Comentarii la II Regi – 21

Posted: 29/01/2009 in II Regi
Etichete:, ,

CAPITOLUL 21 – Marea foamete şi uciderea a şapte urmaşi ai lui Saul. Biruinţa asupra Filistenilor.

 

Structura ultimelor capitole. Biografia lui David va continua în III Regi 1. Cartea a doua a Regilor se sfârşeşte cu o serie de apendici la Domnia lui David şi la urmaşii lui Saul. Aceste adaosuri îşi corespund două câte două, deşi ele nu pot fi situate cu precizie din punct de vedere cronologic. Începutul şi sfârşitul relatează câte o calamitate: foamete (21, 1-14), respectiv molimă (24) văzută ca o pedeapsă pentru păcat; istorisirii despre înfrângerea celor patru uriaşi filisteni (21, 15-22) îi corespunde lista vitejilor lui David (23, 8-39), iar în centru se află un psalm regal (cap. 22) asemănător cu Psalmul 17 şi un poem prezentat ca testamentul spiritual al lui David (23, 1-7). De altfel, calamităţile relatate aici continuă seria de nenorociri care se abat asupra regatului după episodul cu Batşeba. Deşi iertat, păcatul lui David pare a fi introdus o sămânţă a răului în familia regală, care a rodit violul săvârşit de Amnon şi răzvrătirea lui Abesalom (…). Foametea, molima şi războiul constituie, de altfel, triada flagelurilor pomenită adesea în Ieremia (cf. 21, 7.9; 24, 10; 27, 13; 29, 18; 32, 24; 34, 17; 38, 2; 42, 17)”[1].

 

1: În zilele lui David a fost o foamete de trei ani, an după an. David a căutat atunci spre faţa Domnului, iar Domnul a zis: „Aceasta, din pricina lui Saul şi a nedreptăţii casei lui în a face ucideri sângeroase atunci când el i-a măcelărit pe Gabaoniţi”.

David a căutat spre faţa Domnului: „expresia (care apare şi în Osea 5, 15; Psalmi 24, 6; 27, 8; 105, 4) semnifică o atitudine de căinţă şi o consultare a lui Dumnezeu spre a-I afla voinţa, eventual prin profet”[2].  Despre uciderea Gabaoniţilor „nu există nicăieri altundeva o menţiune asupra masacrului comis de Saul asupra gabaoniţilor. Unii exegeţi fac legătura cu masacrarea preoţilor din Nobe (I Regi 22, 6, 3); întrucât gabaoniţii lucrau pentru aceşti preoţi, o dată cu moartea lor ei şi-au pierdut sursa de existenţă. S-a încercat plasarea sanctuarului de la Nobe în cetatea gabaoniţilor şi acreditarea ideii că, o dată cu uciderea acestora, masacrul s-a întins asupra tuturor locuitorilor (…). În interpretarea alegorică a lui Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Talasie), Saul (nume apropiat de ebr. şeol) este iadul iar gabaoniţii sunt neamurile înghiţite de iad şi care au făcut legământ cu Iisus Navi (i. e. Hristos) pentru a fi mântuite. ¨ Foametea din zilele lui David este interpretată pozitiv de Maxim (ibid.), ca foamete spirituală, duhovnicească. Aceasta nu fusese resimţită sub domnia lui Saul (a Legii materiale), ci abia cu domnia lui David, simbol al Împărăţiei lui Iisus”[3].

2: Atunci regele David i-a chemat pe Gabaoniţi şi le-a zis (acum, Gabaoniţii nu sunt fii ai lui Israel, ci din rămăşiţa Amoreilor, iar Israeliţii le făcuseră jurământ; Saul însă a căutat să-i dea pierzării, în zelul său pentru fiii lui Israel şi ai lui Iuda);

            Amorei (aici şi în alte câteva locuri): nume generic dat populaţiilor care locuiau Canaanul înainte de venirea Evreilor”[4].

3: aşadar, a zis David către Gabaoniţi: „Ce să fac eu cu voi? Şi cum să fac ispăşire pentru ca voi să binecuvântaţi moştenirea Domnului?”

            „Călcarea jurământului se pedepseşte, iar pedeapsa cere ispăşire”[5].  „David le cere gabaoniţilor să binecuvânteze moştenirea Domnului nu pentru că le-ar recunoaşte o capacitate sacerdotală, ci ca să pună capăt blestemului aruncat de ei şi care a dus la cumplita foamete (la fel cum Faraon cere binecuvântarea lui Moise (Ieşirea 12, 32)”[6].

4: Iar Gabaoniţii i-au zis: „De la Saul şi de la casa lui nu ne trebuie argint sau aur, şi nici că trebuie ucis cineva din Israel”.  Iar el le-a zis: „Ce-mi veţi spune voi, aceea voi face”.

„Gabaoniţii nu erau dintre triburile lui Israel, motiv pentru care, deşi puteau avea pretenţii financiare, în baza legământului făcut cu ei de evrei, nu puteau avea pretenţii legate de despăgubirea de sânge. De aceea, regele le întăreşte cererea prin cuvintele Cum veţi spune voi, (aşa) voi face[7].

5: Atunci ei au zis către rege: „Omul care a vrut să ne stârpească şi care ne-a asuprit şi care şi-a pus în gând să ne dea pierzării, pe acela să-l dăm noi pierzării, aşa ca el să nu rămână în tot hotarul lui Israel.

6: Daţi-ne şapte bărbaţi dintre fiii lui, iar noi să-i atârnăm la soare, în faţa Domnului, în Gabaonul lui Saul, ca pe nişte aleşi ai Domnului”.  Iar regele a zis: „Eu îi voi da”.

            Să-i atârnăm la soare: „exeliazo (folosit în Vechiul Testament numai aici şi în versetele 9 şi 13) = a expune la soare; pedeapsă, desigur, mai crudă decât spânzurarea propriu-zisă”[8].

