul.  După ce a adunat în jurul său o trupă de soldaţi cu totul devotaţi lui, eventual întăriţi prin mobilizarea triburilor israelite, David ş-a extins autoritatea politică asupra ţărilor vecine. În Transiordania, controlând teritoriul edomit puţin populat, el a obligat Moabul la plata unui tribut şi, după ce i-a cucerit capitala, a anexat regatul amonit. În nord, el a înfrânt armata arameeană a lui Hadadezer, regele din Zoba (Ţoba) (Anti-Liban) şi suzeran al sudului Siriei. A stabilit un reprezentant al său la Damasc, a impus regatelor arameice din această regiune să-i plătească tribut şi a stabilit relaţii bune cu Toi, regele din Hamat, precum şi cu Hiram, regele din Tir. În sfârşit, profitând de faptul că vasalii şi aliaţii săi slăbiseră Egiptul şi Asiria, el şi-a extins influenţa politică, de la golful Akaba din sud până la bucla Eufratului în nord.  Cu toate acestea, David n-a domnit direct decât peste Israel, Iuda şi cetăţile canaaneene anexate De la Dan până la Beerşeva, incluzând Transiordania, în apropierea Iordanului. Acest regat era administrat de către un cabinet regal, tezaurul regal era alimentat din veniturile bunurilor care aparţineau coroanei şi mai ales din tributurile şi prada din războaie. Justiţia rămânea însă în responsabilitatea autorităţilor tradiţionale, dar cu posibilitatea de a se face apel la rege. Pentru a înlesni mobilizarea şi pentru a organiza strângerea impozitelor, David a întreprins în cele din urmă un recensământ şi a luat primele măsuri în vederea construirii unui Templu la Ierusalim. Întrucât a întâmpinat o anumită opoziţie din partea mediilor israeliene tradiţionale, ai căror purtători de cuvânt au fost profeţii Natan şi Gad, aceste două proiecte nu au fost duse până la capăt decât sub urmaşul său”[25].

