Comentarii la II Regi – 12

Posted: 29/01/2009 in II Regi
Etichete:, ,

CAPITOLUL 12 – Natan îl mustră pe David. Naşterea lui Solomon.

 

1: Domnul l-a trimis atunci la David pe profetul Natan. Acesta a intrat la el şi i-a zis:

            „Într-o cetate erau doi oameni:

            unul bogat şi altul sărac.

2:         Cel bogat avea foarte multe turme şi cirezi,

3:         iar cel sărac n-avea nimic, în afară de o mieluşea mică,

            pe care o cumpărase

şi pe care a ţinut-o şi a hrănit-o; şi ea a crescut laolaltă cu el şi copiii lui:

din pâinea lui mânca şi din paharul lui bea

şi la sânul lui dormea şi-i era ca o fiică.

4:         La omul bogat a poposit un călător,

dar el nu s-a îndurat să ia din turmele lui şi din cirezile lui

ca să gătească pentru călătorul care venise la el,

ci a luat mieluşeaua omului sărac şi a gătit-o pentru oaspetele său”.

            „Profetul Natan este un trimis al Domnului. El îndeplineşte o misiune, ca în 7, 4-17, rostind parabola oiţei săracului, parabolă judiciară, extrasă, poate, din repertoriul tradiţional. Specia literară a parabolei se va perpetua în literatura biblică şi va fi unul dintre mijloacele cele mai folosite în Evanghelii pentru vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu”[1].

5: Atunci David s-a mâniat cu mare aprindere împotriva acelui om; şi a zis David către Natan: „Viu este Domnul: vinovat de moarte este omul care a făcut aceasta;

„Expresia e vrednic de moarte, gr. iios thanatu, literal: fiu al morţii, aceeaşi ca în I Regi 20, 31 şi 26, 16, aici nu reprezintă propriu-zis o sentinţă de condamnare la moarte, ci este doar o hiperbolă pentru a desemna un om ticălos”[2].

6: de şapte ori va plăti mieluşeaua, de vreme ce a făcut o faptă ca aceasta şi n-a avut milă!”

„Textul Masoretic are împătrit (cifră a restituirii prezentă în Ieşirea 21, 37) acolo unde Septuaginta propune înşeptit. Se pare că greaca preferă multiplul de şapte”[3].

7: Atunci Natan a zis către David: „Tu eşti omul care a făcut aceasta! Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Eu sunt Cel ce te-a uns rege peste Israel; tot Eu sunt Cel ce te-a scăpat din mâna lui Saul

8: şi ţi-am dat casa domnului tău şi pe femeile domnului tău la sânul tău şi ţi-am dat casa lui Israel şi pe a lui Iuda; iar dacă aceasta e puţin, îţi voi da mai mult.

9: De ce ai nesocotit tu cuvântul Domnului, ca să faci ceea ce e rău în ochii Lui?: pe Urie Heteul l-ai ucis cu sabia; i-ai luat soţia ca să-ţi fie ţie femeie, iar pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon.

10: Şi acum: Sabia nu se va îndepărta niciodată de casa ta, de vreme ce tu M-ai nesocotit pe Mine şi ai luat-o pe soţia lui Urie Heteul ca să-ţi fie ţie femeie.

„Amintirea binefacerilor Domnului seamănă mult ca formă cu oracolul din I Regi 2, 27-36. În privinţa fondului, acesta trimite la profeţia lui Natan din 7, 15. ¨ Prin metonimia sabiei (vv. 9-10) sunt sugerate uciderea lui Amnon, revolta, moartea lui Adonia şi sfârşitul tragic al lui Abesalom. Anunţul va deveni mai concret în vv. 11 şi 12 şi va culmina în vv. 13-14, unde lui David i se spune limpede că pruncul născut din păcat va muri ca pedeapsă”[4].

11: Aşa grăieşte Domnul: Iată, Eu voi ridica împotrivă-ţi rău chiar din casa ta şi pe femeile tale le voi lua de dinaintea ochilor tăi şi le voi da aproapelui tău, iar el se va culca cu femeile tale la lumina zilei;

12: căci tu ai făcut această faptă pe ascuns, dar Eu voi face lucrul acesta în văzul întregului Israel şi în faţa acestui soare”.