            Nu-i va fi fost uşor lui David să facă aceasta: „Dacă-ţi aduci aminte cum a plâns David pe Saul, îţi poţi da seama ce-a suferit când a trebuit să dea pe fiii lui Saul în mâinile ghibeoniţilor”[9].

7: Dar regele l-a cruţat pe Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, din pricina jurământului Domnului ce fusese între ei, adică între David şi Ionatan, fiul lui Saul.

8: Regele însă i-a luat pe cei doi fii pe care Riţpa, fiica lui Aia, i-i născuse lui Saul: Armoni şi Mefiboşet, şi pe cei cinci fii pe care Merob, fiica lui Saul, i-i născuse lui Adriel, fiul lui Barzilai din Mehola,

Fiii Riţpei: Armoni (= de la palat) şi Mefiboşet (= ruşinea gurii lor), acesta din urmă fiind, desigur, diferit de fiul lui Ionatan ce purta acelaşi nume. Alături de aceştia doi, au fost ucişi şi cei cinci fii ai lui Merob (= creştere), fiica cea mai mare a lui Saul, pe care i-a avut cu Adriel (= turma lui Dumnezeu), fiul lui Barzilai (= făcut din fier) din Mehola (= câmpia dansului), cetate în care s-a născut profetul Elisei (III Regi 19, 16).

9: şi i-a dat în mâinile Gabaoniţilor, iar aceştia i-au atârnat la soare, în munte, în faţa Domnului; acolo au căzut, toţi şapte într-un singur loc; mai mult, au fost omorâţi în zilele de la începutul secerişului, când se începe seceratul orzului.

10: Iar Riţpa, fiica lui Aia, a luat o pânză de sac şi a aşternut-o pe stâncă la începutul seceratului orzului, până când a picat peste ei apă din cer; şi n-a lăsat să se culce pe ei păsările cerului ziua şi fiarele câmpului noaptea.