            „David a organizat o bună administraţie civilă, a dat ţării o capitală stabilă – Ierusalimul -, a stabilit relaţii de cooperare cu Hiram, regele Tirului, de la care a obţinut meşteri constructori, precum şi lemnul necesar pentru marile edificii regale din capitală. Şi-a creat o armată al cărei nucleu era un puternic corp permanent de mercenari, a organizat o viaţă de curte şi un corp de scribi – care consemnau cu regularitate şi exactitate evenimentele petrecute – şi în acelaşi timp s-a ocupat şi de reorganizarea clerului.  În lunga sa domnie de 33 de ani[26] David a creat, dintr-o slabă confederaţie de clanuri şi triburi, un regat centralizat puternic. Înzestrat şi cu remarcabile daruri artistice, David avea însă un caracter nu lipsit de flagrante contradicţii, fapt care a făcut ca ultimii ani ai domniei să-i fie tulburaţi de nemulţumiri interne, de gelozii şi de discordii familiale. Cu toate acestea, David rămâne marele rege din istoria evreilor şi – în epoca sa – unul din marii suverani din întreg Orientul Apropiat”[27].  „David (circa 1040 – 970 î. Hr.)[28], al doilea şi cel mai mare rege al lui Israel, întemeietorul unei dinastii care a domnit timp de patru secole. David era fiul lui Iesei şi strănepotul lui Boaz şi Rut. S-a născut la Betleem în tribul lui Iuda. Păstor în adolescenţă, pătrunde curând în anturajul regelui Saul. Când acesta se dovedeşte nedemn de domnie, profetul Samuel îl unge în taină ca succesor pe David. Într-un moment când Saul era copleşit de amărăciune, unul din slujitorii săi i-l recomandă pe David, iscusit harpist, care-i alină tristeţea cu cântecele lui. Astfel începe ascensiunea lui David la curte, culminând cu victoria asupra lui Goliat, care face din el un erou naţional. Saul i-o dă în căsătorie pe fiica sa, Mical, dar îngrijorat de marea popularitate a lui David, începe să se teamă că fostul păstor ar putea râvni la tron în detrimentul fiului său, Ionatan. Pizma regelui se transformă în curând într-o ură de nestăpânit. Până la moartea lui Saul, David va fi silit să fugă de puternicul său duşman care încearcă de mai multe ori să-l asasineze. Prigoana se sfârşeşte tragic pentru Saul care, învins de filisteni la Ghilboa, îşi pune capăt zilelor după ce trei dintre fiii lui, inclusiv Ionatan, pieriseră în luptă.  Astfel, David este încoronat rege al lui Iuda la Hebron. După ce înfrânge oastea ridicată împotriva sa de alt fiu al lui Saul, Işboşet, celelalte triburi ale lui Israel îl recunosc ca rege şi David domneşte asupra întregii ţări. Supune apoi popoarele vecine, ostile – filisteni, moabiţi, edomiţi, amoniţi şi aramei -, aşază o garnizoană la Damasc şi îşi extinde substanţial împărăţia, cel mai întins stat din istoria lui Israel.  Conştient de necesitatea de a consolida unitatea poporului şi de a crea un centru administrativ neutru, David cucereşte Ierusalimul locuit de iebusiţi şi-şi stabileşte capitala în acest loc. Aduce aici şi chivotul legământului, însă profetul Natan respinge planul lui de a construi un templu la Ierusalim, pe considerentul că un războinic nu ar fi un ctitor potrivit pentru un locaş al păcii. Sarcina construirii Templului îi va reveni mai târziu fiului şi succesorului său, Solomon.  Biblia nu trece sub tăcere păcatele lui David, în special povestea adulterului său cu Batşeba şi modul în care pune la cale asasinarea soţului acesteia. Episodul este urmat de o perioadă de tulburări în care Absalom, fiul lui David, se ridică împotriva tatălui lui şi este în cele din urmă ucis. Ultimii ani ai vieţii îi sunt umbriţi de un alt fiu al său, Adonia, care încearcă să-şi asigure succesiunea la tron printr-o lovitură de palat. Complotul eşuează şi Solomon este proclamat moştenitor.  David, dulcele cântăreţ al lui Israel, a fost puternic idealizat în tradiţia iudaică. I se atribuie paternitatea Psalmilor, precum şi fondul muzicii liturgice de la Templu, şi este pomenit în rugăciuni în toate momentele importante din calendarul evreiesc. Atât Amida[29], cât şi binecuvântările de după mese şi după citirea Torei sunt considerate ineficiente dacă lipseşte rugăciunea pentru restaurarea casei lui David. Binecuvântarea de lună nouă spune că David, regele lui Israel, trăieşte în veci. De asemenea, David este unul din cei şapte oaspeţi simbolici (uşpizin) care vizitează suca[30] în timpul sărbătorii de Sucot. Personalitatea regelui a exercitat o fascinaţie intensă asupra generaţiilor care au urmat şi tradiţia naţională evreiască a înconjurat amintirea lui cu o aură mistică, transformându-l într-un simbol al aspiraţiilor mesianice. Mesia trebuie să se nască din casa lui David, potrivit tradiţiei, preluată de altfel de creştinism care vede în Iisus un descendent al lui David, născut, ca şi marele rege, la Betleem. Figura lui David a dat naştere la numeroase povestiri păstrate în Hagada. Mormântul lui David care, conform unei tradiţii multimilenare, s-ar afla pe muntele Sion, a devenit un important loc de pelerinaj, în special între 1948 şi 1967, când evreii nu au avut acces la Zidul Plângerii. Personalitatea lui David a inspirat nenumărate opere în literatura, muzica, pictura şi sculptura Occidentului”[31].    „David, suveran al regatului Israel (1004 – 965 î. Hr.). David din tribul Iuda îşi începe cariera ca militar în slujba predecesorului său Saul, regele fondator al Israelului, cu a cărui fiică Micol se căsătoreşte, potrivit tradiţiei, după victoria asupra filisteanului Goliat. Popularitatea lui David trezeşte suspiciunea lui Saul şi-l sileşte pe David să se refugieze, iniţial în regiunea de graniţă a Iudeei, apoi în slujba dinastului filistean al cetăţii Gath. După moartea lui Saul în lupta de la Gilboa împotriva filistenilor, David este proclamat iniţial rege în Sud, în Iudeea, având ca reşedinţă oraşul Hebron, apoi, după dispariţia lui Işboşet, fiul şi succesorul lui Saul, este recunoscut ca suveran şi în Israel, realizând astfel unirea celor 12 triburi israelite sub autoritatea sa. Sprijinindu-se pe o puternică armată permanentă şi profitând de o conjunctură internaţională favorabilă – slăbirea Egiptului şi declinul puterilor hegemone ale Mesopotamiei, Asiria şi Babilonia – David reuşeşte să extindă sensibil hotarele, creând singura dată în istorie un adevărat imperiu israelit. În trei campanii, David sfarmă puterea filistenilor şi instituie controlul asupra cetăţii Gath; moabiţii de pe malul răsăritean al râului iordan sunt supuşi, arameii care vizau controlul Transiordaniei sunt înfrânţi, iar Hanun, regele din Ammon, devine vasal Israelului. Campanii dificile sunt purtate împotriva Regatului Edom de la hotarele meridionale ale Israelului, până la nimicirea acestuia. Relaţii prieteneşti sunt stabilite cu Fenicia şi îndeosebi cu Hiram, regele Tirului, cu Talmai din Geşur şi cu Regatul Hamat. Remarcabil om de stat, talentat comandant de oşti şi strălucit diplomat, David schiţează structurile organizatorice ale noului stat centralizat ce se întindea de la Marea Mediterană la Eufrat şi la Marea Roşie. Ocupând apoi şi fortificând Ierusalimul, David face din vechiul oraş al iebusiţilor capitala politică şi religioasă a regatului, în care cultul monoteist al lui Iahve este impus ca religie de stat. David începe pregătirile de construcţie a Templului, care va fi înălţat de fiul şi succesorul său Solomon (965 – 928). Aparatul administrativ acum instituit cuprindea numeroşi ofiţeri, dar şi cadre talentate din rândul populaţiilor neisraelite. Răscoalele conduse de fiul său Abesalom, de Şeba ş. a., reprimate fără mare dificultate, reflectă opoziţia cercurilor tribale din Nord, nemulţumite de îngrădirea autorităţii lor. Muzician şi poet de talent, David (…) devine, la scurt timp după moarte, personaj de legendă”[32].