13: Atunci David a zis către Natan: „Am păcătuit împotriva Domnului”.  Iar Natan a zis către David: „Şi Domnul ţi-a îndepărtat păcatul: nu vei muri.

„Sfinţii Părinţi îl propun ca model nu pe David care a comis un dublu păcat (adulter şi omucidere) ci pe regele care şi-a recunoscut păcatul şi s-a căit. Acest act de căinţă îi va inspira celebrul Psalm 50”[5].

            „Oare nu vezi că ochii lui Dumnezeu n-au rămas deloc departe de acea rătăcire în care a căzut David? De aceea şi tu care, pentru uşurarea păcatelor tale, cred, nu socoteşti că Dumnezeu vede faptele noastre, înţelege din însuşi acest caz că veşnic te vede Hristos şi află că vei fi pedepsit fără întârziere. Vezi cum David nu şi-a putut ascunde greşeala sa de ochii care pătrund în toate ascunzişurile şi cum faptele lui mari n-au constituit pentru el un privilegiu să scape de pedeapsă. Căci ce i-a spus Domnul? Voi lua soţiile tale în faţa ta şi sabia în veci nu se va depărta de casa ta. Vezi cât de repede a fost judecat marele bărbat  pentru greşeala sa. Vina i-a adus îndată osânda şi a fost pedepsit fără să i se ia în seamă vreun merit, sancţionat pe dată, fără să i se amâne executarea pedepsei. De aceea, nu i s-a spus: fiindcă ai făcut aceasta vei simţi judecata viitoare a lui Dumnezeu şi vei fi ars în focul viitor al gheenei, ci vei simţi – i s-a spus – chinurile prezente şi vei avea îndată deasupra grumazului tău sabia severităţii divine”[6].