            Urmează o lungă tâlcuire a acestui pasaj, pornind în special de la diferitele traduceri posibile ale numelor arătate aici: „Saul înseamnă în acest loc al Sfintei Scripturi legea care împărăţeşte cu litera ei, prin puterea poruncii trupeşti, peste Iudeii cei trupeşti, sau modul şi înţelesul trupesc al legii, care împărăţeşte peste cei ce se lasă călăuziţi numai de literă. Fiindcă Saul se tălmăceşte după înţeles ca iadul cerut, poporul Iudeilor, adică, alegând viaţa de plăceri în locul împărăţiei şi a vieţii trăite virtuos în Duhul lui Dumnezeu, a cerut să împărăţească peste el iadul, adică neştiinţa, în loc de cunoştinţă. Căci tot cel ce a căzut din iubirea dumnezeiască e stăpânit prin plăcere de legea care nu poate păzi nici o poruncă dumnezeiască, sau nici nu vrea să o păzească.  După altă tălmăcire, Saul înseamnă ceva dat cu dobândă sau  împrumutat cu dobândă. Căci nu s-a dat legea scrisă celor ce au primit-o spre a le fi ca o avuţie, ci ca să-i pregătească spre făgăduinţa aşteptată. De aceea, dându-i Dumnezeu lui Saul împărăţia, în legământul făcut cu el nu i-a făgăduit împărăţia veşnică. Fiindcă tot ce se dă ca împrumut nu i se face celui ce l-a primit avuţie proprie, ci pricină de muncă şi de osteneală spre adunarea altei avuţii. Iar Riţpa, ţiitoarea lui Saul, se tălmăceşte drumul gurii. Drum al gurii este, însă, învăţarea legii numai prin rostirea cuvintelor, adică aducerea ei în casă în mod nelegitim. Aceasta o face cel ce cultivă numai slujirea trupească a legii, din care nu i se naşte nici un rod bun şi evlavios. Căci cel ce se îndeletniceşte numai cu partea trupească a legii prin învăţarea cuvintelor, nu are slujirea aceasta a legii într-o împreunare legitimă cu raţiunea. De aceea, ceea ce i se naşte e vrednic de osândă şi de ocară. Căci din împreunarea nelegiuită cu Riţpa se nasc Armoni şi Mefiboşet, care înseamnă anatema lor şi ruşinea gurii lor. Anatema lor este stricăciunea păcatului cu gura adusă de lucrarea patimilor. Iar Mefiboşet este mişcarea nenaturală a minţii spre rău, sau gândul născocitor de rele al minţii, care este şi se numeşte ruşinea minţii.  Sau anatema lor este locul în care e ţinută firea acum spre certare, adică lumea aceasta, care a devenit ţinutul morţii şi al stricăciunii din pricina păcatului şi în care a căzut primul om din Rai după călcarea poruncii dumnezeieşti. Această lume o naşte prin afecţiunea iubitoare de plăcere a voii, adică prin pofta lumească, din împlinirea legii numai prin rostirea cuvintelor, cel ce nu străbate cu mintea spre frumuseţea şi măreţia dumnezeiască a duhului dinlăuntrul literei legii. Iar ruşinea gurii lor este cultivarea în minte a gândurilor iubitoare de lume şi de trup. Căci îndată ce din chipul văzut al legii trupeşti sau al literei ei obişnuieşte să se nască prin afecţiunea voii lumea, adică dispoziţia iubitoare de lume, se naşte şi cultivarea cu mintea a gândurilor iubitoare de lume şi trup.  Sau iarăşi, anatema lor  este mişcarea urâtă, pământească şi fără formă, a patimilor, iar ruşinea gurii lor, mişcarea minţii care adaugă patimilor un chip şi plăsmuieşte o frumuseţe plăcută simţurilor. Căci fără puterea născocitoare a minţii, patima nu e dusă spre plăsmuirea unei forme. Prin urmare, cel ce mărgineşte înţelesul unei făgăduinţe dumnezeieşti numai la litera legii are învăţătura legii numai ca pe o ţiitoare, nu ca pe o soţie legitimă. De aceea, în chip necesar, o astfel de învăţătură naşte anatema şi ruşinea, nu din pricina ei, ci a celui care o ia, adică se împreună cu ea în chip trupesc. Căci cel ce crede că Dumnezeu a rânduit prin lege jertfele şi sărbătorile, Sâmbetele şi lunile noi, pentru dezmierdarea şi odihna trupului, cu siguranţă va cădea sub puterea patimilor şi sub ruşinea murdăriei gândurilor lor spurcate; acela va fi robul lumii ce se strică şi al îndeletnicirii cu gânduri trupeşti; de asemenea, al materiei şi al formei patimilor, neputând avea în cinste nimic altceva decât cele supuse stricăciunii. De aceea, poate, unul ca acesta naşte în chip păcătos pe Merob, care la rândul ei naşte cinci fii lui Adriel. Merob se tălmăceşte săturarea gâtlejului, care nu e altceva decât lăcomia pântecelui. Aceasta, înţelegând porunca în chip iudaic, naşte lui Adriel modurile de întrebuinţare abuzivă a simţurilor[10]. Adriel este partea contemplativă a sufletului, căci numele acesta se tălmăceşte putere dumnezeiască, sau ajutor tare, sau vedere puternică. Iar acestea nu sunt decât mintea cea făcută după chipul lui Dumnezeu, dar înduplecată apoi să se împreune cu lăcomia pântecelui, care este fiica legii înţeleasă trupeşte, adică a literei. Căci mintea, fiind convinsă de litera legii că dezmierdarea trupului este o poruncă dumnezeiască, nu o primeşte decât pe aceasta spre convieţuire, socotind-o dumnezeiască şi cinstind-o ca pe o fiică a legii care împărăţeşte. Şi aşa face să se nască din ea modurile de întrebuinţare abuzivă a simţurilor. Căci odată ce partea contemplativă a sufletului, ascultând de litera legii, îmbrăţişează dezmierdarea trupească în vederea convieţuirii cu ea, socotind-o, din pricina poruncii, dumnezeiască, începe să întrebuinţeze simţurile contrar firii, nemaiîngăduind întrebuinţarea nici unei lucrări a simţurilor conform cu firea. Deci cel ce se îndeletniceşte cu slujirea legii în chip trupesc are cunoştinţa celor dumnezeieşti ca pe o ţiitoare, nu ca pe o soţie legiuită, şi face să se nască din ea anatema (osânda) lucrării patimilor şi ruşinea gândurilor urâte din ele; iar din Merob (fiica lui Saul), adică din lăcomia pântecelui, dobândeşte ca nepoţi modurile întrebuinţării abuzive a simţurilor. Din această pricină el obişnuieşte să omoare raţiunile şi gândurile aflătoare în firea lucrurilor, adică pe cele conforme cu firea, ca pe nişte Ghibeoniţi. Căci Ghibeoniţii se tălmăcesc munteni, sau plutitori în văzduh (meteori), indicând desigur raţiunile mai înalte ale contemplaţiei naturale, sau gândurile noastre conforme cu firea. Pe acestea le ucide Saul şi oricine imită pe Saul prin dispoziţia sa lăuntrică, prin faptul că, lăsându-se amăgit de a se ţine numai de litera legii, leapădă