 


[1] BBVA, p. 374

[2] SEP 2, p. 432

[3] SEP 2, p. 432

[4] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, VII, 13, 1

[5] DEI, p. 574

[6] SEP 2, p. 432

[7] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LI, 8

[8] BBVA, p. 374

[9] BBVA, p. 374

[10] SEP 2, p. 433

[11] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, VII, 13, 2

[12] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 75

[13] SEP 2, p. 433

[14] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LI,9

[15] SEP 2, p. 434

[16] SEP 2, p. 434

[17] SEP 2, p. 434

[18] BBVA, p. 375

[19] Fără de păcat, Hristos Îşi asumă păcatele noastre.

[20] Închipuită prin Solomon (= omul păcii).

[21] E vorba, evident, despre acele rugăciuni în care se cer cele de folos.

[22] În întregul ei.

[23] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, III

[24] 1010-1003 arătând anii stăpânirii peste Iuda, iar 1003-970, anii în care David a domnit peste întregul Israel.

[25] DEI, pp. 878-879

[26] La care se adaugă încă 7 ani, cât a fost rege peste Iudeea.

[27] Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, p. 172

[28] Naşterea lui David e plasată către anul 1040; astfel e posibil ca David să fi avut şaptezeci de ani, cât prevăzuse el că va atinge în Psalmi 89, 10.

[29] Rugăciune centrală în cultul iudaic, care se rosteşte stând în picioare.

[30] Colibă, alcătuită în vederea locuirii în ea în timpul sărbătorii de Sucot (a colibelor sau a corturilor).

[31] DEI, pp. 183-184

[32] Horia C. Matei, Enciclopedia Antichităţii, Ed. Meronia, Bucureşti, 1995, p. 104

Anunțuri
Comentarii
  1. octavpelin spune:

    Vania,multumesc pentru aceasta postare din CARTEA CARTILOR!,Dumnezeu sa te ocroteasca pe tine si intreaga familie,cu respect Tavi:)

  2. Vania spune:

    Mulţumim şi noi.

    Cartea este apărută, la Editura Christiana, într-o serie mai amplă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s