            Căderea lui David atenţionează să veghem asupra noastră, oricât am fi sporit duhovniceşte; totodată, regele David rămâne pildă de căinţă: „Iar David cel după inima lui Dumnezeu, cel ce pentru virtuţile sale s-a învrednicit ca din sămânţa lui să se aducă la îndeplinire făgăduinţa dată strămoşilor şi din el să strălucească Hristos spre mântuirea întregii lumi, nu a fost pedepsit pentru preacurvie cu o singură femeie, când a privit cu ochii lui frumuseţea ei şi a primit săgeata în sufletul lui? Căci din pricina aceasta i-a ridicat lui război din casa lui şi cel ieşit din coapsa lui l-a urmărit pe el şi pentru aceasta s-a pocăit cu multe lacrimi, încât a udat cu lacrimi aşternutul lui şi Dumnezeu i-a spus lui prin proorocul: Domnul a ridicat de la tine păcatul tău[7].  „Mânia şi păcatul scot pe om din minţi mai grozav decât beţia şi-i înnebunesc şi mai mult sufletul. Care om a fost mai priceput decât David? Totuşi, când a păcătuit nu şi-a mai dat seama ce face; pofta a pus stăpânire pe toate gândurile sale şi i-a umplut ca un fum sufletul. De aceea a avut nevoie de lumina profetului Natan, de cuvintele lui, care să-i aducă aminte de cele săvârşite”[8].  „David era cu părul alb, şi atunci a căzut în preacurvie şi a săvârşit omor. Sufletul lui era într-o stare ca aceea, că nici nu-şi dădea seama că a păcătuit. Mintea conducătoare era beată de neînfrânare.  – Ce a făcut Dumnezeu?  – A trimis la el pe profetul Natan. Profetul se duce la profet. Aşa se întâmplă şi cu doctorii. Când un doctor se îmbolnăveşte, e nevoie de alt doctor. Tot aşa şi aici. Un profet păcătuise şi un alt profet i-a adus doctoriile. A venit dar le el Natan. Nu l-a mustrat de cum a intrat pe uşă şi nu i-a spus: – Nelegiuitule, blestematule, preacurvarule, ucigaşule! Ai primit de la Dumnezeu atât de mari cinstiri, şi tu ai călcat în picioare poruncile Lui!  Natan nu i-a grăit aşa, ca să nu-l facă mai îndărătnic. Că faci îndărătnic pe păcătos când îi dai în vileag păcatul. S-a dus dar la el şi-i ţese toată drama.  – Ce-i spune?  – Am să-ţi spun, împărate, o pricină de judecată! Erau un bogat şi un sărac. Cel bogat avea multe turme şi cirezi; săracul avea numai o mieluşea, care bea din paharul lui, mânca la masa lui şi dormea la şoldul lui.  Prin aceste cuvinte profetul voia să arate cât de mult ţinea soţul la soţia sa.  – Şi a venit un străin la bogat; bogatul şi-a cruţat vitele sale şi a luat mieluşeaua săracului şi a tăiat-o.  Ai văzut cum ţese aici drama, ţinând ascuns cuţitul?  – Ce a răspuns împăratul?  – Socotind că hotărăşte împotriva altuia, a pronunţat o sentinţă foarte aspră. Aşa sunt oamenii! Împotriva altora pronunţă cu plăcere şi asprime sentinţele.  – Ce sentinţă a dat David?  Viu este Domnul, a spus el, vrednic de moarte este un om ca acesta! Să dea înapoi patru mieluşele pentru una!  – Natan ce-a făcut? – N-a mai acoperit pentru multă vreme buboiul, ci l-a descoperit îndată şi-l taie repede cu cuţitul, ca să nu-i scape simţirea durerii: – Tu eşti acela, împărate!, i-a spus profetul.  – Ce-a răspuns împăratul?  Am păcătuit înaintea Domnului!  N-a spus: – Cine eşti tu de mă mustri pe mine? Cine te-a trimis să te răsteşti la mine? De unde îndrăzneala asta, ca să-mi vorbeşti aşa?  N-a grăit aşa, ci şi-a rostit păcatul.  – Ce-a spus?  Am păcătuit înaintea Domnului!  – Ce i-a răspuns Natan?  Şi Domnul a iertat păcatul tău!  – Pentru că te-ai osândit singur, îi spune Dumnezeu, îţi iert vina; te-ai mărturisit din inimă; ţi-ai şters păcatele, ţi-ai dat singur osânda şi Eu am anulat sentinţa!”[9].  „Fericitul David, care a primit prin profetul Natan mustrarea pentru păcat, în faţa ameninţării a arătat îndată întoarcere sinceră şi a spus: Am păcătuit Domnului; ei bine, acest singur cuvânt a adus fericitului David, care s-a pocăit din toată inima, într-o clipită, întreaga mântuire. Pocăinţa a schimbat îndată hotărârea, că Natan i-a spus: Şi Domnul a iertat păcatul tău.  Vezi, dar, că Dumnezeu este zăbavnic la pedeapsă şi grabnic la mântuire? Mai întâi, gândeşte-te că iubitorul de oameni Dumnezeu a mustrat pe împăratul David după ce trecuse multă vreme de la săvârşirea păcatului. David a păcătuit, femeia rămăsese grea, şi nici o mustrare nu urmase păcatului; ci, după ce se născuse copilul cel din păcat, este trimis doctorul păcatului.  – Dar pentru ce Dumnezeu n-a mustrat pe păcătos îndată?  – Pentru că Dumnezeu ştie că sufletul păcătoşilor e orb când păcătoşii sunt în furiile păcatelor, pentru că surde sunt urechile celor cufundaţi în adâncul păcatului. De asta Dumnezeu întârzie să dea ajutor celui aprins de patimă şi mustră după atâta vreme. Dar într-o clipită de vreme este şi pocăinţă, şi iertare: Şi Domnul a iertat păcatul tău!  Cât este de mare înţelepciunea Celui ce ameninţă!  Ai văzut că Dumnezeu este grabnic la mântuire?”[10].