şi strâmbă raţiunile cele după fire. Căci nimeni nu poate să primească o raţiune sau un gând firesc, dacă dă atenţie numai slujirii trupeşti a legii. Fiindcă simboalele nu sunt acelaşi lucru cu firea. Iar dacă simboalele nu sunt una cu firea, e limpede că cel ce se lipeşte de simboalele legii, ca de prototipuri, nu poate nicicând să vadă ce sunt lucrurile după firea lor. De aceea respinge nebuneşte raţiunile cele după fire. El nu cugetă că trebuie ocrotiţi aceia, care au fost cruţaţi de Iisus (Iosua 9, 3-27) şi pentru care acela a purtat şi un război înfricoşat împotriva celor cinci regi care au năvălit împotriva lor, război în care a luptat şi cerul însuşi, prin pietre de grindină (Iosua 10, 5-20), alături de Iisus împotriva celor ce s-au ridicat asupra Ghibeoniţilor; aceia pe care Cuvântul cel întrupat i-a pus să care lemne şi apă la cortul dumnezeiesc, adică la Sfânta Biserică, preînchipuită prin cort. Căci acesta este Iisus care a ucis modurile (de activitate) şi gândurile pătimaşe, care s-au ridicat prin simţuri împotriva lor. Fiindcă totdeauna Iisus, Cuvântul (Raţiunea) lui Dumnezeu, ocroteşte raţiunile contemplaţiei naturale, punându-le să care lemne şi apă la cortul dumnezeiesc al tainelor Sale, adică să procure materia ce se aprinde de lumina cunoştinţei dumnezeieşti şi să dea prilejul pentru curăţirea de petele patimilor şi pentru creşterea vieţii în duh. Căci fără contemplaţia naturală nu se susţine în nimeni în nici un chip puterea tainelor.  Nu e greşit, însă, nici potrivnic evlaviei, să se spună şi aceea că Ghibeoniţii înfăţişează soarta neamurilor ce vin la Iisus, împlinitorul făgăduinţelor dumnezeieşti, care le mântuieşte învăţându-le să care lemne şi apă, adică să poarte, pe umerii virtuţilor, raţiunea tainică şi mântuitoare a crucii şi a renaşterii dumnezeieşti prin apă; şi să procure chivotului dumnezeiesc al credinţei celei evlavioase, prin făptuire, omorârea mădularelor pământeşti, ca pe nişte lemne, iar prin contemplaţie, revărsarea cunoştinţei în duh, ca pe o apă.  Deci fie că preînchipuiesc raţiunile contemplaţiei naturale, fie neamurile mântuite prin credinţă, Ghibeoniţii îl au pe cel ce s-a hotărât să trăiască în chip iudaic, numai după litera legii, drept duşman care luptă împotriva celui ce se mântuieşte. Căci acesta, slujind pântecelui ca lui Dumnezeu şi înfăţişându-şi ruşinea ca pe un lucru vrednic de cinste, se alipeşte de patimile de ocară de parc-ar fi dumnezeieşti şi de aceea nu se îngrijeşte decât de lucrurile vremelnice, adică de materie şi formă şi de lucrarea încincită a simţurilor rău întrebuinţate; de cele dintâi ca de nişte fii ai ţiitoarei Riţpa, iar de cele din urmă ca de nişte nepoţi de la necinstita fiică Merob. Iar simţirea (lucrarea simţurilor), unindu-se cu materia şi forma, pe de-o parte dă naştere patimii, pe de alta ucide şi stârpeşte cugetările cele după fire. Pentru că raţiunea firii nu se poate arăta la un loc cu patima, precum nici patima nu se naşte împreună cu firea.  Deci cel ce se ţine numai de litera Scripturii, ca Saul, pe de o parte respinge raţiunile cele după fire, iar pe de alta nu crede în chemarea neamurilor, anunţată tainic de mai înainte, căutând în lege, aşa cum o înţelege el, numai plăcerea trupului. Iar câtă vreme stăpâneşte această dispoziţie trupească peste cei ce, înţelegând astfel legea, trăiesc numai după simţuri, nu se iveşte în ea foamea cunoştinţei duhovniceşti. Pentru că foamea este absenţa bunurilor ce au fost cunoscute odată prin experienţa însăşi şi lipsa totală a mâncărilor duhovniceşti care întreţin sufletul. Căci cum va socoti cineva ca foame sau ca lipsă absenţa celor pe care nu le-a cunoscut niciodată? De aceea, cât trăieşte Saul, nu se iveşte foametea, pentru că nu se simţea lipsa cunoştinţei duhovniceşti cât trăia litera legii şi împărăţea peste Iudeii cei pământeşti cu înţelegerea. Când însă începe să strălucească raza harului evanghelic şi ia David împărăţia peste cei duhovniceşti cu înţelegerea, cu alte cuvinte, legea înţeleasă duhovniceşte, lucru care se întâmplă după moartea lui Saul, adică după sfârşitul literei (căci David se tălmăceşte dispreţuire  şi cel tare la vedere, primul înţeles potrivindu-i-se din punctul de vedere al Iudeilor, întrucât litera copleşeşte duhul, iar al doilea, din punctul de vedere al creştinilor, întrucât duhul biruieşte litera), atunci se simte foametea cunoştinţei duhovniceşti. Şi anume o simte poporul credincios îndeobşte şi sufletul fiecăruia îndeosebi, când alege învelişul de dinafară al literei în locul contemplaţiei tainice în duh şi socoteşte, aşa zicând, sufletul Scripturii mai de necinste decât trupul ei. Căci cu adevărat flămânzeşte poporul celor ce cred şi au cunoscut adevărul, ca şi sufletul fiecăruia, atunci când cade din contemplaţia duhovnicească prin har şi ajunge în robia formelor şi chipurilor literei, care nu hrăneşte mintea cu înţelesurile măreţe, ci umple simţirea cu năluciri pătimaşe prin figurile trupeşti ale simboalelor Scripturii. Din această pricină se spune că foametea de cunoştinţa lui Dumnezeu se prelungeşte trei ani, unul după altul. Căci tot cel ce nu-şi însuşeşte înţelegerea duhovnicească a dumnezeieştii Scripturi, leapădă, pe de o parte, deodată cu ea, asemenea Iudeilor, şi legea naturală, iar pe de altă parte nu cunoaşte nici legea harului, prin care li se dă, celor călăuziţi de ea, îndumnezeirea.  Prin urmare, foametea celor trei ani înseamnă lipsa de cunoştinţă care le vine din cele trei legi, din cea naturală, din cea scrisă şi din cea a harului, corespunzător cu fiecare, celor ce nu caută prin contemplaţie înţelesul lor mai înalt. Căci nu poate cultiva câtuşi de puţin ştiinţa Scripturilor acela care leapădă raţiunile naturale ale lucrurilor în contemplarea sa şi dă atenţie numai simboalelor materiale, negândindu-se la nici un înţeles duhovnicesc mai înalt. Pentru că, atâta timp cât stăpâneşte numai latura istorică a Scripturii, încă n-a încetat stăpânirea celor trecătoare şi vremelnice asupra înţelegerii, ci chiar dacă a murit Saul, mai trăiesc copiii şi nepoţii lui, care sunt şapte la număr. Cu alte cuvinte, din slujirea trupească şi vremelnică a legii să se nască în cei iubitori de trup, pentru pricina amintită, o dispoziţie pătimaşă, ce-şi are ca încurajare în rătăcire porunca arătată în simboale. Pentru această pricină socotesc că nu s-a ivit foamete în zilele lui Saul, adică nu se simţea lipsa cunoştinţei duhovniceşti în vremea slujirii după trup a legii, ci în vremea harului evanghelic. Căci abia acum, după ce a trecut împărăţia literei, flămânzim când nu înţelegem duhovniceşte toată Scriptura, pentru faptul că nu gustăm din slujirea cea tainică în duh, aşa cum se cuvine creştinilor. Iar când ne trezim la simţire asemenea lui David şi căutăm faţa Domnului, înţelegem limpede că harul cunoştinţei s-a luat de la noi din pricină că n-am primit raţiunile cele după fire, pentru a intra la contemplaţia tainică în duh, ci suntem lipiţi încă de gândurile trupeşti din litera legii.  Şi a căutat David, zice Scriptura, faţa Domnului. Şi a zis Domnul: Peste casa lui Saul nedreptatea, pentru că a omorât pe Ghibeoniţi. David este toată mintea străvăzătoare, care vieţuieşte în Hristos şi caută totdeauna faţa Domnului. Iar faţa Domnului este contemplaţia şi cunoştinţa adevărată a celor dumnezeieşti, pe care căutând-o cineva, prin virtute, află pricina pentru care lipseşte (cunoştinţa) şi primeşte porunca să dea morţii pe cei doi fii ai lui Saul din ţiitoarea sa Riţpa şi pe cei cinci fii ai fiicei sale, Merob. Saul se tălmăceşte, cum am spus, prin iadul cerut, sau neştiinţa dorită. Iar neştiinţa dorită înseamnă desigur litera legii, adică stăpânirea slujirii trupeşti a legii, cu alte cuvinte, a părţii trupeşti a legii; sau mintea lipită trupeşte numai de materia literei, prin simţuri. Riţpa se tălmăceşte calea gurii, care înseamnă învăţarea legii numai prin rostirea cuvintelor. Căci calea gurii, dar nu şi a înţelegerii, o foloseşte cu adevărat numai cel străin de contemplaţia duhovnicească a legii. Iar fiii Riţpei sunt Armoni şi Mefiboşet. Armoni se tălmăceşte anatema lor, ceea ce înseamnă stricăciunea lucrării păcătoase a patimilor prin trup, sau locul, adică lumea, în care se suportă pedeapsa pentru călcarea poruncii, cu alte cuvinte, afecţiunea din plăcere faţă de lume, sau poate mişcarea pământească, urâtă şi diformă a patimilor. Iar Mefiboşet se tălmăceşte ruşinea trupului lor, ceea ce înseamnă mişcarea nenaturală a minţii spre păcat, adică gândirea născocitoare de patimi, sau poate cultivarea gândurilor iubitoare de lume şi de trup, sau, în sfârşit, mişcarea minţii care dă chip patimilor şi plăsmuieşte frumuseţi plăcute pentru simţuri. Aceştia sunt fiii, pe care îi naşte legea scrisă şi mintea ce se lipeşte numai de litera legii, din slujirea legii numai prin rostirea cuvintelor. Iar Merob, fiica lui Saul, se tălmăceşte săturarea gâtlejului, ceea ce înseamnă lăcomia pântecelui. Căci litera legii, care închide în simboale pe cei ce slujesc ei, şi mintea care mărgineşte legea în chip natural la figuri, de dragul vieţii trupeşti, nu pot da naştere decât dezmierdării trupului şi afecţiunii faţă de cele materiale. Iar cei cinci fii ai Merobei, fiica lui Saul, sunt cele cinci moduri pătimaşe ale relei întrebuinţări a celor cinci simţuri, pe care le naşte lui Adriel, adică părţii contemplative, afecţiunea care slujeşte prin lege numai trupului, prin dezmierdarea lui. Pe aceşti doi fii ai lui Saul, (adică materia şi forma), şi pe cei cinci nepoţi ai lui (adică cele cinci moduri ale mişcării abuzive a simţurilor spre materie şi formă, sau împletirea pătimaşă şi nenaturală a simţurilor cu cele sensibile, sau cu cele supuse timpului şi curgerii), după moartea lui Saul (adică după trecerea slujirii trupeşti a legii şi după trecerea neştiinţei), David îi predă, la porunca dumnezeiască, Ghibeoniţilor, care vieţuiesc pe înălţimea muntelui lui Saul (adică a contemplării duhovniceşti a legii), ca să-i omoare. Cu alte cuvinte, legea duhovnicească, sau mintea, predă afecţiunea generală a celor de sub timp faţă de partea trupească şi sensibilă a simboalelor, raţiunilor şi gândurilor mai înalte ale contemplaţiei naturale, pentru a o stârpi şi ucide.  Căci dacă cineva nu a deosebit mai înainte în chip natural lucrurile dumnezeieşti şi spirituale din simboale şi dacă, drept urmare, nu s-a născut în el dorul de a se apropia numai cu mintea de frumuseţea celor spirituale, scoţând cu totul afară simţirea (lucrarea simţurilor) de la adâncurile dumnezeieşti, nu se poate elibera de varietatea trupească a figurilor. Iar câtă vreme umblă după acestea, ţinându-se de literă, pe drept cuvânt nu află alinare foamei de cunoştinţă. Căci s-a osândit pe sine să mănânce pământul Scripturii, sau trupul, asemenea şarpelui celui amăgitor, dar nu înţelesul, sau duhul şi sufletul Scripturii, adică pâinea cea cerească şi îngerească (înţeleg contemplarea şi cunoştinţa duhovnicească, cea în Hristos, a Scripturilor), mâncare pe care o dăruieşte Dumnezeu din belşug celor ce-L iubesc pe El, precum s-a scris: Pâine din cer le-a dat lor, pâinea îngerilor a mâncat omul (Psalmi 74, 24).  Prin urmare, dacă dorim să ne săturăm cu harul dumnezeiesc, trebuie să stârpim înţelegerea trupească, cea după simţuri, a Scripturii, care dă naştere patimilor şi dispoziţiei afectuoase faţă de cele vremelnice şi trecătoare (sau lucrării pătimaşe a simţurilor, îndreptată spre cele sensibile). Să le stârpim şi pe acestea ca pe nişte fii şi nepoţi ai lui Saul, prin contemplaţia naturală, întru înălţimea raţiunilor (cuvintelor) dumnezeieşti, ca într-un munte. Căci dacă, după cuvântul dumnezeiesc, asupra lui Saul şi asupra casei lui atârnă nedreptatea, fiindcă a omorât pe Ghibeoniţi, e vădit că legea înţeleasă numai după literă, adică poporul iudeilor şi tot cel ce imită pe acela în ce priveşte înţelegerea (căci pe aceştia i-a numit Scriptura casa lui Saul) săvârşeşte nedreptate faţă de adevăr. Fiindcă acesta mărgineşte înţelesul legii numai la literă şi nu primeşte contemplaţia naturală, care ajută la descoperirea cunoştinţei ascunsă tainic în literă şi mijloceşte între figuri şi adevăr, desfăcând pe cei călăuziţi de ea de la cele dintâi şi ducându-i spre cel din urmă, ci o respinge pe aceasta cu totul şi o înlătură de la cunoaşterea tainică a celor dumnezeieşti.  