14: Dar pentru că tu, prin fapta aceasta, le-ai dat vrăjmaşilor Domnului un mare prilej de întărâtare, şi fiul care ţi s-a născut va muri negreşit”.

15: Natan s-a întors la casa sa. Iar Domnul a lovit pruncul pe care femeia lui Urie Heteul i-l născuse lui David, iar acela s-a îmbolnăvit.

            „Dar ce a urmat? Vinovatul îşi recunoaşte, de bună seamă, vina; se umileşte, este abătut, mărturiseşte, plânge, se căieşte, se roagă, dispreţuieşte podoabele, îşi scoate purpura, se dezbracă de hainele tivite cu aur, renunţă la onoarea diademei, îşi sărăceşte ţinuta, îşi neglijează corpul, lasă cu totul calitatea de rege şi ornamentele regale, ia drumul pribegiei, al căinţei şi al lipsurilor de tot felul, rabdă de foame şi de sete, se adânceşte în jale şi se închide în pustie[11]. Şi totuşi, rege cu atâtea calităţi, mai mare prin cucernicie decât prin putere, distins prin prerogativele meritelor din trecut, stăruie în umilinţă şi se roagă. Şi numai în aceasta constă roada marii sale căinţe, că nu e supus pedepsei celei veşnice, dar iertarea în prezent n-o capătă. Căci ce-i spune penitentului profetul? Fiindcă ai făcut pe duşmanii Domnului să hulească, fiul care s-a născut din tine va muri. Dumnezeu a voit ca tatăl, în afară de pedeapsa aspră a pierderii fiului prea iubit, să înţeleagă că el este cauza morţii acestuia şi să-l doară faptul că pe copilul născut dintr-o crimă l-a ucis însăşi crima care-l adusese pe lume”[12].  Din acestea se mai înţelege că „nici o nelegiuire nu cere o ispăşire mai mare decât faptul de a da neamurilor pricină de blasfemie. Căci oricât de grav ar fi greşit cineva, fără hula altora, îşi aduce numai osânda sa; dar cine a făcut pe alţii să hulească duce cu sine pe mulţi la moarte şi în mod necesar se face vinovat pentru atâţia câţi a târât cu sine în greşeală”[13].

            „Mergi la fericitul David şi ia-l exemplu de pocăinţă! Marele David a păcătuit. După ce s-a odihnit la amiază, s-a plimbat prin palat, a privit fără mult control asupra sa şi a căzut într-o greşeală omenească. Păcatul s-a săvârşit, dar n-a pierit odată cu el şi conştiinţa de a-şi mărturisi păcatul. A venit Natan profetul, mustrător aspru şi doctor al ranei, şi i-a spus: Domnul S-a mâniat; ai păcătuit. Un om simplu a vorbit împăratului. Împăratul cel îmbrăcat în purpură nu s-a mâniat, căci nu se uita la cel care vorbea, ci la Cel care l-a trimis. Nu l-a orbit cohorta ostaşilor din jurul său. Din contră, se gândea la oastea îngerească a Domnului şi tremura în faţa Celui nevăzut ca şi cum L-ar fi văzut (Evrei 11, 27). Şi a spus celui care a venit la el, dar mai bine zis Celui care l-a trimis, răspunzând: Am păcătuit înaintea Domnului! Vezi smerenia împăratului? Vezi mărturisirea lui? Avea oare cineva vreo dovadă contra lui? Ştiau oare oamenii de fapta lui? Fapta s-a săvârşit repede; profetul îndată a fost de faţă ca să-l mustre, iar cel ce a păcătuit îşi mărturiseşte greşeala. Şi, pentru că a mărturisit-o cu grabă, s-a vindecat foarte repede. Profetul Natan, care-l ameninţase, zice îndată: Domnul a iertat păcatul tău. Vezi cât de repede s-a schimbat iubitorul de oameni Dumnezeu? Totuşi, Natan zice: Ai întărâtat mult pe vrăjmaşii Domnului. Tu, împărate, aveai mulţi duşmani din pricina dreptăţii tale; castitatea ta, însă, te întărea. Dar pentru că ai aruncat cea mai bună armă, ai sculat pe vrăjmaşi contra ta!  Astfel l-a mângâiat profetul pe David”[14].