Aşadar, cei ce caută vederile celor dumnezeieşti trebuie să omoare această înţelegere trupească, vremelnică şi trecătoare a legii, prin contemplaţia naturală, întru înălţimea cunoştinţei, ca într-un munte. Şi a chemat, zice, David pe Ghibeoniţi şi le-a zis lor: Ce voi face vouă şi cu ce să vă împac, ca să binecuvântaţi moştenirea Domnului?  Şi au zis către rege: Bărbatul care ne-a zdrobit pe noi şi ne-a prigonit şi a socotit să ne stârpească pe noi, să-l pierdem pe el, ca să nu mai stea în tot hotarul lui Israil. Daţi-ne nouă şapte bărbaţi din fiii lui şi-i vom spânzura pe ei Domnului în muntele lui Saul. Şi a luat regele pe cei doi feciori ai Riţpei, fiica lui Aia, ţiitoarea lui Saul, pe Armoni şi pe Mefiboşet, şi pe cei cinci feciori ai Merobei, fiica lui Saul, pe care i-a născut lui Adriel. Şi i-a dat pe ei în mâna Ghibeoniţilor. Şi i-au spânzurat pe ei în munte înaintea Domnului. Şi au căzut acolo cei şapte împreună. Şi i-au omorât în zilele secerişului, la începutul secerişului orzului.  Unde aflăm în istorie să fi stârpit Ghibeoniţii pe Saul ca să nu mai stea el în tot hotarul lui Israil?  Căci Meribaal (sau Mefiboşet, altul decât cel spânzurat – n. n.), fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a fost scăpat de regele David, ca şi mulţi alţii din familia lui Saul, cum se arată în cartea Paralipomenelor (I Paralipomene 12, 2). Şi cum pot spune Ghibeoniţii, luând din sămânţa lui Saul şapte bărbaţi: îl vom pierde pe el, ca să nu mai stea în tot hotarul lui Israil, odată ce acela murise cu mulţi ani înainte? Precum se vede, s-a amestecat în povestirea istorică ceva fără noimă, ca să ne îmboldească să căutăm adevărul mai înalt al celor scrise. Deci stârpeşte înţelesul cel trupesc al Scripturii, adică pe Saul din tot hotarul lui Israel, cel ce omoară de fapt, prin contemplaţia naturală, ca prin nişte Ghibeoniţi, afecţiunea pofticioasă şi trupească faţă de materia nestatornică şi curgătoare, afecţiune născută în suflet din legea scrisă. Acela ucide, ca pe nişte fii şi nepoţi ai lui Saul, înţelesul pogorât al legii, prin mijlocirea contemplaţiei naturale, întru înălţimea cunoştinţei ca într-un munte, şi descoperă înaintea Domnului, prin mărturisire, înţelegerea trupească a legii de mai înainte. Căci aşa poate fi înţeleasă spânzurarea înaintea Domnului, de către cei iubitori de învăţătură. Aceia scot prin cunoştinţă la lumină înţelegerea greşită ce o aveau despre lege, luată după literă. Dar tot cel ce a ucis înţelegerea trupească a legii, a ucis şi a stârpit desigur litera legii ca să nu mai stea în tot hotarul lui Israil, adică în toată raţiunea contemplaţiei duhovniceşti. Căci Israil se tălmăceşte minte văzătoare de Dumnezeu. Dar e vădit că latura trupească a legii nu se mai poate afla în nici un fel în contemplaţia duhovnicească a celor ce au ales duhul în loc de literă. Căci, după cum s-a scris, Duh este Dumnezeu şi cei ce se închină Lui se cade să I se închine în duh şi adevăr (Ioan 4, 24), nu în literă. Fiindcă litera omoară, iar duhul face viu (II Corinteni 3, 7). Pentru aceasta, ceea ce obişnuieşte să omoare trebuie să fie omorât prin duhul de viaţă făcător. Căci este cu neputinţă să existe şi să lucreze împreună partea trupească şi partea dumnezeiască a legii, adică litera şi duhul, odată ce nu poate lucra în armonie ceea ce nimiceşte viaţa cu ceea ce o hărăzeşte prin fire.  Deci, socotind acest loc ca istorie, ceea ce spune Scriptura nu corespunde adevărului. Căci cum au stârpit Ghibeoniţii pe Saul din tot hotarul lui Israil, odată ce se află şi după aceea mulţi din familia lui în popor? Dar înţelegând aceasta spiritual, aflăm în chip clar că legea scrisă, adică rânduiala trupească a slujirii în simboale, e desfiinţată total prin mijlocirea contemplaţiei naturale întru înălţimea cunoştinţei. (…)  Astfel, înţelegând în chip natural fiecare din simboalele aflătoare în Scriptură, omorâm întru înălţimea contemplaţiei tainice, ca pe un munte, pe şapte dintre fiii lui Saul, adică predania vremelnică a legii[11] şi stârpim pe Saul, adică înţelesul trupesc legat de litera Scripturii, spre a nu mai sta el în tot hotarul lui Israil, adică în contemplaţia duhovnicească. Căci trăind aceasta cu adevărat, zdrobeşte, prigoneşte şi stârpeşte raţiunile şi gândurile naturale, prin faptul că mărgineşte legea numai la trup, cinstind ca dumnezeieşti patimile de ocară. Dar gândurile naturale, luând încuviinţare de la legea duhului, omoară aceste patimi pe toate deodată, la începutul secerişului orzului, adică atunci când prin filosofia lucrătoare o raţiune cumpănită adună la un loc toate virtuţile. Atunci e omorât înţelesul trupesc al Scripturilor şi toată năzuinţa trupească e stârpită cu desăvârşire. Căci îndată ce se îndeletniceşte cineva în mod raţional cu filosofia virtuţilor, şi-a mutat în chip firesc înţelegerea Scripturilor spre duh. El slujeşte acum în chip activ lui Dumnezeu întru înnoirea duhului prin vederile cele înalte şi nu întru vechimea literei prin înţelegerea coborâtă trupească şi simţuală a legii, spre a hrăni patimile şi a sluji păcatului, asemenea Iudeilor. El ucide cu fapta, prin gândurile naturale, înţelegerea pătimaşă şi trupească a legii (…). Mâna Ghibeoniţilor este activitatea virtuoasă a gândurilor naturale, prin care sunt ucişi fiii Riţpei, Armoni şi Mefiboşet, adică lucrarea patimilor şi mişcarea desfrânată a gândurilor născute din învăţarea trupească a legii, numai prin rostirea cuvintelor. De asemenea, cei cinci fii ai Merobei, adică modurile desfrânate ale celor cinci simţuri, născute din voluptate, prin întrebuinţarea contrară firii a lucrării lor. Pe acestea le omoară împreună, ca într-un munte, pe înălţimea contemplaţiei duhovniceşti, orice minte înaltă şi sublimă în cele dumnezeieşti, la începutul secerişului orzului, adică la începutul activităţii virtuoase, sau al contemplaţiei evlavioase conforme cu firea. Le omoară împreună, întrucât înjunghie deodată lucrarea patimilor, mişcarea urâtă a gândurilor şi modurile desfrânate ale lucrării abuzive a simţurilor”[12].

11: Şi i s-a spus lui David ce făcuse Riţpa, fiica lui Aia, ţiitoarea lui Saul.

12: Atunci David a mers şi a luat osemintele lui Saul şi osemintele lui Ionatan, fiul său, de la locuitorii din Iabeşul Galaadului, pe care aceştia le furaseră din uliţa Bet-Şeanului, unde le puseseră Filistenii în ziua în care ei l-au ucis pe Saul la Ghelboa;

„Cf. I Regi 31, 11-13, unde se spune că locuitorii din Iabeş, printr-un act de vitejie, au recuperat rămăşiţele lui Saul şi Ionatan, profanate de filisteni, le-au ars conform obiceiului lor şi au îngropat osemintele, lucru pentru care David îi laudă şi le promite sprijinul său (II Regi 2, 5-7)”[13]. Bet-Şean (= casa siguranţei) – oraş la extremitatea vestică a văii Izreel, locuit de canaaniţi, s-a aliat cu Filistenii în vremea bătăliei de la Ghelboa, în care Saul a fost ucis.

13: şi de acolo a strămutat el osemintele lui Saul şi pe ale lui Ionatan, fiul său, şi a adunat şi osemintele celor ce fuseseră ucişi prin întindere la soare.

            „Leşurile au rămas acolo toată vara, de la începutul seceratului orzului până când a picat peste ele apă din cer, adică până când au început ploile de toamnă, acestea fiind şi semnul că seceta luase sfârşit”[14].

14: Iar osemintele lui Saul şi osemintele lui Ionatan, fiul său, şi osemintele celor ce fuseseră ucişi prin întindere la soare le-au îngropat în ţinutul lui Veniamin, alături de mormântul lui Chiş, tatăl lui (Saul). Şi s-a făcut tot ceea ce poruncise regele. Şi după aceea S-a milostivit Dumnezeu asupra ţării.