16: Şi David a căutat spre Domnul în grija pentru prunc. Şi a postit David cu post aspru şi a rămas toată noaptea culcat pe pământ.

SEP 2 are în plus că David îşi petrecea noaptea în sac, „ritual propiţiatoriu care, în esenţă, este un gest de căinţă, dar şi de doliu”[15].

17: Iar bătrânii casei sale s-au ridicat şi au venit la el ca să-l scoale de pe pământ, dar el n-a vrut, şi nici n-a mâncat pâine cu ei.

18: Şi a fost că în ziua a şaptea a murit pruncul; dar servii lui David s-au temut să-i spună lui David că pruncul murise; căci ziceau: „Noi i-am vorbit la vremea când pruncul era încă viu, dar el nu ne-a ascultat; cum îi vom spune oare acum că pruncul e mort? – căci asta îi va face şi mai rău…”.

19: David i-a văzut atunci pe servii săi şoptind şi a înţeles că pruncul murise. Şi a zis David către servii săi: „A murit pruncul?”  Iar ei au zis: „A murit”.

            „Deşi fericitul David a auzit mai cu seamă cuvintele: Domnul a iertat păcatul tău, totuşi împăratul nu s-a depărtat de pocăinţă, ci se îmbrăca cu sac în loc de porfiră, şedea pe cenuşă şi pe pământ în loc de tron ferecat cu aur. Dar nu numai că şedea pe cenuşă, ci chiar mâncarea lui îi era de cenuşă, după cum însuşi spune: Cenuşă cu pâine am mâncat (Psalmi 101, 10). Cu lacrimi şi-a topit ochiul cu care a poftit. Spăla-voi, spune el, în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda. Înalţii demnitari îl rugau să mănânce pâine şi el nu-i asculta! Timp de şapte zile îşi prelungea postul. Dacă un împărat astfel îşi mărturiseşte păcatul, oare tu, un simplu om, nu eşti dator să ţi-l mărturiseşti?”[16]. Un alt aspect interesant aici: David, „când a suferit nedreptatea, a fost puternic; când a săvârşit nedreptatea, a fost mai slab decât toţi. I-a făcut rău lui Urie şi s-a schimbat rânduiala. Slăbiciunea a trecut de partea celui care a făcut răul, iar puterea, de partea celui ce a suferit răul. Urie, mort fiind, a răvăşit casa lui David; David, împărat şi viu, n-a avut nici o putere, iar Urie, numai general şi ucis, a întors pe dos toată viaţa lui David”[17].  Din această stare, nu însă fără urmări negative ce s-au întins pe tot restul domniei lui David, regele a putut ieşi doar prin adânca sa căinţă: „Să nu uităm, dar, şi cum a păcătuit fericitul David, dar şi cât de repede s-a vindecat.  – Care a fost păcatul lui David?  – A făcut desfrânare şi a ucis. Nu mă ruşinez să strig în gura mare păcatul lui! Dacă Sfântul Duh n-a socotit o ruşine să ne facă cunoscută această istorie, cu atât mai mult eu nu trebuie s-o ascund. De aceea nu numai că strig în gura mare păcatul lui David, dar mai adaug şi încă ceva. Toţi câţi ascund păcatul lui David, ei mai cu seamă, îi pun în umbră virtutea”[18].  David este „icoana mărturisirii (păcatelor), a făptuirii şi a contemplaţiei, ca cel ce a fost întâi păstor, pe urmă împărat al seminţiei iudaice şi biruitor al celor de alt neam, dar nu şi simbol al stabilităţii într-acestea prin deprindere. Căci a căzut după venirea la cunoştinţă, pătimind ceva omenesc, şi n-a păzit neschimbată deprinderea virtuţii şi a cunoştinţei. De aceea poate nici nu s-a scris că a săltat întru întâmpinarea Cuvântului din pântece, ca marele Ioan, ci numai după desăvârşita înfrângere a celor de alt neam şi după aducerea cortului, adică după retragerea patimilor şi reîntoarcerea cunoştinţei. Deci Ioan este tipul tuturor celor care se nasc în virtute şi cunoştinţă prin pocăinţă în duh şi păstrează până la sfârşit, prin înaintare neschimbată, deprinderea în acestea; iar David, al tuturor celor care cad după venirea la cunoştinţă şi iarăşi dobândesc prin pocăinţă bucuria dumnezeiască a sufletului pe baza virtuţii şi a cunoştinţei”[19].

20: Atunci David s-a ridicat de pe pământ şi s-a spălat şi s-a uns şi şi-a schimbat hainele şi a intrat în casa lui Dumnezeu şi I s-a închinat. Apoi a intrat în casa lui şi a cerut pâine să mănânce; ei i-au pus pâine dinainte, iar el a mâncat.

21: Iar servii săi i-au zis: „Ce înseamnă oare aceasta, ce-ai făcut tu în legătură cu pruncul?: în timp ce el încă trăia, tu posteai şi privegheai, dar după ce a murit te-ai ridicat şi ai mâncat şi ai băut”.

22: Iar David a zis: „Câtă vreme pruncul încă trăia, am postit şi am plâns, căci ziceam: Cine ştie dacă Domnul va avea milă de mine şi pruncul va trăi?

23: Dar acum, dacă a murit, la ce bun să mai postesc? Voi putea eu să-l mai aduc înapoi? Eu mă voi duce la el, dar el nu se va mai întoarce la mine”.

24: Iar David a alinat-o pe Batşeba, femeia sa, şi a intrat la ea şi s-a culcat cu ea, iar ea i-a născut un fiu, căruia i-a pus numele Solomon. Pe acesta Domnul l-a iubit.

            „Primul copil era fructul unui adulter, deci un bastard. Cestălalt, Solomon, era fiul legitim născut dintr-o soţie legitimă”[20].

25: Şi l-a trimis pe profetul Natan şi, de dragul Domnului, acesta i-a pus numele Iedida.

Iedida înseamnă Iubit-de-Dumnezeu[21]. Solomon înseamnă Omul-Păcii, un nume care se referă mai mult la demnitatea regală decât la odrasla propriu-zisă”[22].  „Numele lui Solomon a fost interpretat în diferite feluri: teofor apocopat (Şalom ca nume divin prezent, după unii, şi în toponimul Ierusalim), sau nume profan, construit pe verbul a compensa, pentru că Solomon compensează moartea fratelui său mai mare. El primeşte şi un al doilea nume, (Iedida), care înseamnă Iubit de Iah(ve); fiind primit de la profet, e interpretat ca venind de la Dumnezeu”[23].

            Fecioara Maria „a fost predestinată prin sfatul preştiutor şi mai nainte de veci a lui Dumnezeu, a fost preînchipuită şi mai înainte propovăduită prin Duhul Sfânt, prin diferite simboale şi prin cuvintele profeţilor. În timpul mai dinainte hotărât, a odrăslit din rădăcina lui David, potrivit făgăduinţelor făcute către el. (…) Că Iosif se trage din seminţia lui David au arătat precis prea sfinţiţii Evanghelişti Matei şi Luca. Matei coboară pe Iosif din David prin Solomon (Matei 1, 6-16), iar Luca, prin Natan (Luca 3, 23-31)[24]. Amândoi, însă, au trecut sub tăcere genealogia Sfintei Fecioare. Trebuie, însă, să se ştie că nu era obiceiul la Evrei şi nici în dumnezeiasca Scriptură să se facă genealogia în linie feminină; dar era lege ca să nu se facă căsătorii între seminţii (Numeri 36,6-9). Iosif se cobora din seminţia davidică; şi, pentru că era drept – căci aşa mărturiseşte despre el dumnezeiasca Evanghelie (Matei 1, 19) – nu s-ar fi logodit contra legii cu Sfânta Fecioară, afară numai în cazul dacă ea nu se cobora din aceeaşi seminţie. Aşadar, Evangheliştii s-au mulţumit să arate numai linia descendentă a lui Iosif”[25].