            „Riţpa, precum am spus, înseamnă drumul gurii, care este învăţătura trupească a legii numai prin rostirea cuvântului. Aceasta, după ce sunt omorâte patimile născute din ea şi după ce se fac arătate, ca pe un munte, pe vârfurile contemplaţiei naturale, în inima celor stăpâniţi mai înainte de ea, îşi aşterne ca un sac căinţa pe piatră (adică pe credinţa în Domnul), împlinind în duh, prin pocăinţa cea după Hristos, cele orânduite. Ziua şi noaptea ea are adică înaintea ochilor prin amintire, ca pe nişte fii, împlinirea trupească de mai înainte a legii, până ce cade ploaia lui Dumnezeu din cer, adică până ce sunt trimise cunoştinţele dumnezeieşti ale Scripturii din înălţimea contemplaţiei duhovniceşti, ca să stingă patimile şi să restaureze virtuţile. Căci deprinderea în ale legii, venind prin pocăinţă la Hristos, Piatra cea adevărată şi tare, primeşte ploaia dumnezeiască a cunoştinţei duhovniceşti a Scripturii, după împlinirea poruncii regelui David, adică a minţii celei tari la vedere. Căci se zice: Şi a făcut toate câte le-a poruncit regele. Iar după acestea s-a milostivit Dumnezeu de ţară. Prin urmare, deprinderea cu dumnezeieştile Scripturi, strămutându-se la Hristos, adică la piatră, după porunca regelui David (adică a legii duhovniceşti, sau a minţii celei tari la vedere), prin mijlocirea căinţei (al cărei simbol e sacul), împreunată cu lucrarea virtuţilor, face să coboare ploaia dumnezeiască a cunoştinţei şi-L înduplecă pe Dumnezeu să se milostivească de pământul (ţara) inimii şi să trimită şuvoaiele dumnezeieşti ale darurilor (harismelor) şi să procure din belşug roadele dreptăţii. Prin aceasta pune capăt neştiinţei de mai înainte a celor dumnezeieşti, care stăpânea ca o foamete, şi umple ţara de bunătăţile duhovniceşti, încărcând sufletul cu grâu, cu vin şi cu untdelemn. Cel dintâi îl întăreşte ca învăţătură a cunoştinţei lucrătoare; al doilea îl înveseleşte ca o dragoste dumnezeiască ce înviorează ardoarea dorinţei după unirea cu Dumnezeu; iar cel din urmă luminează faţa virtuţilor ca o nepătimire lină şi liniştită, străvezie şi luminoasă şi liberă de toată mişcarea pământească.  Deci să zicem şi noi asemenea marelui David: Să stârpim pe Saul din tot hotarul lui Israil, adică să omorâm slujirea cea pământească şi trupească a legii, sau chipul iudaic al slujirii şi înţelesul trupesc şi imediat al literei Scripturii, din toată contemplaţia tainică şi să trecem la înţelesul duhovnicesc care îndumnezeieşte şi să ne împăcăm cu Ghibeoniţii (adică cu raţiunile naturale ale lucrurilor), pe care i-a scăpat neatinşi Iisus, adevăratul împlinitor al făgăduinţelor dumnezeieşti, şi pentru a căror stârpire de către Saul a oprit Dumnezeu ploaia dumnezeiască a cunoştinţei tainice. Iar prin Ghibeoniţi, adică prin contemplaţia naturală, să omorâm înţelegerea pătimaşă, materială şi vremelnică a legii, adică pe cei şapte bărbaţi din fiii lui Saul, pe care îi naşte Riţpa, sau drumul gurii, care este învăţarea trupească a legii, şi Merob, care se tălmăceşte săturarea gâtlejului, adică dezmierdarea pântecelui, cea dintâi născând adică pe Mefiboşet şi pe Armoni, dintre care primul se tălmăceşte ruşinea gurii, iar celălalt anatema lor, sau deprinderea şi lucrarea patimilor, iar cea de-a doua născând lui Adriel, adică părţii contemplative a sufletului, pe cei cinci fii, adică cele cinci moduri pătimaşe ale relei întrebuinţări a simţurilor. Stârpindu-le pe acestea prin contemplaţia naturală, împăcăm pe Dumnezeu cel mâniat, ca unii ce am trecut de la literă la duh. Prin aceasta facem să coboare ploaia dumnezeiască a cunoştinţei şi ne bucurăm din belşug de roadele dreptăţii. Căci, ridicând litera legii, ca pe un Saul oarecare, sau înţelegerea materială a literei, născută în cei pământeşti la înţelegere, ca pe nişte fii şi nepoţi ai lui Saul, la înălţimea cunoştinţei tainice şi duhovniceşti, prin mijlocirea contemplaţiei naturale, omorâm tot înţelesul trupesc şi vremelnic sau, mai bine zis, pământesc al legii, dacă l-am urât şi noi pe Saul cu Dumnezeu şi l-am socotit nevrednic să mai împărăţească peste Israil; adică dacă am respins modul trupesc al Scripturii, sau Iudaismul, ca să nu mai împărăţească peste puterea cugetătoare din noi spre a o robi trupului”[15].

15: Şi a mai fost încă un război între Filisteni şi Israel. Atunci s-a coborât David, şi servii săi împreună cu el, şi s-au bătut cu Filistenii; dar David a obosit.

16: Atunci Işbi-Benob, unul din urmaşii lui Rafa, a cărui suliţă cântărea trei sute de sicli de aramă şi care purta la cingătoare o măciucă, se socotea să-l lovească pe David.

            Rafa: eponim al Refaimilor (sau Refaimiţilor), oameni legendari cu statură gigantică, a căror simplă prezumare era de natură să-i înspăimânte pe Evrei (Facerea 14,5; Deuteronom 2, 11, 20; 3, 11, 13; Iosua 12, 4; 17, 15)”[16].  Suliţa lui Işni-Benob (= locuitor al muntelui) este comparabilă cu cea a lui Goliat (I Regi 17, 7).

17: Dar Abişai, fiul Ţeruiei, l-a ajutat (pe David) şi l-a lovit pe filistean şi l-a ucis. Atunci oamenii lui David s-au jurat, zicând: „Tu să nu mai ieşi cu noi la război, ca să nu se stingă facla lui Israel”.

18: După aceea a mai fost un război cu Filistenii, la Gob. Atunci Sibecai Huşatitul l-a ucis pe Saf, unul din urmaşii lui Rafa.

Gob (= fântână) – locul unei lupte cu Filistenii, amplasament necunoscut. Aici, Sibecai (= împletitură) Huşitul (= cel negru) l-a biruit pe Saf (= bazin), uriaş din neamul rafaimilor.

19: Tot la Gob a mai fost o altă bătălie cu Filistenii. Atunci Elhanan, fiul lui Iaare Oreghim din Betleem, l-a ucis pe Goliat din Gat, a cărui suliţă avea coada cât un sul de la războiul de ţesut.

Într-o altă bătălie, tot la Gob, Elhanan (= Dumnezeu a fost îndurător), fiul lui Iaare-Oreghim (= ţesător de covoare), l-a ucis pe Goliat (= cel care alungă), altul decât cel ucis de David.

20: Şi a mai fost încă o bătălie, la Gat. Şi era acolo un om înalt, care avea câte şase degete la fiecare mână şi la fiecare picior -, tot dintre urmaşii lui Rafa.

21: Acesta îi defăima pe Israeliţi, dar l-a ucis Ionatan, fiul lui Şama, fratele lui David.

22: Aceşti patru oameni erau urmaşi ai uriaşilor din Gat, din neamul lui Rafa; şi au căzut de mâna lui David şi a servilor lui.

Pasajul cuprins între versetele 15-22 redau o „pericopă prost păstrată, cu multe variante şi interpretări”[17].


[1] SEP 2, p. 422

[2] SEP 2, p. 422

[3] SEP 2, p. 422

[4] BBVA, p. 370

[5] BBVA, p. 370

[6] SEP 2, p. 422

[7] SEP 2, p. 423

[8] BBVA, p. 370

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, III, 9

[10] În număr de cinci.

[11] Numărul şapte închipuieşte timpul. E vorba aici de latura vremelnică, trecătoare, a legii (n. trad.).

[12] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 65

[13] SEP 2, p. 424

[14] BBVA, p. 370

[15] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 65

[16] BBVA, p. 370

[17] SEP 2, p. 424

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s