26: Iar Ioab se lupta împotriva Rabei, a fiilor lui Amon, şi a luat cetatea domnească.

27: Apoi a trimis Ioab un vestitor la David şi i-a zis: „Am luat Cetatea-apelor.

            Cetatea-apelor era, probabil, un supranume al Rabei, cetate asupra căreia istorisirea revine acum, după ce a părăsit-o la 11, 1. Expresia am luat-o înseamnă, aici, am împresurat-o, e în mâna mea”[26].

28: Şi acum, adună rămăşiţele poporului şi tăbărăşte asupra cetăţii şi ia-o tu înainte, ca nu cumva s-o iau eu înainte şi să poarte numele meu”.

„Ioab îi sugerează regelui să participe la asaltul final al cetăţii, astfel încât cucerirea acesteia să fie percepută ca fiind în numele regelui (şi prin aceasta că se află sub stăpânirea coroanei), nu ca o cucerire personală a lui Ioab”[27].

29: Iar David a adunat întregul popor şi a mers la Raba şi s-a luptat împotriva ei şi a luat-o.

30: Şi a luat coroana de pe capul regelui ei, care cântărea un talant de aur, având şi pietre scumpe, iar aceasta a fost pusă pe capul lui David. A luat din cetate şi belşug de prăzi.

            „Un talant (ca măsură de greutate): 34, 5 kilograme”[28].

31: Iar pe poporenii din ea i-a scos afară şi i-a pus să taie cu fierăstrăul şi cu grapa de fier şi cu securea şi să lucreze la cuptorul de ars cărămidă; şi aşa a făcut cu toate cetăţile fiilor lui Amon. Apoi David şi întregul Israel s-au întors la Ierusalim.

            Biblia 1982: iar pe poporul care se afla în ea l-a scos şi l-a pus sub fierăstrău şi sub grapă de fier şi sub securi de fier şi i-a aruncat în cuptoarele de ars cărămidă.  „Traducerea literală a acestui verset îi face pe mulţi să creadă că David obişnuia să-şi tortureze prizonierii sau să-i ardă. Dar analize filologice atente au demonstrat că era vorba de anumite munci forţate (sau cu o destinaţie anume), de care şi Evreii avuseseră parte în Egipt”[29].  „Nu se ştie exact ce sunt aceste unelte de fier. Cei vechi, începând cu autorul Cronicilor (I Paralipomene 20, 3), credeau că sunt instrumente de tortură. Către această interpretare îndemna şi expresia i-a trecut prin (redată în greacă prin diigaghen), ca în locuţiunea a trece prin foc (Deuteronom 18, 10; IV Regi 16, 3 etc.), ceea ce a condus la ideea că amoniţii au fost arşi în moara de cărămizi. Aici, reiese mai degrabă că învinşii au fost puşi la corvezi”[30].


[1] SEP 2, p. 393

[2] SEP 2, p. 394

[3] SEP 2, p. 394

[4] SEP 2, p. 394

[5] BBVA, p. 358

[6] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, II, 4

[7] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, LXX

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LX, 1

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, II

[10] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, VII

[11] Ca într-o pustie.

[12] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, II, 5

[13] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, IV, 18

[14] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, II, 11

[15] SEP 2, p. 395

[16] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, II, 12

[17] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XLII, 3

[18] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXVI, 6

[19] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 102

[20] BBVA, p. 358

[21] Sau preaiubitul Domnului.

[22] BBVA, p. 358

[23] SEP 2, p. 395

[24] Diferenţa se explică prin căsătoria de levirat, unul fiind tatăl legal, iar celălalt tatăl natural. Nu e însă locul aici de a dezvolta subiectul, ci vom face aceasta când vom ajunge la scrierile Noului Testament.

[25] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 14

[26] BBVA, p. 358

[27] SEP 2, p. 396

[28] BBVA, p. 358

[29] BBVA, p. 358

[30] SEP 2, p. 396

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s